LACRIMI, SURÂS DE COPII, S DE COPII, S DE COPII, S DE COPII, SPERANł

FLORI, FLORI, FLORI, FLORI, LACRIMI, SURÂ LACRIMI, SURÂ LACRIMI, SURÂ

LACRIMI, SURÂS DE COPII, S DE COPII, S DE COPII, S DE COPII, SPERANł

SPERANł SPERANł

SPERANłÃ ŞI VIS ÎMPLINIT à ŞI VIS ÎMPLINIT à ŞI VIS ÎMPLINIT à ŞI VIS ÎMPLINIT

„ Priveşte fiecare obstacol în viaŃă

ca pe un mic dar. Deschide-l şi vezi ce se află înăuntru.”

Maica Tereza

14. DIABET

Pe 14 noiembrie împlinim 14 ani. De atunci FundaŃia (aşa o numesc eu cu drag, deşi numele ei complet este mai somptuos) o recunosc ca fiind partenera vieŃii mele calitative de diabetic.

Şi m-am gândit ca la o aşa celebrare specială, să îi dedic câteva cuvinte.

FundaŃia a însemnat pentru mine revelaŃia supremă, conştientizarea că există viaŃă şi după diabet, dacă înŃelegi câteva reguli de bază: autocontrol, insulinizare, dietă, sport – cei 4 piloni ce susŃin viaŃa diabeticului. Mare parte din ceea ce ştiu despre boală, am învăŃat aici. Tot aici am învăŃat să mă intereseze boala mea, să mă autoeduc, să-mi fiu propriul meu doctor. Până am făcut cunoştinŃă cu FundaŃia, orbecăiam neştiutor într-o noapte grea ca smoala. Eram pesimist, resemnat, frustrat.

Acum sunt superior, încântat, plin de speranŃă. Superior oricărui om „sănătos” care îşi bate joc de viaŃa lui mâncând orice, bând şi fumând; încântat că pot să-mi controlez viaŃa, pot munci, iubi şi chiar distra la standarde calitative înalte; spenŃa adăpându- mi-o din evoluŃia fenomenală a industriei şi tehnologiei medicale ce înconjoară tot ce înseamnă diabet.

Pe lângă toate acestea (ca şi cum nu m-ar fi îndatorat moral pe viaŃă), FundaŃia mi-a dat şi un „bonus”: aici mi-am înfiripat dragostea pentru cea care îmi este şi va fi parteneră în viaŃă.

Şi pentru toate, eu nu pot decât să MULłUMESC. Spun „mulŃumesc” din inimă profesorilor Şerban, şi spun „mulŃumesc” de mii de ori tuturor celor care au făcut, fac sau vor face parte din această mirifică FundaŃie.

Şi mai vreau ceva: să rog pe toŃi cei care beneficiază de avantajele FundaŃiei să o respectaŃi, să o iubiŃi, să o protejaŃi, să ponegriŃi pe cei care o distrug, să-i băgaŃi în carantină socială, în dizgraŃie generală pe cei care încearcă să ne ia acest bun comun, rupând, arucând mizerii, bătându-şi joc de o muncă titanică, neînŃeleasă a făuritorilor ei.

FundaŃia este un fenomen unic, inegalabil în peisajul economic românesc.

IubiŃi-o.

RespectaŃi-o ca pe părinŃii voştri, ŃineŃi la ea ca la cel mai bun prieten, iubiŃi-o ca pe ce aveŃi mai sfânt.

Vă rog, lăsaŃi şi pe alŃi copii să se bucure de ea, să le schimbe viaŃa gratuit în bine.

Cu sinceritate,

Radu Ceaicovschi 1

ÎN CUŞCĂ CU TIGRUL

Boala cronică ca un animal sălbatic

Diabetul este o boală care se întinde pe o perioadă foarte lungă în timp, o boală cu care trebuie să înveŃi să trăieşti, dar nu oricum: ca doi parteneri, mereu atenŃi unul faŃă de celălalt (Franke şi Haune, 2000, 39).

În ultimii zece ani, am primit cu o frecvenŃă anuală invitaŃia de a participa la programul pentru îmbunătăŃirea relaŃiei dintre pacienŃi şi boală al Centrului Medical Clinic „Cristian Şerban” Buziaş.

Am refuzat sistematic: în faza adolescenŃei, nu doream să-mi petrec timpul cu oameni bolnavi; când m-am maturizat şi am înŃeles utilitatea exprienŃei, mi-am stabilit alte priorităŃi.

Odată cu frecventarea cursurilor FacultăŃii de Sociologie, am înŃeles că participarea la o astfel de tabără mi-ar fi înlesnit ocazia de a observa o comunitate restrânsă a bolnavilor de diabet. Am învăŃat să văd în fiecare formaŃiune umană o comunitate cu un vast potenŃial, care merită descoperită, studiată şi dezvăluită.

Aici aş dori să explic şi titlul, În cuşcă cu tigrul. Boala cronică ca un animal sălbatic. Diabetul este asociat cu un tigru: dacă ai grijă de el şi nu îi întorci niciodată spatele, poŃi trăi. Dar dacă îl neglijezi, el se va năpusti asupra ta şi te va ucide. Prin respectarea regimului de viaŃă impus de diabet, poŃi trăi o viaŃă bună şi îndelungată.

Însă dacă te abaŃi de la tratament, diabetul se întoarce împotriva ta, provocând alte probleme de sănătate şi îndreptându-te spre moarte.

Atunci când află că are diabet, o persoană trece printr-un lanŃ de stări emoŃionale. Mai întâi este impactul veştii că eşti bolnav, care poate fi resimŃit ore sau zile în şir. În acelaşi timp, cei diagnosticaŃi cu diabet încep să reconsidere noŃiunea de „speranŃă de viaŃă”, atît în sens propriu – cât mai ai de trăit – cît şi în sens figurat -- în ce fel Ńi se va schimba viaŃa. De regulă, acestora le este mai uşor dacă au familia şi personalul medical aproape de ei. Pentru un bolnav, este foarte important să fie convins că, date fiind noile circumstanŃe, totul va fi bine; altfel spus, că există tratamente eficiente, că boala poate fi controlată şi că, astfel, este posibil să ducă o viaŃă sănătoasă şi îndelungată.

Are destul de mult sens să pui cuiva întrebarea dacă se simte rău, dar ar fi absurd să-l întrebi dacă se simte sănătos. Sănătatea nu este o stare pe care un om o

resimte. Ea este condiŃia de a fi implicat, de a fi în lume, de a fi împreună cu alte fiinŃe umane, de a se implica activ în activităŃile cotidiene. Sănătatea este mereu într-un context ameninŃat în permanenŃă de o potenŃială tulburare (Gadamer, 1996,

2

111-113). Nu suntem conştienŃi mereu de sănătate. Nu o purtăm pretutindeni cu noi, neliniştiŃi, aşa cum facem cu boala. Starea de sănătate nu cere sau nu caută atenŃie permanentă. Mai degrabă, ea aparŃine capacităŃii miraculoase de a uita de noi înşine (Gadamer, 1996, 96). Experimentăm sănătatea drept o condiŃie a armoniei.

Boala, pe de altă parte, este resimŃită ca un dezechilibru al interacŃiunii armonioase dintre sentimentul de bunăstare şi capacitatea noastră de a fi implicaŃi activ în lume (Gadamer, 1996, 98-99). Când ne confruntăm cu o boală, încercăm să biruim natura. Ceea ce căutăm este să stăpânim boala, să avem control asupra ei.

Sănătatea nu constă în grija faŃă de fiecare fluctuaŃie a stării fizice generale a cuiva sau consumul medicamentelor. Odată cu „ruptura” produsă sănătăŃii apare necesitatea unui tratament al doctorului (Gadamer, 1996, 105-112).

ViaŃa cu o boală cronică nu începe odată ce toate semnele au fost corelate cu diagnosticul. Aceasta este doar o intervenŃie de început în noua viaŃă a unei persoane (Mol, 2008, 47).

De multe ori, apare problema următoare: cunoaşterea teoretică detaşată de contextul practic al acŃiunii trebuie aplicată în situaŃii noi. Atunci apare dificultatea aplicării cunoştinŃelor într-un caz particular. Aici intervine puterea de a judeca, de a recunoaşte într-o situaŃie dată aplicabilitatea unei reguli generale. Nicio boală nu se manifestă la fel în fiecare individ. Până şi cele mai practicate şi testate forme de intervenŃie medicală sunt dependente de factorii individuali (Gadamer, 1996, 111-112).

Ceea ce învăŃăm teoretic se experimentează abia atunci când este intergrat în acŃiunile noastre practice (Gadamer, 1996, 2).

Pentru a vedea cum bolnavii de diabet îşi redefinesc viaŃa odată cu apariŃia bolii este importantă problema împăcării cu diabetul.

