H. P. Lovecraft: Cetatea fără nume

(1)

363

J. R. R. Tolkien: Trei texte sacre în graiuri elfice

O dată cu romanele sale, scriitorul englez John Ronald Reuel Tolkien (1892-1973) a creat un univers insolit, Pământul de Mijloc, populat de diferite neamuri: pitici, elfi, orci, căpcăuni, oameni, uriaşi, hobbiţi. Felul cum au apărut aceşti locuitori ne este povestit în Silmarillion. Întâii Născuţi ai Creatorului (numit aici Eru Ilúvatar) sunt nişte făpturi angelice, trezite sub lumina stelelor presărate de valara Varda, soţia lui Manwë, în apropiere de lacul Cuiviénen („Apa Trezirii”). Aici au trăit vreme îndelungată, răstimp în care au străbătut Pământul de Mijloc şi s-au minunat de toate cele întâlnite, căci fuseseră creaţi cu darul vorbirii şi au dat nume tuturor lucrurilor şi făpturilor pe care le-au zărit. Pe ei înşişi s-au numit quendi, adică „cei care vorbesc”, căci în afara lor nu existau alte făpturi care să cuvânte sau să cânte. Abia apoi, o dată cu primul răsărit de Soare, s-au născut şi oamenii, neam căruia Creatorul i-a hărăzit o soartă aparte.

Elfii erau nemuritori, iubeau frumuseţea lumii, o făceau să înflorească prin delicateţea şi perfecţiunea cu care au fost dăruiţi. La început ei au vorbit doar quenya (elfa nobilă), dar apoi s-au amestecat cu oamenii şi astfel a apărut limba sindarină. În Anexa F („Limbile şi popoarele celui de-al treilea ev”) la Stăpânul inelelor¹, Tolkien ne spune că, înainte de Apusul lor, majoritatea elfilor adoptaseră sindarina pentru viaţa de zi cu zi, în vreme ce elfa nobilă devenise un fel de „latină a elfilor”, folosită doar în ceremonii, în datini şi în cântece.

Într-o scrisoare din 1952 adresată lui Milton Waldman, în 1951, reprodusă în preambulul ediţiei româneşti a Silmarillion-ului, J. R. R. Tolkien mărturisea o legătură specială cu această parte a creaţiei sale: „În spatele poveştilor mele se află o întreaga încrengătură de limbi (cele mai multe doar schiţate ca structură). Dar acelor creaturi pe care în engleză le numesc «Elves», o denumire ce induce în eroare, le-am destinat doua limbi înrudite care sunt aproape complete – am scris istoricul lor, iar formele (reprezentând două laturi diferite ale propriului meu gust lingvistic) au fost deduse în mod ştiinţific dintr-o origine comună. Din aceste limbi am construit aproape toate numele care apar în legendele mele. Ceea ce conferă, sau cel puţin aşa cred, un anumit caracter toponimiei şi onomasticii (coeziune, unitate de stil lingvistic, iluzia istoricitaţii), cu totul unic în literatura de gen.” Şi, parcă presimţind avatarurile postume ale operelor sale, scriitorul sublinia: „Probabil că pentru mulţi este un lucru lipsit de importanţă, însă nu şi pentru mine, dată fiind sensibilitatea mea deosebită faţă de astfel de aspecte.” Ce ar fi zis oare autorul, văzând că ediţia românească a Stăpânului inelelor a apărut fără Anexa E şi fără partea a doua din Anexa F („Despre traducere”), omise nu atât „din motive care ţin de ortografia şi pronunţia specifice limbii engleze”, cum ar fi dorit traducătoarea să credem, cât mai degrabă din grabă şi comoditate?

La baza graiurilor quenya (elfa nobilă) şi sindarin (idiom vorbit de elfii cenuşii) a stat finlandeza, pe care scriitorul o învăţase citind Kalevala în original. Un vorbitor de

1 V. versiunea românească (la care facem trimiterile textuale) – J.R. R. Tolkien, Stăpînul inelelor, Bucureşti, RAO: vol. I, Frăţia inelului, traducere de Irina Horea, versuri traduse de Ion Horea, 1999; vol. II, Cele două turnuri, traducere de Gabriela Nedelea, 2000; vol.

III, Întoarcerea regelui, traducere de Irina Horea, versuri traduse de Ion Horea, 2001.

(2)

TTrraadduucceerrii // TTrraannssllaattiioonnss // TTrraadduuccttiioonnss

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

364

maghiară (limbă înrudită cu finladeza) poate regăsi în lexicul elfesc multe cuvinte cunoscute: să amintim, drept exemplu, un termen precum atar „tată”, din care s-a format apelativul atani, „oameni”, atât de apropiat de ungurescul atya, „părinte”.

Tolkien nu numai că a inventat limbile de pe Pământul de Mijloc, ci chiar le-a folosit. Exemplificări ar fi destule, ne oprim însă doar la A Elbereth Gilthoniel, imnul de slavă cântat de elfi în cinstea valarei Varda¹, pe care Frodo Baggins îl aude în casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată, în momentul când, împreună cu Bilbo Baggins, ies din Sala Focului (Stăpânul inelelor, vol. I, pp. 341-342). Se pare că Frodo cunoştea dinainte o parte din imn, deoarece, rostind primul vers, l-a alungat pe Regele Vrăjitor, atunci când nazgûlii i-au atacat pe hobbiţii poposiţi pe Amon Sûl, „Ţancul Vremii”

(Stăpânul inelelor, vol. I, p. 287). Să ne amintim de remarca lui Aragorn (pe când era cunoscut de membrii frăţiei sub numele Pas Mare): „Mai ucigător pentru el [Regele Vrăjitor] a fost numele Elbereth.” (Stăpânul inelelor, vol. I, p. 290) În momentul când bărcile cu care Frăţia Inelului a pornit din Lothlórien au fost atacate de un nazgûl, prinţul elf Legolas şi-a lansat săgeata cerând ajutorul Doamnei Stelelor prin aceleaşi cuvinte (Stăpânul inelelor, vol. I, p. 543). Sam cel Înţelept invocă imnul din nou când respinge atacul lui Shelob, păianjenul monstruos din Cirith Ungol (Stăpânul inelelor, vol. II, p. 425).²

A Elbereth Gilthoniel este cel mai lung text în sindarină din Stăpânul inelelor.

Tolkien a tradus în volum doar două cuvinte din imn, „galadhremmin Ennorath”

(ţinuturi împădurite de pe Pământul de Mijloc), amintite într-o notă din Anexa E.

