Fotografii: Emanuel Tânjală Redactor: Oana Bârna Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Iuliana Glăvan
DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru Tipărit la Monitorul Oficial R.A.
© HU MA NI TAS , 2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Şi eu am trăit în comunism / ed.: Ioana Pârvulescu. – Bucureşti: Humanitas, 2015
ISBN 978-973-50-5060-3 I. Pârvulescu, Ioana (ed.) 821.135.1-94
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www. humanitas. ro
Comenzi online: www. libhumanitas. ro Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas. ro Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
Părinţilor noştri, Copiilor noştri
Şi, nu în ultimul rând, nouă.
Prefaþã
Comunismul nostru cel de toate zilele
Toţi oamenii din Est, oricare le-ar fi orientarea ideologică, au obligatoriu o prejudecată împotriva istoriei. De ce? Fiindcă i-au fost victime. Toate ţările astea lipsite de destin din estul Europei sunt ţări care au fost invadate şi subjugate: pentru ele istoria e în chip necesar demonică.(Cioran)
Mi-am început viaţa în comunism. Forma în care ne trăim istoria este cotidianul. În orice epocă, omul e prins în plasa grijilor şi întâm plă ri - lor zilnice: ce mănâncă, unde doarme, cu ce se îmbracă, o întâlnire cu prietenii, o dragoste, naşterea unui copil, un examen, serviciul, ad mi - nistraţia, banii, timpul liber, cumpărăturile, problemele de sănă tate.
Până la urmă, dincolo de marile falii care marchează epocile, din asta e ţesută, pentru fiecare dintre noi, istoria. Altfel spus, marea istorie este cea care-ţi modelează cum vrea ea, nu cum vrei tu, viaţa de zi cu zi şi CV-ul. O celebră vorbă a lui Malraux spune că moartea îţi trans - formă viaţa în destin. Citarea este mereu trunchiată, accentul fiind pus de romancierul francez tocmai pe ceea ce se uită îndeobşte: tragedia morţii este aceea de a-ţi transforma viaţa în destin. De fapt, istoria face această operaţie, te închide şi te paralizează în chihlimbarul ei ca pe o insectă, iar prin asta e tragică şi seamănă cu moartea.
Am fost mereu preocupată de viaţa cotidiană şi mi s-a părut că ea dă seama de reuşita sau eşecul unei lumi, unui sistem, unei vieţi.
Că numai cunoscând-o pe aceasta afli adevărul despre istorie. N-aş fi crezut niciodată că voi dori să-mi amintesc sau să reconstitui din fărâme cea mai închisă parte a vieţii mele (deşi, la urma urmei, anii tinereţii).
Dar s-a întâmplat ca, în sfertul de veac care a trecut de la schimbarea lumii în care trăisem şi nu mai voiam să mă întorc niciodată („mai bine mort decât comunist“, cântam în decembrie 1989), diverşi oameni cu
adevărat necăjiţi sau doar văicăreţi, de bună-credinţă sau cu con şti - inţa încărcată, să spună că „era mai bine înainte“. Faptul că n-au izbutit în viaţa din libertate – şi este adevărat că lumea de azi are, la rândul ei mari defecte, ca orice lume, dintotdeauna, şi că nici primejdiile de acum nu sunt neglijabile – îi face să spună că era preferabilă închisoarea noastră cea de toate zilele de dinainte. S-a mai întâmplat ca, stând de vorbă cu persoane deosebit de rafinate din Vest, să fiu întrebată, cu un ton de complicitate: „Fie vorba între noi, era chiar aşa de rea viaţa în comunism?“ În fine, mi s-a întâmplat şi ca oameni care s-au născut, ei, în libertate să-mi explice, cu fraze prefabricate şi-ntr-o nouă limbă de lemn, cum a fost şi cum este de fapt comunismul. Gata-gata să mă convingă, însă un lucru le-a stat împotrivă: eu chiar trăisem acolo. Pentru toţi aceştia, cea mai bună replică, singura convingătoare, ar fi o întoar - cere în timp: să trăiască nu o viaţă, nu un an, ci măcar o ziîn comunism.