Această chestiune se referă la „procesul adaptării şi al întoarcerii în ciclul vieŃii umane, sociale, profesionale şi familiale”. Este clar că bolnavul trebuie să înveŃe să accepte o astfel de boală şi să trăiască cu ea, aşa cum îi permite boala în cauză (Gadamer, 1996, 76). Există persoane care suferă de diabet şi care s-au obişnuit cu anumite restricŃii, resemnându-se şi acceptându-le. Dar există şi oameni care, deşi sunt bolnavi de diabet, nu percep ca această afecŃiune să ajungă să îi conducă, obligându-i să-şi schimbe stilul de viaŃă (Tougas, 2001, 7). O asemenea boală nu este la fel cu celelalte boli, de care ne vindecăm (Gadamer, 1996, 76).

Pentru a supravieŃui, corpul trebuie să acŃioneze. Corpul este implicat în acŃiunile de a judeca, a aprecia. În cazul hipoglicemiilor, cineva poate recunoaşte devreme semnele, prin senzaŃiile corpului. Această resimŃire a semnalelor trebuie exersată. Apecierea implică corpurile, dar depinde de abilităŃile şi eforturile pacienŃilor care apreciază (Mol, 2008, 39). Persoanele care au diabet ar trebui să fi învăŃat să prevadă orice situaŃie, care le-ar putea pune în pericol sănătatea. Ele trebuie să-şi cunoască organismul mai bine decât propriul medic. Dr.R. îmi spune adesea că eu trebuie să fiu „propriul meu doctor”.

Să ne imaginăm un copil de 11 ani, care aude o asistentă medicală spunându- i: „Hai să Ńi-l prezint pe cel care va fi doctorul tău toată viaŃa...”. Pentru mine, acesta

3

nu este decât un exerciŃiu de memorie. Am auzit această propoziŃie în ianuarie 2001, nu mult după ce am ajuns la spital, pentru un test de glicemie. Alături de mine era mama. Desigur, ea avea o bănuială că aş putea avea diabet, dar spera că testul va ieşi bine. Din păcate, ipoteza diabetului a fost confirmată.

Deşi nu înŃelegeam prea bine ce se întâmplă, începeam să înŃeleg că eram bolnavă.

Am întrebat: „Cum toată viaŃa? N-o să mă mai vindec niciodată?” Răspunsul mamei conŃinea primele indicaŃii despre ce fel de boală este diabetul. Ea părea să nu ştie ce să facă: auzind rezultatul, nu făcea decît să mişte dezaprobator din cap, la stânga şi la dreapta. Privind în urmă, scena respectivă se poate rezuma astfel: rezultatul testului de glicemie -- edificator, cu valoarea 306 -- a fost prima formă în care am întîlnit diabetul.

Teoretic, orice om ar putea să facă diabet sau să trăiască în proximitatea unui bolnav de diabet. Aşadar, felul în care bolnavii de diabet se raportează la boala lor constituie o problemă importantă pentru toată lumea, cel puŃin la modul potenŃial:

pentru bolnavi, pentru cei apropiaŃi lor, pentru viitorii bolanavi, cadrele medicale sau cei care redistribuie banii de la bugetul statului. O înŃelegere a impactului diabetului asupra vieŃii cotidiene este necesară şi celor care oferă servicii medicale, pentru a oferi susŃinere şi îngrijire corespunzătoare.

Diabetul te face, pe de-o parte, participant la o ordine socială – comunitatea imaginatăⁱ a celor care au o relaŃie mentală, cognitivă cu boala; pe de altă parte, relaŃia cu boala înseamnă mai mult decât o intuiŃie; este un tip de cunoaştere teoretică şi practică, explicită sau implicită, dobândită în timp. Este ceva expandabil, inevitabil reflexiv în raport cu boala.

Fiind parte din această ordine a bolnavilor de diabet, îi pot recunoaşte şi înŃelege ca fiind asemenea mie pe cei suferinzi de această boală cronică. Deşi nu am toate argumentele, sugerez că şi restul bolnavilor de diabet îi recunosc pe cei aidoma lor.

Fiecare suferind de diabet se identifică prin diagnosticul şi prin simptomele caracteristice, printr-un vocabular specific ( „a-şi face insulina”, „hemoglobina glicozilată” etc.), prin măsurătorile şi valorile glicemiei şi prin analizele periodice la care este supus. Noi ne învăŃăm cu nişte măsuri, cifre şi analize. Aşa îi recunosc şi eu pe cei care suferă de diabet: prin aceşti indici.

4

Dezordinea – cine o corectează şi reface ordinea?

ViaŃa cu diabet poate fi dificilă, dar rămâne viaŃă. În multe cazuri, poate fi vorba despre o viaŃă bună. De fapt, se poate spune că acesta este idealul bolnavilor de diabet. A fi pacient reprezintă explorarea modurilor de a duce o viaŃă bună, apoi se întâmplă ceva şi totul trebuie luat de la capăt. Asemenea diabetului, explorarea modului în care se alcătuieşte o viaŃă bună este cronică (Mol, 2008, 40-41). Corpul pare o pendulare constantă între pierderea echilibrului şi un nou punct de stabilitate.

Aceasta este o structură temporală care se regăseşte pe tot parcursul vieŃii umane (Gadamer, 1996, 78).

Când vorbim despre traiul cu diabet, cuvântul „control” se referă în cadrul medical la încercările oamenilor de a-şi stabiliza nivelul glicemiei (Mol, 2008, 32). În acest proces al controlului glicemiei sunt implicate multe variabile, care sunt imposibil de Ńinut în frâu. Asigurarea unui echilibru metabolic nu este o problemă „de încordare a muşchilor şi de întărire a voinŃei” (Mol, 2008, 35), ci a deprinderii de a fi grijuliu şi prevăzător. Pentru a trăi cu diabet, bolnavii trebuie să fie sensibili şi flexibili, să fie atenŃi la ce se întâmplă şi să raspundă adaptându-se. Când „doctorul meu pentru toată viaŃa” mi-a spus că „mingea este în terenul meu”, am înŃeles că eu sunt responsabiă de tratamentul meu şi că eu trebuie să am grijă să-mi meargă bine.

De aceea, mă străduiesc să reinstaurez ordinea atunci când intervine dezordinea.

Ruxandra Brutaru

5

Sănătatea

Era o zi de primăvară, în luna mai a anului 2007 … Era după amiază, în jurul orei 15.00, în data de 15 mai …Era momentul diagnosticului …Personajul principal, Loredana, urma să fie diagnosticată cu o boală cronică, diabet zaharat insulinodependent.

S-a ajuns la spital, s-a pus diagnosticul, acesta provocând un şoc enorm, atât în sufletul ei, cât şi în sufletul membrilor familiei ei. Acest şoc a fost provocat de diagnostic, dar, mai mult, de detaliile legate de diagnosticul aflat: injecŃiile cu insulină (4/zi), înŃeparea degetelor pentru glicemie (3 ori /zi) şi regimul care se impunea. Toate acestea cu preŃul sănătăŃii sale. Acest şoc poate foarte bine asemănat cu o piatră, un bolovan uriaş care i-a fost aruncat pe suflet şi care a lăsat o durere aproape imposibil de a se vindeca.

Ea considera aceste detalii ale diagnosticului nişte duşmani, deoarece acestea impuneau înŃepăturile zilnice, măsurarea mâncării, a fiecărei linguriŃe de mâncare pe care urma să o consume. Pentru început aceştia au fost duşmani, până în momentul în care ea s-a obişnuit cu aceştia, dar ea a fost ajutată de familie şi prieteni, ceea ce a făcut să treacă peste acel şoc.

În ziua de azi Loredana şi „duşmanii ei“, acele detalii legate de diagnostic, s-au obişnuit, au ajuns chiar să citească ziarul împreună şi sunt în relaŃii normale, nici prietenie, nici duşmănie şi vor continua mult timp de acum înainte.

Sfârşt…

Eu aş vrea să spun că sănătatea este un lucru foarte important pentru mine şi familia mea.

Aş dori foarte mult să găsesc cheia cu care aş putea să deschid uşile pentru a- mi face fetiŃa sănătoasă şi să scape de această boală care pentru mine este ceva de necrezut, ceva de neînŃeles.

Am fost la o bisericuŃă şi am auzit clopotul când bătea şi mă rugam … mă rugam să fie sănătos copilaşul meu. Speram… speram ca într-o zi Dumnezeu ne va ajuta să fim iarăşi sănătoşi. Câteodată dimineaŃa când mă spăl cu apă pe faŃă, mă întreb: “De ce, Doamne, mi se întâmplă mie toate acestea?!? De CE?

Să sperăm că într-o zi se va descoperi ceva ce-ar putea să-mi facă copilul sănătos şi atunci cred că mă voi naşte din nou.

Atât am avut de spus. Vă mulŃumesc.

SPERANłA MOARE ULTIMA!

Tata

6

7

Dragii mei,

Mă numesc Drapac Valentina, am 46 de ani, sunt din Braşov şi sunt mama a două fetiŃe de 18 ani, respective 5 ani şi 5 luni. Am decis să aşez câteva gânduri pe această hârtie, datorită problemei apărute la fetiŃa cea mică – Izabella, care s-a îmbolnăvit la data de 20 iulie 2011 de diabet zaharat insulinodependent. Am trecut, zic eu, printr-o perioadă destul de delicată la aflarea acestei veşti, dar Dumnezeu mi- a dat puterea şi speranŃa să merg mai departe.