Ulterior, el a realizat o traducere completă în engleză, însoţită de comentarii lămuritoare, publicată în antologia de versuri şi muzică Road Goes Ever On, care a apărut în mai multe ediţii.³

Iată traducerea imnului elfesc (de fapt, a celor trei variaţiuni ale sale incluse în roman), realizată pe baza versiunii engleze propuse de însuşi J. R. R. Tolkien (prezentăm în paralel versiunea originală în sindarină, versiunea în limba engleză şi versiunea în limba română):

1 Numită Elbereth în sindarină sau Elentári în elfa nobilă/quenya.

2 În studiul The Lord and Lady of the Rings: The Hidden Presence of Tolkien’s Catholicism in the Lord of the Rings (Domnul şi Doamna Inelelor: Tăinuita prezenţă a catolicismului în S t ă p â n u l I n e l e l o r de Tolkien), Stratford Caldecott relevă o trăsătură definitorie a credinţei scriitorului englez, „pe care mulţi (incluzându-l aici şi pe prietenul lui Tolkien, C.

S. Lewis) o găsesc dubioasă şi anume venerarea Fecioarei Maria”. Eseistul consideră că unele dintre trăsăturile Maicii Domnului se regăsesc în anumite personaje feminine ale lui Tolkien, precum Galadriel şi Elbereth. Dar legătura directă apare explicit prezentată în finalul romanului. Inelul Suveran a fost distrus pe 25 Martie, de Bunavestire, cu exact nouă luni înainte de Crăciun. Este ziua zămislirii copilului divin, a imaculatei concepţiii anunţate de îngerul Gabriel (Luca 1:28), printr-o frază aflată la temelia unei alte rugăciuni creştine, Bucură-te, Marie.

3 Mai multe informaţii se pot găsi în scrisoarea lui Tolkien către Rhona Beare din 14 octombrie 1958 (scrisoarea nr. 211 din volumul The Letters of J.R.R. Tolkien, îngrijit de Humphrey Carpenter şi Christopher Tolkien şi publicat pentru prima dată de George Allen

& Unwin în 1981), precum şi în diverse studii şi comentarii, printre care cel scris de Helge K. Fauskanger (v. http://folk.uib.no/ hnohf/elbereth.htm - sursă accesată pe 24 octombrie 2008)

(3)

365 A ELBERETH GILTHONIEL /

O ELBERETH STAR-KINDLER /

O! DOAMNĂ A STELELOR, APRINZATOARE A ASTRELOR 1. A Elbereth Gilthoniel,¹

O Elbereth Star-kindler

O! Doamnă a Stelelor, Aprinzătoare a astrelor silivren penna míriel

(white) glittering slants down sparkling like jewels

ca nişte nestemate scânteind, în licăr [alb] pe când se sting, o menel aglar elenath!

from [the] firmament [the] glory [of] the star-host!

pe firmament, strălucire a mulţimii de stele!

Na-chaered palan-díriel

To-remote distance far-having gazed

Din depărtări de neatins, privind spre dincolo de zare, o galadhremmin ennorath,

from [the] tree-tangled middle-lands,

din ţinuturile împădurite de pe Pământul de Mijloc, Fanuilos, le linnathon

Fanuilos, to thee I will chant

Fanuilos², către tine îmi înalţ cântarea nef aear, sí nef aearon!

on this side of ocean, here on this side of the Great Ocean!

pornită de pe acest ţărm al oceanului, de pe acest ţărm al Marelui Ocean.

2. A Elbereth Gilthoniel,³ O Elbereth Star-kindler

O! Doamnă a Stelelor, Aprinzătoare a astrelor

1 Variaţiunea imnică invocată în căminul lui Elrond, stăpânul ţinutului Rivendell (Stăpânul inelelor, vol. I, pp. 341-342).

2Fanuilos este o formă a numelui Amon Uilos, denumirea sindarină a muntelui Oilossë („Albeaţa Nepieritoare”), un fel de Olimp al Pământului de Mijloc, unde trăiau valarii Manwë şi Varda. Mulţi au fost derutaţi de acest aspect şi de aceea au considerat că miturile din Silmarillion sunt de sorginte păgână. Într-o scrisoare datată 2 decembrie 1953, adresată lui Robert Murray, Tolkien mărturisea, fără echivoc: „Bineînţeles, Stăpânul inelelor este o operă fundamental religioasă şi catolică; iniţial, fără să-mi dau seama, apoi [urmărind]

conştient [acest lucru] în timpul revizuirii.” (“The Lord of the Rings is of course a fundamentally religious and Catholic work; unconsciously so at first, but consciously in the revision.”)

3 Variaţiunea imnică invocată în Cirith Ungol de către Sam Gamgee, care o înfruntă pe Shelob (Stăpânul inelelor, vol. II, p. 425).

(4)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

366 o menel palan-díriel,

from heaven gazing afar,

din ceruri scrutând în depărtare le nallon sí di'-nguruthos!

to thee I cry now beneath the shadow of death!

Ţie mă plâng acum, învăluit de umbra morţii!

A tíro nin, Fanuilos!

O look towards me, Everwhite!

O! priveşte către mine, tu, Cea Veşnic Preacurată!

3. A Elbereth Gilthoniel,¹ O Elbereth Star-kindler

O! Doamnă a Stelelor, Aprinzătoare a astrelor silivren penna míriel

white-glittering, slanting down sparkling like a jewel,

ca nişte nestemate scânteind, în licăr alb pe când se sting, o menel aglar elenath,

the glory of the starry host strălucire a mulţimii înstelate!

Gilthoniel, A! Elbereth!

Starkindler, O! Elbereth!

Aprinzătoare a astrelor, o, Doamnă a Stelelor!

*

* *

Tolkien a ştiut să-şi îmbine pasiunea pentru născocirea limbilor cu credinţa. Una dintre cele mai elocvente dovezi o constituie faptul că el a tradus în elfa nobilă (quenya) principalele rugăciuni creştine, precum Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie. Prezentăm în continuare aceste două texte sacre (pentru o urmărire mai uşoară a versiunii originale în quenya, îi juxtapunem versiunea în limba engleză şi versiunea în limba română).

ÁTAREMMA / OUR FATHER / TATĂL NOSTRU Átaremma i ëa han ëa

Our father who art in heaven,

Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, na aire esselya

hallowed be thy name,

sfinţească-se numele Tău;

1 Variaţiunea imnică invocată la întoarcerea din aventură a lui Frodo Baggins şi a lui Sam Gamgee (Stăpânul inelelor, vol. III, p. 401).

