AL 5-LEA LOCATAR:
SARS-CoV-2 și EU-CELĂLALT.
Jurnalul primului an de maturitate Vol. III
Manuela Narcisa Popescu: Zâna măseluță
Editura „Victor Babeș”
Timișoara, 2021
AL 5-LEA LOCATAR:
SARS-CoV-2 și EU-CELĂLALT.
Jurnalul primului an de maturitate Vol. III
Editor coordonator: Gabriela-Mariana Luca Co-editor: Diana Boc-Sînmărghițan
Ilustraţia de pe copertă: Manuela Narcisa Popescu
Centrul de Cercetare de Lingvistică Aplicată și Studii Culturale Comparate
Centre for Applied Linguistics and Cultural Comparative
Studies C-CLASC
Editura „Victor Babeş”
Piaţa Eftimie Murgu nr. 2, cam. 316, 300041 Timişoara Tel./ Fax 0256 495 210
e-mail: [email protected] www.umft.ro/editura
Director general: Prof. univ. emerit dr. Dan V. Poenaru
Referent ştiinţific: Prof. univ. dr. Maria Puiu
Colecţia: HIPPOCRATE
Indicativ CNCSIS: 324
© 2021 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate.
Reproducerea parţială sau integrală a textului, pe orice suport, fără acordul scris al autorilor este interzisă şi se va sancţiona conform legilor în vigoare.
ISBN general: 978-606-786-227-0
ISBN Vol III: 978-606-786-230-0
Motto:
„Un singur cuvânt este suficient pentru a te transpune în această buclă a timpului unde nimic nu este cert, ci doar posibil, probabil: PANDEMIE.
Este o seară obișnuită de luni. Pui capul pe pernă, liniștit, fără a te gândi vreo secundă că, în doar câteva ore, viața ta se va schimba radical. Te trezești buimac, parcă într-o cu totul și cu totul altă dimensiune.
S-a așternut o cupolă peste întreaga ta existență și, acum, tot ce trebuie să faci este să supraviețuiești. Nu știi ce îți rezervă ziua de mâine, te simți pierdut, însă trebuie să conștientizezi faptul că singurul responsabil de soarta ta ești numai și numai tu.”
Oana Elena Popa
Oana Elena Popa: Viața dincolo de mască
Se spune că niciodată nu scapi de ceea ce îți este frică, dar ce se întâmplă atunci când crezi că îți cunoști temerile și realizezi, brusc, că nu aveai nici cea mai vagă idee la ce se rezumă acestea? Privești teama ca pe ceva relativ, un sentiment declanșat în anumite situații, mai mult sau mai puțin critice, fără a-ți imagina că poate deveni constantă, persistentă, că poate trăi prin tine și tu cu ea. Un singur cuvânt este suficient pentru a te transpune în această buclă a timpului unde nimic nu este cert, ci doar posibil, probabil: PANDEMIE.
Este o seară obișnuită de luni. Pui capul pe pernă, liniștit, fără a te gândi vreo secundă că, în doar câteva ore, viața ta se va schimba radical. Te trezești buimac, parcă într-o cu totul și cu totul altă dimensiune. Se așternuse o cupolă peste întreaga ta existență și, acum, tot ce trebuie să faci este să supraviețuiești. Nu știi ce îți rezervă ziua de mâine, te simți pierdut, însă trebuie să conștientizezi faptul că singurul responsabil de soarta ta ești numai și numai tu.
Haotic a început, haotic a continuat. Opiniile s-au menținut divergente până în prezent, căci fiecare din noi percepea situația într-un mod unic, prin prisma propriilor convingeri. Unii au ajuns să conteste existența acestui virus ucigaș, alții au acumulat tot mai multă frică pe măsură ce au înaintat în vreme. Singurii care și- au menținut părerea constantă au fost și rămân cei aflați în linia întâi, unde pericolul este cât se poate de veridic, unde „o gură de aer” înseamnă mai mult decât își poate imagina oricare dintre noi. În spatele măștilor, combinezoanelor și tuturor componentelor ce alcătuiesc „uniforma de război” a acestor eroi, încă există speranța că acest coșmar va lua, într-o bună zi, sfârșit. Fiecare luptător continuă să spere dincolo de suspine și de crunta oboseală atât fizică, cât și psihică, la o posibilă revenire la normalitate.
„În prima linie a frontului lupta este eroică. Toți cei aflați pe baricadele luptelor merită să fie denumiți EROI. Fără ei, războiul ar fi pierdut. De aceea, îi implor să se-ngrijească pentru a îngriji și pe alții. Dar trebuie să-i îngrijim și noi.
Să învățăm, deci, din experiența celor care au început războiul înaintea noastră.”
(dr. Nicolae Hâncu)
Iată-ne astăzi, după aproape un an de pandemie, un an tumultuos, intens, în care nu putem spune că am avut ocazia să explorăm doar aspectele negative pe care 2020 le-a avut de oferit. În ciuda existenței tuturor restricțiilor care ne-au privat de libertate, am reușit să petrecem clipe frumoase, de neuitat, alături de cei dragi.
Brusca ruptură produsă în martie nu a putut fi reparată, însă am construit, atât cât ne-a fost permis, în jurul ei, pentru a o astupa. Oamenii nu au înțeles un lucru foarte important în urma acestei situații la nivel mondial, și anume că viața nu s-a
oprit în momentul apariției COVID-19, ci, atunci și acum, mai mult ca niciodată, depinde de noi cum continuăm să o trăim. Ne-a fost acordată o sarcină prin care să demonstrăm cât de mult o prețuim și cât de tare ne dorim să rămânem aici, triumfători.
Vom depăși curând momentul? Această întrebare continuă să răsune pretutindeni, asemenea unui ecou, căci răspunsul concret rămâne în continuare inexistent. Intervalul de timp în care pandemia se desfășoară, se extinde pe zi ce trece, micșorând șansele ca această situație globală să fie remediată. Totuși, trebuie să rămânem optimiști, chiar dacă statisticile nu par a fi în favoarea noastră. În spatele măștilor, zâmbetul trebuie să rămână pe buze, căci psihicul sănătos este elementul-cheie al acestor vremuri.
„Uităm că suntem niște particule de praf aruncate prin Univers și că drumul spre frumos tot în groapă sfârșește. În tot acest mister care se numește viață, avem o singură certitudine: sufletul. Este singurul pe care merită să te bazezi”. (Chris Simion)
Cu toții am fost puși la încercare. Ni s-au testat răbdarea, perseverența, tăria de caracter. Aflându-ne în fața faptului împlinit, a trebuit să demonstrăm că suntem puternici și că nu ne vom lăsa doborâți. Da, am pierdut o parte din
„soldați”, soldați care s-au luptat până la ultima suflare, însă nu îi vom dezamăgi, amintirea lor dându-ne un plus de forță pentru a învinge. Țelul lor va fi dus la bun sfârșit, anume reinstaurarea echilibrului și revenirea la normalitate. Până la urmă,
„nimic nu este permanent în această lume nebună. Nici măcar necazurile noastre.”
(C. Chaplin)
Referințe bibliografice:
Chris Simion, 2011, Ce ne spunem când nu ne vorbim, Editura Trei, București
Dr. Nicolae Hâncu, „Viața sub asediul virusurilor”, https://www.reginamaria.ro/articole- medicale/COVID-19-viata-sub-asediul-virusurilor, consultat în data de 14 decembrie 2020, ora 16:00
Maria Cristina Șandor: Societatea se suspendă! Jurnal de pandemie
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a anunțat miercuri, 11 martie 2020, că epidemia de coronavirus este, oficial, pandemie. Pentru o elevă în clasa a XII-a, aparent, această știre nu părea să schimbe cu nimic rutina mea zilnică.
Aparent, deoarece pe termen mediu am trăit experiențe cruciale, iar cel mai tulburător proces pentru mine a fost acela în care, a trebuit să învăț să mă comport ca adult într-o comunitate care ea-însăși a trebuit să își adapteze propria structură și rutină la această nouă realitate – Pandemia COVID-19.
Ulterior acestei declarații a OMS, statele din întreaga lume au anunțat în cascadă măsuri extraordinare, speciale, amânarea evenimentelor planificate, interzicerea adunărilor, oprirea tuturor lucrărilor neesențiale până la blocarea națională, granițe închise și chiar carantina pe scară largă.
