ANNALES DE L'UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA

(1)

ANNALES DE L'UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA

ANALELE

UNIVERSITÃ|II DIN CRAIOVA

SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE

LIMBI STRĂINE APLICATE



ANUL VIII, Nr. 1/2012

EUC

EDITURA UNIVERSITARIA

(2)

ANNALES DE L’UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA

ANALELE UNIVERSITĂŢII DIN CRAIOVA

SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE

LIMBI STRĂINE APLICATE



ANUL VIII, Nr. 1/2012

EDITURA UNIVERSITARIA

EUC

(3)

13, rue Al. I. Cuza, Dolj, Roumanie

On fait des échanges de publications avec les institutions similaires du pays et de l’étranger

ANNALS OFTHE UNIVERSITY OF CRAIOVA 13, Al. I. Cuza Street, Dolj, Romania

We exchange publications with similar institutions of our country and from abroad

C

OMITETUL

D

E

R

_EDACŢIE

Nicolae PANEA: Redactor-şef

M

EMBRI

Emilia PARPALĂ-AFANA (Craiova) Anda RĂDULESCU (Craiova) Diana DĂNIŞOR (Craiova) Aloisia Ş^OROP (Craiova)

Angelica VÂLCU (Galaţi)

C

OMITETUL

Ş

TIINŢIFIC Sándor ALBERT (Szeged) Mirella CONENNA (Bari)

Jan GOES (Arras)

Antonio PAMIES BERTRAN (Granada) Nicole RIVIÈRE (Paris)

Ghislaine ROLLAND-LOZACHMEUR (Brest) Francesca SAGGINI (Tuscia)

Fabienne SOLDINI (Aix-en-Provence) Bledar TOSKA (Vlora)

Cristina TRINCHERO (Torino) Francis YAICHE (Paris)

Laurenţiu BĂLĂ: Secretar de redacţie ISSN: 1841-8074

(4)

Actele Colocviului Internaţional

„Limbă, Cultură, Civilizaţie”

MARGINE, MARGINAL, MARGINALITATE Craiova, 20-22 septembrie 2012

Acts of International Colloquium

“Language, Culture, Civilisation”

MARGE, MARGINAL, MARGINALITY Craiova, 20-22 of September 2012

Actes du Colloque International

« Langue, Culture, Civilisation » MARGE, MARGINAL, MARGINALITÉ

Craiova, 20-22 septembre 2012

(5)

(6)

C U P R I N S

Mihaela ALBU & Dan ANGHELESCU: Scriitorii români din exil – înăuntrul

sau în afara literaturii române? Propuneri pentru revizuirea canonului ... 11

Cristina Maria ANDREI: Marginalizing Teacher’s Exposition – a Wonderful Way for Students to Discover Language by Themselves ... 25

Sultana AVRAM: A Marginalized Painter: Gheorghe Mocanu ... 30

Laurenţiu BĂLĂ: Figures de la marginalité dans l’œuvre d’Aristide Bruant : la prostituée et le proxénète ... 38

Denisa BĂRBUCEANU: When “Knowledge” Becomes Decay... at the Margins of Eden 51 Gabriela BIRIŞ: „Standard” şi „marginal” în predarea RLS ... 56

Felicia BURDESCU: Things That Matter in Henry James’ Short Story ... 62

Adrian-Florin BUŞU: Marginalizarea – expresie ideologică şi instinctuală .. 69

Ileana-Mihaela CHIRIŢESCU: Nina – une mouette fragile qui s’échappe à l’empire du temps. Le personnage Nina, de Tchekhov à Visniec ... 80

Ana-Maria DEMETRIAN: Marginalizing Romanian Language under the Pressure of English Language?! ... 86

Georgiana-Elena DILĂ: Arthur Miller’s Jewishness and the Consequences of Belonging to a Harassed Minority ... 98

Ilona DUŢĂ: Marginalitate şi ex-centrare fantasmată a eului în romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu ... 107

Maria-Magdalena FĂURAR: The Religious Dimensions of Social Marginality in Toni Morrison’s Paradise ... 124

Rodica FOFIU: La Fascinante langue roumaine. Extraits de la correspondance de Cioran à ses proches ... 131

Lavinia Ileana GEAMBEI: Paul Goma, Le Calidor : du centre vers la marge ... 145

Attila JAKAB: Mécanismes de marginalisation sociopolitique dans la société hongroise (19^e-20^e siècles). Perspectives pour une méthode comparatiste ... 159

Laviniu Costinel LĂPĂDAT: Racial Discrimination and Social Marginalisation in Ralph Ellison’s Invisible Man ... 169

Adriana LĂZĂRESCU: Borders and Corners – An Impeccable Variation ... 176

Camelia MANOLESCU: Wilfried N’Sondé entre révolte et marginalité ... 183

Diana MARCU: Margins in Dealing with Age-Group Learners ... 194

Mihaela MARCU: Natural Culture vs. Organisational Culture: Ideologies, Values, Personalities ... 200

