2) a été découvert dans le cadre de la même fouille archéologique de 1958 et publié par ceux qui ont fait la découverte et, ultérieurement, par M

SARCOFAGELE ROMANE DIN MUZEUL DE LA TULCEA

Gavrilă Simion

Résumé : Dans le catalogue, l’auteur présente toute la collection de ce type des monuments funéraires du Musée d’Histoire et d’Archéologie de l’ICEM de Tulcea.

Dans l’esquisse topographique qui anticipe les figures de sarcophages et leurs inventaires, l’auteur fait le point et énumère avec précision le lieu de la découverte des monuments de la nécropole romane de la cité Noviodunum et de son territoire. Leur énumération correspond avec celle des figures du texte.

Le premier sarcophage (Fig. 1) a été découvert dans la campagne 1958, dans un tumulus complètement aplatis et numéroté, devenu un endroit isolé.

D’après les informations contenues dans les œuvres du professeur Norman Hertz et ses collaborateurs (voir la note 10) „le monument a été réalisé de marbre de Proconnes, commandé sans doute par Alexandra pour son maître, Alexandros, le fils de Heracleon, patron et gérusiat”. Malgré le fait qu’il a été détruit et volé des l’antiquité, grâce à l’inscription sur tabula ansata et due à sa monumentalité, le sarcophage a été médiatisé fortement dans la littérature de spécialité, dont la bibliographie est citée dans la partie de début du texte.

Le deuxième sarcophage (Fig. 2) a été découvert dans le cadre de la même fouille archéologique de 1958 et publié par ceux qui ont fait la découverte et, ultérieurement, par M. Alexandrescu-Vianu dans „le corpus” fait en 1970. Le sarcophage est fait en calcaire, sans avoir des symboles ou décorations. Il a été trouvé dans le tumulus no. 5 de la nécropole romane. Il conserve 2 squelettes d’adultes et un d’enfant très petit, ayant comme inventaire des vaisseaux d’offrande. Des objets d’ornement d’or ainsi que des perles de cornaline ont été trouvés sur l’un de squelettes.

Le troisième sarcophage (Fig.3) a été trouvé par l’intermédiaire des recherches systématiques effectuées sur un tumulus isolé de la zone de Bădila, territoire de Noviodunum, à environ 5 km. distance de la cité.

Il s’agit d’un monument funéraire en calcaire, sans inscriptions et symboles. À l’intérieur ont été trouvés deux squelettes, dont un d’adolescente, assis dans un cercueil en bois (déposé ultérieurement). Les deux squelettes étaient de femmes et ont le suivant inventaire : boucles d’oreille, pendentifs, chaussures ainsi que d’autres objets d’ornement et offrande, en or et en pierres précieuses. À l’extérieur de sarcophage, au buts de sa base, ont été déposés autres vaisseaux d’offrande de céramique et verre.

Le quatrième sarcophage (Fig.4) a été découvert pendant des travaux agricoles dans un monticule aplatis à coté de la route nationale et à coté de la ferme viticole d’Issacea. Il est fait en calcaire, sans décorations et sans inscription. Apres la nature de l’inventaire, le squelette a appartenu a une femme.

Le sarcophage avec le couvercle d’un bloc plate (Fig. 5) a été construit en calcaire, sans inscriptions et symboles. La découverte a été faite par hasard, à l’occasion de l’implantation d’un pilier d’électricité (1978-1979). Il a été récupéré dans la campagne archéologique 1980, sans avoir le squelette de la personne défunte à l’intérieur et sans inventaire.

PEUCE, S.N. VI, 2008, p. 251 - 276

Les deux sarcophages (Fig 6 et 7) ont été découverts dans un tumulus situé latéralement par rapport à l’alignement qui se trouve à coté de la route romane dénommée par les villageois „La Movile Dese”. Dans l’esquisse topographique, il est localisé à l’ouest du bord du lac Saon, dans le point appelle „Groapa cailor”.

Pendant la guère, le tumulus a été utilisé comme point d’observation et comme nid de mitraillette ou bien emplacement de canon, causes qui ont contribué à son exposé au tire de l’artillerie adverse, dérangeant et affectant une partie des tombes enveloppées dans le tumulus.

Les sarcophages découverts sont en calcaire, sans ornements et inscriptions. Le tumulus a été attribué comme tombe tumulaire d’un propriétaire de v i l l a e r u s t i c a romane de la deuxième partie du siècle II ou début du siècle III ap. J.-C.

Le sarcophage pour Ulpia Iulia (Fig. 8) a été construit par P. Aelius Mithres, en conformité avec l’inscription trouvée sur t a b u l a a n s a t a , ayant la fonction d’Ark(arius) – trésorier de la flotte romane du Danube. Il a été découvert dans le tumulus XXX de la nécropole, dans la campagne archéologique de 1990. Il est en calcaire, avec inscriptions et symboles. En plus de la corde de vigne qui se trouve sur la frise du couvercle et sur la face d’un acrotère, l’auteur de l’article déchiffre sur l’autre façade autre 4 symboles qui représentent :

- la fleur de nénuphar, à gauche dans la partie supérieure ; - la fleur d’acanthe, à droit dans la partie supérieure ; - la fleur de giroflée, à gauche dans la partie inférieure ; - une rosette - forme symbole du soleil Mithriaque.

Deux squelettes ont été trouvés à l’intérieur, qui ont, il semble, appartenu à des femmes, en fonction de la nature de l’inventaire.

Le sarcophage pour enfant (Fig. 9) a constitué une découverte fortuite pendant la réalisation d’un système de fortification de la guère 1940 - 1944. Récupéré ultérieurement par les villageois d’Issacea, il a été utilisé comme auge pour une fontaine des vaches. En 1960, il a été récupéré dans la collection du musée. Soumis à des mutations à cause de changement de la location, il a souffert autres détériorations. Il est fait en calcaire, sans inscriptions et sans symboles.

Le sarcophage (Fig. 10) vient de la nécropole de Troesmis. C’était une découverte fortuite des constructeurs d’un élevage des cochons. Il est fait en calcaire, sans inscriptions et sans symboles. Il n’y a rien dans son inventaire.

La cuve du sarcophage (Fig. 11) est une découverte fortuite datant de la guère, sans que l’endroit et la date soient consignées. Apres la couleur et l’aspect du calcaire (gris sucré) dont il a été fait, le sarcophage pourrait provenir d’une des carrières de la localité de Niculitel (territoire noviedunens).

Dans ses conclusions, l’auteur essaye d’établir une relation avec ce type des tombes monumentales, avec leur inventaire et la situation de la société de la citée qui les a crées: la force matérielle et l’influence orientale dans l’idéologie officielle romane de la période du siècle II e ap. J.-C.

Mots clef: Noviodunum, Isaccea, l’époque romane, sarcophages, tombes monumentales, marbre de Proconnes.

Cuvinte cheie : Noviodunum, Isaccea, epocă romană, sarcofage, morminte monumentale, marmură de Procones.

Cercetările întreprinse de-a lungul anilor, ca şi o serie de descoperiri fortuite au dus la formarea unui lapidarium şi în cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea. În cadrul acestuia se află şi un mic grup de sculpturi monumentale cu caracter funerar care au servit ca sarcofage. O parte din aceste descoperiri a fost făcută cunoscută celor interesaţi prin comunicările ce priveau rezultatele cercetărilor întreprinse în necropola cetăţii Noviodunum¹ sau în teritoriul ei². Altele însă au rămas nepublicate şi chiar neinventariate până la data când s-a trecut la realizarea prezentei lucrări.

Întocmirea, cu aproape patru decenii în urmă, a unui corpus cu descoperirile de acest gen din Dobrogea³ şi, de curând, a unui studiu de sinteză⁴ ce completează cu date şi informaţii toate importurile sau producţia industriei locale a sarcofagelor din judeţul Constanţa, ne acordă şi nouă acum posibilitatea să aducem la culegerile amintite, un adaos, printr-un catalog descriptiv cu descoperirile noastre şi speranţa că el va completa seria de informaţii dorite de cei interesaţi.