Dincolo de gospodărie, muncă limitată și mass-media (puținele structuri care mai funcționează trunchiat), celelalte structuri sunt suspendate. Mai precis, „socie- tatea” însăși este suspendată, adică asocierea, întrucât toată lumea este „chemată” să se separe de societate, prin practica numită ironic „distanțare socială”.
Cerința de izolare a gospodăriei și distanțare socială înseamnă că intimi- tatea, încrederea și obișnuința de zi cu zi sunt diminuate; nu putem fi „apropiați” în niciun sens al cuvântului astăzi. Prietenia și apartenența la grup sunt încă posibile, dar asocierea liberă, în mulțime, spontană, cu vecini sau străini este interzisă.
Societatea este suspendată - cu excepția internetului.
Indubitabil, aproape toți adulții și mulți copii sunt acum angajați continuu cu dispozitive digitale care le mediază relația cu lumea. Educația, munca, întâlnirile și așa mai departe continuă pe lățimea de bandă extraordinară a conexiunilor mobile, printr-o multitudine de interfețe și platforme de social-media. Mulți comentatori și oameni obișnuiți prezintă internetul ca și un salvator în aceste vremuri care ne menține conectați, amuzați, sănătoși. Cu toate acestea, înainte de criză, utilizarea prelungită a interfețelor digitale era direct legată de singurătate, anxietatea și înstrăinare. Cert este că pandemia COVID-19 a schimbat în on-line aproape toată viața noastră. Acesta nu este un simplu transfer, ci un mod de a retrăi și redefini relațiile și asociațiile noastre, făcându-le ciudate, transformându-le în spectacole conștiente de sine - fie că participăm la forumuri on-line, fie că suntem spectatori permanenți la desfășurarea interminabilă a evenimentelor.
Mai mult, internetul oferă posibilități infinite de „performanță”, re-crearea sinelui pe mai multe platforme, există elemente ale internetului - videoconferință și
e-mail care aproximează mai mult sau mai puțin relațiile mai vechi - echivalențe palide ale folosirii telefonului, conversației față în față și comunicării epistolare - ajutând familiile și prietenii să rămână în contact, în ciuda carantinării.
Carantina ne-a limitat la casele noastre, arena cea mai asociată cu o viață bună în modernitate, un refugiu unde viața de zi cu zi poate fi naturală și autentică.
Pe fondul incertitudinii crizei globale, exista voci care devin din ce în ce mai autoritare, spunându-ne „adevărul”, ajutându-ne să facem față realității, instruindu-ne ce să facem și cum să facem. O tagmă suplimentară a consultanților și guru-ilor în diverse stiluri de viață ne spun cum să ne amuzăm, să ne folosim de timpul nostru, să ne ocupăm mintea și să ne îngrijim de sănătatea noastră mintală.
Spre deosebire de maeștrii tradiționali de ceremonii, care aveau înțelepciunea consacrată de timp și experiență, aceștia sunt consilieri limitați, adesea instrumentaliști. Nu este oferită nicio filozofie de viață și nicio semnificație nu este dată experienței.
Între timp, cea mai puternică legătură pe care o avem cu tradiția, memoria și modurile de viață mai puțin moderne este și cea mai afectată de pandemie:
persoanele în vârstă. Dincolo de măsurile destinate populației generale, ei sunt încurajați să se „auto-izoleze” singuri, o izolare aproape totală. În general, această generație are cele mai puține șanse să fie conectată la internet, nu sunt utilizatorii obișnuiți de social-media și în niciun caz nu sunt „nativi digitali”. Alți maeștri ai ritualurilor tradiționale, cum ar fi preoții, își văd adunările religioase suspendate sau pur și simplu „transmise live”, concurând pentru timpul on-line cu o mulțime de alternative. Ritualurile, căsătoriile și botezurile sunt amânate, iar înmormântările sunt aproape imposibile sau mediate on-line. Traseele de pelerinaj sunt pustii - și de neconceput, Mecca va fi goală. În mod similar, nu pot avea loc întâlniri culturale, concerte, spectacole teatrale, evenimente, festivaluri și evenimente sportive.
De asemenea, mulți oameni fără adăpost din lumea occidentală, precum și cei din instituții - penitenciare, spitale și spațiile îngrozitoare ale taberelor de refugiați au o protecție limitată sau nulă prin „izolare socială”. Ravagiile bolii în aceste locuri vor fi excepționale. Paradoxal, astăzi inamicul periculos și contagios al societății este „societatea”; dacă socialul înseamnă adunări și asociere voluntară, chiar și în mulțimi anonime, să nu mai vorbim de conversația intimă. Societatea este suspendată, pusă la încercare, în proces, dar acest lucru provoacă și întrebarea despre ce este societatea și ce poate dezvălui pandemia despre aceasta?
Evoluția temporală a pandemiei a devenit o problemă de obsesie, deoarece fiecare stat încearcă să „aplatizeze curba”, adică să reducă răspândirea virusului, astfel încât serviciile de sănătate să nu fie copleșite. Graficele oficiale reprezintă prima
incidență, răspândirea și rata de fatalitate a bolii în fiecare jurisdicție și speculează cu cât impactul va fi mai grav acolo unde au fost luate măsuri inadecvate. Cu toate acestea, această măsurare continuă a săptămânilor și a lunilor în statistici nu are orizont de timp viitor - nu există nicio garanție că relaxarea primului blocaj nu va necesita noi restricții extraordinare sau să dea naștere unei epidemii secundare.
Pandemia este interpretată pe scară largă ca o întrerupere majoră chiar a timpului istoric, marcat prin „înainte” și „după” - dacă criza se va încheia vreodată! Ca o amenințare existențială necunoscută în sine, pandemia este adesea înțeleasă din punctul de vedere al comparațiilor - nu doar cu gripa spaniolă de acum un secol, ci asemănătoare unui război.
În concluzie, pandemia ne obligă să ne examinăm viața, modul în care trăim, pe ce petrecem timpul, ce prețuim și ce ne bucură - artă, literatură, muzică, reflecție, filozofie, mers, natura, adunările sociale și așa mai departe. Desigur, astfel de momente de reflexivitate profundă sunt și momente periculoase, totuși pot fi și momente de recuperare, pentru societate, mediu și pentru noi înșine. Cu toate acestea, pe fondul incertitudinii, trebuie să fim atenți și să ne străduim să nu renunțăm la tradiții care dau sens vieții, mai degrabă decât să fim atrași în spirale de imitație și performanță, ceea ce face ca această criză transformatoare să fie permanentă. Nici blocarea și nici distanțarea socială nu pot fi făcute permanente, fără a transforma globul într-un azil. Dacă nu învățăm să recreăm o societate durabilă din această criză, vor exista alte impacturi mai puțin previzibile, care nu vor trece, dar se vor intensifica în timp.
În condiții statice, osificate, rigide, schimbarea în sensul creativității, inovației și aventurii în condiții de pandemie poate fi binevenită, dar a argumenta că este nevoie de mai multe schimbări, mai multă inovație, mai multă emoție, este aproape la fel cu a oferi sursa problemei ca soluție: re-infectarea corpului bolnav.
Ceea ce duce la o singură concluzie: absolut nu avem nevoie de mai multă inovație tehnologică, economică, chiar științifică, politică sau socială. Consider că, în 10 luni, am avut mai mult decât suficient și pentru multe generații de acum încolo.
Ceea ce avem nevoie este să revenim la cele mai elementare valori și adevăruri ale vieții umane și sociale. Trebuie să ne ascultăm propria inimă și pentru asta trebuie să înțelegem că fundamentele reale ale existenței umane, în măsura în care chiar sunt înrădăcinate în existența umană, nu sunt oferite de educația „rațională”, ci de inima mamelor și părinților noștri.
Referințe bibliografice:
Olivia Toderean, Sergiu Celac, George Scutaru, Lumea de mâine: ce urmează după pandemie?
Andrada Sînmărghițan: Pandemia m-a învățat să trăiesc altfel
Ce a însemnat pentru mine COVID-19?
Elementul ce a determinat apariția unei noi „eu”, cu o gândire total diferită și o altă perspectivă asupra vieții. A fost o trecere de la o viață activă, destul de încărcată, la o captivitate în propria locuință, ceea ce a dus la apariția unor diverse stări: de la frustrare, anxietate, frică, până la acceptarea a tot ceea ce se întâmplă.