Cristina MĂNDOIU: On Margins and Marginalization in William Faulkner’s A Rose for Emily ... 207

Armela PANAJOTI: On the Margins of the Text – Silent Speech Communities in Nostromo ... 213

Irina PĂNESCU: Striving to Meet the Criteria for Inclusion in Absalom, Absalom! ... 218

(7)

Florina-Elena PÎRJOL: Ce mănâncă mahalaua – portret al periferiei în proza românească ... 225 Catrinel POPA: Readings Habits and Identity Challenges ... 241 Mihaela PRIOTEASA: Circling Back to the Beginning – ‘A Descent into the

Maelstrom’ ... 249 Frosina QYRDETI & Adriana GJIKA: I mass media in Italia e lo stereotipo

Albanese ... 255 Anda RĂDULESCU: Max Aue de Jonathan Littell – un marginal des plus

controversés ... 263 Ghislaine ROLLAND-LOZACHMEUR: La Marginalisation du patient at-

teint du cancer : analyse linguistique des discours ... 271 Rosina SCALISE SPRINGER: Benedetto Croce – un intellectuel italien

marginalisé face à l’avènement du fascisme ... 289 Daniela SCORŢAN: La Langue française devient-elle une langue marginale

de nos jours ? ... 294 Fabienne SOLDINI: Le roman policier - une littérature de la marge ... 300 Simona Nicoleta STAICU: Preponderant and Marginalized Medical Phra-

seological Units in Specialized Texts ... 310 Andreea Mihaela STOIAN: A Possible Scenario – Marginalizing Traditional

Teaching Methods in Favour of Online English Learning ... 316 Emilia TOMESCU: Gender Discrimination versus Citizenship ... 323 Bledar TOSKA: Marginalized Wilde – A Short Linguistic Analysis of The

Picture of Dorian Gray ... 329 Lelia TROCAN: Résilience ... 337 Maria Roxana TUDOROIU: Marginal vs. Central in John Steinbeck’s

East of Eden ... 343 Emmanuelle VALLI: La Littérature, un vortex privilégié dans les processus

de différenciation des identités marginales ? Le cas de la Corse ... 348 Iulia WISOŞENSCHI: Condiţia marginală a deportatului din Bărăgan în

societatea totalitară românească ... 370 Francis YAICHE: Marges et marginalités ... 379 Camelia ZĂBAVĂ: Politicul – factor (important) de marginalizare lingvistică.

Comunism şi postcomunism ... 389

(8)

C O N T E N T S

Mihaela ALBU & Dan ANGHELESCU: Exiled Romanian Writers - Within or Outside Romanian Literature? Suggestions for a New Canon ... 11 Cristina Maria ANDREI: Marginalizing the Teacher’s Exposition – a Wonder-

ful Way for Students to Discover Language by Themselves ... 25 Sultana AVRAM: A Marginalized Painter: Gheorghe Mocanu ... 30 Laurenţiu BĂLĂ: Figures of the Margin in Aristide Bruant’s Work : the Pros-

titute and the Pimp ... 38 Denisa BĂRBUCEANU: When “Knowledge” Becomes Decay... at the Margins

of Eden ... 51 Gabriela BIRIŞ: „Standard”and „Margin” in Teaching Romanian as a Fo-

reign Language ...

56 Felicia BURDESCU: Things That Matter in Henry James’ Short Story ... 62 Adrian-Florin BUŞU: Marginalization –Ideologic and Instinctual ... 69 Ileana-Mihaela CHIRIŢESCU: Nina – a fragile seagull escaping time. The

Character by That Name from Anton Tchekhov to Matei Visniec ... 80 Ana-Maria DEMETRIAN: Marginalizing Romanian Language under the

Pressure of English Language?! ... 86 Georgiana-Elena DILĂ: Arthur Miller’s Jewishness and the Consequences

of Belonging to a Harassed Minority ... 98 Ilona DUŢĂ: The Ego’s Marginalization and Fantastic Ex-Centrality in

Mircea Cărtărescu’s Blinding ... 107 Maria-Magdalena FĂURAR: The Religious Dimensions of Social Marginality

in Toni Morrison’s Paradise ... 124 Rodica FOFIU: The Fascinating Romanian Language. Extracts from Cioran’s

Correspondence ... 131 Lavinia Ileana GEAMBEI: Le Calidor by Paul Goma : from Center to Pe-

riphery ... 145 Attila JAKAB: Mechanisms of Sociopolitical Marginalization in the 19^th and

