• Nu S-Au Găsit Rezultate

Psihologia ușii

N/A
N/A
Protected

Academic year: 2022

Share "Psihologia ușii"

Copied!
78
0
0

Text complet

(1)

MARIA DORINA PAŞCA

PSIHOLOGIA UŞII

2008

(2)

MOTTO:

„Când pleci, sa te-nsoţească paza bună Ca un inel sticlind în dreapta ta

Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista, Purcede drept si biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi si cântă, Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie sa-ţi fie drag, Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”

Tudor Arghezi- „Inscripţie pe o uşe”

(3)

CUPRINS:

Pe prag …

Uşa se deschide…..

Capitolul 1: Identitatea etimologică a cuvântului uşă

-

filologică- psihologică- teologică- arhitecturală

Capitolul 2: Laitmotivul uşii

- literatură- artă

Capitolul 3: Importanţa psihosomatică a cuvântului uşă

-

stările declanşate: afective- conflictuale- comportamentale

Capitolul 4: Materialul de confecţionare a uşii

– piatră – lemn – metal – sticlă - plastic

Capitolul 5: Rolul accesoriilor uşii

- rama-pragul- balamalele- clanţa- zăvorul- cheia

Capitolul 6: Mijloacele de accesare a uşii

- cheie- yală- cartelă- recunoaştere personalizată-mănă- cot- picior

Capitolul 7: Importanţa mărimii uşii

- mică- mijlocie/potrivită- mare

(4)

Capitolul 8: Implementarea sentimentului de siguranţă a uşii -

sistem de securitate- pază- existenţa sau inexistenţa

Capitolul 9: Personalizarea uşii

- carte de vizita- vizor- interfon- inscripţii- decoraţiuni- opere de artă

Capitolul 10: Impactul uşii asupra persoanei

- copil- adolescent- adult- bătrân- clinic sănătos - bolnav

Capitolul 11: Comportamentul uman faţă de uşă

- casă-

instituţie- mijloace de transport- locul de muncă- locaţii turistice- varii

Capitolul 12: Comportamentul deviant faţă de uşă

- accidental- bolnav psihic- persoană CES

Capitolul 13: Psihoterapii legate de complexul uşă/uşii

-

terapii scurte- terapii ocupaţionale/ artterapia- expresia verbala ( povestea terapeutică şi basmul terapeutic)

Uşa se închide …

Bibliografie

(5)

Pe prag …

Maria Dorina PAŞCA deschide - cu frumoasa sa carte - o interesantă uşă spre înţelegerea sufletului, invitându-l pe cititor să parcurgă, împreună cu autoarea, „încăperi” pe care, poate, le-a mai văzut, dar nu a zăbăvit îndeajuns asupra lor. Un periplu incitant, atractiv şi folositor.

Pentru mine - ca dascăl - cartea de faţă este o surpriză deosebit de plăcută. Acum câţiva ani, când conduceam seminariile de psihologie la o universitate, o tânără studentă mi-a propus să discutăm şi despre psihologia uşii. Am acceptat cu plăcere şi am invitat-o să redacteze un referat pe tema propusă, pe care să-l folosim ca bază de discuţii mai ample în cadrul seminarului. La capătul discuţiilor din seminar i-am propus studentei mele să reflecteze asupra temei şi - de ce nu?, în viitor - să dezvolte tema referatului într-o carte.

Studenta mea de atunci şi colega mea de breaslă de astăzi, Maria Dorina PAŞCA - un distins cadru didactic la o importantă universitate din Târgu Mureş -, se dovedeşte a fi un iscusit deschizător de uşi spre lumină.

Cinste ei şi la mai mare !

Prof. univ. dr.

Nicolae Jurcău

(6)

Uşa se deschide…

Am deschis uşa înţelepciunii noastre, ştiind că dincolo de ea cunoaşterea umană se poate îmbogăţi cu experienţe noi dar, mai ales am vrut să ne înţelegem noi pe noi înşine mult mai bine, nemaiajungând „ a ne da cu capul de uşă” sau „ a o trânti în capul cuiva”, ascunzându-ne astfel ca-ntr-o cutie a Pandorei, de frica celui ce ne-ar putea găsi şi… arăta cu degetul uitându-ne şi ignorându-ne.

Nu ştim şi n-am dorit să facem ce poate n-a mai făcut nimeni, dar, avem certitudinea că nu conştientizăm întotdeauna cât de uşor imprimăm

„măruntelor” lucrurilor din jurul nostru elemente ale personalităţii noastre, cunoaşterea de sine fiind foarte aproape.

O să ne reproşaţi că ne poate cunoaşte cineva după: paşi, umblet, aşezat pe scaun, mâncat, îmbrăcat, şi… cu siguranţă da, cert fiind mesajul pe care-l transmitem, cât şi recepţionarea lui şi reacţia noastră, codificate-n timp.

Dacă o asemenea carte ne face mai buni? Nu ştiu, dar, cu siguranţă ne ajută să ne cunoaştem, fiind o carte deschisă, receptivă, adresată atât celui dornic de a se percepe mai bine, cât şi… uşierului din noi, fiind matricea spirituală.

De ce tocmai uşa? Poate, ca o nemărturisită dragoste dintâi, dar şi pentru a înţelege de ce un deţinut n-a putut să-i răspundă fiicei sale de cinci ani, venită la vorbitor şi care cu înţelepciunea şi mirarea inocenţei, l-a întrebat la sfârşitul întâlnirii lor, cu lacrimi în ochi:

„ – Tati, da’ tu de ce te duci pe uşa aia şi noi pe uşa asta?”

De fapt „de ce-a ieşit el pe altă uşă”?

08.08.2008

(7)

Capitolul 1

Identitatea etimologică a cuvântului „uşă”

- filozofică- psihologică- teologică- arhitecturală

Îndrăzneala noastră de a deschide o uşă, reprezintă un cumul de întrebări ce-şi aşteaptă răspunsurile, găsite şi negăsite, cu siguranţă, după…

uşă.

De aceea, azi, aflându-ne pe pragul uşii înţelepciunii noastre, încercăm a înţelege şi desluşi tot ceea ce fiinţa umană: simte, trăieşte, doreşte, iubeşte, urăşte, se manifestă sau nu, şi apelativele pot continua, având-o în faţă şi considerând-o: început, sfârşit, certitudine, incertitudine, coerenţă, incoerenţă, prieten, duşman, dar mai ales, atitudine:

ce fac în faţa ei?

cum mă manifest?

unde mă poate duce?

ce-mi oferă?

de ce mă aflu aici?

cine hotărăşte totul?

întrebări considerate chei care pot deschide uşa înţelepciunii noastre.

Astfel pornind din latinescul „ustia”( plural devenit singular al lui

„ustium-ostium” (DEX 1978) – uşa după aceeaşi sursă reprezintă:

a) – deschizătură de formă regulată, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea( şi ieşirea).

b) – ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn, sau metal, care închide sau deschide această deschizătură.

Şi dacă adăugăm (şi vom adăuga), pe parcursul investigaţiei noastre întreaga încărcătură afectiv-atitudinal-comportamentală a fiinţei umane în relaţia sa cu uşa, ajungem a considera apriori acest demers ca având calitatea pionieratului în domeniul cunoaşterii umane- psihologia uşii – ca unul din multele-i desiderate.

La prima vedere, terminologia ar putea să pară pretenţioasă în cazul în care încercăm deliberat a nu recunoaşte întregul nostru demers (amintit anterior) atitudinal - comportamental, în faţa sau în spatele unei uşi, aceasta având calitatea de a începe sau termina ceva ce reprezintă sau nu, o construcţie valorică, moral-etică şi umană.

Sub asemenea auspicii, din punctul nostru de vedere, psihologia uşii, reproduce un segment definitoriu al cunoaşterii umane în momentul în care

(8)

comunicarea şi relaţionarea încă se mai află în categoria, metaforic vorbind, celor care beneficiază de clauza interpersonală a condiţiei existenţiale.

În acest context, după prezentarea ,etimologică, filologică, a cuvântului uşă e necesar a surprinde elementele de identitate şi din punct de vedere psihologic, unde pe lângă delimitarea temporo- spaţială surprindem şi alte conotaţii cu încărcătură, „sau nu”, apărut în ideea în care conform structurii personalităţii umane, fiecare îşi are trăsăturile sale, manifestate şi recunoscute.

De aceea putem pune sub un semn de întrebare viabilitatea unei atitudini şi/sau comportament uman în faţa unei uşi, considerată, sau nu, un obstacol, care rezolvă, sau nu, o problemă apărută la un moment dat.

Uşa mai are din punct de vedere psihologic şi valoarea unei oportunităţi în ideea în care facilitează deliberat o situaţie comportamental- atitudinală, astfel încât, parcurgerea mai departe a unui nou teritoriu sau continuarea celui existent, să fie veridică.

Creează uşa elementul de siguranţă? Este parte componentă a rezolvării unei probleme? Participă la o trăire emoţională? Transmite un mesaj de acceptare sau nu? Creează stări conflictuale? Menţine un echilibru?

Detensionează? Tensionează?