În ceea ce priveşte practica ritual-funerară legată de utilizarea unor astfel de construcţii ca morminte cu un aspect monumental, trebuie precizat de la bun început că ea a fost folosită de un anumit grup social din cetăţile de pe teritoriul cărora au fost descoperite. Prin costurile ridicate ce le presupuneau, realizarea unor astfel de monumente era fără discuţii privilegiul unui grup restrâns de cetăţeni, cu stare economică deosebită şi cu un anumit rang social. Pe lângă cerinţele destul de costisitoare solicitate de construcţia sarcofagelor, la folosirea lor mai intervenea în principiile ritual-funerare şi accepţiunea unei noi ideologii⁵. Dacă încercăm să realizăm un studiu comparativ între practicile ritual-funerare pe care le-am întâlnit în tradiţia autohtonă geto-dacă şi cele de tip „rug-busta” ce se practica extenso în necropola de la Noviodunum, ca şi în alte oraşe romane din Dobrogea, deşi acestea din urmă foloseau tot ritul incineraţiei, ne dăm seama cu uşurinţă că între ele sunt mari deosebiri şi că fiecare răspund unor concepţii total diferite. Ritualul funerar de tip „rug-busta” s-a implementat în practica funerară a societăţii ca urmare a marilor mutaţii politico-militare instaurate de forţele romane în centrele de pe Dunăre în a doua parte a sec. I p.Chr. şi consolidate mai ales în veacul următor. Era un ritual ce aparţinea de fapt întregii lumi mediteraneene, iar la Roma, în sec. I p.Chr., incineraţia începuse să fie practicată ca rit obligatoriu chiar şi pentru persoanele din înalta societate⁶. Curând însă, cu precădere în vremea lui Hadrian, dezvoltarea artelor care a cunoscut progrese semnificative, avea să se reverse ca un izvor puternic şi în domeniul monumentelor funerare: stele, edicule, altare şi, bineînţeles, sarcofage faţă de care lumea greco-orientală a manifestat dintotdeauna admiraţie şi un spirit meditativ.

Este cunoscut şi bine studiat acest din urmă fenomen a cărei origine o regăsim în Orientul Apropiat şi care ajunge ca în sec. II p.Chr. să cucerească spiritele celor avuţi din toate centrele vitale ale Imperiului⁷. După cum am văzut (chiar prin monumentele descoperite),

1 Bujor 1960, 525-539; Bujor, Simion 1961, 391-399; Simion 1994-1995, 121-149.

2 Simion 1977, 123-148.

3 Alexandrescu-Vianu 1970, 269-328.

4 Covacef 2002, 192-297.

5 Kurtz, Boardman 1971, 39 şi urm.

6 Kurtz, Boardman 1971, 39 şi urm.

7 Covacef 2002, 229 apud Ferrari 1966; Alexandrescu-Vianu 1970, 271 şi urm; C. Brătescu demonstrează că ambele rituri au coexistat în paralel în toată perioada antichităţii – Brătescu 1931, 211, exemplificări la pag. 216.

comerţul cu sarcofage era practicat şi în Moesia Inferior, atât de cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, cât şi de cele de pe Dunăre⁸. După cum vom vedea în paginile ce urmează, fenomenul poate fi urmărit şi confirmat şi prin descoperirile noastre de la Noviodunum.

Apariţia fenomenului folosirii sarcofagelor în practicile ritual-funerare va genera în mod gradual şi răspândirea, din ce în ce mai mult, a practicării inhumaţiei, iar dorinţa crescândă a înmormântărilor în sarcofage va duce în mod implicit şi la naşterea unei industrii locale, menită să răspundă mai uşor unor astfel de cerinţe. Aceasta se practică în mai multe zone ale Moesiei Inferioare, acolo unde carierele de piatră pot oferi blocurile necesare unor astfel de genuri sculpturale, dar şi în teritoriile cetăţilor aduse în discuţia noastră⁹. În general, lucrările industriei locale urmează modelul sarcofagelor de import, dar ele sunt simple şi fără decoraţii, deşi, după cum vom vedea, întâlnim şi unele lucrări ce concurează la nivel înalt cu cele aduse din centrele producătoare de astfel de monumente din Grecia.

Dorim să informăm cititorii noştri că, o serie de analize cu carbon şi oxigen care s-au efectuat asupra unor piese din marmură¹⁰ vin să confirme în mod fericit o serie de ipoteze referitoare la originea lor şi pe care le susţinem în partea finală a lucrării. La aceste analize se mai adaugă şi observaţiile noastre asupra simbolurilor de pe sarcofagele descoperite şi mai ales asupra inventarului din interiorul lor. Descrierea fiecărui sarcofag în contextul descoperirii lui, ne dă un surplus de date ce permit introducerea monumentului în circuitul social al lumii din cetate. Cunoaşterea biografiei fiecăruia, scoate monumentul respectiv din noţiunea unui obiect de sine şi ne dă posibilitatea introducerii lui în circuitul societăţii care a evoluat în cetatea de la Dunăre şi, mai ales, în normele ideologiei oficiale ale Imperiului Roman.

Încercarea de a stabili unele relaţii între aceste morminte şi societatea cetăţii, cu mentalitatea ei, cu forţa economică de care dispunea acest mic grup ce-şi permitea asemenea cheltuieli şi îndeplinirea unor dorinţe din noua modă a practicilor ritual-funerare, o vom putea întocmi în final, după expunerea catalogului descoperirilor pe care îl prezentăm în rândurile de mai jos.

Catalogul sarcofagelor

(L – lungime; l – lăţime; h – înălţime; inv – număr inventar; T – tumul; M – mormânt)

1. Sarcofagul lui Alexandru, fiul lui Heracleon (Fig. 1) Sculptat din marmură de Proconnes

Dimensiuni: L = 278 cm, l = 144 cm, h = 133 cm, inv. 2138

Bibliografie: Bujor 1960, 526-539 şi fig. 3/1-2; Bujor, Simion 1961, 396-397;

Alexandrescu-Vianu 1970, 394, nr. 26, fig. 8 şi 9; Popescu 1970, 323-326, nr. 26; Robert 1960, 597; Baumann 1984, 225, 623, fig. 58/60; Simion 2007a, 317-347, fig. 3/a-b.

Descoperit în 1958, izolat, la nord de TXXVI (vezi schiţa topografică), din necropola romană de la Isaccea–Noviodunum. A fost distrus parţial şi jefuit din antichitate. Fără capac.

Cei câţiva bolovani din calcar descoperiţi în jurul cuvei, fără urme de prelucrare, nu ne-au convins că ar proveni din capacul dispărut al sarcofagului respectiv.

8 Alexandrescu-Vianu 1970, catalog nr. 1, 2; 26 şi 29.

9 Covacef 2002, 292-297, cap. IV-c şi Anexa V.

10 Simion 2007a, 317-347.

Prin dimensiunile sale impresionante şi imaginea sa masivă, dar şi simplitatea execuţiei sale, dau nota unui stil arhitectural propriu, sobru şi elegant. Toţi pereţii cuvei, groşi de 15-16 cm, sunt încadraţi la exterior direct prin cioplire, de o ramă în relief, cu marginea dinspre interior oblică. Părţile laterale şi din zona superioară ale ramei măsoară 18 cm (10 + 8), iar cea de la bază ajunge la o lăţime de 26 cm (18 + 8).

Latura destinată faţadei este decorată în partea superioară cu o tabula ansata cu dimensiuni de 102 × 63 cm, încadrată şi ea de o ramă în relief. În dreapta ei, a fost sculptată în tehnica basorelief, o coroană simbol din frunze de acant, iar în mijlocul ei o floare de acant.

Diametrul coroanei măsoară 39 cm iar din partea inferioară pornesc lateral, în onduleuri, două panglici (taenea) cu lungimea de 33 cm. După cum ne dă de înţeles chiar textul inscripţiei, aceasta este simbolul nobiliar de gerusiast de care s-a bucurat în viaţă defunctul. Textul de pe tabula ansata este scris în limba greacă, pe 8 rânduri, din litere cu apices, a căror înălţime măsoară între 4 (literele A şi O) şi 4,5 cm. Ca semn de punctuaţie a fost folosită frunza de hederă. El ni se prezintă în următoarea formă:

ΘΚ/ ΑΛΕΞΑ∆ΡΑ/ ΑΛΕΞΑΝ∆ΡΩH/ PAKΛΕΩΝΟΣ T/ Ω ΠΑΤΡΙΝΕΙ KAI/

ΓEPOΥΣΙΑΣΤΗ / ΤΗΝ ΣΟΡΟΝ ΕΘ/ ΗΚΕ ΧΕΡΕ

„Θ[εοϊς] K[αταχδουίους] /Άλέξάυδρα/ Άλεξάυδρω Ή/ ρακλέωυος τ/ ώ πατριυεϊ καί/

γερουσιάστη/ τήυ σόρου έδ/ ηκα Χέρε.”