Dar nu ca turist, unul care face o mică experienţă primej dioasă, aşa cum unii fac sporturi extreme ca să simtă fluxul adrenalinei, ci împru - mutând şi psihicul unui om care ştie că s-ar putea ca toată viaţa lui să se desfăşoareaşa, clipă de clipă şi an de an, până la sfârşit. Şi că, după moartea lui, şi viaţa copiilor lui va fi, clipă de clipă şi an de an, aşa.
Să retrăim, aşadar, prin amintirile care urmează, o zi din comu - nism, la fel cum Ivan Denisovici din nuvela lui Soljeniţîn trăieşte o zi în lagăr. El, cel puţin, ştia că are 3 653 de asemenea zile „aproape fericite“.
Noi însă n-aveam habar cât va dura situaţia fără ieşire în care eram, şi nici pentru ce fuseserăm condamnaţi. De aceea, când în 21 de cem brie 1989 comunismul din România a căzut a fost ca şi cum un popor întreg ar fi primit graţierea. Ca şi cum s-ar fi deschis porţile închisorii şi am fi năvălit cu toţii afară, îmbrăţişându-ne toată lumea cu toată lumea.
Atunci a fost prima dată când ni s-a părut că nu îndur ăm istoria, ci, în fine, o facem. Atunci, da, a fost unicul moment în care oamenii din România au fost egali, egali în bucurie. Şi singura dată când s-au simţit
învingători. Poate suna straniu, dar comunismul şi-a realizat una dintre ţintele utopice, fericita egalitate, doar într-un singur moment, atunci când oamenii au scăpat de el, din el.
Mulţi oameni din generaţiile care şi-au trăit o bună parte a vieţii în comunism nu mai există. E ultima şansă ca micile noastre mărturii, ale celor încă vii, să se audă şi să reconstituie istoria aşa cum am trăit-o noi, oamenii din Est, aşa cum am simţit-o cu adevărat. La buletinul meteorologic ţi se dă temperatura, dar la ea se adaugă diverse circum - stanţe pe care termometrele nu le înregistrează: vântul, iradierea din pereţii clădirilor, umiditatea etc. Meteorologii precizează: 39 de grade Celsius, dar în realitate se simt 43. Sau zero grade, dar feels like-10. Despre aşa ceva este vorba în această carte, despre ceea ce s-a simţit cu adevărat din cauza micilor circumstanţe pe care termometrele istoriei nu le înre - gistrează niciodată. De precizat că temperatura istorică era deja extremă.
Am adunat în carte felii de viaţă cotidiană din anii comunismu - lui. Aşa s-a concretizat pentru noi, oamenii din Est, comunismul. Aşa l-am trăit, aşa l-am simţit pe pielea noastră. Uitarea a început imediat ce comunismul a căzut. Deja s-au maturizat, până azi, generaţii care nu mai au ce să uite: s-au născut în altă lume, „pe altă planetă“. În cu - rând toate aceste detalii vor dispărea cu desăvârşire şi nu se va mai şti cum a fost cu adevărat. E ca şi cum s-ar topi în neant o parte din noi.
Cine ştie, poate partea cea mai bună din noi, cea care iese la iveală în momentele rele, grele (deşi mie nu mi s-a părut că s-ar fi întâmplat neapărat aşa cu noi toţi, atunci; existau, dimpotrivă, specialişti în a scoate la iveală ce e mai rău din oameni). Şi, oricum, nimeni nu cred că vrea să rămână în lagăr doar ca să-şi arate calităţile. Au venit şi vor mai veni istoricii, sociologii, specialiştii de toate felurile. Vor număra mor - ţii şi viii, vor compara diverse costuri imediate şi de durată, vor analiza cauze şi efecte şi vor face un tablou sintetic al Istoriei. Din care va lipsi un singur lucru: noi, „oamenii din Est“, mai exact din România. Vor
lipsi, inevitabil, absolut toate detaliile concrete ale vieţii fiecăruia dintre cei care au trăit comunismul pe pielea lor. Dar nici măcar noi, care ne amintim câte ceva, nu ne cunoaştem unii altora poveştile zilnice. A venit timpul să le aflăm.