Personal, această lungă perioadă, ce pare a nu a mai avea un sfârșit, a fost o perioada a introspecției, a redescoperirii frumosului ce stă la baza vieții noastre, a tuturor. Detașarea de tot ceea ce consideram normalitate cu câteva luni în urmă s-a transpus sub forma unei noi gândiri, mai lucide, mai pozitive. Deși, inițial, toată această perioadă părea a fi una dintre cele mai sumbre, până la urmă, s-a dovedit a fi un moment al schimbării de care aveam nevoie fără să-mi fi dat da seama. A fost totodată momentul în care am conturat răspunsul întrebării: „Cine sunt eu?”
Distanțarea socială, zilele petrecute în singurătate, doar cu mine însămi, m- au făcut să conștientizez nevoia omului de a socializa, de a-i avea pe ceilalți alături.
Refugierea în diferite activități nu m-a făcut să uit de plăcerea de a interacționa cu cei din jur, chiar și doar printr-un zâmbet. Se zice că adolescenții preferă mult mai mult să socializeze online prin intermediul rețelelor sociale și da, pot spune că și eu susțineam această părere, până în momentul în care a devenit unica variantă de a ține legătura cu cei din jur. Atunci mi-am dat seama de importanța acelui contact vizual, de zâmbetele și de îmbrățișările celor din fața mea, deoarece în mediul online, comunicarea poate fi susținută, însă nu poate transmite aceleași emoții.
Rememorez cu dor toate ocaziile în care eram înconjurată de poate chiar sute de oameni și realizez diferența dintre ce a fost și ce este o normalitate acum. Îmi este dor de oamenii de care sunt apropiată, dar îmi este totodată dor și de chipurile oamenilor pe care nu i-am mai văzut niciodată și care astăzi stau acoperite de măștile de protecție.
În propriul meu caz, pandemia a apărut într-un moment crucial, un moment al tranziției de la liceu, la facultate, fapt ce a determinat ca aceasta să aibă un impact mult mai mare în rândul celor asemenea mie. Pe moment, m-am simțit pierdută, ca și cum o etapă s-a terminat fără a începe însă o alta. Sfârșitul liceului nu a fost unul tradițional nici pe departe, uitându-mă cu regret la toca pe care nu am mai apucat să o port cu mândrie în ultima zi de școală. Examenele au fost diferite, fiind pusă o presiune suplimentară asupra noastră, iar începutul facultății nu s-a simțit ca un început, ci mai degrabă ca o continuare a unei perioade dominate de confuzie. Din cauza orelor online, întâmpin destul de des probleme cu păstrarea concentrării, dar și cu productivitatea, totul fiind monoton, iar
incertitudinea momentului în care viața noastră va reveni la normal amplifică toată această stare.
Pandemia și-a pus amprenta și asupra conviețuirii în familie. Programul încărcat și fuga spre îndeplinirea tuturor atribuțiilor ne-au făcut să uităm de rolul atât de important pe care aceasta o are în viețile noastre. Izolarea nu a însemnat altceva decât o pauză în viețile tuturor în care am conștientizat că cei ce vor fi mereu alături de noi sunt membrii familiei. Frica de a nu ne infecta părinții sau pe cei mai în vârstă a contribuit la dobândirea unor conexiuni mai strânse, făcându-ne să fim mai apropiați.
De la primul caz, s-a ajuns la zeci, sute, apoi mii, iar frica s-a instalat rapid.
Deși inițial cazurile apărute afectau persoane necunoscute, cu timpul, tot mai multe cunoștințe au ajuns să fie infectate, ajungându-se chiar și la membri ai familiei, implicarea personală fiind iminentă. Mi-am dat seama că azi pot să fiu sănătoasă, dar mâine m-aș putea îmbolnăvi, iar în câteva zile aș putea să nu mai fiu. Ce a însemnat acest lucru? Prețuirea fiecărei clipe, oricât de neînsemnată ar fi ea. Până și savurarea unei cafele sau o plimbare pe stradă au căpătat astfel parcă o însemnătate mult mai mare. Toate lucrurile banale care făceau parte dintr-o rutină, automatisme altădată fără a mă bucura de fapt de ceea ce însemnau ele, au devenit importante. Acum, cu o simplă plimbare prin parc, descopăr lucruri care stăruiau acolo de o eternitate, însă pe lângă care treceam răpusă de toate problemele zilnice fără a arunca nici măcar o privire.
Înainte, parcă alergam în mod constant după ziua de mâine, așteptam ca timpul să se scurgă cât mai repede cu putință fără a fi recunoscătoare pentru tot ceea ce am. Mereu doream mai mult, tindeam spre tot ceea ce nu aveam, fără a-mi da seama că, de fapt, am tot ceea ce contează, sănătatea și familia alături. A fost un drum anevoios, plin de gânduri contorsionate, dar, până la urmă, timpul le-a așezat pe toate și a scos la lumină cea mai bună variantă a mea, o variantă post pandemică.
Așadar, pandemia m-a învățat să trăiesc altfel, dându-mi șansa de a face multe schimbări pe care probabil nu le-aș fi făcut în alt context, însă de care aveam nevoie.
Oana Gabriela Sfara: Dincolo de lume și de COVID
Trecerea în neființă reprezintă un aspect inevitabil, pe care trebuie să îl experimenteze fiecare dintre noi. Ideea care sperie conștiința umană nu se referă neapărat la moarte, ci la incertitudinea pe care o ascunde această etapă: ,,Nimic nu ne tulbură mai mult decât necunoscutul. Frica de moarte este, de fapt, frica de necunoscut.“, este de părere Sergiu Burca.
Tema centrală a rândurilor mele este dată de anxietatea dezvoltată de fiecare individ din cauza fricii de moarte în contextul pandemiei de coronavirus.
Psihicul nostru receptează această perioadă ca fiind o provocare, punând la încercare abilitatea fiecăruia de a se împăca cu noțiunile de viață și de moarte.
Majoritatea populației consideră că acest virus este unul obișnuit, chiar banal, conștientizând gravitatea situației abia în momentele critice, pe patul de spital. Izolați fiind de lume și de cei dragi, conștiința începe să comploteze în defavoarea noastră, dezvoltând depresie. Omul rămâne, în context, un soldat nevoit să traverseze un tranșeu pentru a restabili pacea sufletului său. În cele câteva momente critice, el se ancorează puternic de orice fărâmă de speranță care ar putea să îl salveze de trecerea inevitabilă în neființă. Recurge la dialoguri cu ființa divină și cere ajutorul Său, chiar dacă anterior legătura dintre ei nu era atât de strânsă.
Deși ne aflăm în pragul morții există mereu o cale de a ne întoarce, de a ne salva propriul trup, de a ne continua existența pe acest pământ. Acest fapt se poate realiza doar prin dedicarea întru totul MARELUI ANONIM: ,,Numai Dumnezeu are voie să mă trezească” (Eric-Emmanuel Schmitt, 2002: 74)
În altă ordine de idei, concepția morții este asociată cu anumite semne care o prevestesc. Medicii care se luptă cu acest virus năucitor au observat, la mai mulți subiecți, aspecte care anticipează moartea acestora, cum ar fi: confuzia mentală și dezorientarea, oboseala excesivă și somnul profund, lipsa de răspuns a organismului la tratamentul prescris de cadrele medicale în combaterea coronavirusului. Muribundul preia înfățișarea cadaverică caracteristică: paloare, senzația permanentă de frig. Caracteristică este și dorința de singurătate, de autoizolare față de lumea exterioară. Evită dialogul cu cadrele medicale având o atitudine ostilă, nepăsătoare. Devine metaforic ,,solitarul pustiilor piețe, cel care a râs amar și a plâns mereu.ˮ (George Bacovia, Pălind)
Sentimentele retrăite de pacienți sunt preluate într-o oarecare măsură și de personalul medical, acestea fiind amplificate de frica alterării propriei sănătăți. În acest context pandemic luptătorii din prima linie resimt zi de zi în saloanele pacienților prezența constantă a stihiilor sufletești. Unii sunt de părere că virusul este năucitor doar pentru cei aflați la o vârstă înaintată, nu se gândesc la faptul că,
indiferent de vârstă, corpul uman răspunde temerilor. Moartea nu alege, ci atacă direct sufletul cel mai labil, mai slab de îngeri. Sacrificarea propriei vieți în favorul vindecării celorlalți oameni reprezintă un act nobil, demn de aprecierea celorlalți.