Iată întrebări la care, într-o fază incipientă, prin elementul de interdisciplinaritate- cu încărcătură psiholingvistică - răspund următoarele locuţiuni adverbiale, prepoziţionale, şi expresii (după DEX, 1978):

1)- la uşă = foarte apro9ape; în imediata apropiere a…;

2)- a-şi deschide(larg sau amândouă) uşile = a lăsa intrarea liberă;

3)- a-şi deschide( larg sau amândouă) uşile = a primi cu bucurie pe cineva în casă;

4)- a lăsa ( pe cineva) după uşă = a nesocoti ( pe cineva); a nu da ( cuiva) nici o atenţie;

5)- a sta după uşă = a fi nebăgat în seamă, a sta deoparte, izolat;

6)- a bate la uşă = a fi foarte aproape, iminent;

7)- a umbla din uşă-n uşă = a cerşi;

8)- (a bate, a cere, a creşte etc.) pe la uşile oamenilor = ( a munci) pe la alţii, (a trăi) din mila altora.

Cele de faţă sunt doar nişte interpretări preliminarii (vezi capitolele următoare), în care identitatea este dată şi de girul unei anumite experienţe de viaţă, sau a evenimentului trăit la o intensitate maximă, urmând ca adevărata decodificare psihologică să se realizeze în contextul cunoaşterii intrinseci şi extrinseci, a conduitei comportamentale existente la un moment dat. De asemenea, cele menţionate anterior, au valoarea unui punct de plecare într-o asemenea investigaţie în care identificând perceperea fenomenologică dată de impactul uşii asupra personalităţii umane, se pot determina: conduite, atitudini, comportamente şi valori, evaluările fiind cele

(9)

predispuse chiar spre o anumită taxonomie a demersului efectuat de noi în acest context.

Din perspective teologice este momentul de a determina dacă pragul uşii altarului bisericii, catedralei sau mănăstirii, este spaţiu sacru, avându-şi partea de sacralitate şi spiritualitate în conceptul valorii şi moralei creştine.

Apare această conceptualizare în momentul în care, după Wunenburger J.J. (2000), sacrul trimite la un dincolo de noi înşine, care însă nu mai poate fi la rândul său închis într-o formă ultimă: sacrul nu este decât locul unei medieri a divinului.

Atunci, locul din faţa uşii, presupune sacralitatea prin spaţiul pe care- l creează? Da, atunci când, Wunenburger J.J (2000) sacrul se naşte pe un teren afectiv, însă nu orice zguduire afectivă duce la sacru, iar după acelaşi autor, centrul spaţiului se identifica astfel cu locul revelaţiilor primordiale şi devine locul unde se practică iniţierile, unde, în timpul sărbătorilor, se mimează gesturile arhetipale care trebuie să regenereze lumea. Căci, locul sacru este în acelaşi timp focarul de convergenţă al forţelor cosmice, axă verticală a lumii: cabana de cult a indienilor kwakitl are o deschizătură pentru a lăsa să treacă un stâlp de cedru care trebuie să unească pământul cu

„poarta lumii de sus”. Pe de altă parte, tot ceea ce se află în locul sacru (obiect sau persoană) trebuie să fie orientat, fiecare direcţie a spaţiului fiind legată de proprietăţi distincte din punct de vedere calitativ. Estul este valorizat pretutindeni deoarece răsăritul soarelui simbolizează lumina spirituală salvatoare, naşterea sau nemurirea, în timp ce vestul, loc al apusului, simbolizează rătăcirea sau moartea. În acelaşi fel, polarizările dreapta-stânga, fundamentează prioritatea acordată anumitor amplasamente sau gesturi (obligaţia de a intra în spaţiul sacru cu piciorul drept).

Determinăm astfel, în context necesitatea evidenţierii fundamentelor sacrului sub existenţa celor trei tipuri, Wunenburger J.J.(2000), ca fiind:

a)- o revelaţie efectiva a unui plan onto-teologic, suprauman, lumea divinului, care antrenează o credinţă religioasă (poziţia teofanică);

b)- o pură creaţie proiectivă a omului, sursă a unei iluzii religioase, chiar dacă ea poate fi binefăcătoare (poziţia antropomorfică);

c)- o entitate intermediară, la limita dintre obiectiv şi subiectiv, unde revelaţia religioasă latentă implică întotdeauna într-un prim moment, actul interpretativ al subiectului (poziţia hermeneutică).

Considerăm necesară această minimă incursiune în domeniul sacrului pornind de la ideea enunţată anterior, dacă locul şi spaţiul ca şi uşa în final sunt cele care în acest context, au şi-şi menţin încărcătura spirituală deosebită, identificată uneori prin: semnul crucii, capul plecat, rugăciune şi îngenunchere, atunci manifestările omului sunt perceptuale.

Ajungem astfel la decodificarea existentă şi importanţa uşii în spaţiul teologic. Astfel după Stoian I.M. (1994)avem de-a face cu:

(10)

a)- uşile împărăteşti( domneşti)- ca fiind cele două canaturi ale intrării principale din naos în altarul unei biserici, având pe ele icoana Bunei- Vestiri, ele fiind deschise şi trecute numai de cei aleşi, unşi, dreptul este astfel limitat, iar smerenia creştinului in faţa lor, înţeleasă ca acceptare echivocă şi necondiţionată, prin îngenunchere;

b)- uşile diaconeşti- sunt cele două uşi laterale, cu câte un canat, prin care intră şi ies din altar diaconii, având într-un subsidiar, înţelesul de a fi acceptate spre folosinţă, de acei vrednici, accesul presupunând şi aici o anumită convertire eclesiastică, creştinul trecând prin faţa lor ca o

„pregătire” pentru întâlnirea cu uşile împărăteşti/domneşti;

c)- uşile raiului- înţelese în ideea în care ele reprezintă trecerea, deschizătura dintre cei care, adormiţi fiind întru Domnul, vor alege calea raiului sau a iadului, iar zăvorârea lor cu lacăte descuiate doar de cheile Sfântului Petru, duc spre pregătirea cu multă vreme înainte a creştinului pentru drumul, dar şi găsirea şi aşteptarea în faţa uşilor raiului, având sentimentul împăcării cu sine cât şi a liniştii primordiale începutului marii călătorii.

Dacă din secvenţa anterioară se presupunea că are loc deja izbăvirea sufletului prin alegerea făcută, în antiteză- moartea- ar putea deveni, ca un paradox, „uşa prin care poţi ieşi din viaţă”.

Ce laşi în spatele tău? Cât de liniştit ai fost când ai ieşit pe ea? N-ai ieşit cumva prea devreme sau prea târziu? Eşti pregătit pentru a o deschide?

Aceleaşi retorice întrebări apar şi care, indubitabil, îşi fac loc în mintea şi sufletul nostru, atunci când este vorba de credinţă. Şi ne-am opri o clipă doar asupra Simbolului Credinţei care, instituit în anul 325 de Sinodul de la Niceea, este Crezul, ca fiind expresia concisă, esenţiala a principiilor fundamentale ale unei religii, după Ciobanu R. (1994).

De fapt, consecinţa acestui simbol creştin auzit numai de cei în drept si ferit de păgâni, ca fiind special, face ca înţelesul de avertizare al preotului, să-şi atingă scopul, prin cuvintele: „uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte”( Carte de rugăciuni 1993)- în vechime prin aceste cuvinte erau făcuţi atenţi cei care păzeau uşile de intrare ale bisericii, să fie cu luare aminte ca nici un creştin să nu intre în biserică în timpul înfricoşatei Jertfe, care se vesteşte prin cuvintele rostite după Crez: „Să stăm bine, să stăm cu frică…”. Astăzi „uşile, uşile…”, constituie un îndemn spre ascultare cu toată atenţia a Crezului, care ne arată că, pe lângă dragostea unul faţă de altul suntem datori să avem şi credinţă dreaptă(ortodoxă).

Ne întoarcem, de fapt, la dorinţa de a înţelege şi a ne înţelege, în momentul în care nu dovedim întotdeauna că suntem buni şi înţelepţi, fiind alunecos gândul care străjuie uşile, chiar şi pe cele ale sufletului nostru.

Uşa este prezentă în acelaşi spaţiu creştin şi în identificarea obiceiurilor de sărbătoare. Astfel, la Crăciun, colindătorii trec pragul casei doar după ce e ascultată colinda de către gazde din casă sau de pe prag, au

(11)

îngăduinţa de a intra în spaţiul sacru al casei. De asemenea, pragul uşii/casei devine locul sacru de a adăposti pentru o scurtă perioadă de timp bucate(colaci, mere, nuci, covrigi) pentru colindători şi/sau spiritele bune ale nopţii, pădurii şi/sau casei.

La Sărbătorile Pascale( de Paşti)- ritualul din noaptea Învierii cere ca preotul aflându-se în faţa uşilor închise ale bisericii, lovind cu crucea de trei ori, să ceară deschiderea acestora ( a zăvorului şi a lanţurilor ce-au închis Iadul) ca Hristos- Împăratul Luminii- să distrugă prin moartea sa, moartea omului de rând, înviind. Aici, uşa face trecerea dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, deschiderea ei fiind răspunsul la pregătirea pe care, omul din pridvor, este sau nu hotărât pentru a face pasul ce-i certifică decizia luata, aceea de a se cunoaşte mai bine pe sine însuşi şi a intra.