*
Cartea aceasta nu conţine ideologie şi nu porneşte de la pre mise po li - tice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate este tică, aceasta e problema intimă a cititorului. Aici sunt adunate simple amintiri cotidiene. Aşadar nu va fi vorba de închisori, de sisteme de represiune, de evenimente ieşite din comun, ci de viaţa cea mai ba nală cu putinţă, aceea în care te trezeşti din somn, te speli, mănânci (even - tual) micul dejun, pleci la serviciu şi aşa mai departe. Se va vedea însă că, în comunism, banalul e cel mai spectaculos lucru. Dar e vorba de un spectacol involuntar, în care n-ai vrea să fii distribuit. Mărturiile acoperă toată gama: de la ciudat la grotesc, de la înfiorător la simplul fior, de la epic la poezie. Un singur mic exemplu: frigul creează în di - verse secvenţe din carte poezia dramatică a aburului. Aburul care iese din pânte cele pacientului deschis pe masa de operaţie, aburul care dis - pare de pe bu ca tele nuntaşilor aduse de chelneri într-un salon complet îngheţat şi este înlocuit imediat cu fuioarele albe care ies din gura me - senilor, abu rul din gura actorilor în sala de spectacol şi cel din gura ele - vilor în sala de clasă.
Autorul acestui volum e colectiv. La fel şi personajul său principal.
Oameni de toate vârstele şi profesiile, din toată România, femei şi bărbaţi care, în majoritate, nu se cunosc între ei (în orice caz, pe vremea aceea nu se cunoşteau între ei). Cea mai tânără persoană din carte este născută în 1981, are aşadar 34 de ani, iar decana de vârstă, născută în 1923, a împlinit 92 de ani. Se acoperă un arc de timp de vreo 60 de ani.
Fiecare participant a venit cu zi de zi-ul lui. Le-am solicitat întâmplări banale din viaţa lor, devenite azi expresive, semnificative. Absurdul a
devenit firul roşu al cărţii, iar aici culoarea firului este chiar justificată.
Relatate la persoana întâi, pe cât posibil neutru, fără virtuozităţi stilistice care să deformeze în vreun fel faptul nud. Flash-urile sunt grupate pe capitole tematice şi, prin mărturiile strânse de la oameni de vârste foarte diferite, se acoperă cam toată perioada comunistă, de la abdica - rea forţată a Regelui, în decembrie 1947, până în decembrie 1989. În fiecare capitol există, dacă e cazul, un fir cronologic, iar fiecare deceniu are trăsături proprii, uşor de distins.
Patru decenii: îngrijorător de mult la scara vieţii unui om. Cioran înţelege istoria abia pe la 40 de ani: „Am descoperit istoria de care habar n-aveam. Şi trebuie să vă spun că am fost consternat. E cea mai mare lecţie de cinism care se poate închipui. Luaţi orice epocă a isto - riei, studiaţi-o mai în profunzime şi veţi vedea ce concluzii cumplite se desprind din ea. Pentru oamenii din Estul Europei, care au fost întotdeauna obiect al istoriei, ea este un lucru execrabil.“1În ce mă pri - veşte, născută în plin comunism, am trăit 29 de ani istorici „acolo“, aşadar, de când m-am născut până pe 21 decembrie 1989, 10 572 de zile, vorba lui Ivan, „aproape fericite“ (am numărat şi zilele în plus din anii bisecţi). Mult mai mult decât Ivan Denisovici în lagărul lui.
Poate că o carte limpezitoare despre anii comunişti trăiţi pe pie - lea noastră n-ar trebui să aibă întâmplări şi fapte, ci numai o suită de fraze care să înceapă cu nu. Ce nuaveam voie, ce nuaveam, pur şi sim - plu, ce nufăceam, ce nueram. Comunismul e mai degrabă „nu“ decât
„da“, însă a-l evoca acum prin interdicţii ar deveni monoton, apăsător şi plicticos, cum şi era. Am preferat, de dragul cititorilor, o variantă care să nu semene cu o pedeapsă. O variantă care să semene, mai degrabă, cu o terapie, cu un început de vindecare.