De felul meu sunt o curajoasă şi o fire optimistă şi-mi pun speranŃa în Cel de Sus că într-o zi se va descoperi ceva şi pentru copiii noştri, pentru a trece mai uşor peste problemele pe care le au acum. Mă gândesc cu optimism la ziua de mâine şi fac apel la toate mamele care au copii cu aceeaşi problemă de sănătate să nu abandoneze lupta niciodată, să nu fie descurajate nici o clipă. ViaŃa poate fi la fel de frumoasă, la fel de interesantă, dacă totul este tratat cu atenŃie, dragoste şi seriozitate în primul rând.

Vă mulŃumesc că aŃi zăbovit o clipă peste aceste rânduri şi vă asigur de toată prietenia şi respectul meu şi al fetiŃei mele – Izabella.

MulŃumesc tuturor celor care se ocupă cu această problemă la şitalul “Cristian Şerban”şi vă asigur că ne vom revedea în fiecare an.

Aştern aici şi câteva strofe pentru Izabella.

Mă cheamă Iza-Maria şi Drapac Şi-mi doresc într-o zi Copiii, de suferinŃă să-i scap!

Sunt prea micuŃă să pot să-nŃeleg, Misterul acestei boli să-l dezleg.

M-ajută mama acum Să trec peste toate Şi tata şi lala sunt pe aproape!

Chiar dacă ei Sunt mai puŃin curajoşi...

Am lângă mine doar oameni frumoşi La suflet, la vorbă, comportament

Toată familia spune-prezent!

Am gânduri, am vise

8

Chiar dacă sunt mică, Mama îmi spune: “nu-Ńi fie frică, Deşi suferinŃa uneori nu-i uşoară Niciodată speranŃa nu te doboară.“

O simt pe mama mereu lângă mine, Îmi dă curaj şi-mi spune că-i bine.

Mi-e mai uşor alături de ea Sunt mică şi mă întreb:

„Ce-aş face fără ea?

Îmi pun speranŃa în Doamne, Doamne Şi-l rog frumos să aibă grijă de mame,

De fraŃi, de surori şi de taŃi, De prieteni, de rude şi de ceilalŃi!

Cu drag Izabella

9

Boala?!?

ExperienŃă umană firească Inamic

O catastrofă

Eşec, semn de slăbiciune personală Valoare

Pedeapsă a vieŃii, lipsă de noroc Provocare

Barieră intre noi şi ceilalŃi

Boala în sine nu este altceva decât un semnal de alarmă, având drept rol îndreptarea noastră spre o cale bună. Boala nu este un inamic, noi nu suntem o armată care pe câmpul de luptă poate fi cucerită, din contră putem izbândi. Ne poate afecta într-o mai mare sau mai mică măsură, depinzând de gravitatea şi forŃa ei. Nu putem să o numim nici o catastrofă, deoarece atâta timp cât există voinŃă, putere şi curaj poŃi să o învingi. Asta nu înseamnă că o poŃi distruge, dar poŃi să o Ńii în frâu.

Întotdeauna trebuie să te zbaŃi pentru a ajunge unde Ńi-ai propus. O stare de spirit bună te poate ajuta să nu te laşi condus de ea precum un vapor pe o mare agitată.

Eşecul sau ghinionul sunt doar părŃi componente dintr-un întreg. Nu ar fi complet fără şi ceva rău. Este doar ceea ce simŃim într-adevăr, până nu o descoperi nu poŃi să spui cu mâna pe suflet că preŃuieşti cu adevărat ceva important pentru tine şi ceilalŃi dragi Ńie. În cazul acesta –sănătatea-.

Este o experienŃă care are la bază valori, poate fi o provocare, poate fi ca o bărcuŃă care acum a pornit de la mal, poate fi ca un copil care acum învaŃă să meargă.

Nu ar trebui să fie o barieră între noi şi ceilalŃi. Atâta timp cât există comunicare putem schimba urâtul în frumos, răul în bine, iadul în rai.

Andrei Dacă boala ar putea fi simŃită ca o experienŃă umană firească, atunci oamenii ar trebui să ia foarte uşor acest obstacol, însă de cele mai multe ori este prea greu.

Dacă ar fi ca un inamic, o forŃă inamică care a cucerit organismul, atunci nu am putea suporta viaŃa, nu am găsi puterea de a trăi normal pentru că ni s-ar părea că avem tot timpul duşmanul alături.

Dacă ni s-ar părea o catastrofă, atunci am pica foarte jos, până spre fundul prăpastiei, nu am putea depăşi momentul greu. Nu am avea capacitatea de a lupta, am simŃi că totul este lipsit de rost.

La fel cum nu ştim ce este fericirea dacă nu cunoaştem tristeŃea, boala te învaŃă

” să guşti” viaŃa cu bune şi cu rele.

Andreea

10

Dacă boala poate fi o experienŃă umană firescă …, boala ar însemna că este un test, o modalitate de a căli o persoană sau una de a învăŃa pe cineva să îşi aprecieze sănătatea pe care o are.

Dacă boala ar fi un inamic, majoritatea oamenilor ar trebui să lupte, să nu cedeze, să facă tot posibilul să învingă orice obstacol. Omul este asemenea unui războinic antrenat, pregătit, iar în faŃa inamicului, în cazul aceta –boala-, stă puternic şi i se opune cu siguranŃa victoriei.

Boala ar putea deveni un eşec atunci când toate eforturile cuiva sunt zădărnicite, când se face simŃită tot mai acut nevoia de suport.

Uneori boala îi poate face conştienŃi pe unii oameni de valoarea vieŃii, de cât de preŃioasă este. Uită de orgoliile mărunte şi se îndreaptă spre ceea ce este cu adevărat important şi frumos în viaŃa lor. Aceştia se pot considera oameni norocoşi.

Dacă simŃim că boala este o pedeapsă, atunci trebuie să ne mobilizăm şi să încercăm să depăşim momentul critic pentru a ne regăsi echilibrul şi a merge cu mai multă seninătate înainte. Nu este uşor şi avem o mare nevoie de sprijin.

Boala este de cele mai multe ori o provocare, o provocare în lupta pentru viaŃă.

Eu aşa simt şi mă străduiesc să trec cu brio. Sper ca în fiecare moment al vieŃii mele să mă descurc la fel de bine ca până acum.

O barieră?!? Într-adevăr, boala poate fi o barieră între noi şi alŃi oameni, însă doar atunci când noi permitem acest lucru, atunci când alegem să ne izolăm şi deja în mintea noastră am dat contur unei bariere.

Fiecare om este special pentru ceea ce este in interiorul sufletului său.

Alin

Consider că diabetul m-a învăŃat să preŃuiesc mai mult viaŃa şi oamenii din jurul meu, dar totodată pe mine, deoarece odată cu diabetul au apărut în viaŃa mea responsabilitatea şi maturizarea.

Înainte de a-mi debuta diabetul am crezut că nimic rău nu mi se poate întâmpla.

După un timp am încercat să par mai puternică decât eram pentru a-i ajuta pe cei dragi mie să trecă mai uşor. La început mi se părea foarte greu, dar pe parcursul celor patru ani de boală am descoperit că am devenit exact persoana care încercam să fiu la început. Poate chiar mai puternică.

Ştiu că pot trece peste orice obstacol, motiv pentru care nu consider boala ca pe o pedeapsă a vieŃii sau o lipsă de noroc, ci o provocare şi o experienŃă ce m-a învăŃat că în viaŃă nu există numai lucruri bune, ci se poate întâmpla să te îmbolnăveşti sau să treci peste lucruri grele de altă natură.

11

Diabetic aproape de EL

„Încercarea dinaintea ta nu e niciodată la fel de mare ca puterea din urma ta!”

Acest citat pe mine m-a ajutat foarte mult chiar şi acum la 10 ani de la debutul bolii.

La 7 ani când am aflat despre diabet, consider că nu eram foarte apropiat de Dumnezeu, dar poate că tocmai încercarea asta m-a făcut să mă apropii de El, să încep să cred în El şi să îmi pun toată nădejdea că El mă poate ajuta să merg mai departe.

Şocul provocat de debutul acestei boli m-a făcut să resping pe toată lumea şi să încep să mă rog. Acum, privind în urmă mă simt mândru de ceea ce a ajuns credinŃa mea pe parcursul celor 10 ani. Trebuie să te încrezi în Dumnezeu pentru că El la un moment dat te poate vindeca. Se spune că fiecărui om îi este dat doar cât poate duce şi că toate aceste încercări sunt doar pentru a-Ńi întări credinŃa.

12

CâŃi dintre noi nu ne-am întrebat de nenumărate ori: „Oare El există?“ Dacă există de ce a lăsat ca eu să am diabet? De ce eu? Cu ce am greşit de eu am diabet?