Construcţia noastră surprinde şi elementul arhitectural unde uşa e parte componentă a casei, ce are ferestre, camere, cămară, pod, pivniţă, acoperiş, scări, dar, mai ales suflet, ea reprezentând vatra familiei reunirea acesteia aducând precum talpa casei, trăinicie, siguranţă şi securitate, rămânând pentru totdeauna, punctul de reper, de referinţă a membrilor săi şi chiar, în momente de nelinişti, loc de refugiu. Astfel, casa a fost şi este comparată ca fiind: centrul lumii, a cosmosului şi chiar a corpului omenesc, mai ales că Jung (după Gibson C. 1998), o identifică precum simbol al sinelui, analogie identificată prin:

- faţada este comparată cu persoana;

- încăperile de la subsol reprezintă inconştientul;

- camera de zi este căminul conştientului;

- bucătăria este un loc al transformărilor;

- etajele superioare sunt legate de aspiraţii şi spiritualitate;

- scările simbolizează legătura psihică între toate acestea.

Casa este totodată, locul în care masca ce-o purtăm în unele situaţii, lasă loc adevăratei noastre personalităţi, recunoscându-ne ca atare şi devenind, sau redevenind, noi înşine.

Şi-ntr-un asemenea complex, uşa reprezintă în arhitectură, deschiderea ce permite intrarea sau/şi ieşirea (DEX, 1978).integrându-se în personalitatea construcţiei clădirii respective, în aşa fel încât se poate identifica întru totul.

În asemenea conjuncturi date spre identitatea din varii poziţii a cuvântului uşă aceasta devine, dar mai ales primeşte, încărcătura unei matrice spirituale făcând posibilă o analiză psihologică mult mai complexă, în paginile ce urmează, dând girul calităţii şi valorii, demersului nostru conceptual.

(12)

Capitolul 2 Laitmotivul uşii

-literatură-artă-

Dacă, pentru unii, uşa reprezintă calea către omul pe care-l iubim (Fink G.- 2000), apariţia sa ca laitmotiv, nu va mai surprinde pe nimeni.

Întâlnită în literatura orala sau/şi cultă, pornind de la proverbe şi zicători, expresii şi locuţiuni, şi oprindu-ne la „Inscripţie pe o uşe” de Tudor Arghezi, dar neuitănd de „Cu uşile închise” ale lui Jean-Paul Sartre, vom ajunge şi la „Uşa interzisă” de Gabriel Liiceanu, recunoscând disponibilităţile metaforice ale uşii- ca laitmotiv, închizându-se astfel cercul cunoaşterii.

Dacă în primul capitol propus de noi insistăm la un moment dat pe legătura intrinsecă ce se realizează între casă şi uşă versus uşă şi casă considerăm că nu este deloc întâmplător, deoarece în cele două proverbe (Proverbe româneşti- 1966), ele se întâlnesc sub forma:

a)- Uşa a mea şi casa a ta.

unde ideea de „partaj” apare ca legătură, în sensul în care nu pot intra în casă, dacă aceasta n-are uşă, deci, suntem necesari amândoi, fapt în care, holistic am putea spune: eu sun uşa, tu eşti casa, formăm cuplul, adică, nu se poate unul fără celălalt, uşa primind semnificaţia primordială.

b)- Uşa deschisă pe oricine primeşte.

fapt ce subliniază importanţa uşii în momentul comunicării, ea fiind deschisa, primeşte pe oricine, dorinţa de acceptare necondiţionată remarcându-se în mod special prin cuvintele amintite anterior, ce semnifică nevoia de apropiere a unuia cât şi a celuilalt.

Continuând periplul nostru pe tărâmul proverbelor, vom observa că ele se leagă prin tematica de uşă, aceasta devenind punct de reper în ideea:

1)- Banul e cheia care deschide orice uşă.

personalizarea banului ca modalitate de a obţine orice, prin interpretarea data, de a nu avea interdicţie, chiar şi în faţa unei uşi, este semnificativă.

2)- Beţia e uşa tuturor răutăţilor.

momentul în care beţia primeşte similitudinea uşii, ca loc de trecere pentru toate cele rele, fără nici un drept de scuză, faţă de cineva.

3)- Casa cu două uşi e greu de păzit.

(13)

semnifică dualitatea în ideea în care, casa nu mai poate ţine sub control uşa, atunci când are două, fiind depăşită de situaţiile pe care neprevăzutul le poate realiza; se creează incertitudinea siguranţei, e greu de păzit necunoscând rezultanta.

4)- Câinele nu intră dacă nu-i uşa deschisă.

având valoarea cuvântului dat, a încrederii, (câinele nu forţează intrarea/uşa, negăsind-o deschisă, ori aşteaptă pe prag- păzind-o, ori se depărtează revenind în timp), dar şi elementul de interzicere totală.

5)- Când sărăcia intră pe uşă, dragostea iese pe fereastră.

situaţia creată nefiind una fericită, deoarece cu toate că dragostea n-ar trebui să ţină cont de sărăcie, este interesant cum i se atribuie aici roluri deosebite:

- sărăcia intră pe uşă( deschidere) - dragostea iese pe fereastră (închidere)

practic una excluzând-o pe cealaltă, chiar dacă, indiferent de situaţii, dragostea ar trebui să primeze şi să fie învingătoare.

6)- Ferice de cel ce nu deschide uşile domnilor.

este momentul în care se conturează atitudinea celui fără nici un fel de obligaţii, de a nu se compromite prin a ţine deschisă uşa domnilor pierzându-şi demnitatea.

7)- Cine mai mult se teme acela uită uşa deschisă.

unde apare ca sursă a fericirii, tocmai dorinţa de baricadare, ceea ce determină o conduită de risc( uită uşa deschisă) creând un precedent comportamental cu manifestări neaşteptate.

8)- Lacătul nu se pune la uşă pentru hoţi , ci pentru oameni cinstiţi.

paradoxală fiind interpretarea în sensul că, subliminal se face similitudinea de păstrare a siguranţei locului prin instrumente ( lacăt, zăvor, cheie) oprind intrarea neaveniţilor(hoţilor), asigurându-se protecţia obişnuită, dar holistic- hoţul sparge lacătul, omul cinstit nu, atunci, de cine trebuie să mă apăr?

9)- Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă.

perceperea fiind aceea a pericolului iminent care, neprevăzut de noi, există şi păzeşte din subconştient intrarea pe uşă, determinând apariţia unei reacţii ce poate fi dată negativă, dar şi/sau pozitivă ca rezultantă a ceea ce se poate întâmpla.

10)- La uşa săracului nu vine nici un câine.

fapt ce confirmă, intr-o interpretare holistică, existenţa în permanenţă a uşii închise în ideea în care câinelui ce scânceşte la o uşă,, aceea în cele mai multe cazuri se deschide, neexistând un conflict între uşă şi câine, dar în cazul de faţă, se declanşează aşa ceva deoarece dorinţa de apropiere nu este creată, comunicarea fiind exclusă în totalitate.

(14)

11)- Vorbele cele dulci deschid uşa cea de fier.

dovedesc încărcătura pozitivă a rezolvării situaţiilor problemă, prin schimbarea abordării, reuşita fiind întotdeauna cea scontată, adică, aplicarea unei strategii adecvate, duce la evitarea unui conflict, dar mai ales, la o nouă logistică de comunicare şi relaţionare accentuând în final că şi uşa cea de fier(inaccesibilă) se poate deschide nemaifiind un obstacol pentru cel ce doreşte cu prisosinţă acest lucru.

Un pas calitativ în ceea ce priveşte tematica lucrării noastre îl constituie, după proverbe, segmentul expresiilor si locuţiunilor care, (Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti- 1969), aparţin unui fond valoros al spiritualităţii româneşti, fiind mărturii ale felului de a trăi, de a gândi şi de a se exprima atât de plastic şi de dens.

Considerăm ca o datorie de onoare de a nu ştirbi din valoarea adâncă şi semnificativă a expresiilor şi locuţiunilor ce vor urma, de aceea, vom efectua doar transcrierea lor fără intervenţia noastră interpretativă, lăsând uşa deschisă spre implicarea personal-holistică a fiecăruia dintre cei ce vor lectura aceste pagini, acordându-le dreptul de a fi primii ce vor elabora, de ce nu , judecăţi de valoare.

Astfel, din aceeaşi sursă amintită anterior şi având alături de laitmotiv şi cuvântul uşă transcriem următoarele exemple:

1)- A fi ca un câine de uşi multe = a trăi profitând de la mai mulţi 2)- A se înjura ( sau a se certa) ca la uşa cortului = a se înjura ( a se certa) în mod ordinar fără ruşine

3)- A forţa uşa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva

4)- A îmbrăca pe cineva cu uşa= a-l da afară, a-l face să plece

5)- A-i trânti ( sau a-i închide) cuiva uşa în nas = a refuza să primeşti pe cineva, a-l expedia

6)- A pune ochii în grindă, sau a fi cu ochii stâlpiţi după uşă = a fi pe moarte

7)- A strânge pe cineva cu uşa = a sili pe cineva să facă ceva, a-l lua din scurt, a-l constrânge, a-l face să mărturisească.