(5)

367 aranielya na tuluva

thy kingdom come, vie Împărăţia Ta;

na care indómelya cemende tambe Erumande thy will be done, on earth as [it is] in heaven

facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.

ámen anta síra ilaurëa massamma Give us this day our daily bread,

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;

ar ámen apsene úcaremmar sív' emme apsenet tien i úcarer emmen and forgive us our trespasses as we forgive those who trespass against us.

şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Álame tulya úsahtienna mal áme etelehta ulcullo : násie : And lead us not into temptation, but deliver us from evil. Amen.

şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de Cel-Rău. Amin.

AIA MARÍA / HAIL MARY / BUCURĂ-TE, MARIE Aia María quanta Eruanno

Hail Mary full of grace,

Bucură-te, Marie, cea plină de har, i Héru as elye ·

the Lord is with thee.

Domnul este cu tine.

aistana elye imíca nísi :

Blessed art thou among women Binecuvântată eşti tu între femei, ar aistana i yáve mónalyo Yésus :

and blessed is the fruit of thy womb Jesus.

şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus.

Aire María Eruo ontaril Holy Mary mother of God,

Preasfântă Marie, Mama lui Dumnezeu, á hyame rámen úcarindor

pray for us sinners

roagă-te pentru noi păcătoşii, sí ar lúmesse ya firuvamme : násie :

now and in the hour of our death. Amen.

acum şi în ora morţii noastre. Amin.

Traduceri din limba engleză, prezentare şi note de Györfi-Deak György

(6)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

368

H. P. Lovecraft: Cetatea fără nume

Despre scriitorul american Howard Phillips Lovecraft (1890-1937) se spune în mod curent că este unul dintre întemeietorii genului science fiction şi că are, deopotrivă, importante contribuţii la constituirea altui gen de succes în secolul XX, genul fantasy. Însă opera sa nu încape convenabil şi satisfăcător în vreun gen anume, întrucît are nu doar un timbru distinct, ci şi o personalitate extrem de originală (şi fascinatorie), marcată indubitabil şi substanţial de moştenirea goticului.

Statutul literar al lui Lovecraft este destul de paradoxal: pe de o parte, el este un autor popular, adulat de cohorte de fani (foarte hotărîţi!) cu gusturi şi manifestări cel puţin ciudate (weird); pe de altă parte, autorităţi de prim rang din lumea Literelor (critici şi teoreticieni literari, eseişti şi autori de ficţiune – printre care Jorge Luis Borges, Joyce Carol Oates, Michel Houellebecq) au arătat respect şi preţuire (chiar admiraţie) şi faţă de lumile imaginare inventate de el (lumi copleşitoare – contorsionate, monstruoase, aberante), şi faţă de scriitura lui (riguros controlată de raţiune – sub forma numeroaselor referinţe culturale, implicite ori explicite, vădind o cunoaştere impresionantă prin amploare şi substanţă, dar şi prin adoptarea unui stil elaborat, extrem de disciplinat, urmărind neabătut „strîngerea şurubului” ilustrată de povestirea-fetiş semnată de Henry James). De altfel, Lovecraft se remarcă printr-o Weltanschauung articulată ca îngemănare indisolubilă a raţionalului şi iraţionalului, sinteză „imposibilă”, ilustrată sistematic – atît în modul de a-şi asuma existenţa, cît şi în toate scrierile sale (ficţionale sau nonficţionale). Într-o scrisoare din 1920, el se declară atras, în acelaşi timp, de trei categorii de fenomene şi realităţi: straniu şi fantastic; adevărul abstract şi logica ştiinţei; ceea ce este străvechi şi peren (şi opinează că interferarea/amestecarea acestora ar da seamă de „excentricităţile” şi de gusturile sale

„bizare”).¹

Din bogata operă literară lovecraftiană², a cărei traducere în limba română este încă la început³, prezentăm aici (în premieră românească) un text care se consideră că deschide aşa-numitul Cthulhu Mythos („set” de naraţiuni lovecraftiene despre Cthulhu – o făptură de proporţii uriaşe, înfricoşătoare).

1 V. “I should describe mine own nature as tripartite, my interests consisting of three parallel and dissociated groups : a) Love of the strange and the fantastic. b) Love of the abstract truth and of scientific logick. c) Love of the ancient and the permanent. Sundry combinations of these strains will probably account for all my odd tastes and eccentricities.” – H. P. Lovecraft, Selected Letters I (1911-1924), edited by August Derleth & Donald Wandrei, Sauk City, Arkham House Publishers, 1965, p. 110.

2 Informaţii mai multe (de-a dreptul luxuriante – şi fundamentate ştiinţific) despre viaţa şi opera lui Lovecraft pot fi găsite în The H. P. Lovecraft Archive, de Donovan K. Loucks, S.

T. Joshi şi David E. Schultz (v. http://www.hplovecraft.com/about/sitemap.asp, sursă consultată pe 12 noiembrie 2008).

3 Cititorii români au acces la volumele: Hypnos (14 povestiri), traduceri de Mircea Opriţă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993 – colecţie reeditată sub titlul Dagon şi alte povestiri macabre (Dagon and Other Macabre Tales), Bucureşti, Editura Leda, 2005; Monstrul din prag (The Thing on the Doorstep), traducere de Silvia Colfescu, Editura Vremea MC-IMEX, 1993 – ediţia a doua, Bucureşti, Editura Vremea, 2007; Demoni şi miracole (The Statement of Randolph Carter; The Silver Key; Through the Gates of the Silver Key; The Dreamquest of the Unknown Kadath), traducere şi prefaţă de Traian Finţescu, Bucureşti, Editura Leda, 2005.