Am distribuit micile piese de mozaic ale fiecărui participant la volum într-un desen coerent, un adevărat roman al comunismului.
1. „Misterul, aventura şi nebunia vieţii“, convorbire cu Léo Gillet, trad. de Vlad Russo (în Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 56).
Lu cru rile s-au legat într-un mod uluitor şi n-am avut nevoie să verific, ca-n gazetărie, acurateţea informaţiilor: fiecare poveste are o confirmare sau două sau mai multe, în textele altor participanţi, deşi cei în cauză nu se cunosc şi nu ştiau unii de alţii.
A ieşit o carte neaşteptat de tonică. De ce? În primul rând pen - tru că, oricât de târziu, am învins totuşi. Apoi pentru că, oricât de difi - cile ar fi vieţile noastre de-acum, prin comparaţie cu ce a fost, nu te poţi bucura îndeajuns de schimbare. Am supravieţuit catastrofei şi o putem po vesti cu voluptatea, cu melancolia şi uneori chiar cu zâmbetul cu care oamenii îşi povestesc necazurile depăşite. Nu fac parte dintre optimiş tii energici care cred că omul e deasupra vremurilor. Poate martirii, eroii sau sfinţii, dar nu noi, oamenii obişnuiţi. Cred, în schimb, că omul poate prinde minte, că poate învăţa ceva din vremurile trecute.
Poetul G. Bacovia are o strofă pe care comuniştii au folosit-o în favoa - rea lor: „Mi-am realizat / Toate profeţiile / Politice. / Sunt fericit…“ Marin Preda povestea însă că, în realitate, poetul scrisese: „Mi-am realizat / Toate pro feţiile / Politice. / Sunt lămurit…“ şi că numai intervenţia abu - zivă şi conformistă a soţiei lui, în volumul din 1957, a modificat mesajul.
Poezia se numeşte Cogito, gândesc! Una dintre multele întâmplări simbolice din acei ani. Să sperăm că această carte e limpede şi pentru cei care au cunoscut, şi pentru cei care n-au cunoscut vremurile evocate aici şi că, la sfârşitul ei, cititorul va putea spune: „Sunt lămurit.“ Nu e neapărat necesar ca omul să repete aceleaşi greşeli, cum i s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul istoriei. Ar putea, măcar, să facă altele mereu noi (ca într-un film extraordinar, Ziua cârtiţei, Groundhog Day).
Nu există vaccin împotriva molimelor istorice. Ar fi foarte simplu ca, încă de la o vârstă fragedă, părinţii să-şi vaccineze obligatoriu copiii împotriva fascismului, comunismului şi a oricărei alte boli mortale care a făcut ravagii de-a lungul timpului. Singurul vaccin împotriva molimelor istorice rămâne cartea.
Ioana Pârvulescu 23 iunie 2015
Mulþumiri
Tema acestei cărţi a stârnit trei feluri de reacţii: entuziasm la multă lume, teamă (la oamenii care încă nu s-au vindecat de rănile comu nis - mului sau care vor doar să fie lăsaţi să uite) şi scepticism la alţi câţiva (la ce bun, pe cine mai interesează?). Le mulţumesc tuturor.
Le sunt recunoscătoare celor care se află incluşi în paginile ur mă - toare (pe cei mai mulţi nici măcar nu-i ştiu!) pentru memorie, pentru excelentele secvenţe pe care şi le-au decupat din viaţă şi pentru că au dorit să fie în carte, înţelegându-i rostul.