Eroii ajung să își depășească orice limită, spărgând barierele în combaterea virusului ucigaș. De asemenea, aceștia pot fi comparați cu samuraii, cei care reprezentau nobilii militari și respectau codul Bushido, cod bazat pe procesul de a lupta fără ca soldații să își piardă umanitatea, care se sacrificau pentru omenire.
,,Cultura nu trebuie să fie urmărită ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru atingerea înțelepciunii.” (Inazo Nitobe, 1929:24)
Codul își are fundamentul în șapte virtuți: corectitudine, curaj, bunăvoință, respect, sinceritate absolută, onoare și loialitate.
Perioadele neobișnuite în care am trăit m-au făcut să reflectez la fragilitatea speciei umane. Ori de câte ori sunt nevoită să părăsesc incinta casei mă cuprinde o anxietate la gândul că există o mare posibilitate de a mă infecta. În cele din urmă, inevitabilul tot s-a produs. Chiar dacă la început am fost terifiată că aș putea dezvolta o formă severă, ceea ce s-ar fi putut solda cu decesul, totuși am decis să îmi mențin integritatea și să mă gândesc că, poate, în viitorul apropiat, voi reuși să contribui la salvarea altor pacienți răpuși de nemilosul COVID.
Consider că moartea domnește pretutindeni, un lucru firesc care nu poate fi împiedicat de nimeni, dar care nu trebuie să pună stăpânire pe noi și să ne afecteze judecata.
Necunoscutul și misterele care se află în spatele acestei etape sunt resimțite dureros de conștiința omului care nu dorește să accepte faptul că trecerea în neființă se concretizează de fapt într-un rău necesar.
Referințe bibliografice:
Eric Emmanuel Schmitt, ,,Oscar si Tanti Roz”: http://www.101books.ru/carte/descarca- eric-emmanuel-schmitt-oscar-si-tanti-roz-pdf , consultat în data de 11 decembrie 2020, la ora 17.00
Inazo Nitobe ,,Bushido sau sufletul japonezuluiˮ
Roxana-Alexandra Popa: Triunghiul din capul meu – ce am făcut eu cu mine în pandemie
Rasa umană s-a confruntat cu multiple epidemii de-a lungul timpului.
Există dovezi ale existenței pandemiilor încă din anii 541-542 d.Hr., când au murit mii și mii de oameni din cauza ciumei Iustiniene. Apoi au urmat: ciuma bubonică, pandemia de variolă, „gripa asiatică”, multe altele.
Simpla observație ne arată că omenirea a trebuit să înfrunte anumite virusuri puternice o dată la câteva zeci sau sute de ani. Cu toate acestea, nu cred că stă cineva să se gândească la venirea unei noi pandemii în timp ce își bea cafeaua de dimineață, să-i traseze coordonate în timp și spațiu, să încercuiască în calendar următoarea posibilă apariție.
În următoarele rânduri voi încerca să povestesc cum a afectat noua criză sanitară o adolescentă care s-a întâlnit cu istoria pe un astfel de culoar neașteptat, care se îndreaptă cu pași destul de repezi spre maturitate sau, cel puțin, căreia îi place să creadă asta. De asemenea, voi încerca să evidențiez transformarea relației mele… cu mine.
Întâmplarea m-a găsit în clasa a XII-a. Trebuia să învăț pentru examenul de bacalaureat și pentru cel de admitere la facultate. Bineînțeles, știam că va urma un an școlar greu. Nu vreau să mă plâng pentru faptul că aveam mult de învățat, doar subliniez starea. Eu sunt genul de persoană care planifică tot. Îmi place să planific când și ce învăț, când ies în oraș, când alerg sau când mă duc la o plimbare.
Când noul corona a apărut în China, la finalul anului 2019, eu și prietenii mei aproape că nu l-am băgat în seamă. Așadar, starea de urgență, instaurată în martie, m-a speriat bine. Confuzia și panica ne-a cuprins pe toți. Așteptam ceva, dar nu prea știam ce. Sentimentul acesta de nesiguranță este, poate, cel mai greu de explicat și rămâne apăsător multă vreme.
Locurile de muncă ale părinților mei nu au fost afectate, dar, ale multor cunoscuți, da. A fost prima dată când am privit ce se întâmplă în jurul meu cu îngrijorare de om matur.
Îmi doream mai puțină tensiune și singurul lucru pe care puteam eu să-l fac bine era să planific, vă amintiți.
Mi-am refăcut și mai riguros programul de învățat. Problema era că nu mai funcționa ca înainte. Desigur, nu vreau să dau impresia că totul decurgea în viața mea conform mersului trenurilor din Japonia. Nu respectam cu cea mai mare strictețe programul propus nici înainte, dar nu erau nici foarte mari schimbări pe termen lung. De data aceasta nu prea mai puteam să „pornesc.”
La început, am avut impresia că toată lumea a înghețat, mai apoi am simțit că eu am înghețat și lumea merge înainte în continuare fără mine.
Era nevoie tot de 24 de ore să treacă o zi. Le-am simțit pe fiecare trecând cu greu, una după alta. "Everything passes, but nothing entirely goes away" – Jenny Diski. Citatul acesta mi-a apărut în minte de mai multe ori în perioada de stare de urgență. Obișnuiam să mă întreb dacă fiecare acțiune mică, fiecare detaliu va avea vreo însemnătate în mersul lucrurilor. Aș fi schimbat ceva în viitor dacă îmi vopseam camera lila ori vișiniu? Dar dacă citeam mai multe cărți despre mitologie și nu învățam la matematică?
Întrebările au început să curgă. Frământările interioare erau acolo. Cea mai interesantă și savuroasă analiză este cea din capul tău, referitoare la tine însuți. Ce faci tu cu tine când rămâneți singuri atât de mult timp? Nu o luați puțin razna? Sau ajungi, în sfârșit, să te cunoști mai bine? Chiar vrei să te cunoști mai bine?
Bineînțeles că nu am rămas complet singură. Am ținut legătura cu cei 4-5 prieteni apropiați, am avut școală și meditații online, am locuit cu familia mea. Dar în acea perioadă, puteam (foarte bine) să nu intru la orele online și stau la mine în cameră cea mai mare parte din zi. Nu mai aveam tangențe cu oamenii de pe stradă, din magazine, de la sală, nici măcar cu vecinii. Deci, am petrecut mult mai mult timp cu mine în primăvară. Așa am aflat că cel mai greu este să fii sincer cu tine însuți. Mai am ceva de lucrat la asta, dar consider că este foarte important să îți accepți greșelile și să ai dorința să înveți din ele. Noi înșine ne găsim cele mai multe scuze și defecte. Am traversat triunghiul anevoios al stărilor mele, într-un du-te-vino nesfârșit, tot anul acesta: „Sunt o catastrofă!”, „Îmi place de mine și sunt mândră de mine!” și „Oare suntem cu adevărat reali?”
Știu că m-am schimbat teribil de mult în această pandemie. Am înțeles că voi trece printr-un proces de schimbare toată viața, dar că esența rămâne aceeași.
Am început să cunosc acea esență, să o accept și să învăț să lucrez cu ea.
Vlad-Petrișor Sîncu: CORONAVIRUS. Criză. Timp.
Neglijență. Motivație
Am ales cu entuziasm să prezint în rândurile ce urmează tema adolescenței și a problemelor pe care tinerii le-au întâlnit în acest context pandemic. Îmi voi permite să restrâng sfera de referință asupra celor din generația mea, a celor care anul trecut am absolvit învățământul preuniversitar, deoarece consider că este singurul mod în care pot oferi, în argumentele mele, informații 100% sigure.
Suferința poate fi comună, dar fiecare și-o trăiește pe a lui. Așa afirma un înalt prelat la ale cărui vorbe înțelepte vom reveni spre finalul argumentării.
Ipoteza pe care o susțin este aceea că pandemia de coronavirus a oferit un context nou și complex tinerilor. Situația actuală a oferit unora circumstanțe favorabile, în timp ce, pentru alții, anul 2020 s-a transformat într-un adevărat fiasco.