Ca laitmotiv, uşa apare în;

8)- A-i arata cuiva uşa = a da pe cineva afară, a-l pofti să iasă, a-l goni 9)- A bate la uşă = a fi foarte aproape, a fi iminent

10)- A bate ( sau a cere) pe la uşile oamenilor (sau pe la uşi străine) = a trăi din mila altora, a cere de pomană

11)- A da (sau a fi dat) pe uşă afară = a goni (sau a fi gonit) de undeva 12)- A-i deschide cuiva amândouă uşile = a primi pe cineva cu bucurie, cu braţele deschise

(15)

13)- La uşa…sau la uşa = foarte aproape de…

174)- A lăsa pe cineva după uşă = a nesocoti, a desconsidera, a dispreţui pe cineva

18)- A sta după uşă = a nu fi băgat în seamă, a sta deoparte (în societate).

Exemplele ar putea continua, dar, considerăm că cele amintite anterior surprind în construcţia lor acea interpretare metaforică data prin cuvântul cheie uşă, laitmotivului realist, importantă fiind puterea de înţelegere a subiectului aflat în situaţia de a fi aprofundat cu asemenea expresii şi/sau locuţiuni într-o anumită conjunctură simbolică dată uşii.

Înaintând gradual, ne vom opri asupra literaturii culte, fiind pentru cazul nostru, în speţa, reprezentativă povestea lui Tudor Arghezi-

„Inscripţie pe o uşe” apărută în volumul „Versuri” din 1986, unde cei doi poli- când pleci şi când vii- susţin bolta liniştii casei tale, fapt care denotă că în permanenţă pe uşa casei e nevoie de a fi, o inscripţie care să atenţioneze, dar să şi menţină pozitivă imaginea de sine a TA, stima de sine, dar mai ales încrederea că, în puterea fiinţei respective, atât verticalitatea cât şi spiritualitatea, pornind de la credinţa că se pot depăşi obstacolele, neuitând că, la tot ce te raportezi se constituie ca nucleul dependenţei tale de a nu rămâne singur şi a te pierde, adică, familia- ca semn al recunoaşterii valorii umane şi morale, există.

În această complexă contextualitate, plină de atitudini uman-morale ca matrice spirituală, autorul inscripţionează pe o uşe cele pe care le crede de cuviinţă, de a avea puterea, dorinţa şi nevoia de a înnobila fiinţa umana, amintindu-ne:

„Când pleci, să te-nsoţească paza bună Ca un inel sticlind în dreapta ta,

Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista, Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag Căci neamul trebuie să-ţi fie drag Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”

Întregul demers atitudinal dintre a pleca şi a veni reprezintă drumul spre a ieşi şi a intra pe uşă, ea fiind de fapt modalitatea de a interrelaţiona cu cetatea, dând identitate individului, dar şi atenţionându-l din timp prin, inscripţia ce este personalizată, deoarece TU trebuie să îndeplineşti şi să ai nişte virtuţi morale care te clasează acolo unde acceptul se poate face , de a fi sau a nu fi al CASEI ( al cetăţii).

(16)

Permanenta atitudine faţă de bine şi rău, face ca personalitatea ta să menţină echilibrul între cei doi poli, dând valoare emblematică lui nu:

„Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista”

dorinţa de a fi învingător fiind evidentă, chiar dacă, viaţa nu e numai bucurie, Tu, trebuie să laşi şi să uiţi tot necazul pe pragul (locul şi spaţiul sacru) uşii, ştiind că neamul, familia, e primul punct de reper şi de referinţă de aceea:

„Când vii păşeşte slobod, râzi şi cântă”

deoarece, ajutorul, încrederea, împlinirea, sprijinul, respectul, înţelegerea şi acceptarea, vin din echilibrul:

„Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă”.

Personalizând uşa, poetul, nu face altceva decât să se implice în mersul unei zile în care, precum pleci şi precum te-ntorci, vei avea sau nu liniştea casei ce te va primi sau nu, lăsându-te să-ţi alegi singur atitudinea şi/sau comportamentul în aşa fel încât balanţa dintre bine şi rău să fie-ntr- un permanent echilibru.

Dacă Tudor Arghezi i-a dăruit uşii o întreaga poezie, de fapt aducându-i un elogiu în a menţine balanţa echilibrului manifestărilor umane, făcând din a intra şi a ieşi din casa ta, o adevărata artă cu implicaţii psiho-filosofice multiple, în lumea literelor se întâlnesc şi alţi autori care, în general, plasează acţiunea sau personajul, pe pragul uşii sau/şi folosesc geamul (sticla) ca oglindă în a-şi verifica, sau expune trăirile, sentimentele (vezi în special personajele lui I.L.Caragiale- începând cu Goe, Ionel, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă).

Legat de prag, ca preambul al uşii, în poezia „Casa noastră” de Octavian Goga- editată în volumul Poezii(1907), poetul ajunge a-l pune la îndoială atunci când casa se destramă, moare şi-şi pierde viaţa, râsul şi bucuria, însăşi trăinicia acestuia:

„Şi pragul îmbătrânit Începe-a-i putrezi stejarul;”

socotind că sfârşitul este aproape, iminent, uşa nemaiputând a se deschide spre lumina ce-o întrezărea întotdeauna de după ea.

Astfel pragul ajunge a trece pe răboj şi cursul timpului prins în nostalgia amintirilor celor dragi:

„- În pragul zilelor demult Parcă te văd pe tine tată,”

atmosfera fiind trista şi apăsătoare, semn că:

„- Ce s-a ales din casa asta, Vecine Niculai al popii!…”

Tot ca spaţiu sacru, pragul revine şi în poezia „Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag” de Lucian Blaga- publicată în volumul „În marea trecere” (1924)- unde are similitudinea trecerii dincolo, fiind locul în care

(17)

ne facem destăinuirea ultimă a vieţii fără de moarte şi tinereţii fără de bătrâneţe:

„ Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele?”

vrând ca toate cele lumeşti să le cuprindă-n natura faptelor, dorindu-şi doar ca sa simtă de acolo de unde, cum:

„ Umbra lumii îmi trece prin inimă”

totul reintrând în armonia lumii şi-a firului de iarbă.

Continuând universul blagian poezia „ Câinele din Pompei” din volumul „Din periodice”, surprinde frământările dar şi viziunea de apocalips cosmic şi personal legat de sonetul ce-a aşteptat după spusele poetului, vreo treizeci de ani să apară, venind ca răspuns a unei vizite făcuta în Italia la Pompei, în anul 1911.

Impresionat de zbuciumul şi neputinţa câinelui, poetul alocă uşii, puterea de-a scăpa victima, în fond, acea spaimă a timpului, împietrită de cenuşă, lăsând speranţa încremenită-n timp căci el :

„ Ieşise să scape de norul din uşă de noaptea căzută din munte de foc.”

dar, timpul morţii nu-ngăduie, ţintuind astfel, în materia ei, zeiţa sorţii.

Nu ne-am propus a epuiza subiectul legat de motivul uşii, ci doar de a

„deschide apetitul” spre cunoaştere şi înţelegere a compatibilităţii dintre literatură şi psihologie de-a lungul timpului.

La un moment dat, aşa cum, filosofic remarca Mărgineanu N. (2002), în faţa tuturor răutăţilor, cum spunea Miron Costin, ca să ne salvăm viaţa, ne-am retras la munte. O data cu descălecarea în vale ne-am angajat din nou în spaţiul mai lărgit al culturii agricole, la care strămoşii noştri deja se ridicaseră.

Azi trăim însă în spaţiul păsării măiestre, despre care Brâncuşi a dus solie în lume. În dimensiunea noului spaţiu curgerea timpului este sub semnul „Coloanei fără de sfârşit”, care atestă încrederea noastră în viitor.

Nu am pierdut încrederea în drama istorică din trecut şi avem bucuria rodirii ei în viitorul care ne aşteaptă.

Cu alte cuvinte, uşa care se deschide spre viitor, lasă să se întrevadă pilda strămoşilor, închizându-se apoi, încrederii şi reuşitei în soarta aflata în inimile noastre.

Considerată sau nu, un obstacol, în piesa de teatru a lui Jean Paul Sartre (2004), „Cu uşile închise”, uşa rămâne cu adevărat ferecată pentru infernul celor trei personaje lipsite de identitate şi cu o personalitate îndoielnică, imatură şi chiar infantilă, astfel încât, replica lui Joseph Gaucin

„Infernul sunt ceilalţi”, are acoperire în faptul că „ nu există nici o scăpare, nici o ieşire”, totul rămânând închis.

(18)

În această situaţie, verdictul este acceptat de personaje, uşile nu se vor deschide: „Nu-i nevoie de flăcări şi smoală, Infernul sunt ceilalţi.”, iar ei sunt „ceilalţi şi infernul” fiecare raportându-se printr-o experienţă personală la celălalt, devorându-şi neputinţa.

Inacceptat compromisul pentru cele întâmplate, personajele trăiesc şi retrăiesc evenimente, deschizând şi închizând uşile sufletului lor, cu toate că cele ale infernului (iadului), vor rămâne veşnic închise, neregăsind decât laşitate, goliciune sufletească, ironie, decădere, transformând totul intr-o banală urmă a fiinţei lor ce, încet, încet, se va şterge de pe pământ şi din memoria acestuia, fiind cu adevărat personaje lipsite de personalitate, neputând face faţă încercărilor lumii materiale.