Mulţumiri speciale se cuvin aduse tuturor celor care m-au aju - tat cu mare generozitate să strâng acest material: Oana Bârna (care e şi re dac torul volumului), colegii mei de la Litere, George Ardeleanu, Andrei Cornea, Rodica Zafiu, Ioana Bot (din Cluj), apoi Cristina şi Cătălin Cioabă, Radu Paraschivescu (căruia i se datorează şi câteva detaliate articole din Dicţionarulfinal), Adriana Bittel, precum şi doc - torii Cătă lin Vasilescu şi Anca Marinescu. Le mulţumesc, de asemenea, lui Robert Şerban (din Timişoara) şi, deloc în ultimul rând, deşi e mereu ultimul în listele alfabetice, lui Vlad Zografi, pentru utilele lui sfaturi.
Tuturor acestora recunoştinţa mea şi pentru textele proprii, şi pentru susţinerea prietenească.
Le mulţumesc celor care au înţeles de la început tiparul cărţii, scutindu-mă de nenumărate mailuri ajutătoare, dar şi celor care şi-au scurtat tex tele iniţiale – operaţie dureroasă – ca să devină flash-uri fără ideologie, fără psihologie şi pe cât posibil chiar fără literatură, aşa cum le-am cerut.
Îi mulţumesc mamei mele pentru că a scris, la 82 de ani, scurtul text autobiografic intitulat O viaţă, ale cărui secvenţe din comunism mi-au întărit convingerea că e necesară o asemenea carte, îi mulţumesc că nu m-a lăsat să devin preşedintă de detaşament de pionieri în clasa a V-a (ca să nu-mi pierd timpul cu fleacuri, zicea ea) şi că m-a sfătuit prieteneşte să nu intru în PCR, dacă voi fi îndemnată (şi am fost), cu toate consecinţele negative care puteau decurge din refuzul de-a o face.
Mulţumesc mult Editurii Humanitas şi întregii echipe dina mice de acolo, condusă de Lidia Bodea, care este directorul general al edi - turii şi participant entuziast la volum. Le mulţumesc redactorului-şef Radu Gârmacea, departamentului tehnic condus de Manuela Măxi - neanu, Dan Dulgheru, care a prelucrat fotografiile, Iuliana Constanti - nescu, care a paginat car tea, Iuliana Glăvan, care a făcut corectura, trebuie neapărat menţio naţi în această listă. Mulţumiri li se cuvin şi autoarei copertei, Angela Rotaru, şi lui Emanuel Tânjală, care a oferit teribile fotografii-docu ment pentru fiecare capitol.
Îi mulţumesc lui Gabriel Liiceanu, fără de care Editura Humanitas n-ar fi existat şi n-ar fi dăinuit, că nu s-a blazat, că n-a refuzat ideea unui asemenea volum, înţelegând de la bun început că nu este doar „încă o carte despre comunism“, şi că şi-a găsit răgaz să scrie aici. Îi sunt re cu - noscătoare pentru încrederea pe care mi-a acordat-o.
Aş dori ca toată lumea să considere această carte un cadou la 25 de ani de la intrarea noastră într-o altă lume şi de la întemeierea Editurii Humanitas.
Nu, nu le mulţumesc comuniştilor, fără de care această carte n-ar fi existat.
I.P.
Nicãieri nu-i mai bine 1
ca acasã!
Şi eu am locuit în Arcadia comunistă.
Încercam să simt că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Era aşa:
Picătura de la etajul 4. Locuiam împreună cu soţia mea la Feteşti, singurul loc unde putuserăm găsi amândoi (astfel că n-am fost nevoiţi să ne despărţim) câte un post de profesor de matematică. Blocul avea patru etaje, iar apa curgea rareori. De altfel, la noi, la patru, nu ajungea niciodată mai mult decât un firicel, asta dacă cei de jos aveau apă. Stă - team cu robinetul de la cadă deschis tot timpul, chiar şi când ple cam de-acasă. Cam într-o săptămână reuşeam să umplem cada, pică tură cu picătură, dar era doar ca să avem ce folosi la WC. Oamenii din Feteşti se spălau în Borcea, un braţ al Dunării. Le-am urmat exem plul. (V.A.) Lampa-calorifer. În anii ’80 au fost destule ierni în care calorife rele erau golite, ca nu cumva să îngheţe apa în ele şi să plesnească ţevile.