20^th Centuries Hungarian Society. Perspectives for a Comparative Method 159 Laviniu Costinel LĂPĂDAT: Racial Discrimination and Social Marginalisation

in Ralph Ellison’s Invisible Man ... 169 Adriana LĂZĂRESCU: Borders and Corners – An Impeccable Variation 176 Camelia MANOLESCU: Wilfried N’Sondé between Revolt and Marginali-

zation ... 183 Diana MARCU: Margins in Dealing with Age-Group Learners ... 194 Mihaela MARCU: Natural Culture vs. Organisational Culture: Ideologies,

Values, Personalities ... 200 Cristina MĂNDOIU: On Margins and Marginalization in William Faulkner’s A

Rose for Emily ... 207

(9)

Armela PANAJOTI: On the Margins of the Text – Silent Speech Communities in Nostromo ... 213 Irina PĂNESCU: Striving to Meet the Criteria for Inclusion in Absalom,

Absalom! ... 218 Florina-Elena PÎRJOL: What Do Outskirts Eat? Romanian Periphery in Ro-

manian Prose ... 225 Catrinel POPA: Reading Habits and Identity Challenges ... 241 Mihaela PRIOTEASA: Circling Back to the Beginning – A Descent into the

Maelstrom ... 249 Frosina QYRDETI & Adriana GJIKA: Mass Media in Italy and the Albanian

Stereotype ... 255 Anda RĂDULESCU: Max Aue by Jonathan Littell – One of the Most Con-

troversial Marginal Characters ... 263 Ghislaine ROLLAND-LOZACHMEUR: Marginalization of the Cancer

Patient : Discourse Analysis ... 271 Rosina SCALISE SPRINGER: Benedetto Croce – a Marginalized Italian

Intellectual Facing the Advent of Fascism ... 289 Daniela SCORŢAN: Is French Turning into a Marginal Language? ... 294 Fabienne SOLDINI: Detective Fiction – a Marginal Genre ... 300 Simona Nicoleta STAICU: Preponderant and Marginalized Medical Phra-

seological Units in Specialized Texts ... 310 Andreea Mihaela STOIAN: A Possible Scenario – Marginalizing Traditional

Teaching Methods in Favour of Online English Learning ... 316 Emilia TOMESCU: Gender Discrimination versus Citizenship ... 323 Bledar TOSKA: Marginalized Wilde – A Short Linguistic Analysis of The

Picture of Dorian Gray ... 329 Lelia TROCAN: Resilience ... 337 Maria Roxana TUDOROIU: Marginal vs. Central in John Steinbeck’s

East of Eden ... 343 Emmanuelle VALLI: Is Literature a Privileged Vortex in the Process of Dif-

ferentiation of Marginal Identities? The Case of Corsica ... 348 Iulia WISOŞENSCHI: The Marginalization of the Baragan Exiled in Ro-

manian Totalitarian Society ... 370 Francis YAICHE: Margin and Marginality ... 379 Camelia ZĂBAVĂ: The Political – an Important Factor in Linguistic Margina-

lization. Communism and postcommunism ... 389

(10)

S O M M A I R E

Mihaela ALBU & Dan ANGHELESCU : Les Écrivains roumains de l’exil – dans la littérature roumaine ou en marge ? Propositions de réviser le canon 11 Cristina Maria ANDREI : La Marginalisation du discours professoral – une

manière agréable de découvrir le langage par les étudiants-mêmes ... 25 Sultana AVRAM: Un peintre marginalisé: Gheorghe Mocanu ... 30 Laurenţiu BĂLĂ : Figures de la marginalité dans l’œuvre d’Aristide Bruant :

la prostituée et le proxénète ... 38 Denisa BĂRBUCEANU : Quand le “savoir” devient déchéance... aux confins du

Paradis ... 51 Gabriela BIRIŞ : „Standard” et „marginal” dans l’enseignement du RLS

(Roumain Langue Étrangère)...

56 Felicia BURDESCU : Les Choses ayant de l’importance dans la nouvelle

d’Henry James ...

62 Adrian-Florin BUŞU : La Marginalisation – expression idéologique et ins-

tinctuelle ...

69 Ileana-Mihaela CHIRIŢESCU : Nina – une mouette fragile qui s’échappe à

l’empire du temps. Le personnage Nina, de Tchekhov à Visniec ... 80 Ana-Maria DEMETRIAN : La Marginalisation du roumain sous la pres-

sion de l’anglais ... 86 Georgiana-Elena DILĂ : La Judéité d’Arthur Miller et les conséquences de

l’appartenance à une minorité harcelée ... 98 Ilona DUŢĂ : Marginalité et ex-centralisation fantasmatique du moi dans

le roman Orbitor de Mircea Cărtărescu ... 107 Maria-Magdalena FĂURAR : Les Dimensions religieuses de la marginalité so-

ciale dans le Paradis de Toni Morrison ... 124 Rodica FOFIU : La fascinante langue roumaine. Extraits de la correspondance