Un prim argument în favoarea susținerii ipotezei mele este perechea CRIZĂ-TIMP. Noul virus a cauzat o criză majoră pe întregul glob, o criză răsfrântă la nivelul multor domenii: criza sanitară, criza socială, criza economică ș.a.m.d. A fi medic înseamnă să percepi medicina și în dimensiunea ei umanistă, afirmă un mare medic legist român, Vasile Astărăstoaie. Personalul medical a înțeles asta și a acționat, mobilizându-se împreună cu cei din prima linie, medicii școlari și cei din alte secții, studenții la medicină și medicii pensionari. Toți, împreună, pentru un scop comun. Cu toate acestea, situația din spitale a devenit gravă. Secțiile s-au supraîncărcat, personalul medical nu a mai făcut față (mai ales în anumite perioade), măsurile de protecție nu au fost cele mai bune, direcțiile de sănătate publică au primit solicitări neașteptat de mari, dispeceratele 112 au fost copleșite și, într-un final, sistemul sanitar a fost depășit de situație. Criza s-a răsfrânt și la nivel economic, social și financiar, afectând toate domeniile și toate persoanele.
Privind în acest fel, pandemia de coronavirus a cauzat un dezastru social-medical- economic pe întreg globul.
Cu toate acestea, unele persoane rămase acasă – în contextul restricțiilor impuse – s-au putut bucura de un prilej unic: timp liber petrecut în sânul familiei.
E drept că nu putem vorbi despre acest aspect în cazul familiilor în care venitul este instabil sau mic, în care șomajul tehnic nu acoperea deloc nevoile de consum și de întreținere ale familiei. Nimeni nu se poate bucura de privilegiul timpului liber de bună calitate, dacă nu există siguranța financiară a zilei următoare. Oricum, consider că nu trebuie neglijate cazurile acelor familii care au reușit să petreacă mai mult timp cu familiile lor. Nicolae Iorga afirma: Pierzi în viață ani și la moarte cerșești o clipă. Astfel, reușita celor care au avut prilejul de a fructifica timpul lor în sânul familiei este de apreciat și de notat. Tinerii din aceste familii au putut
beneficia de o îmbunătățire a nivelului calității educației lor, deoarece, pentru fiecare om, viața sa este o școală de la leagăn, până la mormânt.
Un alt argument care îmi susține ipoteza este perechea MOTIVAȚIE- NEGLIJENȚĂ. Pentru mulți elevi perioada în care au rămas acasă a fost una moartă, o perioadă în care timpul s-a umplut de activități extrașcolare, recreative – ceea ce nu e deloc un aspect negativ. Problema a apărut în momentul în care acești tineri s-au plictisit de rutina filmelor și a serialelor (care au umplut timpul marii majorități). Acești adolescenți au început să piardă timpul (după cum înșiși recunosc), navigând fără nicio țintă pe internet. Din păcate, însă, timpul trece cu atât mai repede, cu cât neglijăm umplerea lui cu activități utile. Aşa că, unii dintre colegii mei s-au trezit în fața examenelor – bacalaureat, admiteri, titularizări – fără a fi pregătiți și neînțelegând unde a zburat tot timpul de care dispuneau.
Situația mea a fost puțin diferită. Nu doresc să-mi ofer lauri, dar consider că exemplul meu este sugestiv în contextul temei propuse. Perioada restricțiilor mi- a fost extrem de utilă și, în rândurile ce urmează, veți înțelege de ce.
Timp de trei ani și jumătate (aproximativ de când am început să fiu elev al liceului pedagogic), scopul meu era să devin profesor de limba română, pentru a educa noile generații. Cu toate că pasiunea mea pentru catedră era extrem de mare, Dumnezeu mi-a revelat, cu șapte luni înaintea examenului de admitere (în decembrie anul trecut), că drumul meu este altul. Am înțeles că drumul meu este altul: medicina (deja aveam o pasiune pentru medicina de urgență, fiind voluntar SMURD din iunie 2019). Chiar dacă sunteți sau nu o persoană religioasă, un lucru este clar: cuvântul, nu-i așa?, are o putere enormă. Cuvintele au suflet, iar, cu ele, ar trebui să ne purtăm aşa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului.
Motivat de drumul descoperit am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Deși eram cu mult în urma tuturor celorlalți și trebuia să învăț în șapte luni tot ceea ce ei au învățat în doi ani, am reușit să demonstrez cuvintele spuse de Frank Banks, anume că: Dacă vrei cu adevărat, găsești o cale, dacă nu, găsești o scuză. Astfel că tot acel timp în care am putut sta acasă a fost valorificat la maximum, învățând zilnic mai mult de zece ore zilnic. Un adevărat maraton care ar fi fost imposibil în timpul școlii. Un maraton care mi-a plăcut (deși a fost foarte greu) și care mi-a adus o reușită mare în luna iulie.
Dacă din punct de vedere financiar-economic, criza i-a afectat mai mult pe cei cu venituri mici sau instabile – arătând, astfel, o mare diferență între actuala pandemie și cea din secolul XIV, când ciuma a răpus fără milă și când condiția financiară nu a avut nicio importanță, din punct de vedere cognitiv-educativ, totul a depins de motivația tinerilor și de priceperea lor în a gestiona timpul din acea perioadă.
Astfel, sunt de părere că pandemia de coronavirus, deși a cauzat multe probleme și dezechilibre, a putut oferi un mediu prielnic dezvoltării celor care au putut și/sau care au știut cum să profite chiar și de acest context aparent nefavorabil.
Referințe bibliografice:
Anania, Valeriu; Sasu, Aurel, 2009, Despre noi și despre alții, editura Curtea Veche, București
Comenius, Jan Amos, Didactica magna, Editura Didactică și Pedagogică, București
*îmi asum dreptul de a nu fi notat câte o sursă pentru fiecare pasaj citat, întrucât unele dintre ele provin din memorie, fără a cunoaște o sursă anume sau a o avea la îndemână.
Denisa-Ana-Maria Rusu: Omul care am fost și omul care am devenit
În primul rând, din primăvară, anul 2020 a fost și este în continuare un an special, chiar dacă pentru multă lume a fost un an mai puțin plăcut. Pot spune că a fost un an plin de succese pe plan profesional, dar cel mai mult am avut succes, sau mai bine zis am avut o bucurie, pe plan sentimental. Înainte de pandemie, am fost un om mai puțin însorit, datorită unor eșecuri care m-au făcut să îmi pierd încrederea în mine. M-au făcut să îmi pierd speranța că voi fi din nou un om plin de viață, un om care emană energie pozitivă, cu zâmbetul pe față drept cel mai frumos accesoriu. Am ajuns să fiu negativistă, să cred că nu pot reuși să intru la medicină.
Recunosc, am crezut la un moment dat că și bacul va fi un mare obstacol pe care nu îl voi trece, din cauza condițiilor pandemice. Dar din tot întunericul, care credeam eu atunci că e în jurul meu, soarele a venit în ambele planuri. Timpul pentru învățat s-a dublat, poate chiar triplat. Aveam timp să iau fiecare detaliu din urmă, să învăț în ritmul meu, dar mai ales să îmi organizez timpul după bunul plac.
Pandemia m-a apropiat mai mult de familia mea, dar mai ales de mama mea, care mă încuraja și credea în mine, chiar atunci când eu nu o făceam. În pandemie l-am cunoscut pe el, ființa care m-a întors la 180 de grade. A văzut potențial în mine, a crezut în ceea ce pot, m-a susținut și încurajat mai mult decât au făcut-o chiar părinții mei. Acest om, m-a făcut să zâmbesc, să fiu fericită și, cel mai important, mi-a arătat cât sunt de puternică, de ambițioasă și ce om frumos sunt atunci când am încredere în ceea ce sunt. ,,Am încredere în tine. Știu că poți și
că vei reuși! Vrei să îți spun de unde am tras concluzia asta? Doar uitându-mă la tine. Uită-te în oglindă și vei vedea ceea ce văd eu. Atât te rog, să privești cu alți ochi decât cei pe care îi ai acum”. Acestea sunt cuvintele care m-au făcut să privesc cu alți ochi viața. De aici, destinul meu a luat o întorsătură mare. Am reușit să iau bacul cu notă mare, admiterea am trecut-o cu bine și, în final, am luat și carnetul de conducere.