Tocmai aceste întrebări m-au determinat pe mine să citesc Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, care sigur aşa cum m-a ajutat pe mine va ajuta foarte mulŃi oameni şi de acum încolo. Niciodată nu merită să te dai bătut deoarece, aşa cum am scris şi în citatul cu care am început, puterea din urma ta (Dumnezeu) este mult mai mare decât încercarea care Ńi-a dat-o tot El pentru a-Ńi testa credinŃa.

MulŃumiŃi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia Lui cu privire la voi, fie că au fost lucruri care v-au adus suferinŃă, fie că au fost lucruri care v-au adus fericire. Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un plan bine structurat, dar numai de El ştiut.

În încheiere aş vrea să vă mai scriu un citat:

„Priveşte cerul cu toată imensitatea lui şi gândeşte-te că dincolo de el există un mâine … un mâine mai bun şi oricât ar fi de greu merită să mergi mai departe.“ Da...

Merită să mergi mai departe. De ce merită? Pentru că El îŃi dă putere şi, dacă El îŃi dă putere, tu trebuie să îi mulŃumeşti într-un anume fel.

Tot timpul ar trebui să-L avem pe Dumnezeu cu noi. De acolo ne luăm puterea, dragostea, încrederea în noi şi bucuria de a trăi.

Jurcă Vlad Claudiu 17.07.2011

Misiunea de a reuşi

Nimănui nu-i este uşor să realizeze ce-şi doreşte. Unui prinŃ îi este greu să conducă un regat, unui cerşetor îi este greu să-şi ducă traiul zilnic pe străzi. Dar ceea ce îl ajută pe fiecare dintre ei să continue este voinŃa de a merge mai departe.

MotivaŃia este decisivă în orice circumstanŃe în viaŃă. Ea este importantă pentru un om tânăr, vârstnic, bolnav sau sănătos, indiferent de mediul din care provine.

Eu mă încadrez în categoria oamenilor bolnavi pentru că în registrele casei de sănătate figurez ca având diabet zaharat tip I. În ciuda acestui fapt eu nu mă simt ca atare. În fond câteva injecŃii şi un regim de viaŃă organizat nu mă transformă automat într-un om bolnav. Boala descoperită la 11 ani m-a schimbat, mi-a schimbat viaŃa din punct de vedere al obiceiurilor culinare prin contabilizarea carbohidratilor din mancare si medicale, obligându-mă să recurg la injecŃii de insulină. Pe de alta parte, acest diagnostic mi-a adus şi mai multă ordine în viaŃă, sportul devenind nelipsit.

13

Odată cu boala a venit responsabilitatea şi puterea de decizie asupra modului în care am grijă de mine şi implicit asupra vieŃii mele. Iar eu am ales să realizez cât mai multe pentru că asta trebuie să decidă orice om fie el sănătos ori diagnosticat cu o boală cronică.

Destinul meu era stabilit dinainte să-mi fie depistată boala: am mers la grădiniŃa germană şi apoi la şcoala germană. Gimnaziul şi liceul le-am urmat tot la Colegiul German Goethe din Bucureşti. Deşi la început impulsul de a face mai multe şi încurajarea de a evolua au venit de la părinŃii mei, pe parcurs eu însămi am vrut mai mult. La liceu am urmat secŃia specială cu profesori din Germania la sfârşitul căreia am obŃinut diploma de bacalaureat german (pe langa cea de bacalaureat românesc).

Această diplomă mi-a fost înmânată de însuşi ambasadorul Germaniei la Bucureşti, de altfel o mare onoare pentru mine.

După liceu nici nu s-a pus problema de a nu-mi continua studiile. Facultatea de sociologie din cadrul UniversităŃii din Bucureşti a fost alegerea mea. Ca şi în liceu faptul că sufeream de diabet a fost împărtăşit unei singure persoane. Nu aş fi vrut ca ceilalŃi colegi să mă vadă ca pe o victimă a bolii cronice. Eu vroiam ca ei să mă vadă pe mine, nu boala. Prin studiul sociologiei am învăŃat să văd bolnavii de diabet ca pe o comunitate reunită prin diagnosticul împărtăşit. Lucrarea de licenŃă mi-a oferit ocazia de a arunca o privire sociologică asupra diabetului; lucrarea mea a devenit prima cercetare din România pe sociologie medicală.

Diabetul nu a fost niciodată un impediment pentru mine. În timpul facultăŃii am colaborat cu Grupul Editorial Corint la traducerea a 5 ghiduri de conversaŃie.

14

Deşi au fost persoane care au încercat să mă descurajeze să preiau această sarcină din cauză că m-aş suprasolicita şi ar avea repercursiuni asupra diabetului meu, nu m-am lăsat convinsă de acest fapt; şi astăzi mă pot mândri cu aceste ghiduri de conversaŃie ale căror autoare sunt.

Facultatea de sociologie mi-a înlesnit posibilitatea de a accede (prin concurs) la o bursă la Universitatea din Göttingen, Germania.

Aceasta a fost realmente prima oară când am plecat singură de acasă pentru o perioadă lungă în care urma să fiu responsabilă de toate acŃiunile mele. Locul era suficient de departe încât să nu mă întorc acasă oricât mi-ar fi fost de greu. Deşi am avut o viaŃă frumoasă în general, perioada în care am locuit în Göttingen a fost cea mai fericită perioadă a vieŃii mele: în ciuda faptului că aveam mult de lucru pentru facultate, am reuşit să-mi fac o mulŃime de prieteni cu care păstrez şi astăzi legătura şi cu care mă întâlnesc periodic prin diferite destinaŃii europene, am călătorit prin Germania şi nu

numai şi mai ales am învăŃat o muŃime de lucruri despre mine. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Universitatea din Göttingen a fost faptul că eram într-o atmosferă internaŃională, cunoşteam oameni din toată lumea şi nu mă simŃeam doar româncă, ci şi europeană. M-am întors la Bucureşti, însă viaŃa pe care o lăsasem în urmă nu mai avea acelaşi gust.

15

Avusesem parte de o prea scurtă (în viziunea mea) perioadă internaŃională şi îmi doream mai mult.

Şi acum am reuşit mai mult. Vă transmit salutări de la Bonn din Germania, unde încep un masterat în sociologie. În acest loc nu cunosc pe nimeni, vin pentru prima oară în viaŃa mea şi sunt pregătită să încep o nouă viaŃă. Deşi temerile de început nu s-au lăsat aşteptate, încerc să nu las frica de nou şi volumul mare de studiu care mă aşteaptă să-mi strice bucuria. Aici unde sunt eu acum poŃi să-Ńi alegi stilul de viaŃă, nu trebuie să fi român sau german, poŃi să fii tu, sau chiar mai multe lucruri deodată. Cred că fiecare dintre noi, sănătos sau bolnav de diabet sau de orice altceva ar trebui să îndrăznească mai mult. Nu spun că este uşor, spun doar că o să merite.

Ruxandra Brutaru, 08.10.2011

Un suflet optimist are de toate

Pentru început vreau să vă spun că mă numesc Minola, am 18 ani şi diabet zaharat insulinodependent. Am descoperit acest lucru în urmă cu o lună. Vreau să spun că am trecut prin destul de multe lucruri: divorŃul părinŃilor mei, plecareamamei mele în S.U.A în urmă cu 14 ani, eu am fost purtată de mică pe la tribunal pentru a hotârî cu cine să stau, am rămas la bunici şi cred că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpa.

În ziua în care am aflat că am diabet, am fost luată foarte tare de doctori. A trebuit să accept pe loc realitatea, să-mi dau seama că lucrurile ar fi putut sta cu mult mai rău şi că nu m-am ales cu cea mai grea boală. Am vărsat o lacrimă şi apoi am devenit foarte încrezătoare şi optimistă.

Eu cred că fiecare obstacol pe care trebuie să-l treci constituie un pas înainte şi nu trebuie să ne lăsăm doborâŃi de nimic, trebuie să trăim fiecare clipă la intensitate maximă şi să ne putem bucura de fiecare lucru mărunt.

Intotdeauna când ne dorim un lucru cu adevărat, trebuie să ne înarmăm cu toate atuurile pentru a depăşi toate obstacolele şi pentru a ne atinge obiectivele.

Trebuie să ne spunem întotdeauna în minte: EU POT!

Nu trebuie să ne simŃim bolnavi pentru că am rămas aceeaşi oameni normali, poate doar puŃin mai dulci, cum a mai spus cineva din acest Centru. Trebuie să învăŃăm să fim optimişti, împăcaŃi cu noua noastră situaŃie, să avem încredere în noi înşine şi să facem tot ceea ce ne dorim. Trebuie să trăim în prezent, să ne gândim cu bucurie la viitor şi să nu avem regrete pentru lucrurile care s-au întâmplat.

Chiar dacă am venit la Buziaş dintr-un motiv care nu putea să îmi aducă prea multă bucurie, zilele petrecute aici mi-au adus atâta bine, mi-am făcut mulŃi prieteni, am găsit atât de multă înŃelegere şi aştept cu tot sufletul să revin în iarnă.