(7)

369

Scrisă la persoana I, Cetatea fără nume¹ pare că încearcă să reconstituie istoria unei tragice scrîntiri, să raţionalizeze invazia brutală, nimicitoare, a iraţionalului în viaţa unui aventurier sedus de magia necunoscutului. Eroul-narator povesteşte pe îndelete, dintr-o perspectivă ulterioară şi aparent detaşată, o suită de întîmplări funeste care i-au marcat existenţa. Răceala „clinică” uniformă, netulburată, a relatării retrospective contrastează alarmant cu intensitatea crescîndă a trăirilor „la cald” ale personajului, iar traseul naraţiunii este impecabil orientat către un deznodămînt paradoxal. Asocierea cititorului la tentativa de organizare a unei experienţe haotice, descumpănitoare, nu numai că nu contribuie la

„domesticirea” misterului înfăţişat, ci se soldează cu o aspră sancţiune suplimentară (meritată, dacă se invocă mulţimea de avertismente semănate „pe drum”): contaminarea martorului nesăbuit cu o teroare fără margini şi fără istov. În solidar cu eroul, cititorul înţelege la final ferocitatea inexorabilă a prea tîrziului: tardivă (şi inutilă) este decodarea corectă a atitudinii naratorului (lipsa lui de emoţie manifestă nu este obiectivitate, ci deznădăjduire fără leac, secătuire, moarte sufletească; un zombi spune povestea omului viu care a fost), după cum tardivă este şi revelaţia eroului că a scormonit taine pe care mai bine le-ar fi lăsat să zacă îngropate (dar cînd înţelege, nu mai poate des-face nimic).

Şocul ultim (căderea – la propriu şi la figurat – în genune) este pregătit de o înaintare fermă, dar măsurată (în paşi mărunţi) a naraţiunii. Descoperirile succesive ale eroului sînt voit bagatelizate, surdinizate, prin atribuirea unor sensuri liniştitoare. Explicaţiile logice, înşelător apte să risipească orice suspiciuni şi temeri, sînt însă consecvent contracarate „în subteran” de conturarea (şi susţinerea) unor linii de forţă care împreună construiesc o reţea, o plasă menită să se transforme în capcană fatală. Pînă la cedarea (indusă de suprasolicitare) a gingaşului mecanism raţional, angoasa nelămurită creşte întruna, alimentată de persistenţa cîmpurilor semantice inducînd senzaţii şi sentimente negative:

rece², îndepărtat³, ascuns-interzis⁴, dur⁵, întunecat⁶, jos⁷, infernal⁸; frică⁹, răutate- ostilitate¹⁰; ruină¹¹, degenerare¹², moarte¹³; dar mai ales „scandalos pentru raţiune”, ciudat¹⁴.

1 The Nameless City, povestire scrisă în ianuarie 1921 şi publicată în The Wolverine, No.

11, November 1921, pp. 3-15.

2 3 cold, 3 chilly (numărul din faţa fiecărui termen îi indică ocurenţele în text)

3 9 far, 3 remote, 6 distant/distance; îndepărtat în timp: 2 old; deluge, antediluvian, pyramid, great-grandfather, antique, antiquity, ancient, eternities, aeons, Palaeozoic (cîte o ocurenţă)

4 2 secret, 7 unknown, 3 hidden, 1 cryptical

5 14 stone, 9 rock, 2 cliff; de asemenea, elementele constitutive ale unor încăperi reci de piatră: 11 walls, 3 ceiling, 4 floor

6 10 dark(ness), 7 night, 7 black

7 18 low, 5 descent, 12 down, 3 depth(s)

8 infernal, cacodaemoniacal, fiends, devils, ghoul, daemonic, daemons, daemoniacal (cîte o ocurenţă)

9 13 fear, 1 dread, 3 frighten/frightful, 1 afraid, 1 apprehension; 7 terrible, 1 terror; 2 nightmare;

3 horrible, 1 horror; 1 ogre

10 7 mad, 2 fury, 2 vicious(ness), 3 hate(ful), 1 malignancy, 1 rage

11 1 age-worn, 2 crumbled, 8 ruins

12 1 decay, 1 decadence; 11 crawl, 9 reptile

13 1 corpse, 4 dead, 7 death, 1 tomb, 1 grave, 1 funeral, 5 relics, 1 aeon-dead

14 6 curious, 3 inexplicable, 2 uncannily, 2 mystery/mysterious, 1 astounding, 2 peculiar(ly), 2 odd(ities), 1 bizarre, 10 strange, 3 weird, 1 revolting, 5 hideous, 4 grotesque(ness), 1 sinister, 2 wild, 1 monstrous/1 monstrosities

(8)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

370

Confruntat cu enigme îndărătnice şi agresive, eroul pendulează între îndrăzneală¹ şi retragere², se pomeneşte convocat/revendicat cînd de uitare³, cînd de memorie/ reamintire⁴. El încearcă să cucerească prin privire⁵ (=înţelegere, cunoaştere) un mediu necunoscut şi ostil, dar deseori simte că acesta îi scapă de sub control, aşa încît devine nesigur pe percepţiile sale⁶, ajungînd în răstimpuri să fie el stăpînit – de năluciri⁷. În fine, lugubra descoperire finală – vederea rasei⁸ ignobile, malefice – îl reduce la reacţii vocale dezarticulate⁹. Misterios „scuipat” înapoi în lume, temerarul explorator al lumii tenebroase din adîncuri este ca o maşinărie iremediabil stricată, care revine obsesiv asupra trecutului, fără a putea găsi vreo rază de lumină lămuritoare în existenţa-i dinainte, acum definitiv străină.

Cînd m-am apropiat de cetatea fără nume mi-am dat seama că se afla sub blestem. Străbăteam o vale aridă, înfricoşătoare în lumina lunii, şi în depărtare am zărit cetatea conturîndu-se anapoda deasupra nisipurilor, ca părţile unui leş ieşind dintr-un mormînt făcut de mîntuială. Spaima mustea din pietrele roase de vreme ale acestei venerabile martore la potop, străbunică a celei mai bătrîne piramide; şi o respingătoare aură nevăzută m-a făcut să dau înapoi în faţa tainelor cumplite din vechime, oprite muritorilor, de care nimeni nu mai cutezase vreodată să se apropie.

Departe, în plin deşert al Arabiei, se află cetatea fără nume, năruită şi risipită, cu zidurile ei joase aproape îngropate în nisipurile veacurilor fără de număr. Aşa trebuie să fi fost încă dinainte de întemeierea Memphisului şi de plămădirea cărămizilor Babilonului. Nici o legendă, oricît de veche, nu-şi aminteşte ca ea să fi avut vreun nume ori să fi fost vreodată însufleţită; dar este pomenită pe ascuns în jurul focului şi în şuşotelile babelor din corturile şeicilor, aşa încît toate triburile o ocolesc, fără să ştie prea bine de ce. Acesta este locul pe care Abdul Alhazred¹⁰, poetul nebun, l-a visat într-o noapte, înainte să rostească enigmaticul distih:

Mort nu-i cel ce zace întru eternitate;

Poate muri chiar moartea în vremuri ciudate.