În al doilea rând, COVID-19 m-a învățat să fiu un alt eu, o variantă mai bună a mea. Acest virus mi-a arătat că, de fapt, viața unui om poate dura relativ puțin, datorită faptului că organismul său nu face față unei corp străin. În urma acestui virus, am realizat că îmi doresc cu adevărat să fiu medic, să lupt cu adevărat pentru viața unui om, exact cum aș lupta pentru propria mea viață. Datorită virusului, am devenit un om mai sigur pe sine, mai grijulie cu mine și cu familia mea. Nu credeam vreodată că un virus mă va face să-i prețuiesc atât de mult pe cei din jur și să mă gândesc mai mult la binele lor decât la al meu. Cândva am găsit acest citat pe internet : ,,Nu îţi alegi familia. Ea este cadoul lui Dumnezeu pentru tine” (Desmond Tutu, 2014). Tot ce pot spune este că Dumnezeu mi-a dăruit cea mai frumoasă și minunată familie. La fel ca toate cadourile primite, de care avem datoria de a avea grijă, de darul acesta trebuie avut cea mai mare grijă. În timpul pandemiei am avut impresia că planeta s-a rupt în două, iar noi, oamenii, eram pe marginea unei prăpastii, mai având doar un pas de a cădea în golul uriaș. Consider că atunci a fost punctul în care, nu doar eu, ci și o parte din populația planetei s-a trezit la realitate gândindu-se că ,,Oare mâine voi fi alături de familia mea sau voi zace pe un pat al spitalului?” Atunci a fost momentul în care am luat decizia finala, cea de a deveni un alt eu. Un om întors cu fața spre răsărit.
Din momentul în care am realizat că pot și că voi reuși, anul 2020 a fost anul meu preferat. Anul care mi-a adus cele mai mari și mai frumoase succese. Pe de altă parte, Sars-Cov-2 mi-a dat o palmă mare arătându-mi că trebuie să prețuiesc fiecare moment din viața mea, să iubesc fiecare secundă petrecută cu cei dragi și să profit de fiecare oportunitate apărută. Mi-a demonstrat că viața nu e așa cum o consideram eu, spunându-mi într-un mod indirect să mă întorc la mine, cea autentică și cu un zâmbet cât un răsărit!
Dalila Adel Poșa: Sport, prăjituri și COVID-19 pozitiv
Anul acesta a fost o adevărată provocare pentru toată lumea. Pe mine m-a modelat, între martie și decembrie, readucându-mă, dintr-o variantă a mea lipsită de energie, în cea încrezătoare și optimistă.
Înainte de startul pandemiei, eram o fire veselă, dinamică, amatoare de distracții, dar mai ales determinată și muncitoare. Eram în clasa a douăsprezecea și mă pregăteam pentru bacalaureat și admiterea la facultate, ceea ce însemna destul de multă muncă. Găseam energie pentru orice invitație la o petrecere adolescentină, dar și pentru orice lecție nouă de chimie.
Luna martie, cu starea ei de urgență, m-a izolat și pe mine de restul lumii, dar și de mine. La început nu prea am știut ce să fac. Tot mai departe de prieteni și colegi, tot mai departe de un răspuns clar despre cum și când vom da examenele, am simțit cum ritmul meu încetinește îngrijorător de mult și că trebuie să fac ceva.
Prăjituri! A fost răspunsul rapid. Așa a început primul meu exercițiu de creație în bucătărie. Printre arome și rețete, tonusul a început să crească ușor, ca împins de un praf de copt, dar aveam nevoie de un program mai susținut, mai alert.
Am adăugat, deci, multă mișcare.
Timp de aproape cinci luni, am făcut sport în sufragerie, patru zile pe săptămână, nu pentru că mi-aș fi dorit să fac asta atât de des, ci pentru că era singurul program clar pe care îl aveam și, cumva, îmi dădea sentimentul normalității.
La începutul lunii octombrie am fost testată pozitiv pentru COVID-19.
Deși pentru multe alte persoane acest lucru a însemnat o problemă majoră, eu am fost printre cei care au trecut ușor prin această boală, doar cu câteva dureri de cap și un simț în minus. Experiența m-a liniștit pentru că, făcând boala, eram acum în afara oricărui pericol major.
Reiau aici rețeta care m-a ajutat să cresc din martie până acum: mult studiu, multe prăjituri îndrăzneț imaginate, sport constant, știți dumneavoastră cum e cu mintea sănătoasă în corpul sănătos, un test COVID pozitiv, dar al unui virus nu foarte îndrăzneț (cu mine).
A rezultat, fără îndoială, o tânără încrezătoare și optimistă.
Alexandru Paul Pripon: Eu, aproapele meu și Statul. Ce ne învață Acesta?
Ce m-a învățat această pandemie?!
În primul rând, m-a maturizat, cu siguranță. Cum? Ei, bine, a reușit să distrugă imaginea despre societate creionată în mintea mea înainte de criza sanitară. Credeam, până în 2020, că toți oamenii, bine integrați social, vor și binele omenirii.
Indiferent de cum se va ordona eseul meu, voi pleda, să știți, pentru iubirea semenului, consecință firească a relațiilor interumane. Singura, de altfel, care ne definește ca umanitate, în profunzime.
Punctul de start: dezamăgirea. Acum am simțit pentru prima oară, la scară națională, sentimentul vrajbei. Conceptul nu-mi era prea clar și nici acum nu aș putea spune prea mult, doar că e ceva care doare foarte tare. Sunt dezamăgit că noi, ca popor, învățăm greu din istorie și că ne lăsăm mereu amăgiți de sloganuri, fără să privim în profunzime. Am înțeles în doar câteva luni că statul și presa sunt principalii susținători ai fricii. Este o concluzie amară pentru un om la începutul vieții de adult.
Sub sloganul repetat obsesiv: „Poartă mască, arată ca îți pasă, fii responsabil, ai grijă de semenii tăi!” am ajuns să credem că totul se rezumă la 15 cm de pânză. Devii un exemplu bun numai dacă porți mască și nimic din ceea ce faci altceva nu mai contează! Poți fi un cetățean model doar așa?! Probabil. Dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. (Ne)gândirea aceasta ne-a dus la încălcarea adevăratei definiții a iubirii aproapelui și, astfel, am început să sunăm la poliție, ca buni cetățeni, să denunțăm pe vecinul care nu poartă mască, să anunțăm că patinoarul de peste drum este deschis și că aceasta ne pune tuturor viața în pericol, că există oameni care se adună în lăcașurile de închinare... Aș îndrăzni să spun că masca a devenit o „religie” mai înaltă decât oricare alta, deoarece poliția poate opri slujba unui preot și trimite oamenii acasă pe motiv că încalcă legea. Sunt puțin confuz, deoarece preotul/pastorul și Biblia ne-au învățat: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39), iar pe mine, statul mă îndeamnă să-l denunț pe acela care nu poartă mască. Mă întreb cât de moral poate fi?! Dacă îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi, cum aș putea eu suna la poliție să pârăsc, să-i fac cuiva un rău?! Oare, nu înseamnă aceasta că îmi fac rău mie însumi? „A-mi da vecinii în gât” pentru ceva ce poate fi corectat cu o vorbă bună și înțeleaptă nu ascunde o mare ipocrizie a statului?
Cuprins și punct final: dezamăgirea. O alta idee pe care am auzit-o în aceste vremuri este afirmația: „Învață să salvezi vieți!” venită, la fel de obsedant, tot în sprijinul purtării bietei măști. Înțeleg bine aspectele epidemiologice, dar... De ce învățăm să salvăm vieți numai prin purtatul măștii, de ce nu învățam să salvăm vieți și prin interzicerea avorturilor în masă, prin salvarea plămânilor verzi ai planetei, printr-o infrastructură bine pusă la punct? Vrem binele omenirii, nu-i așa?! Așa strigăm, bătându-ne cu pumnul în piept, sus și tare. Aproapele nostru nu poate fi un copil nenăscut încă, oameni respirând un aer curat, șosele rapide și fără victime, conform statului.
Când facem discriminări între viața unui copil și viața unui adult, nu facem ca valoarea vieții să devină relativă? Statul nu încearcă, oare, să ne convingă să memorăm o definiție ipocrit de bună a iubirii aproapelui?! Acceptând, ne-am putea numi orice altceva, dar nu un popor creștin cu valori morale, sociale și religioase.
Sugerez să mai privim o dată cifrele. Numărul mic din dreptul copiilor care mor de COVID-19 mie îmi spune că respectul și iubirea de aproapele nostru ar trebui să aibă o arie de cuprindere cu mult mai largă.
Ceea ce am reușit să învăț în această perioadă pot spune că este atenția maximă cu care să privesc în jurul meu și să apreciez omenii în funcție de câtă încredere le pot acorda.
În concluzie, îmi doresc să se înțeleagă limpede că nu sunt un om care este împotriva purtării unei măști sanitare, una din emblemele viitoarei mele profesii.