Când mă întorceam din autobuzul îngheţat în mansarda îngheţată, aprindeam lampa. Era o lampă veche, cu abajur metalic, solid, vopsit maroniu. Stă team lângă lampă şi-mi încălzeam mâinile, îngheţate şi ele, la abajur. Era cald, dar nu fierbinte, aşa că-mi puteam ţine degetele învineţite până se dezmorţeau şi se făceau roşii. Era singura sursă de căldură din casă. Apoi începeam să mă dezbrac de multele haine de stradă şi să mă îmbrac cu şi mai multele haine de casă. La culcare mă dezbrăcam de multele haine de casă şi mă îmbrăcam cu multele haine de culcare, dintre care nu lipsea o căciulă. (I.P.)
Knockout. Într-o sâmbătă seara, pe la ora 9, în iarna lui 1987. Eram singur acasă, părinţii plecaseră undeva, nu mai ştiu unde. De vreo trei
ore se luase curentul. Asta se întâmpla aproape zilnic, de câţiva ani, deşi de la Severin, unde locuiam, până la Porţile de Fier I, de unde nă vă leau gigawaţii, erau doar vreo 10 kilometri. În casă, 7 grade. Ai mei nu voi - seră să pună o sobă în apartament, la fel ca majoritatea vecinilor din bloc.
Din blocuri. Nu ştiu dacă din motive estetice (arăta aiurea să scoţi co - şul pe unul dintre geamuri, iar apoi să-l urci, de la etajul 2, până sus, spre cer) sau din cauza spaimei de incendiu. Cert e că era un frig crâncen.
Eram îmbrăcat ca pentru mers afară; doar că în picioare nu aveam cizme, ci nişte ciorapi groşi de lână, traşi peste două perechi de şosete flauşate, iar geaca de iarnă era înlocuită cu un pulover, de lână şi el, prin care nici glonţul, nici molia n-ar fi putut trece. Şi pe cap aveam un fes, cu moţ. Stăteam sub plapumă şi încercam să citesc ceva la lumina felinarului. Eram acolo de-aproape un ceas, mi-era frig. Am hotărât că trebuie să mă încălzesc. Am ieşit de sub plapumă şi mi-am mişcat bra - ţele şi picioarele. Am făcut genuflexiuni. Mi-am frecat pal mele. M-am bâţâit ca un apucat. Din gură-mi ieşeau aburi. Trebuia să scot frigul care-mi intrase în oase.
Am început să fac flotări. Nu mergea, eram prea gros îmbrăcat.
Mi-am dat jos flanelul de lână. Era mai bine, eram mai mobil. 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32. Efortul meu n-avea efect; oboseam, dar nu mă încăl zeam.
Am hotărât să fac flotări cu bătaie. Adică să bat din palme o dată şi apoi să-mi sprijin mâinile pe covor. Şi iarăşi să bat, şi iarăşi să mă sprijin.
Era mai distractiv, mai antrenant, poate şi mai… fierbinte. Am făcut câteva serii. Parcă, parcă sângele căpătase niţică viteză. Parcă era mai bine. Am făcut o pauză şi am mers la bucătărie să beau puţină apă. M-am uitat pe geam: tot cartierul era în beznă. La unele ferestre se vedea cum pâlpâie ceva gălbui. Lumânări, lămpi cu gaz, felinare. Sau poate focul din sobe şi godinuri. M-am întors, pe pipăite, în camera mea. Mirosea a gaz. Nu de butelie, ci de felinar. Am făcut flacăra mai mică. M-am mai mişcat puţin şi m-am aşezat din nou pe genunchi, lângă pat. Urma o serie nouă de flotări cu bătaie. Când am ajuns la zece, m-am oprit. M-am
întrebat: ce-ar fi să încerc cu dublă bătaie din palme? Pac-pac! Trebuia să îm ping mai puternic, ca să stau mai mult în aer, astfel încât să am timp să-mi ating palmele de două ori – şi apoi să mă sprijin în ele. Ce mare lu cru? Eram vânos şi uşurel, vreo 64 de kile. Am tras aer polar în piept, am împins cât am putut, am făcut pac-pac, dar n-am mai apucat să pun mâinile pe covor. Am dat direct cu bărbia. M-am trezit din KO când s-au aprins becurile. Zâmbeam, venise curentul. (R.Ş.)