1 5 dare, 1 venture

2 1 retreat, 1 hesitate, 2 shun, 1 dare (neg.)

3 6 forget

4 3 remember, 4 recall

5 36 see, 7 look, 1 gaze, 1 stare, 1 peer, 1 watch; 13 know, 1 judge

6 13 seem, 12 think

7 5 dream, 7 fancy, 2 imagination; phantasms, delirium, delirious (cîte o ocurenţă)

8 11 (nameless, forgotten, death-hating, elder, ancient) race ; numită ocazional şi old stock

9 1 mutter, 3 moan, 1 babble, 1 scream

10 Personaj imaginar, pomenit pentru prima dată în această povestire şi deseori invocat apoi în „ciclul” Cthulhu. Înainte de a muri subit în anul 738 (din pricini misterioase), Abdul Alhazred ar fi scris o carte-fetiş intitulată în arabă Kitab Al-Azif (Al Azif însemnînd, după Lovecraft, „sunetul produs de insecte noaptea, despre care se crede că ar fi glasul demonilor”) şi în greacă Necromicon („Imagine a legii morţilor”, „Despre morţi”), opus frecvent menţionat în povestirile lui Lovecraft (şi accesibil, chipurile, în cadrul proiectului fantezist online intitulat Necronomicon – v. http://www.alquier.org/HPL/azif/n_index.html, site consultat pe 12 noiembrie 2008).

(9)

371

Trebuia să fi înţeles că bine fac arabii de ocolesc cetatea fără nume, cetatea despre care se vorbeşte în poveşti uimitoare, dar pe care nimeni n-a zărit-o vreodată;

i-am sfidat însă şi, călare pe cămilă, am purces spre pustiul neumblat. Numai eu am văzut cetatea şi de aceea nici un alt chip nu mai este atît de schimonosit de spaimă ca al meu; de aceea nimeni nu mai tremură atît de îngrozit cînd vîntul nopţii bate în geamuri. Cînd am ajuns la ea, cetatea încremenită fantomatic într-un somn fără sfîrşit m-a privit, cuprinsă de răceala lunii îngheţate din mijlocul arşiţei deşertului.

Privind-o la rîndu-mi, izbînda de a o fi găsit mi-a ieşit din minte şi mi-am oprit cămila în loc în aşteptarea zorilor.

Am aşteptat ore întregi pînă cînd cerul s-a făcut cenuşiu la răsărit şi stelele au pălit, apoi cenuşiul s-a preschimbat în trandafiriu mărginit cu auriu. Am auzit un vaiet şi am văzut nisipul învolburîndu-se printre pietrele străvechi, deşi cerul era senin şi întinderile necuprinse ale pustiei zăceau neclintite. Apoi, brusc, deasupra marginii îndepărtate a deşertului a apărut conturul arzător al soarelui, filtrat de mica furtună de nisip care acum se potolea, şi, cuprins de fierbinţeli cum eram, mi s-a năzărit că din cine ştie ce abis de departe un vuiet metalic ajungea în întîmpinarea discului mîndru precum îl salută Memnon¹ de pe malul Nilului. Urechile îmi ţiuiau şi imaginaţia îmi clocotea cît îmi mînam încet cămila prin nisip spre locul acela pietros şi tăcut; locul acela prea vechi pentru ca Egiptul sau Meroe să şi-l amintească; locul acela pe care, dintre muritori, numai eu l-am văzut.

Am cutreierat ruinele informe ale caselor şi pieţelor, fără să găsesc vreo inscripţie care să vorbească despre aceşti oameni – dacă oameni vor fi fost – care, demult tare, construiseră cetatea şi locuiseră într-însa. Vechimea locului părea nesănătoasă şi eram foarte dornic să găsesc un semn, un lucru care să arate fără tăgadă că speţa umană făurise cetatea. Anumite proporţii şi dimensiuni ale ruinelor nu-mi erau pe plac. Cu uneltele pe care le aveam la mine am săpat îndelung în interiorul zidurilor dărîmate; dar înaintam cu greu şi n-am putut scoate la iveală nimic de seamă. Cînd s-a făcut iarăşi noapte şi a apărut luna, un vînt rece mi-a dat noi fiori, aşa încît n-am cutezat să rămîn în cetate. Am mers să mă culc în afara

1 Referinţă la un celebru complex statuar egiptean. Coloşii din Memnon (el-Colossat sau es-Salamat) sînt două statui gemene uriaşe (avînd circa 18 metri înălţime şi cîntărind în jur de 700 de tone fiecare), din cuarţit, care îl înfăţişează pe faraonul Amenhotep/Amenofis al III-lea (secolul al XIV-lea î.Chr.) aşezat, cu mîinile pe genunchi, privind către soare-răsare şi către Nil. Cei doi uriaşi de piatră au fost proiectaţi ca străjeri ai templului funerar dedicat faraonului.

Din pricina unui cutremur, jumătatea superioară a statuii dinspre nord s-a prăbuşit în anul 27 d.Chr. După catastrofă, au început să circule zvonuri despre nişte sunete stranii (după unii, gemete, după alţii, şuierături) pe care le-ar fi scos la răsăritul soarelui colosul parţial năruit, ceea ce i-a adus faima de oracol. Încercînd să facă impresie bună „oracolului”, împăratul roman Septimius Severus a ordonat refacerea statuii în anul 199 d.Chr. Grecii „şi-au apropriat” subtil întreaga necropolă egipteană denumind-o Memnonium (titulatură forjată de Strabon în Geografia sa), profitînd de asemănarea fonetică dintre Memnon (numele unui rege etiopian, erou al războiului troian) şi Amenofis (adevăratul „Stăpîn al răsăritului” – şi al locului!), iar denumirea grecească s-a generalizat apoi. Aşadar, cel(/cea) care, de pe malul Nilului, „salută” soarele răsărind nu este (statuia lui) Memnon, ci (a lui) Amenofis.

(10)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

372

zidurilor străvechi şi o mică furtună de nisip s-a învolburat în spatele meu oftînd şi suflînd peste pietrele cenuşii, cu toate că luna strălucea limpede şi cea mai mare parte a pustiului zăcea în neclintire.