Eu sunt împotriva celor care se preocupă să ne învețe ce înseamnă iubirea de semeni făcând din micul dreptunghi pânzat simbolul grijii absolute.
Referințe bibliografice:
Biblia ortodoxa, Matei 22:39
https://m.hotnews.ro/stire/24338999, consultat în 16.12.2020, ora 18:30 https://www.edu.ro/invata-sa-salvezi-vieti , consultat în 16.12.2020, ora 18:35
Camelia Daiana Simionescu: Încă o lună din acest an. Ce s-a schimbat în ultimele 11?
Am ales să scriu despre acest subiect pentru că este o experiență nouă pentru mine, pentru toată lumea.
Nu aş vrea ca din acest eseu să creez un articol ştiinţific despre acest virus, deoarece cunoştinţele noastre ştiinţifice sunt cu puţin peste 0%. Chiar şi pentru cei mai avansaţi dintre cercetătorii lumii, naşterea şi acţiunea acestui virus ascund încă numeroase necunoscute și, tocmai de aceea, am să vorbesc strict despre experienţa personală.
În primul rând, acest virus şi-a făcut apariţia la începutul lunii martie când, probabil, majoritatea dintre studenţii de acum erau fiecare în clasele lor de liceu, pregătindu-se pentru cel mai important examen al momentului, bacalaureatul.
Atunci ne-am şi văzut față în față ultima oară, pentru o perioadă nebănuit de lungă de timp. Era o zi obişnuită de marţi în care fiecare se plângea de materiile pe care nu le înţelegea. Brusc, totul a dispărut din peisaj. Eram fericiţi pentru că tocmai se anunțau zile libere, fără școală, dar atunci nu ştiam ce presupune aceasta.
Imediat după apariţia virusului în societățile noastre, totul a luat o întorsătură ciudată. Dacă până în martie fiecare dintre noi se bucura pentru sfârşitul lui de săptămână, petrecut cu prietenii la cinema, într-un club, jocuri în aer liber, concerte, diferite festivaluri, târguri de Crăciun, acum toate acestea se mutau în mediul virtual, iar izolarea a pătruns în viața noastră.
Omul este fiinţa care se adaptează rapid, dar, oare, a fost cineva din generația noastră suficient de pregătit pentru așa ceva?
Pentru mine, anul 2020 va rămâne un an al necunoscutului, al schimbării, al provocărilor. Interesant este că am ieșit cumva din prezent, agățându-ne de viitor. Planurile noastre ne-au ținut pe linia de plutire.
În paralel, am început să citesc tot mai mult despre efectele izolării și despre cum pot fi ele diminuate. Așa am descoperit într-un articol de pe site-ul revistei ,,The Lancet” faptul că și înainte de pagubele provocate de acest virus, afecțiunile mintale reprezentau aproximativ 13% din povara globală a bolilor. Este un procent semnificativ care subliniază fragilitatea speciei noastre.
Pot înlocui reţelele de socializare contactele sociale pentru oamenii care trăiesc în condiţii de izolare? Întrebarea aceasta m-a împins să căut răspunsuri tot mai solide. Citind cartea doctorului Manfred Spitzer, Singurătatea - maladia necunoscută, am aflat că singurătatea este contagioasă și că emoţiile sunt, într- adevăr, molipsitoare în rețeaua noastră socială.
Folosind o mască fizică, zâmbetele, speranţele nu au fost niciodată mai dificil de observat. Cred că, în cele câteva luni de restricții, am ajuns într-o zonă nouă de confort şi, totuşi, într-o poziţie destul de incomodă. Ciudată stare!
Doar o lună din acest an; ce s-a schimbat în ultimele 11? A mai rămas o lună din acest an. Pentru mine, nu a fost în zadar, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat am avut parte şi de noi experienţe pe care nu-mi doresc să le uit, exact așa cum s-au petrecut ele: am absolvit liceul dorit, am intrat la facultatea mult visată, am cunoscut oameni frumoşi cu care sper să am o legătură mai strânsă pe măsură ce trece timpul. Cred că mi se potrivește foarte bine ceea ce Winston Churchill spunea: ,,Atitudinea e un mic detaliu care face o mare diferenţă.”
Elena-Codruța Potîrcă: O oglindire a realității mele mărginită de COVID-19
Pandemia de COVID-19 a adus atâtea lucruri bune în viața mea, lucruri pe care nu am reușit să le observ până în momentul ei de start, dar care m-au făcut să văd cu alți ochi lumea din jurul meu. Totul a început în martie 2020, școlile și universitățile au început să se închidă. Eu eram elevă în an terminal, în pragul examenului vieții: bacalaureatul. Sora mea, fiind studentă în anul I, era în Timișoara, dar a fost nevoită să se întoarcă acasă. Programul încărcat al fiecăreia nu a lăsat loc de comunicare între noi două și, astfel, ne-am îndepărtat treptat până am ajuns în momentul în care nu mai știam una de alta. Ce aflam despre ea era de la părinți, în special de la tata cu care vorbea mai des. Această venire neașteptată a adus cu ea noi provocări, eu fiind nevoită să îmi regăsesc sora pe care o știam de o viață, dar pe care nu o mai cunoșteam deloc. Astfel, au apărut blândele nopți albe în care ne povesteam întâmplările petrecute în partea noastră de lume, întâmplări pe care atât distanța cât și orgoliul le-au făcut uitate. Venirea ei a adus un aer năvalnic în familia noastră, ea având o fire mai vulcanică, dar ne-a și unit zdravăn.
Marele nostru câștig: ne-am dat seama, amândouă, cum o mică schimbare ne poate dezbina foarte ușor ori ne poate îmbina cu mult mai puternic, că oriunde am fi și orice am face, suntem două panglici în dublu helix al aceluiași miraculos ADN.
Gloria-Carmina Sava: Conceptul socialist al omului perfect sănătos. Supraomul
Prin definiție, putem spune că socialismul este o formă de economie în care fiecare cetățean este egal cu celălalt, iar guvernul se ocupă de toți și de toate.
După cum bine știm, în vremurile în care părinții și bunicii noștri erau tineri, în comunism deci, era foarte greu să-ți menții sănătatea într-o formă foarte bună.
După părerea mea, nu exista nici pe vremea aceea un om care să fie
„sănătos tun”, să nu prezinte nicio durere, nimic care să-l facă să se simtă obosit, să nu prezinte simptome cu trimitere la vreo boală, sau orice fel de altă răceală comună. Până și credința a avut slăbiciunile ei.
„Sănătatea este totul, fără sănătate totul este nimic, dar nimicul cu credinţă este totul”, spune Ioan Teodosiu-Ioniţă.
Prin urmare, „conceptul socialist al omului perfect sănătos ˗ Supraomul”, din perspectiva mea, nu este decât o utopie ideologică. Întotdeauna există oameni care impun altor oameni ideile lor, dominându-i apoi prin propria lor credulitate.
Ioana Daniela Pop: Asemănări între aspectul fizic și personalitate. Identificări
Am ales să vorbesc despre „Interpretările simbolice ale diverselor părți componente ale corpului uman”, deoarece una dintre cărțile mele preferate, cadou din partea mamei mele, vorbește despre cât de multe ne spune aspectul fizic despre persoana noastră, care sunt „rănile” cu care ne naștem. Cartea se numește Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine, autoare Lise Bourbeau. Lisei îi aparțin numeroase cărți, printre care best-sellerul Ascultă-ți corpul, cel mai bun prieten pe care îl ai pe pământ. Autoarea are peste 30 de ani de experiență în dezvoltare personală, medicină alternativă și psihologia familiei, având ateliere răspândite în mai mult de 20 de țări. Prin această carte, ea demonstrează că toate dificultățile de ordin fizic, emoțional sau mental își au originea în cinci răni importante:
respingerea, abandonul, umilirea și nedreptatea. Cartea este rezultatul interacțiunii autoarei cu mii de persoane, interpretat pe baza experienței ei de terapeut și a formării din perspectivă freudiană. Personal, mi-a plăcut foarte mult și mărturisesc că am învățat să mă privesc cu profunzime.
Eu cred că atunci când un copil se naște, el știe, în adâncul lui, că va trebui să treacă printr-o serie de experiențe cu un scop foarte precis — regăsirea sinelui.