A cărei lecturare înseamnă: Zeilor infernului / Alexandra / a lui Alexandros (fiul lui) Heracleon / care a fost patron (stăpân) / şi gerusiast / a ridicat (a construit) acest sarcofag / Salutare (trecătorule) / sau Zeilor Infernului. Alexandru a pus acest sarcofag pentru Alexandros, fiul lui Heracleon, socrului (patronului – după Em. Popescu) şi gerusiastului. Salutare (trecătorule) !

Sarcofagul a fost sculptat dintr-un bloc de marmură provenit din carierele de pe insula Proconnes şi după părerea noastră, o realizare comandată la unul din atelierele din Cyzicus, aşa cum ne-au confirmat analizele de care am amintit în rândurile de mai sus.

A fost datat în sec. II p.Chr.

2. Sarcofagul din tumulul V (Fig. 2) Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică

Dimensiuni: L = 233 cm, l = 118 cm, h cuvă = 77-78 cm, h totală = 130 cm, inv. 2139 Bibliografie: Bujor 1960, 525-539, fig. 3/1-2 şi fig. 5; Bujor, Simion 1960, 391-399, fig. 2/3; Alexandrescu-Vianu 1970, 293, nr. 24.

Descoperit în 1958 prin cercetări sistematice la necropola tumulară romană de la Isaccea (Noviodunum), în movila V, orientat N-S. Cuva are o formă paralelipipedică simplă, fără decor sau simboluri. Capacul este realizat în forma unui acoperiş cu două pante şi frontoane la capete. La cele patru colţuri este prevăzută cu acrotere.

În interior s-au găsit 3 schelete depuse în poziţie decubit dorsal, cu capetele la N; cel din dreapta era aşezat într-o raclă de scânduri ale cărei pereţi erau complet putreziţi şi căzuţi, iar cel din stânga era depus direct pe fundul cuvei, având ca inventar: 2 cercei şi 2 discuri din foiţă de aur, 2 ace de păr (argint şi bronz) şi 12 perle (mărgele) din cornalin (azi în inventarul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti). La picioarele lor erau aşezate şase

recipiente din ceramică de tip oenochoe, ulcioare şi căniţe. Între bazinele celor două schelete s-au găsit, puţin răvăşite, şi oasele celui de-al treilea schelet, care a aparţinut unui copil. O monedă din bronz, emisiune de la Antonius Pius (140-143 p.Chr.) datează acest sarcofag la jumătatea secolului II p.Chr.

Observaţie: Depunerea defunctului din dreapta într-o raclă din scânduri este interpretată de noi ca fiind o înmormântare ulterioară şi care, după cât se pare, a deranjat rămăşiţele copilului amplasat între cele două schelete. Inexistenţa unui inventar de obiecte personale la defunctul din raclă ne-au determinat de la bun început să atribuim scheletul de aici unui bărbat, dar lipsa analizelor antropologice ne dau astăzi neîncredere în părerile exprimate atunci, în aceeaşi măsură el poate să fi aparţinut şi unei femei.

3. Sarcofagul de la Bădila (Fig. 4)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică

Dimensiuni: cuva: L =227-233 cm, l = 127-129 cm, h = 80-82 cm;

capacul: L = 240-243 cm, l = 137-138 cm, h = 58 cm; inv. 2140 Bibliografie: Simion 1977, 123-136 şi pl. 3/2, pl. 5/1 şi 6/1-3.

Descoperit prin cercetări sistematice întreprinse în anii 1970-1971 asupra unui tumul izolat de pe teritoriul comunei Niculiţel, punctul Valea Capacliei - Bădila.

În schiţa topografică a zonei, tumulul în discuţie se afla la 1 km distanţă de la DN 22 către SV, pe drumul ce merge la Mânăstirea Cocoş. Acesta se formează de la gura pârâului Capaclia (izvorul Capaclia) către SV şi doar la 200 m spre V de la firul curgerii acestei ape. În schiţele drumurilor romane întocmite de Al. S. Ştefan¹¹, aceasta se afla în prelungirea unuia din traseele descoperite prin aerofotogrametrie, pe direcţia SSV faţă de Kurgan Vizir şi la sud faţă de punctul La două movile, cunoscut în literatura de specialitate ca parte integrantă a necropolei romane a cetăţii¹². Se poate afirma cu certitudine că aici avem de-a face cu teritoriul cetăţii Noviodunum, iar punctul aparţinea cu probabilitate unei proprietăţi de tip villae rustica.

Tumulul cuprindea un complex de morminte (incineraţie şi inhumaţie), printre care şi mormântul monumental cu sarcofag, prezentat în catalogul de faţă.

Sarcofagul a fost utilizat înainte de construcţia tumulului, fiind depus într-o mică groapă ce acoperea 2/3 din înălţimea cuvei. După utilizarea şi sigilarea lui cu ajutorul a două scoabe din fier, şi mai ales după construcţia celor două morminte de incineraţie pe loc (tip „rug-busta”) M1 şi M2 (de copil), s-a trecut la înălţarea tumulului, în mod implicit, acoperind şi sarcofagul.

Ulterior au mai fost depuse şi alte morminte, după construcţia tumulului sau în timpul procesului de înălţare, care se făcea în timp.

Deşi este lucrat simplu, fără decor sau simboluri, prin dimensiunile lui, sarcofagul respectiv se poate înscrie în tipul mormintelor monumentale. Capacul este cioplit în formă de acoperiş, cu două pante şi frontoane cu frize simple la bază şi acrotere la cele pentru colţuri.

În interiorul cuvei s-au găsit două schelete aşezate în poziţia decubit-dorsal şi orientate cu capul la S. Scheletul ce acoperea jumătatea de V a suprafeţei sarcofagului a fost depus direct pe fundul de piatră, fără alte amenajări. După inventar, el a aparţinut unei femei de vârstă matură, având ca obiecte o pereche cercei din aur şi o pereche de pantofi aşezaţi la vârful picioarelor.

11 Ştefan 1973, 3-14.

12 Simion 2007b, 307-338.

Cel de-al doilea defunct a fost depus ulterior, prin redeschiderea sarcofagului şi aşezat într-o raclă de scânduri. După mărimea scheletului şi a obiectelor descoperite, putem afirma că el a aparţinut unei fete cu vârsta în pragul adolescenţei. La falangele unui braţ s-a descoperit un inel de aur care avea încrustată o piatră de jasp feric roşu-rubiniu, cu luciu sticlos şi care are încrustată în interior figura unui ţap alergând (gemă)¹³, iar pe piept avea un pandantiv de aur (talisman) având forma „măciuca lui Hercules” (inv. 743). În interiorul lui a fost introdus un material, neanalizat încă, dar în mod sigur el se leagă de credinţele profilactice. Capacul a fost etanşeizat cu o piatră de jasp verde, utilizată în arta bijutieră a sec. II-III p.Chr. în aceleaşi scopuri magice. În continuarea raclei se afla o casetă din lemn, îmbrăcată în piele şi împodobită cu diferite aplice de bronz, în care erau depuse obiecte personale. În casetă se aflau: un unguentariu din sticlă, un coşuleţ din fibre vegetale în interiorul căruia erau un şirag de mărgele din sardonix (negru), un pandantiv din os cu figura unui cap de leu, având probabil tot un rol de talisman şi o cutiuţă de lemn realizată la strung, pentru păstrarea de pomadă. În continuare, lângă lădiţă, pe fundul cuvei, erau aşezate trei perechi de încălţăminte: sandale, ghete (crepidae) şi pantofi. Fiecare schelet avea câte o monedă, emisiuni de la Antonius Pius din anii 140-143 şi 156-157. În exteriorul sarcofagului, la baza celor două capete ale lui, au fost depuse, în colţul de SV, cinci vase de sticlă, iar în cel de NV trei căni din ceramică de tip oenochoe.

După emisiunea monedelor şi după calitatea vaselor ceramice descoperite, sarcofagul se încadrează în perioada antoniniană, la începutul celui de-al treilea sfert al secolului II d. Chr.

4. Sarcofagul din necropola de la Lângă drum¹⁴ – Isaccea (Fig. 45) Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică, arhitectură simplă.