La revărsatul zorilor m-am trezit dintr-un noian de vise înspămîntătoare, cu urechile vuind de un zgomot metalic. Am zărit soarele învăpăiat prin vălul ultimelor zvîrcoliri ale unei mici furtuni de nisip plutind deasupra cetăţii fără nume şi am observat cît de liniştită era priveliştea în rest. M-am aventurat din nou în interiorul acelor ruine risipite care se iţeau din nisip ca un căpcăun ascuns sub învelitoarea patului şi m-am apucat iar să sap căutînd zadarnic relicve ale neamului căzut în uitare. La prînz m-am odihnit şi aproape întreaga după-amiază mi-am petrecut-o încercînd să regăsesc urma vechilor ziduri şi străzi, a clădirilor aproape dispărute. Cum cetatea părea să fi fost într-adevăr puternică, m-am întrebat de unde i se va fi adăpat măreţia. Mi-am imaginat toate splendorile unei epoci atît de îndepărtate, că nici Caldeea nu avea cum să şi-o amintească, şi m-am gîndit la Sarnath, Cetatea Blestemată care se înălţa în Ţinutul Mnar în zorii umanităţii, şi la Ib¹, oraşul săpat în piatră cenuşie înainte să apară omul pe pămînt.

Dintr-o dată, am ajuns într-un loc unde piatra se înălţa pleşuvă din nisip sub forma unei stînci joase; şi aici am dat bucuros peste ceva ce părea să promită descoperirea unor noi urme ale populaţiei dinainte de Potop. Pe suprafaţa stîncii se vedeau cioplite grosolan contururile de neconfundat ale unor case ori temple de piatră, mici şi tupilate; înăuntru trebuia să se fi păstrat multe din tainele unor vremuri prea îndepărtate pentru a li se mai poate ţine socoteala, pe cînd pe dinafară furtunile de nisip vor fi şters de mult orice însemne odinioară săpate, poate, în piatră.

Toate deschizăturile întunecate din apropiere erau joase şi înfundate de nisip, dar am destupat una cu cazmaua şi m-am strecurat prin ea, cu o torţă la mine, ca să-mi lumineze tainele peste care puteam să dau dincolo. O dată intrat, mi-am dat seama că grota aceea era într-adevăr un templu păstrînd urme ale populaţiei care trăise şi adusese ofrande înainte de formarea pustiului. Erau acolo altare primitive, stîlpi, firide, toate însă uimitor de joase; n-am văzut sculpturi sau fresce, dar erau o sumedenie de pietre aşezate separat una de alta, neîndoios prelucrate şi orînduite ca simboluri. Încăperea fasonată cu dalta era ciudat de joasă, de-abia îmi îngăduia să stau în genunchi; dar de jur împrejur locul era atît de întins, încît torţa ajungea să-l lumineze doar în parte. Cîteva dintre colţurile îndepărtate m-au înfiorat de-a binelea, căci unele altare şi pietre păreau să evoce rituri de mult uitate, înfricoşătoare, respingătoare, de neînţeles, făcîndu-mă să mă întreb ce fel de oameni au putut clădi şi cinsti un asemenea templu. După ce am cercetat toate cîte erau acolo înăuntru, m-am tîrît înapoi afară, dornic să aflu ce aveau să-mi descopere celelalte temple.

Se însera de-acum, dar curiozitatea stîrnită de ceea ce putusem vedea şi pipăi a învins frica, aşa că n-am mai dat bir cu fugiţii în faţa umbrelor prelungi desenate de lună care mă înfricoşaseră cînd am zărit cetatea prima oară. În lumina slabă, am

1 Sarnath, Mnar, Ib – locuri ficţionale descrise în The Doom that Came to Sarnath, povestire scrisă de Lovecraft în 1920.

(11)

373

destupat încă o deschizătură şi, cu o altă torţă în mînă, m-am tîrît pe brînci înăuntru, unde am dat iar peste pietre şi simboluri nedesluşite, dar n-am găsit nimic nou faţă de templul în care fusesem mai înainte. Încăperea era la fel de joasă, dar mult mai strîmtă şi dădea într-o trecătoare îngustă, plină de relicvarii tainice, încifrate.

Tocmai mă pornisem să cercetez scrinurile mai îndeaproape, cînd o pală de vînt şi zbieretul cămilei au sfîşiat liniştea de-afară şi m-au făcut să ies ca să văd de ce se speriase animalul.

Luna strălucea viu deasupra ruinelor primitive, luminînd un nor des de nisip stîrnit, pare-se, de un vînt puternic – acum în scădere – pornit de pe undeva din preajma stîncii din faţă. Mi-am zis că vîntul acesta rece, încărcat de nisip, trebuie să-mi fi scos cămila din fire şi eram gata s-o mîn spre un loc mai adăpostit, cînd, din întîmplare, am aruncat o privire înspre stîncă şi am văzut că nu era nici fir de vînt pe culme. Asta m-a descumpănit şi mi-a strecurat din nou spaima în suflet, însă mi-am amintit pe dată de învolburările pe care le mai văzusem şi auzisem acolo pornindu-se fără veste la răsăritul şi la apusul soarelui şi m-am gîndit că nu era nimic ieşit din comun. Fără doar şi poate, printr-o crăpătură în piatră, răsufla din vreo peşteră şi am cercetat nisipul răscolit, ca să văd de unde anume se pornise suflul. Curînd am descoperit că venea dinspre gura întunecată a unui templu aflat la miazăzi, departe tare, încît abia îl puteam zări. Înecîndu-mă în norul de nisip, m-am îndreptat anevoie spre templu şi cînd am ajuns la el am văzut că era mai mare decît celelalte, iar intrarea nu-i era astupată de nisip întărit. Cînd să intru, suflarea cumplită a vîntului îngheţat mai că mi-a stins torţa. Năvălea cu putere din deschizătura întunecată şi icnea ciudat răvăşind nisipul şi rătăcind printre ruinele bizare. Curînd slăbi, iar nisipul se domoli şi el, pînă rămase nemişcat. Dar ceva părea să bîntuie printre pietrele fantomatice din cetate şi, cînd am privit luna, părea că tremură ca oglindită în ape tulburate. Mi-era nespus de frică, dar nu îndeajuns ca să-mi astîmpere dorul de minuni; aşa că, de cum s-a potolit vîntul, am călcat pragul încăperii cufundate în beznă din care el ieşise.