Iată cum am înțeles eu explicațiile date de Lise Bourbeau, fără a destăinui despre mine acele lucruri care trebuie să rămână foarte personale. Majoritatea copiilor trec prin 4 etape: în prima etapă, copilul, după ce a cunoscut bucuria de a fi el însuși, descoperă durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acționa mereu după bunul plac, trecând astfel în cea de-a doua etapă. Etapa a treia presupune perioada de criza și de revoltă, iar, în cea de-a patra, copilul se resemnează și ajunge să-și creeze o nouă personalitate, pentru a deveni ceea ce ceilalți vor ca el să devină.
În timpul celei de a treia și apoi a patra etape, se creează mai multe măști (noi personalități) pe care oamenii le folosesc pentru a se apăra împotriva suferinței trăite pe parcursul celei de a doua etape. În timpul numeroșilor ani de studiu realizați de doamna Bourbeau, aceasta a concluzionat că toate suferințele oamenilor pot fi concentrate, în baza unor patternuri comune, în cinci răni emoționale care apar în viață în mica noastră copilărie, în ordinea următoare:
respingere, abandon, umilire, trădare și nedreptate. Înlocuirea rănilor cu măștile este consecința faptului că încercăm să ascundem de noi înșine și de ceilalți, ceea ce nu am reușit să rezolvăm.
Măștile care corespund rănilor emoționale enumerate mai sus sunt următoarele: fugarul, dependentul, masochistul, dominatorul, rigidul.
Citind cartea, m-am regăsit în multe din cele relatate de Lise Bourbeau, însă au existat totodată și afirmații cu care nu corelam mai deloc, de aceea nu am reușit să mă încadrez într-un singur model descris. Atunci când cineva nu se regăsește decât în câteva dintre caracteristicile menționate, rana acelei persoane este mai puțin importantă, însemnând că, la un moment dat, în viață, oricine se poate doar intersecta cu una, mai multe sau toate stările descrise.
Lectura aceasta m-a surprins și m-a motivat deopotrivă. Am învățat să mă privesc pe mine, dar am învățat să-i „citesc” pe cei cu care interacționez și în funcție de povestea spusă de corpul lor. Cred că este un aspect deosebit al maturizării noastre ca oameni, dar și al formării profesionale. Ascultând activ, observând, fiind atenți la ceea ce noi, ființe atât de sociale, construim, nu putem fi decât foarte aproape de OM.
Referințe bibliografice:
Bourbeau, Lise, 2008, Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine, Editura Ascendent
Mihai Alexandru Rus: Oboseala cognitivă şi blocajele comportamentale – problemele secolului XXI
Oboseala cognitivă reprezintă o boală a secolului XXI, generată de o multitudine de factori externi, printre care amintim stresul cotidian, episoadele de insomnie cauzate de neliniștea interioară, de gândurile cotidiene ce ne macină din punct de vedere psihic, toate acestea afectând relațiile interumane. Dar de ce epuizarea intelectuală reprezintă o problemă ce domină în rândul adolescenților?
Am experimentat personal episoade de epuizare intelectuală atât din pricina patologiei medicale pe care o am (o rino-sinuzită cronică hipertrofică), cât şi din pricina stresului cotidian, ritmului alert al vieții, incapacității de gestionare corectă a timpului şi a surmenajului psihic.
În primul rând, efectele stresului profesional îşi imprimă adânc amprenta asupra vieţii personale, provocând diverse tulburări emoţionale şi comportamen- tale. Pentru a menţine un echilibru mental şi fizic, foarte importantă devine gestionarea corectă a stresului prin identificarea factorului declanşator al acestor sentimente negative de anxietate şi panică. Printre efectele cognitive ale stresului cotidian se află şi diminuarea abilităţii de a adopta decizii raţionale, având o carenţă de concentrare, scăderea atenţiei, hipersensibilitate la criticile constructive.
Spre exemplu, cu toţii am experimentat pe parcursul liceului, cel puţin o dată, un episod de epuizare intelectuală. Îmi amintesc din clasa a XI-a momentul în care a trebuit să susţin, într-o singură zi, teza la matematică, un test la anatomie din sistemul nervos şi un test la fizică ce conținea materia aferentă a 40 pagini, aşadar o zi solicitantă pentru care am învățat o cantitate mare de informații. Fiind la liceu pe profil de matematică ˗ informatică intensiv, pretenţiile erau destul de ridicate, iar eu mă consider o persoană echilibrată care, în pofida dorinţei arzătoare de a susține admiterea la Facultatea de Medicină, voiam să învăţ şi să mă descurc onorabil la toate materiile de studiu din liceu. Persoană competitivă, perseverentă şi perfecţionistă din fire, am învăţat până noaptea târziu, dar efectele devastatoare ale stresului, ale presiunii exterioare, dublate de dorinţa puternică de a fi cel mai bun, m-au făcut să clachez în pragul tezei de matematică, din pricina epuizării intelectuale şi a stresului. Luasem nota 7 şi am fost dezamăgit de prestaţia mea, dar, mai presus de toate, am fost decepționat de mine însumi.
Am reflectat pe parcursul acelei săptămâni asupra experienţei şi am realizat că surmenajul psihic nu poate fi o soluţie, ajungând la concluzia că trebuie să fim mult mai încrezători în capacităţile dobândite şi să le potenţăm într-un mod armonios cu bagajul de cunoştinţe acumulat pe parcurs.
Cheia succesului în gestionarea stresului şi, implicit, în evitarea episoadelor de oboseală cognitivă o constituie adoptarea unui stil de viaţă sănătos
ce situează odihna fizică în prim plan, precum și meditaţia ce ne ajută să ne relaxăm şi să ne concentrăm gândurile, centrându-ne pe viitor: „De fiecare dată când ești tentat să reacționezi ca înainte, întreabă-te dacă vrei să fii prizonier al trecutului sau pionier al viitorului”, mi-am amintit eu spusele lui Deepak Chopra.
Aşadar, blocajele comportamentale sunt cauzate şi de sentimentele de anxietate, având la baza temeliei un blocaj psihologic, determinat de o multitudine de experienţe emoţionale care, la un moment dat, ne pot transforma dintr-o persoană plină de empatie şi loialitate, într-una distantă, rece, indiferentă faţă de cei din jur.
De asemenea, bullyingul, văzut ca și comportament ostil, poate fi un factor declanșator al unui blocaj comportamental. Mulți adolescenți întâmpină probleme cu un impact psihosocial major, precum acneea – un motiv de bullying foarte prezent în societatea contemporană. Însă persoanele emotive, cu o stare psihologică deteriorată, vor fi hipersensibile la astfel de critici și, prin urmare, se vor închide în ele, vor refuza să discute cu membrii familiei despre problemele personale, norul fumuriu al gândurilor se va intensifica gradat și va îndepărta crâmpeiul de optimism al persoanei ofensate. Toate aceste aspecte vor conduce la episoade de depresie, dar și la faptul că subiectul va recurge la gesturi extreme după câțiva ani de bullying, precum: episoade de absenteism, părăsirea mediului familial, refugierea totală într-un spațiu izolat, fără alte surse de comunicare, ajungându-se, în cazuri extreme, chiar și la sinucidere.
De asemenea, persoanele care suferă de personalitate borderline prezintă adesea blocaje comportamentale prin prisma psiho-patologiei, fiind instabile din punct de vedere al imaginii proprii şi al relațiilor interumane, schimbându-şi extrem de uşor părerile despre lume şi despre ei înşişi. Adesea concepția lor despre realitate e atât de deformată, încât au idei paranoide şi episoade disociative: Totul era altfel.
Nimic nu era aşa cum este. Exact ceea ce voiam – să fiu singur, cu mine însumi, într- o altă lume, în care adevărul este neadevărat, în care viața se poate ascunde de ea însăşi. (indirect preluat din: Lungul drum al zilei către noapte, de Eugene O’Neill)
În concluzie, epuizarea intelectuală și blocajul comportamental se află într- o relație de interdependență și ambele ne pot afecta viața cotidiană prin degradarea relațiilor sociale, prin nivelurile de energie, atenție și concentrare scăzute, senzația copleșitoare de extenuare fizică și psihică fiind un semnal fundamental în ceea ce privește schimbarea stilului nostru de viață, dar și în reflectarea profundă asupra deciziilor și a anturajelor pe care le avem.
Referințe bibliografice:
https://www.kudika.ro/articol/believe/59337/zece-citate-impotriva-stresului.html, consultat în 11 decembrie 2020, ora 15:30