Căci, în imaterialitatea ideii şi a lumii, uşile închise se pot deschide, dar totuşi, calitatea umană şi morală a celor trei: Joseph Gaucin, Estelle Rigault şi Ines Serrano, le vor ţine pe veşnicie zăvorâte, pentru ei, uşile raiului (paradisului), nedeschizându-se niciodată, deveniţi astfel, nişte paria ai timpului si faptelor ce le caracterizează personalitatea.

Concepută ca un alter- ego, cartea lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă,(2002), reprezintă un drept al autorului de a se destăinui, spunând ce poate n-ar trebui să citească cititorul pe care-l face astfel, implicit, martorul „isprăvilor” sale. Se caută cu adevărat prozatorul printre cuvintele închise după uşa interzisă şi pe care totuşi, ni le strecoară pe sub uşă?

Este personajul, frustratul care, văzându-se în faţa foii albe, „vărsa”

totul nemaifacând decantările de rigoare? Se joacă voit cu impertinenţa cuvintelor considerând tabu formula de titlu a volumului, îngăduindu-şi astfel totul?

Retoric continuăm a ne întreba: chiar are nevoie azi, autorul de o asemenea uşă interzisă ştiind că a avut şi că are în continuare posibilitatea de a o menţine în permanenţă, sau atât cât consideră necesar a rămâne deschisa sau de a o deschide? Cu ce ? Cu cheia ideii, dar, recunoscând că joaca începută între paginile cărţii „nu adună pe mulţi la groapa cu nisip”, mesajul necoturându-se întotdeauna.

Rămâne în asemenea condiţii, uşa ca laitmotiv, sau devine un paravan al neputinţei noastre între ieşirea la mal din marea ideilor şi concepţiilor pe care, voit sau nu, le putem scăpa de sub control, nemaireprezentându-ne ca valoare şi nemaifiind noi înşine, atât de valoroşi? Totuşi, rămâne de văzut, iar literatura are exemple care concură la o delimitare faţă de onest şi cinstit, aflat în contrapartidă cu bravadă, fanfaronadă şi teribilism.

În domeniul artei, uşa apare ca laitmotiv în momentul în care ea este personalizată şi devine o personalitate. Trebuie să recunoaştem că mult mai frecventă ca motiv este fereastra, ceea ce subliniază faptul că legătura cu

(19)

lumea, se face mai direct în diferite situaţii, prin geamul sau deschiderea acesteia, personajul aflându-se foarte aproape de lumină.

În cele ce urmează, nu ne propunem aşa cum menţionam anterior şi în cadrul literaturii, de a epuiza întreaga sursa de investigare artistică, ci doar de a semnaliza existenţa, dându-i valoarea psihologică, uşii, ca motiv în artă de-a lungul timpului, punctând situaţii, experienţe şi evenimente semnificative.

E necesar totuşi a face remarca deontologică în a nu confunda uşa cu poarta sau/şi portalul, fiecare având identitate specială şi specifică şi de aceea, exemplele noastre se vor opri strictus sensus asupra prezenţei uşii ca motiv în operele unor artişti ai vremii.

Vom începe periplul nostru pictural oprindu-ne în zona flamandă şi olandeză unde sunt încadraţi De Hooch Pieter- pictor olandez (1629- 1683), şi Louis Thevenet- pictor belgian (1874-1930), care au în tablourile lor motivul uşii. Astfel Pieter De Hooch, pictura sa aparte în domeniul casnic, reprezentând în general mama şi fiica, stăpâna şi femeia de serviciu, surprinzându-le pe pragul casei, sau într-un cadru familial.

În picturile sale, apare deseori o suită de uşi deschise una spre cealaltă( spre cameră, coridor, curte, grădină), dând astfel perspectivă, subliniind totodată dorinţa de comunicare prin linişte şi lumină, creând sentimentul de frumos şi libertate( spaţiu deschis). Astfel, în tabloul Mama, Genaille R. (1975), „o femeie stă lângă un leagăn; în camera de alături, o fetiţă se îndreaptă către o uşă deschisă spre curte. Două tente vii:

deschizătura aurie a uşii, culoare roşu- vermillon a haine agăţate în cui şi a corsajului mamei, stabilesc armonia cromatică.”

La comentariul anterior putem adăuga faptul că spaţiul creat de cele două uşi, dă siguranţă personajelor , chiar dacă cele două (mama şi fiica) stau aproape spate în spate, totuşi cadrul format prin cromatică, aduce echilibru, accentuat prin mişcarea luminii dintre uşi, dând stabilitate momentului creat.

La Louis Thevenet, întâlnim aceeaşi „Foame” după spaţiu deschis astfel că uşile-l formează, deschizându-se una pe cealaltă. Chiar dacă după Genaille R. (1975) „pictorul înfăţişează de preferinţă camere goale, deschise spre o altă cameră, sau spre afară, exprimă o nevoie de singurătate şi de evadare”, am continua noi, accentuând faptul că, mai ales in tabloul Armonium, spaţiul persistă ca imagine de sine scăzută, mobilierul este redus şi impersonal, iar uşile deschise spre şi intre încăperi, nu ne fac să percepem o anumită libertate de mişcare, ci din contră, o stare apăsătoare, dată poate şi de cheia din broască ce este, de ce nu, preambulul neprevăzutului.

Întorcându-ne la pictura românească ne oprim o clipa la Henric Trenk (1818-1892)- pictor de origine elveţiană care, încercă să redea pe

(20)

pânză, specificul locului, dar totuşi, lipsa unui uşor entuziasm la adresa ţăranului român se simte astfel în tabloul Casă ţărănească, totul pare trist, anost, personajele nu comunică fiind singure, iar ţăranca este pe prag, să deschidă uşa pentru a intra în casă, întreaga poziţie a corpului văzut din spate, certificând dorinţa de evadare, de retragere dintr-o acţiune ce nu există. Aici, uşa face front comun cu personajul, intimitatea casei asigurându-i nevoia de linişte, nelăsând vreo cale de comunicare cu restul personajelor împietrite parcă în „mişcarea” lor statică.

Sub o altă „identitate” şi dimensiune a valorii artistice, se remarcă pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907), la care expresivitatea dată de efect şi culoare rămâne reprezentabilă şi remarcabilă. Chiar dacă în memoria noastră artistică numele pictorului Grigorescu este asociat cu portretele : ţărăncuţelor şi ciobănaşilor a carului cu boi şi a soldaţilor luptând pe câmpul războiului de la 1878,e necesar să remarcăm şi prezenţa peisajelor şi a caselor ţărăneşti.

Astfel, în prezentarea casei, uşa îşi modifică statutul, devenind impersonală, aşa încât, de la Casă la Valea Moşneagului unde, întredeschisă spre interior, lasă lumina să pătrundă fiind ea însăşi invadat»ă de aceasta şi devenind, chiar dacă se află în planul secund, personaj alături de ţăranca ce stă central. Spaţiul din faţa uşii este larg, iar pragul accentuat, fapt ce delimitează în macro, spiritualitatea şi sacralitatea locului. Tabloul Curte de ţară, îngustează perimetrul de abordare a uşii prin apariţia târnaţului (pridvorului), cu stâlpii de susţinere ce încadrează şi delimitează intrarea în casă, ea rămânând închisă, zăvorâtă, deoarece personajele casei sunt afară.

Uşa-şi pierde astfel din personalitate, fiind considerata doar o „anexă”

de intrare în casă, fără a crea spaţiul sacru de protecţie al acesteia.

Şi cu toate acestea, avem revelaţia evoluţiei uşii, în tabloul Bretonă lucrând, unde aceasta ocupă locul central. Femeia aşezata pe un scaun cu spătar în faţa ei, pare a sta înaintea altarului, deoarece prin uşa larg deschisa (prevăzută şi cu geamuri), natura şi căldura inundă încăperea, binecuvântând fiinţa prinsă în spaţiul sacru. Uşa „vorbeşte” prin dimensiunea sa făcând parte din natură, fiind copleşită de importanţa ce i se dă, ea fiind calea, deschiderea spre linişte, înţelepciune, împăcare şi pace.

Uşa este un personaj viu în tablou, lăsând ca tânăra femeie să simtă mirosul florilor, să-şi vadă hainele pe sfoară, s-audă păsările şi să se bucure de lumina soarelui. Chiar dacă e preocupată de lucrul său, ea „pactizează”

cu uşa, făcând-o aliata libertăţii proprii, totul se-ncadrează în jurul uşii:- blidarul , oglinda, vatra, ea având poziţionarea centrală pe peretele casei, fiind comunicarea, deschiderea, spre lume şi exterior. Uşa degajă siguranţa momentului şi îmbracă starea optimismului, fiind pata de culoare( verde, auriu, alb) lăsând să-i treacă pragul, însăşi natura(viaţa grădinii şi-a curţii).

(21)

O asemenea abordare artistică, tonifică şi determină reacţii pozitive pline de efect din partea privitorului care, într-o dimensiune conjuncturală, se încarcă pozitiv, uşa fiindu-i cu siguranţă, un aliat de nădejde.

Pentru Theodor Pallady (1871-1956), străzile şi-au avut farmecul şi viaţa lor, având privilegiul de a le fi descoperit bucuriile, tristeţile, trăirile şi totodată enigmele ascunse de ziduri, uşi şi ferestre.