După cum socotisem privindu-l de afară, templul acesta era mai mare decît oricare dintre cele cercetate mai înainte; părea să fie o peşteră naturală, străbătută de curenţi venind de undeva de dedesubt. Aici aproape că puteam sta în picioare, dar pietrele şi altarele erau la fel de joase ca în templele celelalte. Pe pereţi şi pe tavan am putut vedea pentru prima oară cîteva urme rămase din arta picturală a străvechii rase: ciudate dîre şerpuite de vopsea, aproape şterse ori de tot scorojite.

Pe două altare am descoperit, cu însufleţire crescîndă, o împletitură de linii arcuite, atent şi iscusit încrustate. Ţinîndu-mi torţa cît puteam de sus, m-am uitat la tavan şi mi-am zis că era prea neted să fi fost aşa de la natură. M-am întrebat ce meşteri cioplitori în piatră din străvechime îl vor fi şlefuit mai întîi; trebuie să fi fost din cale afară de pricepuţi.

Apoi, o zvîcnire mai vie a flăcării ireale mi-a descoperit exact ceea ce căutam, deschizătura către adîncurile îndepărtate din care se pornise vîntul neaşteptat. M-a luat cu ameţeală cînd am văzut că era un mic loc de trecere scobit în stînca masivă. Am întins prin el braţul cu torţa şi am zărit un tunel întunecat, cu tavanul jos şi arcuit deasupra unor trepte grosolane, multe la număr şi foarte înguste, coborînd abrupt. Treptele acelea îmi vor apărea în vis de-a pururi, căci

(12)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

374

am ajuns să aflu rostul lor. Atunci însă nu eram prea sigur dacă să le socotesc trepte sau doar puncte de sprijin pentru picioare pe un povîrniş repezit în jos.

Mintea mi se învîrtea de gînduri nebuneşti, zicerile şi profeţiile arabe păreau să străbată deşertul dinspre ţinuturile cunoscute oamenilor către cetatea fără nume pe care oamenii nu cutează să o cunoască. Dar n-am şovăit decît o clipă; am înaintat prin portal şi am început să cobor cu grijă panta abruptă, păşind pe treptele înguste ca pe nişte fuscei.

Numai în cele mai teribile năluciri năzărite minţilor tulburate de droguri mai poate avea cineva parte de o asemenea coborîre. Tunelul strîmt ducea mereu în jos, la nesfîrşit, era ca un puţ hidos, bîntuit, iar torţa pe care o ţineam în dreptul capului nu ajungea să lumineze adîncurile neştiute spre care mă tîram. Am pierdut socoteala timpului şi am uitat să-mi verific ceasul, dar m-am îngrozit cînd m-am gîndit ce distanţă aveam de străbătut. Panta îşi schimba, cînd şi cînd, direcţia şi înclinaţia; la un moment dat, m-am trezit într-o trecătoare orizontală, lungă şi joasă, prin care am fost nevoit să mă strecor zvîrcolindu-mă pe podeaua de piatră, cu picioarele înainte şi cu torţa în braţul întins pe lîngă cap. În galerie nu se putea sta nici măcar în genunchi, atît era de scundă. Urma alt rînd de trepte. Pe cînd mă zbăteam în coborîrea aceea interminabilă, torţa şovăielnică mi s-a stins. Cred că mi-a scăpat momentul cînd s-a întîmplat asta, căci atunci cînd mi-am dat seama ce se întîmplase încă ţineam torţa sus, deasupră-mi, ca şi cum ar fi fost încă aprinsă.

Aproape că mă scosese din minţi atracţia aceea către straniu şi necunoscut, care mă împinsese să hoinăresc prin lume şi să bîntui prin locuri îndepărtate, străvechi şi neîngăduite.

În bezna de-acolo mi-au străfulgerat prin minte crîmpeie din nepreţuita mea comoară de învăţătură demoniacă: spuse de-ale lui Alhazred, arabul cel smintit, frînturi din coşmarurile apocrife ale lui Damascius¹, versuri infame din deliranta Image du Monde a lui Gauthier de Metz². Am rostit fragmente ciudate, numele lui Afrasiab³ şi ale demonilor care au plutit cu el pe Oxus⁴ în jos, apoi am murmurat, iarăşi şi iarăşi, o spusă dintr-o povestire de-ale Lordului Dunsany⁵: „bezna fără ecou a abisului”. Cînd coborîrea a devenit incredibil de abruptă, am îngînat versuri din Thomas Moore pînă mi-a fost prea frică să mai continui:

... Sumbru noian de întuneric, negru Ca un cazan vrăjitoresc, ce-adună Cernutul în eclipsă praf de lună.

1 Damascius Diadohul (458?-538?), filosof grec neoplatonic.

2 Scris de poetul şi călugărul francez Gauthier de Metz în jurul anului 1246, poemul L’image du Monde (foarte popular în Evul mediu) tratează tema creării universului (înfăţişînd Pămîntul sferic!).

3 Afrasiab – rege şi erou legendar din neamul lui Tūr, pomenit în Shāhnāmé („Cartea regilor”) de Firdousi ca duşman neîmpăcat al perşilor.

4 Oxus – cel mai lung curs de apă din Asia Centrală, cunoscut astăzi sub numele Amudaria/

Amu Darya şi considerat în antichitate drept capătul/marginea lumii.

5 Lord Dunsany este numele cu care şi-a semnat textele literare (circumscrise genului fantasy) irlandezul Edward John Moreton Drax Plunkett, the 18th Baron of Dunsany (1878-1957).

(13)

375 M-am aplecat să văd de pasu-mi poate Să treacă prin genune şi zării, pe cît Privirea-mi fu în stare a răzbate, Pereţii ca de smoală, netezi sticlă, Părînd abia scăldaţi de negrul val Trimis de Marea Morţii, în răstimpuri, Departe, hăt, pe-alunecosu-i mal.¹

Timpul parcă se isprăvise deja cînd am ajuns la o altă trecătoare orizontală.

Mă găseam într-un loc doar cu puţin mai înalt decît încăperile din cele două temple mai mici, aflate acum la infinită depărtare deasupra mea. În picioare nu prea aveam cum să stau, ci doar în genunchi şi m-am foit prin întuneric tîrîndu-mă încoace şi încolo, pe bîjbîite. Curînd mi-am dat seama că de-a lungul pereţilor acestei trecători înguste se aflau scrinuri de lemn cu vitrină. M-am cutremurat gîndindu-mă ce putea să însemne prezenţa unor obiecte de lemn şlefuit şi de sticlă într-un asemenea spaţiu înfricoşător, rămas parcă din era paleozoică.