Dimensiuni: cuva: L = 206 cm, l = 88 cm, h = 74 cm; capacul, cu acrotere la colţuri, are: L = 214 cm, l = 94 cm, h = 37-38 cm. Crăpătură la mijloc care a produs o detaşare a celor două părţi. În rest, conservare bună. Inv. 2141

Inedit.

Descoperire fortuită în 1973 (15 august), pe locul unei movile foarte aplatizate, afectată de lucrările agricole. Intervenţiile de salvare întreprinse de muzeografii (de atunci): V.H. Baumann şi A. Opaiţ de la Muzeul din Tulcea, au dus la descoperirea şi cercetarea corespunzătoare a mormântului.

Din punct de vedere topografic, locul respectiv se află în vecinătatea vestică a DN 22 Tulcea-Isaccea iar pe schiţa aerofotografică întocmită de S. Ştefan, acest obiectiv funerar se află amplasat lângă drumul antic ce pornea de la cetate spre SV, către obiectivele menţionate în planurile topografice de azi La Două Movile şi la întretăierea acestuia cu actualul drum naţional (vezi planul zonei arheologice Noviodunum, după S. Ştefan).

Sarcofagul era orientat N-S, iar în interior, scheletul era depus în poziţie decubit-dorsal cu capul la N. Lângă el, în partea stângă, se afla un singur cercel de aur, iar la braţ – un inel din aur, plat în secţiune, cu două spirale şi cu aspect de şarpe (inv. 732). Un al doilea inel (inv. 731), tot din aur, avea încrustată o piatră sau o sticlă de formă ovală (deteriorată). De asemenea, în interior au fost descoperite cinci monede din bronz, din care patru sunt emisiuni ale lui Antonius Pius (138-161 p.Chr.) şi una din perioada lui Marc Aurelius (161-190 p.Chr.). Muchia capacului prezintă ştirbituri, ca urmare a intervenţiilor agricole executate asupra movilei.

13 Simion 2007c, 177, fig. 2 / 9.

14 Denumire generată de toponimia de azi a locului amplasării movilei.

5. Sarcofagul cu capacul plat (Fig. 6)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică, arhitectură simplă.

Dimensiuni: cuva: L = 203-210 cm, l = 86-89 cm, h = 77 cm; capacul realizat dintr-o placă de calcar cu L = 239 cm, l = 95 cm şi gros de 24 cm. Inv. 2144.

Bibliografie: Simion 1984, 82, punctul d, îl menţionează printre alte descoperiri.

A fost descoperit fortuit în timpul lucrărilor de construcţie-montaj al stâlpilor electrici pentru magistrala Rusia-România-Bulgaria şi dezvelit de lucrările agricole pentru realizarea plantaţiei pomicole de la Isaccea. Locul descoperirii se află la extremitatea nordică a necropolei tumulare romane de la Isaccea (Noviodunum). În urma infiltrărilor de pământ, la descoperire, întregul inventar a fost evacuat din cuvă fără control şi fără discernământul regulilor arheologice. Conţinutul lui s-a pierdut din ignoranţa lucrătorilor. Sarcofagul a fost însă salvat şi adus la Muzeul din Tulcea în timpul campaniilor arheologice ce s-au realizat în zonă în anii 1979-1980 de către semnatarul acestor rânduri.

Se încadrează în aceeaşi perioadă a sec. II p.Chr. ca şi toate mormintele plane şi tumulare din zonă.

6-7. Sarcofagele din movila de la Groapa cailor (Fig. 7)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică, arhitectură simplă, fără simboluri sau alte decoraţii.

Dimensiuni:

a) Sarcofagul fără sigiliu şi capacul fisurat: cuva: L = 219-222 cm, l = 107-110 cm, h = 77-83 cm; capacul: L = 228-235 cm, l = 116 cm, h = 52 cm, inv. 48.404.

b) Sarcofagul cu sigilii: cuva: L = 200-203 cm, l = 89 cm, h = 75-76 cm; capacul:

L = 213-215 cm, l = 95 cm, h = 28 / 34-36 cm, inv. 48.405.

Inedite.

Descoperite şi cercetate de semnatarul acestor rânduri în campania din 1987.

Movila de la Groapa cailor¹⁵ a fost ridicată pe dealul cu acelaşi nume, în apropierea imediată a tabiei turceşti ce se situează la E de castrul roman şi avea menirea de a supraveghea cursul Dunării şi întreaga baltă Saon. În planul arheologic ea se înscrie în grupul de movile izolate ce se înalţă pe panta dinspre S şi E a acestui deal. Nu este exclus ca acestea să fi fost construite de proprietarii unor ferme de tip villae rustica, de îndată ce aerofotograma nu ne indică nici un fel de drum antic spre acest sector. Cercetarea ei s-a efectuat în cadrul săpăturilor de salvare din proiectul „Magistrala de gaz-metan din Rusia spre Grecia-Turcia şi alte ţări”.

Movila în discuţie a avut un diametru de 44 m şi o înălţime de 2,75 m. Situaţia ei actuală nu mai corespunde cu cea lăsată de constructorii ei. În perioada celor două războaie mondiale, ea a servit ca adăpost pentru un cuib de mitralieră, depozit de muniţii, punct de observaţie şi ţintă a unor bombardamente. Mărturie la cele afirmate stau urmele din stratigrafia movilei, unde şanţurile de apărare a gropilor de bordei şi de amplasare a unui tun, ca şi a unei mitraliere, precum şi numeroasele schije de proiectil căzute asupra ei care au fost descoperite în săpătură.

15 Toponimul Groapa cailor provine de la legendarele furturi de cai din evul mediu şi din timpurile mai noi, unde hoţii aduceau caii şi îi ascundeau între valurile de apărare de pământ ale tabiei şi într-una din văile dealului dinspre Dunăre sau baltă, până la apariţia momentului trecerii cailor peste Dunăre pentru a fi vânduţi în târgurile din Basarabia.

Dintre celelalte forme de morminte ce le acoperea mantaua de pământ nu s-a mai găsit decât la unul. Acesta era un mormânt de incineraţie de tip „rug-busta” şi era amplasat în partea centrală a movilei. În jumătatea sudică a tumulului au fost descoperite însă două sarcofage, amplasate destul de apropiat unul de altul, după cum urmează:

- Primul sarcofag este lipsit de simboluri şi alte decoruri. Descoperit în extremitatea sudică, era orientat NNE-SSV, fără acele sigilii care trebuiau să-i asigure securitatea conţinutului. Lipsa sigiliilor şi a mortarului de etanşeizare dintre capac şi cuvă, pot fi puse pe seama unei intervenţii asupra lui înainte de a fi acoperit de mantaua de pământ a movilei, iar fisurile de pe capac pot fi datorate presiunii proiectilelor căzute asupra lui. Toate aceste fisuri şi subţierea stratului de pământ ce-l acoperea au permis producerea infiltraţiilor de apă în cuvă, bulversând situaţia din interior şi aducând o cantitate destul de mare de mâl.

După deschidere, două scânduri destul de late acopereau aproape în întregime suprafaţa cuvei, iar după înlăturarea lor, printre oasele deranjate de apa care a pătruns şi a înmâlit, s-a recuperat doar un singur vas în formă de ulcică, cu aspect bitronconic, gura largă şi pereţii canelaţi.

- Al doilea sarcofag era amplasat spre centrul movilei, în vecinătatea imediată a celui descris mai sus şi de dimensiuni mai mici. Spre deosebire de primul, acesta era sigilat cu scoabe de fier la capete şi etanşeizat cu mortar la îmbinarea capacului cu pereţii cuvei. La baza pantelor, capacul are cioplită o friză dreaptă, lipsită însă, ca şi pe restul suprafeţelor, de simboluri sau alte forme de decor.

În interiorul lui, defunctul a fost depus în poziţie decubit-dorsal, pe un strat gros de ramuri şi frunze de dafin, sub care se afla o podea de scânduri, fără a sesiza existenţa unei racle.