Rar deschise, uşile din picturile lui Pallady, fac parte totuşi din armonia şi echilibrul caselor alături de scări şi ferestre. Schiţate, conturate sau/şi îngroşate expresiv, uşile rămân a păstra enigma caselor, rar având o clanţă sau un zăvor. Impersonale ele totuşi există, pictorul aranjându-le spre viaţa urbei (a străzii) în tablouri ca: Strada în Saint-Paul, Stradă în Franţa, Case vechi în Montmartre. Ca o excepţie de la regulă, s-ar înscrie tabloul Bucureşti- Str. Pictor Grigorescu unde, casa din prim plan are atât uşa cât şi fereastra larg deschise, fapt ce surprinde pozitiv expresia pictorului care creează astfel o „breşă” voita în intimitatea casei de până atunci, lăsând ochiul privitorului de a privi în „cetate”. Şi totuşi pomul solitar din faţa casei, pare a avea calităţile cerberului căruia nu-i scapă nimic, veghea devenind permanentă. Cu toate acestea, casa are uşa deschisă, ceea ce pentru noi, reprezintă o victorie, o analiză a stimei de sine, care imprima la data executării tabloului o stare de bine autorului, lăsându-i calea spre o exprimare liberă, degajată şi neîncadrată de rigori.

Celor de până acum, în panoplia pictorilor, se alătura şi Alexandru Ciucurencu(1903-1977)- care surprinde plăcut prin expresia coloristică a tablourilor sale. Dintre cele multe, atenţia noastră a fost captată de tabloul Interior unde, tuşele negre ale uşii, accentuează deschiderea sa spre necunoscut. Fiind parcă într-o aşteptare permanentă a momentului, uşa personalizează interiorul camerei, atrăgând atenţia privitorului prin mărimea clanţei ce semnifică instrumentul care modifică o strategie.

Lăsata întredeschisă, uşa deţine controlul asupra încăperii, fiind cea care, prin poziţionare, ia sau dăruieşte: căldură, viaţă şi demnitate spiritului pe care-l delimitează. Uşor mustrătoare, uşa determină poziţionarea celorlalte obiecte care gravitează exponenţial în jurul ei: rama încadrează uşa cu flori, fotoliul susţine ca ofrandă nişte cărţi, iar masa rotundă, realizează cu cele anterioare, tripticul încăperii.

Totul e în aşteptare, doar apăsarea uşoară sau categorică, hotărâtă a clanţei, ar schimba şirul evenimentelor, interpunând tăcerii prelungite, comunicarea şi relaţionarea cu exteriorul. E posibil?

Da, atunci când spaţiul uşii întredeschise s-armări, invadând liniştea interiorului. Când? Atunci când totul va fi pregătit.

În acest context, uşa apare ca motiv pictural, creând atitudini şi comportamente, realizând în final o abordare spre comunicare şi relaţionare cu cei din jur, astfel încât privitorul s-o poată deschide, intrând în lumea

(22)

alter-ego-ului ca o consecinţă a dorinţei de a şti, a cunoaşte şi a se redescoperi pe sine însuşi.

Şi tot în artă, uşa prinde culoare la propriu, fiind pictată. Uşa pictată întâlnită încă din vechile timpuri, adună pe suprafaţa sa: istorii, peisaje, portrete şi decoraţiuni care o înfrumuseţează dându-i personalitate. Ea face parte integrantă astfel din mobilierul pictat al camerei, aducând conotaţii spirituale specifice cadrului în care se găseşte aceasta.

Alături de uşa pictată, se află şi cea sculptată dându-i acesteia solemnitatea de rigoare. Masivă- ca uşa bisericii, potrivită ca uşă a casei sau/şi parte a mobilierului- uşa dulapului, blidarului, ea îşi îmbogăţeşte identitatea prin decoraţiunea ce o poate primi.

În primul rând se ţine cont de fondul materialului, nimic nefiind întâmplător, Petrescu P. şi Stoica G. (1981), de aici impresia certă de degajare, de aerare, de linişte în ultima instanţă, obţinută prin neaglomerare de motive, prin păstrarea unui echilibru calm între fond şi decor. Am putea spune că însuşi fondul, rămas liber, are un rol decorativ important în arta noastră populară şi, evident, ornamentica mobilierului ţărănesc.

În acest context vom găsi frecvent printre motivele ce constituie decorul: linia dreaptă şi cercul. Acestora li se adaugă rozeta- legată de anumite credinţe străvechi, cât şi semnele solare care fac din geometrismul îmbinărilor, un adevărat limbaj emoţional ce întregeşte mesajul cuprins în arhitectura ce guvernează exprimarea artistică, în speţă a poporului român.

Astfel, dacă uşa bisericii este masivă şi impunătoare, sculptura sa este simplă, decentă, venind în concordanţă cu sentimentul ce-l insuflă: credinţă şi smerenie. De obicei biserica ne primeşte cu uşile deschise( şi expresia- niciodată biserica nu trebuie să fie încuiată), fapt care creează o stare spirituală deosebită, lărgind spaţiul sacru- de la uşa bisericii la uşile împărăteşti, ce la rândul lor- pot şi/sau sunt înnobilate cu decoraţiuni picturale şi/sau sculpturale, încadrându-se în atmosfera de reculegere, pace şi linişte pe care o insuflă întregul cadru eclesiastic.

Întâlnită destul de rar, dar totuşi existentă, uşa casei ajunge de a fi personalizată astfel încât, arta românească populară, consemnează în acest caz zona Olteniei în care în secolul XIX, sculptura apare pe faţa de intrare, şi executată din lemn cuprinde într-o geometrie a spaţiului deosebită, o mare varietate de motive antropomorfe, zoomorfe, vegetale şi geometrice, fapt ce denota apropiere omului de natură, prin frumosul artei. In faţa unei asemenea uşi, sentimentul celui care o priveşte şi-o mângâie trecându-şi palma peste semnele lumii, este de împlinire, siguranţă, dar şi de o anumită emoţie creată de impresia ritualică dată de atmosferă şi loc, deoarece şi casa trebuie să fie specială, având oameni pe aceeaşi măsură.

Existentă la blidarele şi dulăpioarele de perete, uşile au o conformaţie mai mică, dar fac corp comun cu întreaga decoraţiune a mobilierului

(23)

respectiv, fiind de fapt mijlocul de a accede într-un asemenea spaţiu- uneori greu de delimitat din întreaga construcţie. Remarca noastră face referire la perioada secolului trecut când arta populară reprezenta mijlocul de expresie artistică a poporului român, dându-i specificitate prin laitmotivul creat.

Incursiunea noastră reprezintă recunoaşterea unei identităţi metaforice dată uşii, percepută ca obiect şi cuvânt dar care, personalizată, transmite un mesaj, devine o matrice spirituală făcând corp comun cu casa, familia, ajutându-ne în unele situaţii, de a ne cunoaşte mai bine, făcându-ne, de ce nu, lumea mai vie, mai frumoasă, amintindu-ne totuşi, că, ea, poate deschide sau/şi închide drumul spre viaţă, responsabilitatea fiindu-i pe măsură. De aceea, prin laitmotivul ei, uşa ne este atât de aproape.

Capitolul 3

Importanţa psihosomatică a cuvântului uşă - stările declanşate: afective- conflictuale- comportamentale

După demersurile structurale prezentate până acum, de-a lungul lucrării noastre, vom încerca in continuare a surprinde cât mai multe din manifestările psihosomatice pe care o persoana şi le însuşeşte/dezvoltă atunci când are de a face cu/sau este pronunţat cuvântul uşă. Stările declanşate se manifestă pe un fond care acumulează: trăiri, experienţe, evenimente, atitudini, conduite, comportamente şi se pot dezvolta în unele situaţii sub forma unor deprinderi şi/sau percepte morale. Toate acestea apar atunci când, solicitările cotidiene, încărcătura emoţională, stresul, şi adăugam noi cu aceeaşi importanţă, stilul şi calitatea vieţii fiecărei persoane în parte, ajung a se acumula în nişte dispoziţii atitudinal- comportamentale speciale şi inconfundabile.

În acest context, creionăm câteva din stările declanşate de cuvântul în cauză, astfel:

1)- afective = întâlnite mai ales atunci când trăirile şi experienţele avute denotă o buna dispoziţie, optimism, gândire pozitivă, amintirile declanşând voit asemenea stări de conexiunile realizate, decodificate, crescând stima şi imaginea de sine într-un timp şi spaţiu adecvat.

Putem vorbi de exemplu, de apariţia unei siguranţe alocată uşii:

a)- din partea copilului- faţă de uşa casei şi-apoi a camerei sale ce-i asigură intimitate, discreţie şi încredere, sporindu-i acceptarea în cadrul familiei fără a se crea probleme speciale;

(24)

b)- din partea adulţilor- faţă de uşa casei şi-a camerei copiilor, respect şi responsabilitate şi chiar acceptarea câteodată, necondiţionată, a manifestărilor acestora, amintirea comună fiind aceea care alocă dintre sentimente- dragostea şi iubirea faţă de familie şi casă şi acestea fiind

„epicentru” identităţii lor la un moment dat.