Iancu Minola Isabela 16 12.08.2011

REZULTATUL CONTEAZĂ,

ÎNVAłĂ SĂ RESPECłI REGULA

Cu toŃii vă aduceŃi aminte de vârsta în care eraŃi întrebaŃi “ce vrei tu să fii când te faci mare?” . Acum 22 de ani şi eu am fost întrebată şi răspunsurile mele erau serioase la mintea de atunci şi hazlii pentru cei care întrebau. Doar că planurile nu pot fi aşa cum îŃi doreşti decât cu anumite condiŃii, să fii hotărât că vrei, să iŃi doreşti cu adevarat.

Tot cam atunci pe la vârsta de 8 ani am primit şi vestea ;o să fii toată viaŃa ta cu Diabet;. Ei şi dacă ce. Asta nu mă împiedica sa fiu şi altceva.

Privesc acum pe mulŃi dintre cei ca mine şi observ cum majoritatea au un complex pe această temă. Greşit spun eu. Da, faptul că ai un regim de viaŃă mai strict te face să zici că e greu şi te Ńine în loc de la unele planuri. CâŃi dintre voi nu v-aŃi săturat să aveŃi pe lângă programul de la serviciu, şcoală şi programul de glicemii, insulină , regim alimentar?

La serviciu te mai ajută un coleg să finalizezi un proiect primit de şeful de birou, la şcoală e colegul de bancă care iŃi mai spune un pont la câte un test, în familie îŃi sunt alături, mama, fratele,……

Şi în programul obligatoriu de tratament ai sprijin din partea medicilor care au făcut o specializare şi ne transmit nouă cele ce au învăŃat. Dar dacă TU nu bagi la cap ce trebuie să faci cine te mai ajută? cei din jur îşi pierd vremea degeaba iar tu pierzi teren în faŃa complicaŃiilor bolii.

Am reuşit fără nici un complex să termin facultatea, să am un job, o familie şi o viaŃă echilibrată. Cum? Simplu. Punând condiŃii şi gândindu-mă că atunci când am spus că vreau să ‘’fiu om’’ şi am ales acele meserii de copil nu puteam să mă dezamagesc mai ales pe mine şi totodată am reuşit datorită unor lucruri la care majoritatea nu ştiu dacă se gândesc. CâŃi dintre voi v-aŃi gândit că stricteŃea şi regulile care trebuiesc respectate pentru a te menŃine fără complicaŃii te pot face să fii mai puternic, mai strict, mai bun în anumite servicii, poŃi deveni un bun coordonator, un şef de echipă care deja cunoaşte cum trebuiesc aplicate anumite reguli.

InvaŃă să respecŃi persoana ta şi învaŃă-I şi pe ceilalŃi că se poate merge înainte dacă aduni de-a lungul drumului pe care îl parcurgi învăŃăminte şi faci tot posibilul să explici cum ai ajuns până aici:

17

!!!!!Dacă sunt la un program pe care trebuie sa îl respect + cât mănânci, cât te odihneşti, câtă insulină faci, automat îŃi faci program şi la restul vieŃii, toŃi vrem glicemii bune şi fără complicaŃii.

!!!!!La serviciu toŃi şefii de birou doresc finalizarea în timp scurt a proiectelor companiei, automat faci tot posibilul să participi şi tu cât mai active, poate iei un bonus.

Rezultatul şi motivaŃia contează în ambele cazuri la fel cum după ambele proiecte ai câte un beneficiu.

Annemary

Gânduri bune de la Oradea

Sunt Mirela Moisa , mama Anastasiei (10 ani) și ne-am cunoscut anul acesta în luna mai, la Buziaș. Atunci am promis că vom reveni cu desene de ale Anastasiei. Abia acum am reușit. Vă trimit două desene făcute de Anastasia (cele colorate) și un desen făcut de fratele ei cel mare (Bogdan – 14 ani). L-am rugat și pe Bogdi să deseneze ceva, având în vedere modificările care au intervenit în viața noastră de familie.

La început nu am înțeles cum pot să spună că nu știu ce să deseneze. Am stat de vorbă cu toți trei, înșirând toate modificările și la un moment dat i-am văzut că încep să schițeze. Am fost surprinsă să văd că amândoi au desenat un ceas, iar când am citit textul scris de Bogdan am înțeles de ce nu știam ce să deseneze: ”și după ce se acomodează, aproape că uită că au diabet.”

Întâmplător azi am văzut cum reacționează majoritatea oamenilor, cel puțin la început,atunci când intră în contact cu un copil bolnav de diabet tip 1. Am fost la școală să vorbesc cu viitoarea dirigintă a Anastasiei. Când a auzit de problemă, prima reacție a fost să mă întrebe dacă nu ne-am gândit să o scutim de orele de sport. Am încercat să îi explic că nu este recomandabil, că este un copil normal doar că necesită mai multă atenție. În final a înțeles și a rămas, ca după stabilirea profesorului de sport să merg să discut și cu dânsul.

A fost trist, dar m-a trezit la realitate. E ceva de muncă pentru a schimba această imagine.

Sper să ne descurcăm la școală, avem ceva emoții legate de școală (clasa a V-a), de diabet și de colaborarea cu profesorii.

Anastasia insistă să scrie și ea ceva și am hotărât să o las să își încerce puterile cu calculatorul.

18

Bună ziua,

Mă numesc Anastasia, am 10 ani și aș dori să vă spun ceva la care mă gândesc eu câteodată.

Am fost și eu la Buziaș și mi-a plăcut foarte mult, în afară de faptul că a trebuit să stau două săptămâni departe de tati și de frații mei.

La un moment dat m-am gândit că unii oameni cred că noi, doar pentru că avem o problemă suntem diferiți, dar nu este așa. Poate că înainte să aflu ce înseamnă să am diabet și eu credeam același lucru, dar acum că știu ce simțim noi mi-am dat seama că nu-i așa. Presupun că vouă vi se pare diferit că noi ne înțepăm de mai multe ori în locuri diferite, dar dacă v-ați pune toți în locul nostru ați vedea că nu suntem ”atât de diferiți”.

La Buziaș am aflat că regimul nostru este regimul unui om sănătos, deci cei care mâncați în plină zi dulciuri și chipsuri ... mult noroc la distrugerea sănătății, dacă asta vreți cu adevărat să faceți, dar dacă nu .... vă sfătuiesc să dați mai multă importanță regimului omului cu diabet.

Sper că v-am convins că nu suntem diferiți.

Cu stimă

Mirela şi Anastasia Moisa

19

Bogdan

20

Doar copii ...

Eu sunt timidă și sfioasă Mă întreb când mă întorc acasă ?

Aud mereu doar ce vreau eu ! Vreau să zbor spre curcubeu !

Înțeleg tot ce se întâmplă, Spun că sunt fată cuminte,

Nădăjduiesc că într-o zi, un ”leac” va fi și pentru mine Eu sunt un simplu dependent de insulină !

Mă prefac că totu-i bine Simt o mare durere in mine, Ating mereu cerul cu gandul Sunt îngrijorată când mama nu-i !

Plâng și sper la o minune Eu sunt, Doamne, mereu cu Tine !

Lupu Alessia-Sarah

Eu sunt Rareș cel năzdrăvan Mă întreb cum aș putea să zbor, să

Aud doar păsările și vântul, Vreau să fiu și eu la fel de liniștit.

Înțeleg că nu am voie totul Spun eu asta celor mari Nădăjduiesc să înteleagă că Eu sunt un copil ca oricare altul.

Mă prefac că nu mă doare Simt că așa e mai bine

21

Ating mâna mamei, dar totuși

Sunt îngrijorat când nu știu ce am de făcut Plâng fără să vreau, pentru că

Eu sunt doar un copil.

Rareș Egri

Eu sunt un mic copil Mă întreb când voi fi mare ?

Aud și ascult umil Vreau să fiu blând, dar tare.

Înțeleg multe lucruri Spun sincer ce gândesc

Nădăjduiesc că pururi Eu sunt cum îmi doresc.

Mă prefac uneori că-n ochi eu nu am lacrimi, Simt că e mai bine așa

Ating obrazul blând al mamei…

22

Sunt îngrijorat pentru ea Plâng ca și ploaia din sufletul ei ”greu”

Eu sunt un strop și-o rază sau chiar un ”curcubeu”.

Albert Istvan

Diabetul, prietenul meu

Eu, înainte cu o săptămână să aflu de boala mea, mă simțeam foarte rău. La școală nu am spus la nimeni. Când ajungeam acasă mă schimbam de haine și mă puneam să dorm. Dormeam de vreo două ori pe zi. Mama și tata și-au făcut griji în privința mea.

Într-o seară m-am simțit foarte rău. Mama a chemat salvarea și m-am internat în spital. Îmi aduc aminte că mi-au dat o cană de ceai cu zahăr apoi a venit asistenta și m-a întrebat dacă sunt fata cu diabet. Nu am știut ce este diabetul și am spus ”da”

la întâmplare. Imediat mi-au adus o cană de ceai fără zahăr.