După inventarul descoperit, scheletul a aparţinut unei femei, iar acesta se compunea dintr-un ac de păr simplu, din os, cu o lungime de 8 cm şi diametrul de 4 mm, care ar putea fi interpretat ca fiind şi ca ac de cusut, deoarece este prevăzut cu orificii pentru introdus aţa. Lângă umăr s-a găsit o fibulă din aramă, prevăzută cu arc, având o lungime de 6 cm. În continuarea scheletului, lângă piciorul stâng, se afla o pereche de pantofi din piele, confecţionaţi într-un model cunoscut nouă azi ca pantofi pentru „balerini”. Feţele pantofilor erau prevăzute cu orificii pentru şireturi şi decorate cu un model realizat din foiţă de aur şi vopsea roşie.

Singurul obiect ce se pretează la o datare mai precisă al acestui sarcofag şi ca atare al întregului complex tumular îl constituie fibula din aramă, prevăzută cu arc şi picior întors.

Aceasta se înscrie în tipul de fibule „mit umgeschlagenem Fuss” şi a fost descoperită în aşezări şi morminte din a doua jumătate a secolului II şi din secolul III p.Chr.¹⁶ (Fig. 7/5). Ca atare şi movila noastră, cu sarcofagele ce le adăpostea, poate fi încadrată în a doua jumătate a secolului II d.Chr, eventual depăşind cu puţin această perioadă.

8. Sarcofagul construit pentru Ulpia Iulia (Fig. 8)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică, cu inscripţie şi simboluri

Dimensiuni: cuva: L = 234 cm, l = 115 cm, h = 85 cm; capacul: L = 235 cm, l = 118 cm, h = 58 cm. Inv. 48.406

Bibliografie: Simion 1994-1995, 121-149; Simion 1991, 3-7.

16 Protase 1962, 534 şi fig. 6/12; Dolinescu-Ferche 1970, 321, fig. 3/1; Olteanu, Grigore, Nicolae 2007, 83 şi urm., le datează în sec. II-III p.Chr.

Descoperit în TXXX (Movila Popii) din necropola tumulară romană de la Isaccea (Noviodunum), campania din 1990. Acesta se afla în stare bună de conservare, sigilat şi etanşeizat în acelaşi tumul cu cele două statui de marmură de mărime naturală, expuse în prezent în muzeul tulcean.

Putem presupune a fi realizarea unui atelier din Dobrogea. Analizele au stabilit că blocul de calcar are aceeaşi compoziţie cu zăcămintele din carierele de la Babadag şi Slava Rusă.

Arhitectura este completată cu un decor, atât pe cuvă cât şi pe capac.

Pe latura din faţă a cuvei a fost realizată o tabula ansata pe care s-a inscripţionat pe şase rânduri următorul text¹⁷:

D(is) M(anibus) / VLPIA IVLIA VIX(it) / AN(nis) XL / P(ublius) AELIVS MITHRES / ARK(arius) CLAS(sis) CON(u)G(i) / B(ene) M(erenti) F(aciendum) C(uravit).

În traducere: Zeilor Mani / Ulpia Iulia a trăit / 40 de anii / Publius Aelius Mithres / arkarius (casier) al flotei / s-a îngrijit să facă soţiei / pentru bunele merite acest sarcofag.

Capacul sarcofagului este realizat sub forma unui acoperiş în două pante, cu frontoane şi acrotere la colţuri. La baza pantelor s-a prevăzut o friză lată de 15-16 cm unde, pe suprafaţa celei destinate faţadei s-a sculptat în tehnica basorelief o coardă de viţă de vie încărcată cu ciorchini de struguri, ce alternează în ondulările ei, cu frunze. Aceasta se prelungeşte de pe friză şi pe faţa unuia din acrotere. Pandant cu această faţă decorată, pe cealaltă acroteră s-a realizat un număr de patru flori, simboluri ale vieţii eterne (floare de nufăr galben, de agată, de micsandră¹⁸ şi simbolul solar dedicat zeului Mithra).

În interiorul sarcofagului s-au găsit două schelete, aşezate decubit-dorsal, cu capetele spre N.

La scheletul dinspre est, estimat a fi a unei femei mature, s-a găsit următorul inventar:

- un ac de păr din bronz – fragment şi în stare de conservare precară;

- câteva perle din sticlă, de asemenea foarte slab conservate;

- un inel de aur în care s-a încrustat o piatră albastră de formă ovală;

- o pereche de cercei din aur, cu rozetă perlată (2,2 g), inv. 43517;

- o cataramă de curea din lemn (posibil să fi fost acoperită cu postav);

- o pereche de sandale depuse la picioarele scheletului, foarte rău conservate;

- o monedă de bronz de la Faustina Senior, emisiune din anul 141 p.Chr., depusă la cap, inv. 49818.

La scheletul dinspre vest, apreciat a fi aparţinut unei adolescente, s-au găsit următoarele:

- o monedă de bronz de la Faustina Junior, emisiune 161-180 p.Chr, inv. 49819;

- o carte mică, de 12 × 12 cm, cu coperţile de lemn, învelite în piele, depusă lângă braţul stâng. Filele ei erau complet carbonizate, imposibil de a putea fi conservată, iar la picioarele ei a fost aşezată o casetă din lemn, pentru obiecte de uz personal, decorată cu butoni şi aplice de bronz. Lângă casetă două căni din ceramică tip oenochoe, o căniţă şi un unguentariu din sticlă.

17 Lectura inscripţiei a fost realizată de Al. Suceveanu, căruia îi aducem mulţumiri şi pe această cale.

18 Florile au fost determinate cu sprijinul d-lui M. Petrescu, căruia îi aducem mulţumirile noastre şi pe această cale, utilizând lucrarea Săvulescu 1955 şi mai ales simbolurile din Bordenache 1960, 257 şi urm.; pentru simbolul solar vezi Alexandrescu-Vianu 1967, 229-233; Dragomir 1967, 86, pl. 26 şi nota 31.

- două perechi de sandale depuse de asemenea la vârful picioarelor. La una din perechi tălpile erau din plută, iar la cea de-a doua acestea erau din rafie împletită.

Caseta avea dimensiunile 30 × 25 × 16 cm, având la bază suporţi din bronz strunjiţi, iar decorul pereţilor era cu aplice şi butoni din bronz. Deasupra casetei era un mic bol din lemn, foarte slab conservat. În interiorul ei au fost găsite un mic recipient din lemn strunjit (probabil pentru pomadă), inv. 13521; un pieptene din os, inv. 43520; o şuviţă de păr, probabil cu aspect ritual; bucăţi mici de fard şi un grupaj de beţişoare puse, de asemenea, peste casetă.

9. Sarcofagul de copil (Fig. 9)

Calcar, formă paralelipipedică, producţie locală.

Dimensiuni: cuva: L = 190 cm, l = 75 cm, h = 64 cm; capacul: L = 185 cm în starea actuală lipsă puţin de la unul din capetele cuvei; l = 79 cm, h = 35 cm. – muchia şi din înălţime – deteriorat. Inv. 2142

Inedit.

A fost descoperit fortuit în zona necropolei tumulare romane La movilele dese, şi scos la suprafaţă cu ocazia unor săpături efectuate cu scop militar în timpul celui de-al doilea război mondial. După liniştirea situaţiei şi plecarea unităţilor militare din această zonă, sătenii din Isaccea au luat cele două elemente ale sarcofagului: cuva şi capacul şi le-au aşezat la o fântână pentru adăpatul vitelor. De aici a fost luat în 1960 de semnatarul acestor rânduri şi adus la muzeul tulcean. În perioada acelor manipulări a căzut din parâmele macaralei, suferind avarii şi distrugerea unor bucăţi din corpul lui.

Nu se cunoaşte nimic despre situaţia conţinutului său.

10. Sarcofagul de la Troesmis (Fig. 10)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică, fără decor.

Dimensiuni: cuva: L = 183 cm, l = 85 cm, h = 60 cm; capacul: deteriorat, restaurabil.

Inv. 2145 Inedit.

Descoperire fortuită în timpul lucrărilor de construcţii-montaj a crescătoriei de porci de la Turcoaia–Troesmis. Recuperat după terminarea lucrărilor. Nu se cunoaşte compoziţia şi starea inventarului şi, de asemenea, nu se cunoaşte dacă colierul (Fig. 10/1) recuperat de organele de miliţie a aparţinut defunctului din acest monument sau din altul, distrus de constructori.

11. Sarcofagul fără capac (Fig. 11)

Calcar, producţie locală, formă paralelipipedică.

Dimensiuni: L = 207 cm , l = 88 cm, h = 78 cm. Inv. 2143.

Inedit.