Totodată siguranţa că dincolo de uşa respectivă există o persoană pentru care nutreşti anumite sentimente ce duc la trăiri afective deosebite, face ca în unele cazuri, uşa, fie:

- să nu existe din punct de vedere psihic;

- să nu reprezinte un obstacol;

- să fie constituită ca obstacol posibil de a fi trecut/depăşit;

- să reprezinte o modalitate de îndoială;

- să fie un punct de reflecţie,

toate cumulate într-o atitudine, fapt care declanşează reacţia scontată. În asemenea situaţii impactul cuvântului uşă nu declanşează stări care să nu poată răspunde unor comenzi neuropsihice date la nivel superior, creând în general o stare de bine, normala şi sănătoasă, ca răspuns la itemul creat sau existent, ea fiind întotdeauna deschisă.

2)- conflictuale = regăsite mai ales în momentele ce tensionează relaţia dintre emiţător şi receptor, ea, uşa, fiind cea care fie:

- nu se deschide;

- rămâne în permanenţă închisă;

- menţine un sentiment de nelinişte şi nesiguranţă;

- nu poate fi abordată;

- nu este abordabilă;

- nu prezintă încredere;

închisă reprezentând poziţia sa in relaţia de comunicare şi relaţionare necesară a exista la un moment dat.

De exemplu:

a)- uşa sălii de clasă poate intra în categoria conflictelor mai ales atunci când relaţia dintre profesor şi elev vs elev-profesor, nu este deloc una de înţelegere, acceptare si respect reciproc;

b)- uşa camerei adolescentului, atenuează sau nu conflictul, mai ales atunci când „marele neînţeles”, rămâne neînţeles pentru că nu se face înţeles, neştiind de multe ori cum să acţioneze;

c)- uşa biroului, când relaţia dintre angajat şi angajator este stresantă

„ermetismul” ei, poate şi în multe cazuri se şi întâmplă, declanşează conflicte care generează acţiuni de nesupunere, fapte care „contabilizează”

stările conflictuale ce apar ca un rezultat al: nereuşitei, neacceptării, nesiguranţei, practic, a lipsei de încredere şi a scăderii stimei şi imaginii de sine.

(25)

Persoana în cauză nu se mai regăseşte pe sine, îşi pierde şi ultima speranţă de reuşită, iar timorarea şi stresul permanent, duc cu siguranţă, la apariţia stărilor conflictuale manifestate la diferite nivele, fapt care în consecinţă, declanşează comportamente considerate pe drept, deviante, câteodată chiar atipice, uşa rămânând de cele mai multe ori închisă.

3) Comportamentale = apar ca o consecinţă a nereuşitei în atenuarea conflictelor apărute între părţi, uşa declanşându-le sau fiind „martora” lor.

Astfel, pornind de la conduita de sine, ajungem, la manifestarea comportamentelor deviante mai ales menţionate ca efecte ale unor atitudini de acest gen, apărute sub forma:

a)- furiei:- trântitul uşii de perete;

- izbirea cu piciorul;

- lovirea cu pumnii.

b)- agresiunii:- scrijelirea unor sloganuri sau injurii;

- lipirea unor afişe denigratoare la adresa anumitor

persoane;

- desenarea unor imagini obscene;

c)- violenţa:- spargerea uşii;

-

scoaterea ei din ţâţâni

-

distrugerea prin mijloace speciale, pirotehnice,

toate reprezentând manifestări care, existând şi fiind declanşate la nivelul şi asupra uşii, fac din aceasta, un adevărat duşman, pericol, deposedând-o practic, de întreaga sa identitate, depersonalizând-o.

Astfel, uşa, ia locul persoanei în cauză deoarece se interpune la un moment dat este un obstacol ce trebuie depăşit pentru a ajunge la victimă, ea , asumându-şi riscul de a se afla în faţa agresorului pe care, situaţia de a nu găsi locul curat, liber şi deschis, îl depăşeşte şi acţionează ca atare.

Remarcăm faptul că, în starea comportamentală, uşa dispare ca efect al neacceptării situaţiei de învins, jucând în cele mai multe cazuri, rolul de

„cal de bătaie” în sensul de a „încasa loviturile altora”, fapt care o şi particularizează faţă de suratele ei. De exemplu, se remarcă în acest caz uşile:

- unor localuri publice;

- unor WC - uri;

- unor instituţii de stat,

care cumulează stările comportamentale declanşate intr-o situaţie problem ă creata, şi căruia persoana în cauză nu-i găseşte rezolvarea decât sub această formă de atitudine atipică ce poate apărea în cele mai multe cazuri pe fondul unor nereuşite, ricoşeul rataţilor fiind foarte puternic.

Se desprind din cele relatate anterior, capacităţile şi disponibilităţile uşii care implicit, primeşte din condiţia comportamentală a persoanei care:

- o vede/ n-o vede;

(26)

- o deschide/ n-o deschide prin apariţia unei atitudini .

În acest context, reacţia în lanţ declanşează conduita , ceea ce duce în final spre un comportament adecvat, manifestat sub varii aspecte(vezi capitolele ce urmează), ce determină necesitatea cunoaşterii, în ideea explicării atitudinii luate de persoana în cauză la un moment dat faţă de uşă.

Retoric ne-am putea întreba: „De noi înşine ne ascundem, sau nu după uşă? De ce oare?”

Şi-am putea răspunde dacă am porni de la „Rugăciunea seninătăţii” care;

„Doamne, acordă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să pot schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a vedea diferenţa”, orice comentariu fiind de prisos.

Capitolul 4

Materialul de confecţionare a uşii

-piatră- lemn- metal- sticlă- plastic ( termopan )

Este momentul în care uşa se face cunoscută şi acceptată, modelându- se după preferinţa persoanei în cauză, ce-şi doreşte ca aceasta să-l reprezinte, personalizând-o, făcând apel la materialul din care este confecţionată.

În acest sens, va trebui să răspundă tuturor cerinţelor proprietarului, iar reclama ce vine în ajutorul celui interesat, face astfel încât acesta primeşte oi informaţie verificată sau nu, dar reprezentând un punct de plecare. Pentru că informaţia circulă în sensuri diferite, doar la o accesare simplă şi plină de curiozitate a internetului privind curentul uşă- o găsim şi componentă de construcţie practică ca, aflând că:

a) O singura mişcare şi lumea exterioară se închide şi se deschide, o nouă dimensiune, a netulburării, a intimităţii în simbolul cordialităţii. O singură mişcare şi prin uşa deschisă se extinde lumea, prin care ne aşteaptă noi posibilităţi şi aventuri.

b) Uşa păstrează căldura căminului, are grijă de liniştea lui.

c) Uşa- fiind reprezentanta frumuseţii şi eleganţei prin culoarea, forma şi modelul său, conferă căldură şi lumină căminului dumneavoastră, în aşa fel încât, este componenta valoroasă şi decorativă a mobilierului.

Din cele relatate anterior, remarcăm faptul că sunt punctate sub o formă deloc agresivă, avantajele şi facilităţile privind achiziţionarea unei

(27)

uşi, reclama creând elementul de securitate şi siguranţă a locuinţei, satisfăcând totodată şi gustul estetic, absolut personal al clientului, incitându-l totodată pe acesta, inducându-i subliminal dorinţa de achiziţionare, sau cumpărare a obiectului în casă.

Am dorit a supune atenţiei această modalitate de prezentare a uşii, deoarece sunt relevante din punct de vedere psihologic, atât caracteristicile acesteia cât şi calităţile. Uşa:

- este simbolul cordialităţii;

- păstrează căldura căminului;

- are grijă de liniştea casei;

- reprezentantă a frumuseţii şi eleganţei;

cele enumerate anterior, inducând clientului o stare de bine, confort, încredere şi respect, manifestate prin creşterea stimei şi imaginii de sine, uşa putând astfel a face parte din familia sa, fiind corp comun al casei.

În aceste situaţii şi acumulând experienţă în timp, materialul de confecţionare a uşii a devenit important, chiar în unele situaţii, primordial, fiind totodată investit şi cu o anumită aură de mister, prin perceperea sa ca semn şi simbol. Toate acestea, pornind ….. materialul de confecţionat (construit) căruia îi atribuim anumite calităţi. În acest context materialul:

- dă putere;

- dă siguranţă;

- ]credibilitate;

- impune o atitudine, un comportament;

- indică la un moment dat statusul social al persoanei uşa fiind confecţionată din:

- piatră;

- lemn;

- metal;

- sticlă;

- plastic/ termopan.

Între materialele amintite anterior, două- lemnul şi metalul- fac parte din cel cinci elemente de bază ale vieţii- în concepţia filosofiei orientale, adică: metalul- apa- lemnul- focul- pământul, toate, existând în ( Ionescu V. 1990):

a)- interacţiuni determinative( de geneză):

- din metal rezultă apă, - din apă rezulta lemn, - din lemn rezultă foc, - din foc rezultă pământ, - din pământ rezultă metal,

b)- interacţiuni condiţionate ( de control):

- focul domină metalul;

(28)

- apa domină focul - pământul domină apa, - lemnul domină pământul, - metalul domină lemnul,

nu în concurenţă, ci în interdependenţă, creând în final, echilibrul vieţii atât materiale cât şi spirituale.