A doua zi a internat-o și pe mama cu mine.

Atunci, în primele zile, plângeam mult din cauză că credeam că sunt singura cu diabet între colegii și prietenii mei. Și așa și era.

Apoi cu timpul m-am obișnuit. Am învățat cum să îmi fac glicemia și insulina și ce sunt acestea. Colegii și prietenii s-au obișnuit cu boala mea și mă tratează ca pe un copil normal, iar eu . . .m-am obișnuit cu asta.

Lăcrămioara

23

Mă numesc Amalia și am 11 ani. De un an am un ”prieten foarte special”:

diabetul. Nu mă ascund că am diabet și de aceea am să povestesc ”debutul” meu.

Era seară. În luna iunie, soarele strălucea pe cerul senin. Şcoala era gata. Eu terminasem clasa a III-a. Eram în stațiune cu bunicii mei și cu sora mea, Alida.

Totul era foarte bine dar după câteva zile totul s-a schimbat. Eu nu mă mai simțeam așa bine. Îmi era mereu sete, nu aveam poftă de mâncare, eram mereu obosită și mergeam des la baie.

După câteva zile am plecat acasă. Tata a observat și el că nu mă simțeam bine.

În aceiași zi am mers la analize . M-a vazut un medic și mi-a spus că ceva nu este în regulă. Trebuia să mă internez în spital. Tata nu a vrut să mă internez la Zalău, ci la Cluj. Așa că am plecat la Cluj.

La Cluj mi-au spus că AM DIABET ! Nu știam ce înseamnă acest cuvânt. Dar timp de două săptămâni cât am stat în spital, am aflat !

La școală, în clasa a IV-a, când au aflat colegii mei că am diabet, am rămas uimiți. Toți mă întrebau:

• Ai DIABET pentru că ai mâncat prea multe dulciuri ?

• NU ! le răspundeam eu.

Cu timpul m-am obișnuit iar azi sunt aici, la Centrul de diabet și recuperare pentru copii și tineri ”Cristian Șerban”.

În fiecare zi îmi fac insulina de 4 ori iar glicemia de 5 ori pe zi. Nu e foarte greu . . .după ce te obișnuiești !

În încheiere aș vrea să le transmit un mesaj celor care nu demult au fost diagnosticați cu diabet : nu vă speriați! Nu e nimic rău în a avea diabet. Chiar dacă aveți glicemi mari sau mici, le reglați voi! Să fiiți puternici !

24 Amalia

Momentul în care am fost diagnosticată cu diabet zaharat tip 1 nu pot să-l descriu foarte bine pentru că eram foarte mică. Aveam doi ani și două luni.

Acela a fost momentul în care viața mea a luat o întorsătură pe care am acceptat-o doar odată cu trecerea timpului. Am înțeles repede că nu am voie să mănânc cum vreau eu. Când am început școala nu înțelegeam de ce tocmai eu sunt bolnavă. După un timp m-am întrebat ”de ce NU eu”. Dacă nu aș fi avut diabet și viața mea era altfel, nu mă puteam bucura de ce am primit până acum. Părinții și prietenii m-au sprijinit tot timpul, au fost lângă mine, m-au înțeles și au contribuit la controlul glicemiilor.

Celor care au fost diagnosticați acum cu diabet, le spun că viața merge mai departe și totul poate fi frumos dacă acceptă noua situație cu seninătate.

Maria

25

Când aveam 11 ani am fost diagnosticată cu diabet zaharat insulinodependent. În acel moment nu realizam că noua situație îmi va schimba întreaga viață.

După ce mi-am revenit și am înțeles totul, am devenit foarte tristă, dar cu ajutorul celor dragi m-am ridicat și am început să privesc altfel viața.

De multe ori spun că nu mai pot, că această boală este incredibil de supărătoare și mă gândesc că sunt sute de copii care trăiesc așa. La început nu doream ca prietenii mei să știe că sunt bolnavă. Pe parcurs mi-am dat seama că nu pot trăi astfel, le-am spus tuturor și acum toți îmi sunt alături.

Un sfat bun pentru cei care abia au aflat că sunt bolnavi ar fi :

”Nu fiți retrași și triști, zâmbiți și trăiți viața așa cum vă doriți, se poate trăi cu această boală și poate într-o zi, împreună, vom învinge diabetul”.

Roberta

26

Mă numesc Alex și am diabet din 2009.

Să vă spun cum a apărut ? Nu pot ! Nimeni nu poate știi de unde a apărut. Eu cred că își dezvăluie fața când noi nu ne așteptăm, fiindcă boala aceasta vine din corp nu din cauza familiei.

Glicemia care o avem este de două feluri : hipoglicemie – când avem puțin zahăr în sânge, și hiperglicemie – când avem mult zahăr în sânge.

Eu nu cred că trebuie să mă jeluiesc pentru asta !

Autoportret în versuri

Eu sunt smerită ca o umbră Mă întreb cum să nu dau înapoi,

Aud vântul ce adie pe poteci Vreau, ca o stâncă, neclintit să șed.

Înțeleg, că totu-i trecător...

Spun că, să regret nu are sens Nădăjduiesc să trec frumos prin viață

Eu sunt ce m-a creat Dumnezeu.

27

Mă prefac un greier, când singur sunt și cânt..., Simt flacăra ce arde în mine…

Ating înaltul cer zâmbind

Sunt îngrijorată ca toate-s numai scrum Plâng să nu mă înspăimânt

Eu sunt soarele ce trebuie s-apun !

Mihaela

Eu sunt o toamnă înnorată

Mă întreb dacă-mi vor cădea toate frunzele Aud și ascult vântul ce-mi bate prin vene

Vreau să rup tăcerea și să cânt natura .

Înțeleg ceea ce vrei să mă înveți Spun lucruri ce dor ...uneori

Nădăjduiesc în sufletul pereche ce mă va găsi Eu sunt o iubire tomnatică.

Mă prefac în noapte pe ascuns…

Simt dragostea celor din jur, Ating norii cu gândul și mă întreb…

Sunt îngrijorată, mi-e teamă că ploaia nu se mai oprește.

Plâng de dor

Eu sunt o săgetătoare întârziată.

Raluca

Eu sunt o oază de speranță neînțeleasă Mă întreb de voi putea să fiu de fier

Aud chemarea de departe, de acasă Vreau să fiu azi, ce nu am putut fi ieri.

Înțeleg că ne-nțelesul nu-i prea greu de descifrat Spun adesea lucruri multe și mărunte

28

Nădăjduiesc că ei nu le-au uitat Eu sunt un amalgam de gânduri cărunte.

Mă prefac că-i înțeleg pe cei ce se prefac Simt că sunt departe de lucrurile-apropiate

Ating fiecare șansă din viață și sper...

Sunt îngrijorată că oamenii nu mai visează Plâng când nu ies bine lucrurile pe care le fac

Eu sunt ca toți, puțin dulce cu piper.

Alexandra

Tu ştii?!

Să poŃi s-alegi E oare bine?

Să n-ai de unde ştii

Dacă

şi

cum

, dar mai ales

ce

ar putea fi … Mereu să stai să te gândeşti:

Greşi-voi oare?

Fi-va bine?

Şi iar şi iar, fără încetare Să te frământe obsedanta întrebare.

Dar dacă viaŃa-Ńi este Un

culoar

cu numai două uşi:

Pe una intri

“Bine-ai venit!“ îŃi spune viaŃa, Pe una ieşi ...

În rest nu vei găsi

Nici scări ... ce urcă sau coboară, Nici coridoare care să ascundă

Măcar o altă uşă …

Nimic.

29

Cum e mai bine tu să-mi spui!

Tentat vei fi, ştiu bine, Să spui că întotdeauna ai vrea să ai

De unde alege!

DA ... dar nu mă întrebi despre

culoar

...

E lung, e rece, e cald, Despre lumini, culori şi umbre

Şi şoapte, vise, căci nu ştii:

Culoarul are viaŃa !!!

Abia acum vrei să descoperi, vrei să ştii Da, are o viaŃă ce strigă şi se zbate, se luptă,

Are forŃa

Căci el cuprinde totul:

viaŃa ta!

IonuŃ

Bunătatea – culoarea sufletului

”Dacă ești bun cu cei din jurul tău, oamenii te suspectează că ai intenții ascunse.

Fii bun oricum!!!”

(Maica Tereza) Ce înseamnă să fii bun? Ce înseamnă lipsa de bunătate în relațiile noastre cu cei din jur?

A fi bun înseamnă să fii folositor altora, să îi ajuți, să fii generos și cu inima deschisă. Indiferența, răutatea, egoismul pot dărâma suflete.

”Cine răspunde cu aceeași monedă seamănă cu oglinda incapabilă să arate altceva decât îi este așezat în față”, iar faptele noastre ne caracterizează pe noi și nu pe cel care ne aduce suferința.