Scrinurile păreau atent rînduite, la distanţe regulate, de-o parte şi de alta a coridorului. Erau lunguieţe, aşezate orizontal, hidos de asemănătoare sicrielor prin formă şi dimensiuni. Cînd am încercat să mişc din loc vreo două-trei dintre ele, am descoperit că erau fixate solid în podea.

Coridorul fiind lung, m-am năpustit înainte într-un soi de goană tîrîtă, ce le-ar fi părut hidoasă unor ochi care m-ar fi putut urmări prin întuneric. Din cînd în cînd, mă apropiam de o latură sau de alta a culoarului, ca să pipăi împrejurimile şi să mă asigur că pereţii şi rîndurile de scrinuri se înşirau mai departe. Omul e atît de deprins să gîndească în imagini, încît aproape că am uitat de beznă şi mi-am închipuit nesfîrşitul coridor de lemn şi sticlă în joasa, rigida lui monotonie, de parcă l-aş fi văzut aievea. Apoi, într-o clipă de emoţie imposibil de descris, chiar l-am văzut.

N-aş putea spune cînd anume am văzut de-adevăratelea ceea ce îmi închipuisem mai înainte. În faţă se zărea o geană de lumină, din ce în ce mai vie, şi deodată mi-am dat seama că vedeam contururile înceţoşate ale coridorului şi ale scrinurilor, dezvăluite de o lumină fosforescentă, care venea de undeva de jos.

O vreme, totul mi s-a părut a fi exact aşa cum bănuisem, căci licărirea era foarte slabă. Însă pe măsură ce înaintam mecanic, împleticindu-mă întruna, lumina a sporit şi am înţeles că realitatea îmi întrecea cu mult închipuirea. Încăperea aceasta nu era o relicvă a cruzimii precum templele din cetatea de deasupra, ci un monument de artă exotică, fabuloasă. Motive şi picturi bogate, însufleţite, sfidînd imaginaţia, se adunau într-o suită neîntreruptă de decoraţiuni murale, ale căror linii şi culori nici n-ar putea fi descrise. Scrinurile erau confecţionate dintr-un lemn nemaivăzut, auriu, aveau vitrine de sticlă de o calitate excepţională şi conţineau mumiile unor creaturi mai groteşti decît cele mai haotice vise omeneşti.

1 V. Thomas Moore, Alciphron. A Poem (“Letter IV. From the Same [Alciphron at Alexandria]

to the Same [Cleon at Athens]”), Philadelphia, Carey & Hart, 1840, p. 90.

(14)

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

376

E cu neputinţă a sugera măcar cum arătau aceste monstruozităţi. Erau un fel de reptile, contururile corpului amintind cînd de crocodil, cînd de focă, dar fiind mai degrabă străine de orice fiinţă cunoscută vreodată de un naturalist ori chiar de un paleontolog. Ca mărime, erau cam cît un om de statură scundă, iar picioarele din faţă aveau terminaţii delicate, ciudat de asemănătoare cu mîinile şi degetele omeneşti. Dar cel mai straniu arătau capetele, a căror formă viola toate principiile biologice cunoscute, neputînd fi asemuită cu nimic – deşi într-o clipă m-a dus cu gîndul la fiinţe foarte diferite, precum pisica, buldogul, anticul satir şi omul. Însuşi Jupiter nu va fi avut o frunte atît de impunătoare, de proeminentă, iar coarnele, lipsa nasului şi maxilarul de aligator scoteau lucrurile cu pricina în afara oricăror categorii identificate. Cîteva clipe m-am îndoit de autenticitatea mumiilor, avînd bănuiala că vor fi fiind nişte idoli confecţionaţi, dar curînd am ajuns la concluzia că, fără doar şi poate, erau rămăşiţe ale unor specii fosile de pe vremea cînd cetatea fără nume fusese însufleţită. Culmea grotescului, majoritatea erau splendid înveşmîntate în ţesături scumpe, bogat împodobite cu aur, nestemate şi metale strălucitoare necunoscute mie.

Aceste tîrîtoare trebuie să fi fost extrem de importante, căci apăreau reprezentate la loc de cinste în zugrăvelile izbitoare de pe ziduri şi de pe tavan. Cu măiestrie fără pereche, meşterul zugrav le înfăţişase în mijlocul unei lumi numai şi numai a lor, cu cetăţi şi grădini potrivite staturii lor. Nu am avut cum să nu mă gîndesc că istoria lor ilustrată trebuie să fi fost alegorică, arătînd, pesemne, cum evoluase neamul care le venera. Făpturile acestea, mi-am spus, au fost pentru oamenii din cetatea fără nume la fel ca lupoaica pentru romani ori ca animalul- totem pentru un trib de indieni.

Cu gîndul acesta în minte, am putut urmări pe ziduri minunata istorie a cetăţii fără nume, povestea unei puternice metropole de pe ţărmul mării, care stăpînise lumea înainte ca Africa să se înalţe din valurile care îşi slăbeau strînsoarea retrăgîndu-se şi înainte ca pustiul să pătrundă în albia fertilă rămasă în urmă. I-am văzut războaiele şi victoriile, necazurile şi înfrîngerile, şi apoi teribila încleştare cu pustiul ce silise mii şi mii de oameni – reprezentaţi aici alegoric de reptile groteşti – să-şi croiască drum în jos, prin piatră, în chip uimitor, către o altă lume, despre care pomeniseră profeţii lor. Totul părea grozav de ciudat, dar era prezentat realist şi am recunoscut acolo, fără greş, etape din coborîrea mea de groază. Am regăsit chiar şi trecătorile.

Tîrîndu-mă de-a lungul coridorului către lumina tot mai puternică, am văzut şi episoadele următoare ale istoriei în imagini – rămas-bun al unui neam ce locuise zece milioane de ani în cetatea fără nume, în valea din jur, şi care părăsise cu inima strînsă meleaguri ştiute de atîta vreme; aici se aşezaseră nomazii din erele de demult şi îşi ciopliseră în piatra pînă atunci neatinsă altarele acelea primitive la care n-au încetat vreodată să se închine. Acum că lumina era mai bună, am cercetat picturile mai îndeaproape şi, amintindu-mi că reptilele ciudate îi reprezentau, desigur, pe oamenii aceia necunoscuţi, m-am gîndit la obiceiurile din cetatea fără nume. Multe lucruri erau cu totul neobişnuite, de neînţeles.

Această civilizaţie, care avusese şi scriere proprie, atinsese, fără îndoială, culmi