Pornind de la toate acestea, materialul se înnobilează, reprezentând totodată un punct atât de reper, cât şi de referinţă în evoluţia sa istorică ca şi element de confecţionat: piatră- lemn- metal- sticlă- plastic. Astfel, vom porni în periplul nostru de la:

1)- uşa din piatră = impropriu numită astfel, ea ne duce cu gândul, inconfundabil, la „epoca de piatră”, dar de fapt, noi o percepem ca fiind o bucată de piatră ( ovala, pătrată sau dreptunghiulară), o lespede care, la un moment dat poate acoperi o intrare într-un spaţiu, acesta fiind: o ascunzătoare, o vizuină în pădure, o pivniţă săpată în pământ, o galerie.

Rolul unei asemenea uşi este acela de pază, protecţie, mizând in special pe greutatea, mărimea şi importanţa materialului ( a pietrei). Piatra putea fi luată, fie din munte, fie din albia râului aici apa şlefuindu-i colţurile. O asemenea uşă se mai întâlneşte azi, dar destul de rar, în curţile satelor sub forma unei „mese de piatră”, (lespede), folosită pentru a susţine căldările cu apă, aflându-se lângă fântână sau aproape de bucătăria de vară unde ţine loc de masă când vremea era caldă şi frumoasă, fiind locul de taifas al membrilor casei.

2)- uşa din lemn = Concepută de constructori din material natural, ea conferă calitate, comoditate şi căldură fiind înnobilată cu trecerea timpului şi cu demnitate în spaţiul pe care-l formează. La acestea se mai poate adăuga liniştea şi siguranţa, uşa putând să fie construită din lemn masiv şi recunoscut prin trăinicia sa – stejarul pentru uşa de la intrarea casei sau plina de supleţe şi eleganţă- ca uşă de interior- intre camere, din brad, paltin, fag şi chiar lemn nobil: cireş, nuc, trandafir. Lemnul este astfel, mai aproape de sufletul omului care se poate refugia în tocul uşii, pe prag, simţindu-i, Pănoiu A. (1977), sentimentele şi energiile umane elevate, având puncte comune de cultură şi civilizaţie.

Fie că este construită dintr-o singură bucată sau din mai multe, lemnul personalizează uşa, ea permiţându-i, prin atingere, să relaţioneze.

Materialul în sine, permite încrustaţii, sculpturi, decoraţiuni, înfrumuseţând astfel „impactul” pe care uşa îl poate avea asupra unei persoane sau alteia.

Ca o concluzie, uşa de lemn, conferă certitudine şi greutate cuvântului dat, adăugându-i respect şi responsabilitate. O uşă de lemn nu te trădează niciodată, şi chiar închisă (încuiată) fiind, „te lasă s-o spargi” cu umărul, atunci când este nevoie.

(29)

E necesar totuşi să remarcăm faptul că, în general, prin constructie, uşa de lemn a acareturilor se deschide în afara, dând largheţe şi spaţiu, acest lucru întâlnindu-se şi la uşile instituţiilor, dar şi la casele cu dublă(

uşă cu oblon), pe când uşile din casă, se deschid spre interiorul acesteia, creând elementul de intimitate şi siguranţă. Şi să nu uităm că întotdeauna uşile bisericeşti ( de la intrare, împărăteşti, diaconeşti şi ale raiului) sunt din lemn, care mistuit de foc , renaşte dintr-o sămânţă, dominând pământul, şi înnobilând viaţa.

3) Uşa din metal = Din principiu metalul este rece, dur şi inaccesibil, fiind materialul perfect pentru siguranţă maximă şi protecţie în situaţii speciale. Uşa din metal la casă, reprezintă persoana superprotectivă, chiar obsesivă la un moment dat. Duritatea metalului, închiderea ermetica şi greutatea de a fi deschisă, face dintr-o asemenea uşă- acceptarea sa ca protecţie maximă.

Folosită mai ales în situaţii unde conferă maximă siguranţă, o găsim la bănci pentru seifuri, dar şi la penitenciare, ca uşă obişnuită a celulelor (camerelor) deţinuţilor. Uşa de fier (impropriu numita uşă) apare în cazurile amintite anterior, dar şi în arhitectura populară, o întâlnim la conacele vechi olteneşti- sub formă de grilaj la pivniţele de sub casă.

Rigiditate, incertitudine, neîncredere şi intoleranţă ar putea să se enumere printre calităţile persoanelor ce-şi doresc uşa din metal ca parte componentă a casei. Chiar dacă siguranţa şi protecţia îi sunt calităţile de bază, spiritual, uşa de fier, nu va fi niciodată plină de căldură, iar de deschis, se va deschide întotdeauna spre exterior holistic făcând remarcile anterior amintite.

4) Uşa din sticlă = Am putea remarca faptul că intră în categoria, aşa cum atenţionează în reclamă constructorii „ce extinde seria posibilităţilor, izolează şi totuşi lumina dătătoare de viaţă se infiltrează prin ea, acoperind cu auriu şi iluminând spaţiul de viaţă”. Uşa din sticlă este prototipul stilului cochet, îndrăzneţ, bazat pe eleganţă şi lumină, multă lumină. Este în special o uşă de exterior glisantă, mai ales spre locuri deosebite care au amprente speciale, cum ar fi- spre grădină, piscină, curte interioara şi chiar plajă (mare, ocean), „intrare într-un spaţiu deosebit, magic”. Rămâne totuşi uşa de interior a casei care permite personalizarea camerei, dându-i o anumita accesibilitate prin sticla ce-i asigură unei persoane dreptul de a privi, recepţionând şi reacţionând la tot ce vede, având posibilitatea de a interveni, dacă este nevoie.

Chiar dacă uşa din sticlă dă impresia de fragilitate persoanei, ea totuşi creează starea de transparenţă, dar şi dorinţa de comunicare şi relaţionare.

Întotdeauna o uşă de sticlă va fi direcţionată spre deschidere, vizând noi soluţii în rezolvarea unor situaţii probleme, dar, aducându-şi stabilitate prin

(30)

demersul constructiv al persoanei care poate interveni/ sau participa la actul de cunoaştere de sine/în sine.

5) Uşa din plastic = Apărută mai recent, o asemenea uşă se identifică în anumite situaţii ca un provizorat sau „înlocuitor al originalului”, persoana dedublându-se de cea adevărată care este şi pe care momentan nu o acceptă.

Este uşoară, fără personalitate şi provenind dintr-un tipar, uşa din plastic nu poartă vreo amprentă personală, fiind un obstacol uşor de trecut. Se sparge, se îndoaie şi se topeşte, uşa din plastic semnifică acel „deocamdată e bună/bine şi aşa” ceea ce se identifică cu o anumită dualitate, incertitudine şi provizorat.

O întâlnim rabatabilă şi pliată fapt ce-i asigură calitatea de a ocupa unele locuri în guste, mici, care pot marca anumite spaţii şi creează o anumita lipsă de încredere, de aceea, rar este personalizată, fapt ce denotă o implicare minimă sau deloc a persoanei care este într-o continuă aşteptare a şansei „de a schimba ceva”, fără să se implice, marcând doar rezultatul.

Poate transmite o anumită siguranţă de moment care, la o implicare mai serioasă, cedează precum omul nepregătit şi nedorind a face faţă situaţiilor neplăcute.

Tot mai mult folosita şi vehiculata astăzi, uşa din termopan are tendinţa de ermetism, închizându-se perfect, fără a lăsa aerului „vreo gură de scăpare”. Întâlnită tot mai des, ea face epocă, existând totuşi şi situaţii în care face discordanţă cu restul materialelor construcţiei respective. Imprimă persoanei un anumit confort dar care nu face compromisuri. De o asemenea uşă nu te poţi ataşa sentimental, ea rămânând întotdeauna cea care „iarna ţine cald şi vara te sufocă”, conducând relaţia cu persoana în cauză, suprimând-o.

Conjunctura în care a fost prezentată importanţa materialului de confecţionat uşa, denotă, momentul de personalizare a acesteia, implicând cunoaşterea valorii umane făcându-şi-o aliat.

Am putea parafrazând spunând:

„spune-mi din ce material ţi-e uşa, ca să-ţi spun cine eşti!”

Referințe

DOCUMENTE SIMILARE

Dacă expresia simbolică depinde de mai mult de o variabilă şi variabila pentru care se face substituţia nu este specificată, substituţia se face pentru variabila

Care este numărul minim de muchii ce trebuie mutate în graful din figura alăturată astfel încât acesta să fie conex şi fiecare nod să aparţină unui

 În cazul în care calculatorul nu “va vede” Arduino-ul, se poate ca o masură de siguranţă să fi intrat în acţiune (de fapt este o “siguranţă” automatizată – ce

Cel care trebuie să fie un model pentru tineri, chiar pentru toţi chirurgii, personajul cel mai fascinant şi care merită mai mult să fie cunoscut şi descifrat

Aplicația client trebuie să fie capabilă să ofere utilizatorului o experiență plăcută la utilizare, să notifice utilizatorul de fiecare dată când este nevoie

• dacă daemon-ul nu trebuie configurat frecvent, nu trebuie să fie

Sunt sigur că fostul spion a acceptat asta, după ce a refuzat sistematic istorici străini, pentru că Istoria l-a convins că Florian Banu e un specialist de talie în serviciile

— Trebuie să găsim un loc nou în care să ne stabilim, Labă Fumurie. Pisica tărcată continuă cu