Amenajarea funerară provine dintr-o descoperire fortuită, loc necunoscut, din perioada războiului. Acesta a fost adus de Consiliul local din Tulcea şi folosit ca rezervor de apă pentru incendii.

După natura calcarului, a cărui textură are un aspect zaharoid, compact şi o culoare negricioasă, ar putea proveni din carierele din localitatea Niculiţel (teritoriul Noviodunens).

*

* *

Sarcofagele de la Noviodunum, ca de altfel şi cele descoperite în necropolele din celelalte oraşe antice din Dobrogea, ridică o serie de probleme pentru centrul respectiv.

Prezenţa lor nu trebuie să răspundă doar la chestiuni de ordin ritual-funerar. Existenţa unor astfel de monumente funerare aduce la masa discuţiilor o serie de întrebări şi abordează probleme atât de ordin ideologic-religios, cât şi de natură social-economică, stabilind relaţii şi interferenţe între situaţiile descoperite în necropolă şi sociogonia cetăţii.

De la bun început se pune întrebarea cine a produs astfel de monumente şi pe ce căi au pătruns ele în zona descoperirii lor, şi mai ales, se pune întrebarea asupra naşterii fenomenului utilizării lor, cu atât mai mult cu cât de-a lungul fluviului nu cunoaştem nici o tradiţie în existenţa şi perpetuarea ritului şi ritualului construcţiei unor astfel de morminte. Aşa după cum am amintit în prima parte, înmormântările cu incineraţie pe loc, de tip „rug-busta”, ce se practică în cetăţile romane de la Dunăre¹⁹, sau chiar la cele de pe litoralul pontic²⁰, se înregistrează odată cu instalarea legiunilor militare romane pe teritoriul Moesiei şi mai ales după readucerea lor din Orient, unde se refăcuseră, adică după anul 71 p.Chr.²¹. Cantonarea Legiunii a V-a Macedonica la Troesmis, cu o acţiune de apărare de la Capidava şi până la Noviodunum inclusiv, avea să joace un rol deosebit nu numai la apărarea provinciei, ci şi la organizarea şi dezvoltarea economico- socială a acesteia²². În plus, Noviodunum s-a mai bucurat şi de rolul său ca centru staţionar al flotei romane de pe Dunăre, Classis Flavia Moesica²³.

Dar, o dată cu instaurarea ritualului „incineraţiei pe loc” în centrele controlate de aceste unităţi, ca şi în alte regiuni ale Imperiului, din aceleaşi zone ale Orientului pătrunde şi „moda”

înmormântărilor în sarcofage. Nu putem şti dacă sarcofagul lui Alexandros a inaugurat această modă la Noviodunum, dar provenienţa lui poate fi atribuită cu certitudine unor ateliere care deţineau carierele din insula Proconnes, probabil Cyzekul²⁴. Inscripţia de pe tabula ansata ne certifică faptul că cel pentru care s-a comandat construcţia monumentului era cu certitudine de etnie greacă, iar numele de Heracleon, ca cel pe care îl purtase tatăl lui, alături de Markion, sunt atestate în cetatea Noviodunum prin faimoasa stelă din anul 138, descoperită la Histria²⁵.

Aceste descoperiri şi conexiuni ne duc cu gândul la existenţa în aşezarea de aici a unei comunităţi greceşti, alcătuită din familiile unor proprietari sau negustori, cu sau fără funcţii în cetate, dar nu cunoaştem nici un izvor istoric care să ne amintească că în acest centru, o astfel de comunitate să fi avut o asociaţie – gerusia – care să funcţioneze după modelul celor de la Histria sau Callatis²⁶. După cât se pare, Alexandru, fiul lui Heraclion, care s-a stabilit la

19 Simion 1994, 93 şi urm.

20 Alexandrescu 1966, 247-387; Barbu 1971, 50; Lungu, Chera 1986, 88-144.

21 Aricescu 1977, 32 şi urm; DID II, 71 şi urm.

22 Aricescu 1977, 32 şi urm.

23 Condurachi 1974, 83-88.

24 Simion 2007a, 324.

25 Pârvan 1916, 64 şi urm. – la nr. 20; Pârvan 1974, 83 şi urm.

26 Pârvan 1916, 64 şi urm. – la nr. 20; Pippidi 1967, 229-337.

Noviodunum, şi-a păstrat decernarea onorifică ce i-a fost acordată de gerusia oraşului de unde a venit. O încercare de a stabili o similitudine a descoperirii noastre cu sarcofagul cu simboluri, şi mai ales cu cel al lui Alexandru, fiul lui Zmaragdos (din Muzeul din Constanţa)²⁷, ca şi cu cel de marmură de la Barboşi²⁸, ne determină să susţinem ideea că toate provin din aceleaşi ateliere sau centre greceşti care au folosit marmura de Proconnes²⁹. Dacă s-ar fi păstrat şi capacul sarcofagului nostru de la Isaccea, poate ne-ar fi dat, ca şi în celelalte cazuri, mai multe informaţii decât inscripţia şi coroana onorifică de pe faţada cuvei³⁰.

Un interes deosebit ce suportă comentarii mai ample este ultima descoperire de acest gen şi anume sarcofagul construit pentru Ulpia Iulia³¹. Dacă inscripţia de pe primul sarcofag ne arată starea unui patron (stăpân) gerusiat, neromanizat, dar care se bucura şi aici la Noviodunum, de toate prerogativele clasei sale sociale, în inscripţia de pe ultimul sarcofag ni se dezvăluie însă acel interesant proces legat de fenomenul de romanizare. O relaţie simplă între moneda descoperită la scheletul ce a aparţinut femeii mature (emisiune Faustina maior, 141) şi textul inscripţiei de care credem că se leagă numele defunctei care „a trăit 40 de ani”, momentul ne trimite la data naşterii ei, uşor de stabilit ca fiind în vremea lui Traian. Acest fapt i-a adus şi numele de Ulpia, pe când cel al lui Mithres trădează originea sa din Orientul Apropiat, gentilicul său arătându-ne că naturalizarea s-a petrecut în timpul lui P. Aelius Hadrian.

O altă informaţie extrem de preţioasă pe care ne-o dă inscripţia în discuţie este funcţia de ark(arius) = casier al flotei dunărene. Este primul izvor istoric care ne vorbeşte de acest grad şi funcţie în ierarhia flotei dunărene cu sediul la Noviodunum.

Deşi este un monument realizat din calcar, ceea ce implică ipoteza unei producţii locale, arhitectura sarcofagului trădează însă influenţa ideologică a mitologiei şi artei greco-orientale.

Friza de la baza acoperişului şi feţele acroterelor au fost ornamentate cu o serie de simboluri realizate în tehnica basorelief. O coardă de viţă de vie, din care se desprind pe alocuri câţiva cârcei, se ondulează pe toată lungimea frizei din faţă şi pe faţa acroterei din dreapta privirii noastre. Pe fiecare onduleu al coardei se află câte un ciorchine de strugure, în alternanţă cu câte o frunză de viţă. Pe cealaltă faţă a acroterei sunt executate patru simboluri ce reprezintă o floare de nufăr (lotus) – stânga sus, o floare de acant – dreapta sus, o floare de micsandră – stânga jos³² şi o stea (?) sau o rozetă ce reprezintă soarele, pe care o regăsim şi în alte monumente închinate zeului Mithres³³.

De fapt, toate simbolurile de pe sarcofagul ridicat de P. Aelius Mithres pentru Ulpia Iulia sunt reprezentări ale unor credinţe de tip greco-oriental. Floarea de lotus (nufăr) din vârful faţadei acroterei este un simbol mitic ce se pierde în legendele „Originei”. Lotusul era floarea

27 Alexandrescu-Vianu 1970, 280-282 şi 294 (nr. 26) - 296 (nr. 29).

28 Pârvan 1974, 83 şi urm.; Ştefan 1958, 322 şi urm; Alexandrescu-Vianu 1970, 296 şi urm.

29 Simion 2007a, 323 şi urm. Legătura dintre aceste sarcofage este evidentă atât în ceea ce priveşte compoziţia mărmurii, cât şi ca stil arhitectural şi chiar ca dimensiuni.

30 O privire atentă asupra coroanei, ne permite să constatăm că aceasta este alcătuită din ramuri şi frunze de măslin, între care se întrezăresc şi câteva frunze cu flori de acant.