”Bunătatea este un dar ce îl putem da oricui, oriunde și în orice circumstanțe pentru că oricine poate fi rău, dar numai sufletele cu adevărat alese știu să dovedească bunătate.”

30

Un simplu gest de bunătate poate lumina multe fețe întristate. Devenim mai buni pe măsură ce avem disponibilitatea de a dărui, de a da parte din sufletul nostru celor de lângă noi.

Bunătatea este dragostea ce se manifestă în lucrurile mici și aparent neînsemnate.

”...fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul așa cum v-a iertat Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:32)

A venit vremea să ne întoarcem la un mod de viață simplu și practic, la bune relații cu ceilalți, la omenie, la un ajutor reciproc.

IonuŃ

Pe aripile gândului

...Atâta dor...

Aș vrea să mă cuprindă vântul cu brațele-i plăpânde, În depărtări necunoscute să-mi poarte sufletul...

Să nu mă poată atinge nimic din tot ce-i omenesc, Să mă ascund după o floare de cais

Și timpului tribut să nu-i plătesc.

Să simt căldura razelor de soare, Mireasma florilor să îmi îmbrace drumul,

Iar șoapta frunzelor ce o ascult adesea Să îmi călăuzească gândul.

Să văd cum primăvara împarte bucuria, Sărutul ei aduce-n jur speranță, viață,

Să zbor pe aripa-i curată,

Să nu mai simt că visul îmi e greu în dimineață.

Să-mi spele ploaia sufletul,

31

Să-mi lase doar credința, Să-nvăț ce-i bine și ce-i rău, Să nu mai știu ce-nseamnă suferința.

Răspunsuri la-ntrebări să pot găsi,

În vise sufletul să îmi îmbrac, Să înțeleg mai bine ce-nseamnă a iubi,

Să fur din primăvară Un surâs, un mugur de speranță Și astfel voi avea puterea de-a zâmbi.

Scrisori pentru suflet

În primul rând trebuie să mă prezint. Numele meu este Mariana și am fost la Buziaș în perioada 21 octombrie – 07 noiembrie 2000. Să nu credeți că am uitat de faptul că v-am promis să vă trimit versuri. Dacă promit ceva fac orice să mă țin de cuvânt și de fapt este interesul meu să-mi țin promisiunea. Timpul a trecut și îmi cer scuze că nu am făcut acest lucru mai devreme, dar m-am gândit că ar fi mult mai plăcut să vă fac o surpriză de sărbători.

Mi-a plăcut foarte mult la Buziaș și abia aștept să vină primăvara și să mă întorc acolo. Am avut ocazia de a cunoaște persoane care au aceleași probleme ca și mine, mi-am facut prieteni și am simțit că îmi poate fi bine și printre străini. Mi-a plăcut mult parcul și dacă l-am văzut în mijlocul toamnei, aș da orice să îl văd primăvara când totul este în floare, când natura prinde iarăși viață.

Aș da orice să petrec câteva zile la Buziaș. Nu m-ar interesa de anotimp, atâta timp cât știu că oricând poate fi frumos.

Vă trimit alăturat câteva poezii care sper să vă placă.

O, Doamne,

Vreau să simt iar primăvara.

Dă-mi o speranță să mai pot zâmbi Și când din bezna rece înflorește dimineața

Coșmarul ce m-apasă Să simt că va muri.

Se lasă seara pe furiș Și mă învăluie în mantia ei rece,

32

Clipa ce vine în umbra grea se pierde, Vântul o urmează și o răscolește.

Și fiecare frunză ce cade-n jocul sorții Îmbracă drumul ce îmi arată lumina,

Mi-e teamă că mă pierd Și nu voi mai găsi cărarea

Ce îmi părea că poate da speranță vieții.

În sfârșit reușesc să mă țin de promisiune și să-ți trimit câteva versuri.Sper să îți placă poeziile pe care le-am selectat, unele sunt mai vechi, altele sunt mai actuale și nu ai avut posibilitatea să le citești.

Momentan trec printr-o perioadă mai dificilă, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional și pentru a nu reda atmosfera aceea sumbră evit să mai scriu în mod curent, dar din când în când nu rezist tentației și mai iau pixul în mână și mai scriu câte ceva. Sper să vină zile mai bune și să compensez momentele de acum.

Aștept să ajung în octombrie și să mă relaxez câteve zile la Buziaș, să prind putere și să o iau din nou de la capăt. De altfel, orice sfârșit e un început.

Sper să ne vedem cu bine în toamnă. Nu aș putea să pierd plăcerea de a admira parcul din Buziaș în mijlocul toamnei. Ar fi păcat și ar însemna să îmi refuz o plăcere pe care nu aș putea să o mai întâlnesc decât peste un alt an. Nu am de gând să aștept atât de mult și nici nu știu dacă mi-aș putea permite să visez atât de departe, așa că dacă va fi sănătate atât cât să ajung până acolo, ei bine, în octombrie, pe patru, voi fi la Buziaș.

Până atunci sper să mai scriu câte ceva și poate că îți voi mai trimite o serie de versuri. Rămâne de văzut, nu promit nimic.

În final, îți mulțumesc din tot sufletul pentru faptul că îți place poezia, pentru că îți place ceea ce scriu și astfel am sentimentul acela că nu este în zadar ce fac. Să știi că este un lucru mare să simți că totuși ceea ce îți părea că nu are nici un sens, nici un rost, capătă valoare atunci când este împărțit cu cei din jur și chiar apreciat într-o oarecare măsură de aceștia. Mii de mulțumiri, sănătate și noroc în viață!

Numai bine!

Cu drag Mariana

33

Sfârșit de toamnă

Grăbită toamna-și cere birul Și lasă goi pomii tăcuți, Pe coșuri suie negru fumul,

Iar vântul bate pe la uși.

Plouă cu frunze ruginite, Ceru-i acoperit de nori, Rămas-au cuiburi părăsite,

Uitate-s cântece și flori.

E toamna ca o lumânare Ce se topește-ncetișor, Tristețe-aduce și durere,

Dar totul este trecător.

Mecanismul

Motto:

,, ImaginaŃia este un dar. Este biletul tău către lume. Foloseşte-l!”

Mereu m-a frământat întrebarea ”Cine sunt eu?”.

Ca să descopăr răspunsul mi-am făcut tot felul de planuri de acŃiune şi am încercat să mă privesc din toate unghiurile: de sus, din lateral, de jos… Curios!…Deşi niciodată nu am fost bun la desen tehnic, de fiecare dată descopeream cu uimire două laturi

total diferite, îmbinate perfect într-un tot unitar: EU.

După numeroase astfel de experimente (m-am privit chiar şi pe furiş cu coada ochiului) a trebuit să recunosc că jumătate din mine este o RotiŃă.

Deşi pare incredibil, este purul adevăr. Confirmarea acestei incredibile descoperiri vine zilnic din partea SocietăŃii. Ea este Mecanismul!

La început am fost neliniştit şi foarte suspicios din pricina acestei descoperiri.Dar acum nu mai sunt. De ce? Nu sunt singur. Există milioane şi milioane de rotiŃe ca şi mine.

Toate funcŃionează în acelaşi ritm cu mine, toate ne îmbinăm perfect şi putem fi mândre că totul funcŃionează aşa cum vrem noi! Noi producem mişcarea, deci noi ştim că astfel obŃinem un efect ce nu ne poate fi decât benefic!

Este minunat, nu crezi?

Am mai observat ceva: nici o rotiŃă nu este mai mare sau mai importantă decât celelalte, chiar dacă la un moment dat are sau i se dă impresia că are o valoare mai mare în cadrul mecanismului. Încă un lucru bun, nu-i aşa!?

RotiŃele nu se fabrică. Ele se nasc de fapt pentru a deveni rotiŃe.

34

Acum, când stau să mă gândesc mai bine, cred că de fapt copii reuşesc să se sustragă o vreme inevitabilului – transformarea lor în rotiŃe. Aceasta se produce odată cu instituŃionalizarea lor :grădiniŃa, şcoala.

Indiferent ce cred celelalte rotiŃe, eu sunt convins că fiecare dintre noi (rotiŃele) avem propriul nostru culoar de evoluŃie, pe care îl putem parcurge până la capăt sau ne putem opri la un moment dat pe parcurs – asta depinde de noi … puŃin şi de … noroc?!?

Mecanismul funcŃionează mult mai bine atunci când este uns din când în când. Pentru majoritatea rotiŃelor ungerea se face regulat, de două ori pe lună: AVANSUL şi LICHIDAREA. Ce zile fericite pentru noi toate!

Atunci când nu este uns mecanismul scârŃâie din toate rotiŃele: de foame sau de nerăbdare,…din obişnuinŃă până la urmă! Ungerea se poate face şi în afara mecanismului de către o rotiŃă în beneficiul alteia. Rezultatele acestui proces pot fi vizibile uneori chiar în evoluŃia noastră în cadrul propriului culoar, dar numai în condiŃia de a fi uns anumite rotiŃe şi în cantitatea care trebuia.