În găleată. Eram medic la ţară în satul Berzunţi, fără canalizare. Lo cu - iam în gazdă, şi iarna trebuia să-mi fac singur rost de lemne, era o zonă fără gaz metan. Pădurarul mă trimitea la primar, primarul mă trimitea înapoi la pădurar, aşa că păţeam ca-ntr-un text literar celebru, ieşeam în primăvară, chiar în vară, fără să fi făcut rost de lemne. Mă culcam cu paltonul şi căciula, sub plapumă. Într-o zi am vrut să-mi iau un pahar de apă din găleata pe care o ţineam plină, lângă „cămin“. Îngheţase bocnă. (Al.Ţ.)
În acvariu. Iernile anilor 1984–1986 au fost deosebit de grele. Gazele nu mai aveau presiune şi numai la etajele superioare ale clădirilor pâl - pâiau noaptea, dar era imposibil să te încălzeşti, să găteşti, să te speli.
Eu locuiam într-o casă cu sobe de teracotă care în mod normal func - ţionau cu gaz, dar flacăra nu se mai aprindea nici ziua, nici noaptea.
Am scos arzătoarele şi am pus lemne pe foc. Din fericire aveam, pentru că bărbatul meu era sculptor şi lucra în lemn. Noaptea se auzeau oameni care tăiau copacii prin parcuri. La serviciu aveam un acvariu, care, într-o noapte, a făcut o pojghiţă groasă de gheaţă şi am găsit morţi, pe fund, toţi peştişorii roşii. Îmi era foarte frig, şi acasă, şi la birou. Mă încăl zeam numai mergând pe jos de acasă până în Pipera şi înapoi.
Toţi eram nespălaţi şi miroseam urât. La birou, timp de opt ore, stăteam pe scaune înveliţi în pături, cu mănuşi şi căciuli, şi ne încălzeam bând votcă. Nu aveam voie să punem reşourile în priză. Prima iarnă m-a
luat pe nepregătite, dar în anul următor am cumpărat pantaloni şi pufoaice matlasate, am cusut din timp întregii familii halate lungi din molton (cum erau cele de spital), am făcut perdele de iarnă din molton, am cumpărat o plită electrică şi am aranjat să facem duş la o rudă.
Devenisem expertă în tehnicile de supravieţuire polară. (I.C.)
Lumina din caiete. Anii ’80, iarna. Fără apă caldă, fără căldură şi, vreo câteva ore pe seară, fără curent electric. Dar cu faimoasele „datorii ex - terne“ gata să fie plătite. Dacă, întrucât locuiam la casă, căldura şi apa caldă se rezolvau cumva aprinzând focul în sobe, pentru curentul elec - tric variantele de substituţie erau modeste, frustrante şi, în general, înecăcioase: lumânări (lumină puţină, dar şi fum puţin), opaiţ cu gaz (lumină ceva mai multă, fum şi miros pe măsură). Însă, cu lumină multă ori puţină, cu fum mult ori puţin, în miros de ceară sau de gaz, temele şi lecţiile pentru a doua zi trebuiau făcute. Ajunsesem la o distribuire a rezolvării lor în funcţie de… sursa de lumină: cele mai grele, şi la care aveam de scris mai mult, la lumina zilei; cele nu foarte complicate, la lumina chioară a veiozei; cele uşoare, la lumina lumânării (opaiţul o ajuta pe mama să vadă ce se poate încropi pentru masa noastră de seară).
Româna, matematica, fizica şi chimia aveau prioritate, deci şi lumină.
În schimb, geografia şi biologia rămâneau să fie bâjbâite în semiîn - tuneric şi fum, iar paginile lor erau din belşug presărate cu ceara pi cu - rată din lumânarea care, asemenea caietelor, stiloului, echerului şi radierei, ajunsese să fie una dintre rechizitele obligatorii ale şcolarului român în epoca de aur. (L.B.)