31 Simion 1994-1995, 123 şi urm., nota 6.

32 Bordenache 1960, 261 şi fig.1 şi 2; Simion 1996, 119, nr. 4.3 şi bibliografia indicată la nota 44;

Săvulescu 1955, 200, pl. 32.

33 Alexandrescu-Vianu 1967, 229-233; Alexandrescu-Vianu 1970, 294 şi urm., la nr. 27 şi fig. 14;

Dragomir 1967, 186, fig. 9/3, 5-6; Pârvan 1974, 104 şi urm.; Covacef 2002, 164-168, pl. 26; Turcan 1989, 199 şi urm., 208 şi urm; Moga 2004-2005, 256 şi urm.; Păltânea 1972, 383 şi urm.

care s-a născut în „Apele primordiale” ca să poarte la suprafaţa lor pe zeul „Soare-copil”, reprezentând planta care a germinat sămânţa divină³⁴.

Mai mult chiar decât ea, în arhitectura antică şi în special în arta monumentală, a fost folosită floarea de acant³⁵, simbol al reuşitei omului în viaţă, al înnobilării spiritualităţii umane şi care a dat naştere stilului corintic din arhitectură.

Mult răspândită în toată regiunea mediteraneană şi a Orientului Apropiat, foarte preţuită şi cultivată de lumea antichităţii pentru frumuseţea ei decorativă este mixandra³⁶. Ea se înscrie în familia cruciferelor şi este îndrăgită atât pentru florile sale ornamentale, cât şi pentru utilizarea din punct de vedere medical.

Coroana de raze, din dreapta jos, se întâlneşte ca simbol mitologic şi pe frontonul sarcofagului de la Galaţi³⁷. Aceasta poate să însemne o rozetă sau o stea, simbol al nemuririi, al vieţii eterne, dar în acelaşi timp, el este şi simbolul divinităţii solare³⁸. Viţa-de-vie, cu ciorchinii de struguri redaţi în arhitectura a numeroase monumente funerare ca şi în cea a sarcofagului nostru, simbolizează aceeaşi idee a nemuririi şi renaşterii din „lumea subpământeană” ³⁹.

Întreaga ideologie susţinută prin aceste simboluri, propagă acea concepţie mithraică despre „odihna veşnică” de dincolo de mormânt. Ea a pătruns din Orient şi s-a extins în Dobrogea romană ca un adevărat fenomen petrecut mai ales în sec. II p.Chr.⁴⁰. Dovadă ne stau numeroasele descoperiri din Dobrogea închinate zeului Mithras⁴¹.

În ceea ce priveşte arhitectura celorlalte sarcofage, se caracterizează printr-o linie simplă, fără decoraţiuni sau tabula ansata, fără simboluri sau modificări ale formelor paralelipipedice obişnuite. Monumentalitatea lor capătă diferenţieri doar prin dimensiuni, aşa cum se remarcă la sarcofagul de la Bădila.

O notă concordantă la toate sarcofagele din calcar descoperite in situ şi nejefuite, îl constituie faptul că toate au fost destinate pentru femei. Sarcofagul descoperit în 1958 în TV şi în care s-au descoperit trei schelete, a fost interpretat atunci ca aparţinând unei familii.

Imposibilitatea efectuării de analize antropologice şi faptul că şi alte asemenea morminte monumentale care au deţinut câte două schelete atribuite unor femei, ne permit azi să facem prezumţia că şi acel sarcofag a fost utilizat tot numai pentru femei, depuse chiar în etape diferite, având în vedere acelaşi procedeu de folosire al raclei la depunerea defunctului în cuvă.

Inventarul deţinut de aceste morminte creează şi el subiectul pentru o seamă de observaţii de ordin ideologic. Sub acest aspect subliniem faptul că persoanele decedate înainte de vârsta maturităţii s-au bucurat de mult mai multă atenţie în asigurarea unei dotări cu vase de ofrandă şi obiecte personale faţă de cele care depăşiseră această etapă a vieţii. În sarcofagul de la Bădila defuncta depusă în racla de lemn şi apreciată ca având o vârstă situată în pragul adolescenţei, i-au fost depuse în plus, pentru viaţa veşnică, nu mai puţin de patru perechi de

34 Eliade 1981, 91; Simion 1996, 119.

35 Bordenache 1960, 255-272, fig. 1, 2 şi 7.

36 Săvulescu 1955, nota 28.

37 Vezi mai sus nota 31.

38 Moga 2004-2005, 259 şi urm. cu bibliografia citată; Turcan 1989, 197-205.

39 Covacef 2002, 193 şi 226; motivul viţei-de-vie cu struguri îl găsim pe multiple stele funerare:

Alexandrescu-Vianu 2000, 148-154, pl. 85-88, cu bibliografia folosită.

40 Covacef 2002, 194; Pippidi 1969, 192 şi urm. şi 306-309.

41 Pârvan 1913, 509-518; Pârvan 1974, 104 şi urm.; Pippidi 1969, 386 şi urm.; Covacef 2002, 165-167 cu bibliografia citată; Moga 2004-2005, 257-272.

încălţăminte, o casetă cu farduri, pieptene, bijuterii şi vase de ofrandă. Obiceiul s-a repetat şi în sarcofagul construit pentru Ulpia Iulia, ca şi în cel sigilat de la Groapa Cailor.

În stabilirea relaţiilor dintre necropolă şi societatea din cetate, o cotă aparte revine întregului inventar descoperit în aceste monumente funerare. Ne referim la toate acele simple şi diverse vase ceramice, de la cănile de tip oenochoe, ulcioare, ulcele, căni şi căniţe şi până la opaiţe, toate ne confirmă şi susţin existenţa unei industrii în domeniu, foarte dezvoltată, capabilă să aprovizioneze şi alte pieţe de desfacere. La acestea se mai adaugă şi obiectele de import, anumite vase din categoria terra sigilata, unguentarii şi alte vase din sticlă şi chiar amfore sau amforete care ne trimit la existenţa unui intens comerţ cu alte centre din lumea romană.

În acelaşi cadru de relaţii cu lumea romană din marile centre ale Imperiului, se înscrie şi folosirea acelor casete pentru obiectele de uz personal, care mai de care mai decorate cu aplice de bronz. La toate acestea se adaugă şi obiectele de podoabă, de la simplele bijuterii până la cele cu caracter magic sau profilactic. În completarea elementelor ce alcătuiesc forma şi aspectul compoziţiei sociale din cetatea Noviodunum a veacului II p.Chr., a constituit şi acea parte din coafura tinerei din sarcofagul Iuliei, care s-a conservat întocmai şi care ne dă imaginea modei utilizate în elita societăţii cetăţii. Nu putem trece cu vederea nici practicile ritual-funerare privind depunerea monedei în mormânt, de obicei în gura sau pe pieptul decedatului. Este onorariul tradiţional pe care mai toate popoarele mediteraneene au credinţa că trebuie să-l dea lui Charon. Acest obicei ţine de o anumită ideologie legată de cultul vieţii de dincolo pe care l-am mai sesizat şi la simbolurile sculptate pe faţada sarcofagului construit pentru Ulpia Iulia şi, în mai mică măsură, pe cel din marmură.

Desigur, atât monumentele, cât şi inventarul lor sunt produse ale unui grup destul de restrâns din societatea cetăţii, dar care exista, acţiona şi se manifesta ca atare atât în viaţa cotidiană, cât şi în gândirea pentru „cea veşnică”. Luxul şi activitatea din viaţa pământeană trebuia să le aibă şi să le continue şi în cea necunoscută, aşa după cum le-a dăruit-o şi le-a prescris-o zeul prin dogma cultului său. Bijuteriile descoperite, obiectele vestimentare de uz personal care s-au mai păstrat, toate ne relevă că societatea dominantă a cetăţii Noviodunum era la curent cu formele de viaţă şi manifestările ce se desfăşurau în marile centre ale imperiului.