În urma unei asemenea ungeri poŃi AVANSA: fie Ńi se creează impresia că ai crescut în importanŃă, fie vei ajunge în altă zonă de îmbinări de rotiŃe – cu şansa de a mai face un pas către capătul culoarului tău de evoluŃie, ori poate pur şi simplu Ńi se va face dreptate – mult prea rar însă.

Toate rotiŃele au dreptul să se cupleze două câte două. Important pentru mecanism este ca în urma unei astfel de cuplări randamentul lui să crească sau cel puŃin să rezulte în urma cuplării o viitoare nouă rotiŃă.

După un timp, zgomotul ritmic al mecanismului, vecinătatea îndelungată cu aceleaşi rotiŃe, ungerea regulată – în aceeaşi cantitate şi cu aceeaşi frecvenŃă vor putea să creeze între rotiŃe o stare de agitaŃie şi nemulŃumire. Această stare nu este benefică pentru mecanism. De cele mai multe ori însă el le sesizează de la primele semne de manifestare şi acŃionează: fie recurge la avansurile de care vă vorbeam, fie pur şi simplu accentuează problemele pe care le ai, astfel încât după o perioadă, reîntoarcerea la starea iniŃială – mai bună o vei considera drept tot o avansare.

În urma unei astfel de stări am reuşit un lucru incredibil: am ridicat ochii şi am descoperit CERUL.

Mecanismul nu este totul! Are limite! Nu este perfect!!!

Acum văd lucrurile cu totul altfel: pot vedea cum funcŃionează de fapt întregul mecanism, pot determina chiar următorul sens de rotire, al meu şi al celorlalte rotiŃe … Deodată gândul care mi-a străbătut mintea m-a făcut să îngheŃ: acum pot determina chiar punctele în care se acŃionează pentru a putea controla întregul mecanism. Acest gând ar îngrozi cu siguranŃă orice rotiŃă!

Le privesc deodată cu suspiciune, să văd dacă vreuna este conştientă de gândurile periculoase care îmi străbat mintea. Cu această ocazie am putut citi cu uimire în ochii unora dintre ele că au conştientizat la rândul lor INCREDIBILUL.

Pe loc m-am entuziasmat: împreună putem realiza lucruri măreŃe: putem schimba sensul mişcării, putem mări sau încetini viteza de rotaŃie, sau … CHIAR ÎL PUTEM OPRI!

Ce gând înspăimântător – doar mecanismul lucrează pentru binele nostru! Dar dacă ne-a fost creată artificial această impresie?!? Dar dacă totul este comandat, orice mişcare a noastră, indiferent cât de imprevizibilă am considera-o noi este de fapt o reacŃie aşteptată la un stimul dat, o executare perfectă a unui ordin subliminal?

35

Şi dacă aşa este, atunci cine comandă totul? Cine acŃionează manivela ce pune în mişcare prima rotiŃă?

Deodată îmi fac curaj şi privesc în cel mai întunecat colŃ, unde în sfârşit pot să văd manivela – cea care produce mişcarea şi la capătul ei …

Totul a început să se învârtă în mintea mea, totul se precipita. NU! … Nu poate fi adevărat … La capătul manivelei … cel ce ordona de fapt totul … EU!

M-am trezit imediat într-un lac de sudoare. Am rămas o vreme buimac, fără să ştiu ce să înŃeleg. Într-un final am realizat totul: AM VISAT!

Liniştit şi mulŃumit de faptul că am înŃeles în sfârşit viaŃa şi tot ce este legat de ea, mi-am aruncat ochii în oglinda de pe perete şi m-am văzut:

două laturi: una – o rotiŃă; cealaltă: adevăratul EU – IMAGINAłIA!

IonuŃ

Labirintul speran Ń ei

Din tot ce-i omenesc,

Din tot ce trece într-o clipă peste mine, Din visele ce se rănesc în zbor,

Din clipe ce au devenit ruine, Din aripi frânte în zile înnorate, Din ș oapte dulci ce îmi păreau uitate, Din lacrima de dor ce sufletu-mi frământă,

Din ruga ce se-nal ț ă din inima flămândă, Se împle ș te într-un joc ame ț itor

Un gând frumos, un vis curat, un zâmbet, un fior.

Ș tiu că nimic nu e u ș or, dar simt că am din nou speran ț ă, Lupt ș i visez, visez ș i lupt,

În viitor voi învă ț a din nou să zbor.

Mariana

36

Teatru scurt

37

38

Albă - ca - Zăpada

şi cei şapte pitici diabetici

( parafrazare )

Personajele:

Povestitorul Alba-ca-Zăpada Făt-Frumos Mofturosul Studiosul Mâncăciosul Morocănosul Somnorosul Sfiosul Mutulică

39

Povestitorul:

A fost odată … ca niciodată … A fost odată, o frumoasă fată.

Şi era una la părinŃi De-i înnebunea pe prinŃi.

Însă mama ei cea rea Nu-i făcea glicemia Şi insulina-i ascundea Deşi tatăl o iubea Cu regimul prost stătea Numai hiper ea făcea.

Într-o zi, …

ZgripŃuroaica-o fugări … De acas-o alungă.

Prin parc ea alergă, Pe-o cărare apucă În FundaŃie de-intră În seria noastră.

Aici pitici erau

Şapte – care se chemau:

Mutulică – fără frică.

Mofturosul – nu mănâncă:

Hipp, mămăligă sau budincă.

Somnorosul – doarme zi şi noapte, Tot ca prostul.

Şi mai e Morocănosul Bun prieten cu Sfiosul.

N-am uitat de Mâncăciosul Care roade chiar şi osul.

Ultimul ascuns în spate, Studiosul – plin de carte.

El învaŃă zi lumină Glucometrul să-l obŃină.

Şi v-am prezentat pe-o şa ToŃi piticii cu belea.

N-am uitat-o chiar pe fată, Albă-ca-zăpada, slabă, înfometată La bucătărie-ndată

Grabnic, intră ca săgeata.

În sală erau nouă mese Pline cu bucate-alese.

40

Alba-ca-zăpada:

Uite-o masă mică Scrie – Mutulică.

Iată-o masă mare Cu hidraŃi – Valoare!!!

400-n cap! Şi-o cană cu apă … Mâncăciosul crapă! …

Povestitorul:

Într-un colŃ ea mai zării Cinci măsuŃe de copii Încărcate cu hidraŃi Asta-i comă, nu mai staŃi!

Şi-obosită cum era Pe pătuŃ se aşeza Şi prin vis i se părea Din pădure c-auzea …

Piticii:

Aiho, aiho Suntem pitici mişto Avem hiper, avem hipo, Aiho, aiho,

Aiho, aiho,

Din oraş noi venim Pe la Felinni poposim La boală nu gândim.

Povestitorul:

La masă veseli piticii intră:

Morocănosul:

Cine mi-a rupt din plăcintă?

Mofturosul:

Sunt botos,

Toată masa e pe dos.

Mâncăciosul:

Unde sunt piraŃii

Care mi-au mâncat hidraŃii?

Sfiosul:

Nu e ciorbă, nu-s sarmale Totul este gol în oale!

Somnorosul:

Iar mi-e somn, la masă pic Am să plec să dorm un pic.

Aoleu, văleu, săriŃi!

Este un străin aici!

41

Povestitorul:

ToŃi piticii năvăliră În dormitor de-o găsiră.

Studiosul:

O prinŃesă? Ce frumoasă!

Tocmai la noi în casă.

Sfiosul:

StaŃi, staŃi, staŃi, dar ce-i cu ea?

Studiosul:

Oare cât îi glicemia?

Morocănosul:

Du-te de ia glucometrul Ca să-i aflăm diabetul!

Povestitorul:

Săritor, se repede Mutulică Dar de grabă se împiedică şi pică.

Mai de-a buşilea, mai cu spor

Cu-aparatul se întoarce-n dormitor.

Somnorosul:

Glucometrul ne arată Glicemia ridicată!

Mofturosul:

Sună repede să vină Făt-Frumos cu o maşină!

Povestitorul:

Foaie-verde foc şi pară ToŃi aşteaptă ca să apară Făt- Frumos să o salveze Insulina s-o injecteze.

Iată vine tot călare Făt-Frumos pe o salvare Şi din girofaru-i sună ToŃi piticii de-i adună.

Cu perfuzia cea bună Făt-Frumos o ia de mână.

Făt-Frumos:

Tu, frumoasa mea Eu te voi salva, Tu-Ńi vei reveni Ne-om căsători Mult ne vom iubi, FericiŃ

Mâncăciosul:

Îşi revine!

Mofturosul:

Se trezeşte!

42

Sfiosul:

Iată că din nou zâmbeşte.

Alba-ca-Zăpada:

Ce se-ntâmplă, ce-i aici?

Cine sunteŃi voi, pitici?

Piticii:

Lume bună – Diabeticii

Studiosul:

Te-ai trezit, Ńi-ai revenit?

Noi piticii ne-am gândit Să cântăm şi să dansăm Toată seara ne distrăm!

-

sfârşit-

43