Flacăra de la subsol. Iarna anului 1984 a fost una din cele mai grele.
Apartamentul în care stăteam cu chirie se afla într-o vilă de două etaje în Parcul Domenii, aproape de Institutul Agronomic. Acolo trăiam îm - pre ună cu părinţii şi cu fiul meu de 5 ani. Ca să ne încălzim cât de cât, trebuia să menţinem centrala de gaze a blocului în funcţiune. Pentru
a reuşi această performanţă, era nevoie să coboare careva dintre noi în subsol, la fiecare oră, ca nu cumva flacăra de gaz să se stingă. În cazul dramatic în care flacăra se stingea, era nevoie de intervenţii timp de două-trei zile la cei ce ne livrau gazele pentru a-i convinge să mărească presiunea, în aşa fel încât să putem reaprinde centrala.
Ca să ne menţinem caloriferele călâi, nu calde, formaserăm o echipă foarte bine organizată din toţi cei opt locatari ai micii noastre comunităţi. Ştiam că, dacă pe „schimbul tău“, flacăra centralei se stin - gea, exista pericolul să arunci toată casa în aer atunci când încercai s-o reaprinzi. Slavă Domnului, casa există şi azi.
Rolul meu începea după ora 9 seara, eram păzitoarea „flă cării sacre“ până la 5 dimineaţa, când misiunea era preluată de vecinul de la etajul 2. O să mă întrebaţi de ce făceam eu de pază noaptea. Întâi şi-ntâi pentru că în afara fiului meu care avea 5 ani, eram cea mai tâ - nără din acel bloculeţ. Părinţii mei şi ceilalţi vecini aveau vârste între 60 și 70 de ani şi probleme de sănătate. Aşadar, părinţii mei şi restul vecinilor se ocu pau de supravegherea flăcării în timpul zilei.
Când veneam acasă de la institut, mă odihneam până la 9 seara, când preluam misiunea. Îmi puneam ceasul să mă scoale la fiecare oră ca să fug jos. Învăţasem tot ce se putea învăţa despre culoarea şi di men - siunea unei flăcări de gaz la o centrală mică. Ştiam că, dacă simt miros de gaz (noi locuiam la etajul 1), trebuia să fug la subsol, să deschid toate geamurile din camera centralei şi să închid gazul. Făceam toate aceste eforturi pentru a ne da iluzia că avem căldură. De fapt, caloriferul era aproape rece, însă cel puţin aveam speranţa că nu vor îngheţa ţevile.
Dar iată că în februarie ţevile au cedat la ger. Presiunea la gaze a scăzut dramatic şi am rămas în frig trei zile, timp în care camera s-a umplut de ţurţuri mici, albi ce atârnau graţios de ţeava caloriferului.
A fost o experienţă absolut îngrozitoare, cu toate că pentru fiul meu era amuzant să vadă ţurţuri în casă.
Cuprins
Prefaţă. Comunismul nostru cel de toate zilele . . . 7
Mulţumiri. . . 13
1. Nicăieri nu-i mai bine ca acasă! . . . 15
2. Oraşul nostru iubit . . . 27
3. La serviciu . . . 37
4. La muncă voluntară şi patriotică . . . 53
5. Timp liber . . . 59
6. Sărbători noi şi vechi. . . 71
7. În călătorie. . . 81
8. Oficiale. . . 101
9. Scăpate de sub control . . . 113
10. Cozile. . . 137
11. Administrative, instituţionale . . . 149
12. Şcoală. . . 201
13. Facultate . . . 225
14. La munci agricole . . . 249
15. În vacanţă, în concediu . . . 267
16. Medicale . . . 275
17. Dar cu dragostea cum staţi? . . . 303
18. Mâncare şi băutură . . . 315
19. Haina face pe om. . . 339
20. Diverse . . . 345
Mic dicţionar de termeni din comunism. . . 365
Participanţii la volum . . . 385