Cu toate acestea, nota caracteristică a oraşelor de margine se remarcă prin modestie, în comparaţie cu luxul şi moda ce domina viaţa cotidiană a marilor oraşe. Dintr-un studiu comparativ, oricât de sumar ar fi el, între descoperirile de la Noviodunum şi cele din necropolele Tomisului, ori ale celor din Callatis sau de la Histria, se poate observa că diferenţele sunt pregnante⁴². Ele se manifestă cu precădere în notele ce caracterizează luxul şi mai ales în domeniul artelor destinate cultului pentru morţi, de la obişnuitele stele funerare până la statui şi altare funerare⁴³. Noviodunum a fost un centru militar în esenţă, cu un teritoriu în dotare şi administrare, o răscruce de drumuri în marile trasee comerciale ale imperiului⁴⁴ şi mai puţin un antrepozit în sistemul de vehiculare a mărfurilor, sau un centru meşteşugăresc capabil să răspundă unor cerinţe zonale mai largi şi a unor pieţe îndepărtate. Societatea Noviodunum-ului, după cât putem cunoaşte prin descoperirile de până acum, era mai degrabă un consumator de bunuri şi un producător limitat de anumite produse cerute de marile centre ale lumii romane. Viaţa economică a prosperat, după părerea noastră, prin diversele unităţi de

42 A se vedea inventarul descoperirilor comunicate de Rădulescu, Coman, Stavru 1973, 247-265.

43 Covacef 2002.

44 Suceveanu 1977, 26 şi urm.; 59, 97 şi urm. şi 133-135.

producţie din teritoriu⁴⁵ şi printr-un comerţ de proporţii. Mărturie incontestabilă în acest sens ne sunt tezaurele şi numeroasele descoperiri monetare care s-au făcut în acest teritoriu⁴⁶.

Bibliografie

Alexandrescu, P. 1966, Histria. II, Necropola tumulară, Săpături 1955-1961, Bucureşti.

Alexandrescu-Vianu, M. 1967, Un sarcophage mithriaque au Musée de Galatzi, RÉSEE 5, 1-2, 229-233.

Alexandrescu-Vianu, M. 1970, Les sarcophages romains de Dobroudja, RÉSEE 8, 2, 269-328.

Alexandrescu-Vianu, M. 2000, La sculpture en pierre et en terre-cuitte, Histria 9, Bucureşti.

Aricescu, A. 1977, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti.

Barbu, V. 1963, Monumenti fuberari con inscrizioni rinvenuti a Tomis, Dacia, N.S. 7, 559-562.

Barbu, V. 1971, Din necropolele Tomisului. I. Tipuri de morminte din epoca romană, SCIV 22, 47-68.

Baumann, V. H. 1984, Piese sculpturale şi epigrafice în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea, Peuce 9, 207-233.

Baumann, V.H. 1995, Aşezări rurale antice în zona Gurilor Dunării. Contribuţii arheologice la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p.Chr.), BiblIP-A 1.

Bordenache, G. 1960, Attivita edilizia a Tom inel II secolo dell’ EN, Dacia, N.S. 4, 255-272.

Bordenache, G. 1965, Temi e motivi della plastica funeraria di età romana nella Moesia Inferior, Dacia 9, 253-281.

Brătescu, C. 1931, Sarcofagul cu simboluri din Constanţa, Analele Dobrogei 12, 1-12, 209-243.

Bujor, Exp., 1960, Progrebalynyc obriady v necropole iz Noviodunum, Dacia, N.S. 4, 525-539.

Bujor, Exp., Simion, G. 1961, Săpăturile de salvare din cimitirul roman de la Isaccea (Tulcea, reg. Constanţa), Materiale 7, 391-399.

Condurachi, Em. 1974, Classis Flavia Moesica au I^er siècle de n.é, în Actes du IX^e Congrès des frontières romaines, Bucureşti, 83-88.

Covacef, Z., 1974, Quelques aspects de l’art funéraire romain à Tomi, Pontica 7, 295-305.

Covacef, Z., 2002, Arta sculpturală în Dobrogea romană, sec. I-III, Cluj-Napoca.

Dolinescu-Ferche S. 1970, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca (1963 - 1967) (jud.

Teleorman), Materiale 9, 317-321.

Dragomir, I.T., 1967, Descoperiri arheologice pe actualul teritoriu al Galaţiului din cele mai vechi timpuri până la întemeierea oraşului, Danubius 1, 179-212.

Eliade, M. 1981, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Bucureşti.

Kurtz, D. C., Boardman, J. 1971, Aspects of Greek and Roman Life, Cornell University Press, Ithaca.

Lungu, V., Chera, C. 1986, Contribuţii la cunoaşterea complexelor funerare de incineraţie

„rug-busta” de epocă elenistică şi romană de la Tomis, Pontica 19, 89-114.

Moga, I., 2004-2005, Mithra în Asia Mică şi în lumea romană, Pontica 37-38, 253-273.

Olteanu, Şt., Grigore, N., Nicolae, V. 2007, Comunitatea sătească de la Şirma, judeţul Prahova (sec. II-X d.Chr), în lumina izvoarelor arheologice, Bucureşti.

Papuc, Gh. 1974, Un sarcofag de epocă romană din Tomis, Pontica 7, 307-316.

45 Baumann 1995, 269-322 şi urm.

46 Preda, Simion 1971, 167-178.

Pârvan, V. 1913, Ulmetum, II, Bucureşti.

Pârvan, V. 1916, Histria. IV, AARMSI 2, 38, Bucureşti.

Pârvan, V. 1974, Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării², Bucureşti.

Păltănea, P. 1972, Informaţii arhivistice despre un sarcofag roman de la Galaţi, ArhMold 12, 383-385.

Pippidi, D.M. 1967, Contribuţii la istoria veche a României², Bucureşti.

Pippidi, D.M. 1969, Studii de istorie a religiilor antice, Bucureşti.

Preda, C., Simion, G., 1971, Tezaurul de monede imperiale romane descoperit la Isaccea – jud. Tulcea şi atacul gotic din vremea lui Gallienus, Peuce 2, 167-178.

Popescu, E. 1979, Les inscriptions sur les sarcophages de Scythie Mineure. Commentaire épigraphique, RÉSEE 8, 319-328.

Protase, D. 1962, Şantierul arheologic Soporul de Câmpie, Materiale 8, 527-536.

Protase, D. 1971, Rituri funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti.

Rădulescu, A., Coman, E., Stavru, C. 1973, Un sarcofago di età romana scoperto nella necropoli tumulare di Callatis, Pontica 6, 247-263.

Robert, L., 1960, Épitaphes juives d’Éphèse et de Nicomédie, Hellenica 11-12, 484-486.

Săvulescu, T. 1955, Flora R. P. România, III, Bucureşti.

Simion, G. 1977, Descoperiri noi pe teritoriul Noviodumensis, Peuce 6, 123-148.

Simion, G. 1984, Descoperiri noi în necropola de la Noviodunum, Peuce 9, 75-95.

Simion, G. 1991, Trei piese romane de arta monumentala descoperite la Isaccea, jud.Tulcea, RMI 60, 2, 3-7.

Simion, G. 1994, Rituri şi ritualuri funerare practicate în necropola romană de la Noviodunum, Pontica 27, 91-105.

Simion, G. 1994-1995, Ensemble funéraire de la nécropole tumulaire de Noviodunum (Isaccea)- avec une expertise de S. Apostolescu, T. Apostolescu, A. Scarlat et V. Zoran, Dacia, N.S. 38-39, 121-149.

Simion, G. 1996, Vase romane de bronz descoperite la Noviodunum, Peuce 12, 113-136.

Simion, G. 2005-2006, Gemele din colecţia ICEM Tulcea, Peuce, S.N. 3-4, 173-182.

Simion, G. 2007a, Piese sculpturale din marmură descoperite în nordul Dobrogei şi problema provenienţei lor. Cu expertize realizate de Norman Herz, Mircea Penţia, Mihai Soroiu, Marin Şecleman, în Omagiu lui Florea Costea, Braşov, 317-347.

Simion, G. 2007b, Alte descoperiri în necropola tumulară romană de la Isaccea, Pontica 40, 307-338.

Simion, G. 2007c, Gemele din colecţia I.C.E.M. Tulcea, Peuce, S.N., 3-4, 173-182.

Suceveanu, Al. 1977, Viaţa economică în Dobrogea romană, sec. I-III e.n., Bucureşti.

Ştefan, A.S. 1973, Noviodunum, studiu de foto-interpretare arheologică, BMI 42, 1, 3-14.

Ştefan, Gh. 1958, Dinogetia – a problem of ancient topography, Dacia, N.S. 2, 317-329.

Turcan, R. 1989, Les cultes orientaux dans le monde romain, Paris.

Gavrilă Simion Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Str. 14 Noiembrie nr. 5 820009, Tulcea Tel. 0240-513231