de Cioran à ses proches ... 131 Lavinia Ileana GEAMBEI : Paul Goma, Le Calidor : du centre vers la marge 145 Attila JAKAB : Mécanismes de marginalisation sociopolitique dans la société

hongroise (19^e-20^e siècles). Perspectives pour une méthode comparatiste ... 159 Laviniu Costinel LĂPĂDAT : Discrimination raciale et marginalisation sociale

dans Homme invisible, pour qui chantes-tu ? de Ralph Ellison ... 169 Adriana LĂZĂRESCU : Frontières et recoins – une variation impeccable 176 Camelia MANOLESCU : Wilfried N’Sondé entre révolte et marginalité ... 183 Diana MARCU : Marges portant sur le groupe d’âge des apprenants ... 194 Mihaela MARCU : Culture naturelle /vs./ culture organisationnelle : idéo-

logies, valeurs, personnalités ... 200 Cristina MĂNDOIU : Sur les marges et la marginalisation dans Une rose pour

Emily de William Faulkner ... 207

(11)

Armela PANAJOTI : Au bord du texte – les communautés muettes dans Nos- tromo ... 213 Irina PĂNESCU : S’efforcer de remplir les critères d’inclusion dans le ro-

man Absalon, Absalon ! ... 218 Florina-Elena PÎRJOL : Qu’est-ce qu’on mange dans la banlieue – portrait de

la périphérie dans la prose roumaine ... 225 Catrinel POPA : Habitude de lecture et défis identitaires ... 241 Mihaela PRIOTEASA : Boucler la boucle – ‘Une descente dans le ma-

elstrom’ ...

249 Frosina QYRDETI & Adriana GJIKA : Les Média italiens et le stéréotype

albanais ... 255 Anda RĂDULESCU : Max Aue de Jonathan Littell – un marginal des plus

controversés ... 263 Ghislaine ROLLAND-LOZACHMEUR : La Marginalisation du patient

atteint du cancer : analyse linguistique des discours ... 271 Rosina SCALISE SPRINGER : Benedetto Croce – un intellectuel italien

marginalisé face à l’avènement du fascisme ... 289 Daniela SCORŢAN : La Langue française devient-elle une langue marginale

de nos jours ? ... 294 Fabienne SOLDINI : Le Roman policier – une littérature de la marge ... 300 Simona Nicoleta STAICU : Unités phraséologiques prépondérantes et

marginalisées dans les textes spécialisés ... 310 Andreea Mihaela STOIAN : Un possible scénario : La marginalisation des

méthodes traditionnelles dans l’enseignement anglais électronique ... 316 Emilia TOMESCU : Discrimination sexuelle /vs./ citoyenneté ... 323 Bledar TOSKA : La Marginalisation du sauvage – Une brève analyse lin-

guistique du roman Le Portrait de Dorian Gray ... 329 Lelia TROCAN : Résilience ... 337 Maria Roxana TUDOROIU : Marginal vs. Central dans À l’est d’Éden

de John Steinbeck ... 343 Emmanuelle VALLI : La Littérature, un vortex privilégié dans les processus

de différenciation des identités marginales ? Le cas de la Corse ... 348 Iulia WISOŞENSCHI : La Condition marginale du déporté en Bărăgan

dans la société totalitaire roumaine ... 370 Francis YAICHE : Marges et marginalités ... 379 Camelia ZĂBAVĂ : Le Politique – facteur (important) de marginalisation lin-

guistique. Communisme et postcommunisme ... 389

(12)

Scriitorii români din exil – înăuntrul sau în afara literaturii române? Propuneri pentru revizuirea canonului

Mihaela ALBU / Dan ANGHELESCU Asociaţia Culturală Internaţională „Carmina Balcanica”, București (România)

<[email protected]> / <[email protected]>

ABSTRACT: Romanian Writers in Exile – Inside or Outside of the Romanian Li- terature? Some Suggestions for Modifying the Literary Canon

Horia Stamatu, a Romanian poet who spent the most important part of his life in exile, is almost absent in the Romanian readers’ perception today. In spite of this, he was very much appreciated by some of the important intellectuals of our exile. A significant ex- ample could be Eugen Ionesco, who considered Stamatu “a great poet, maybe the great- est of Romania.” In our paper, we present in short some characteristics of his poetry, together with his important activity as a translator from Hölderlin and Juan de la Cruz.

KEYWORDS: exile, memory, poetry in Romanian, Romanian literature, literary canon Şi în exil şi în ţara regăsită de mâine, poezia lui Horia Stamatu va sfinţi locul şi vremea împli- nind sorocul spiritualităţii româneşti, hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice, prin eclipse des- chizătoare.

Virgil Ierunca Introducere

Pornim în prezentarea de faţă de la un fapt – cel puţin surprinzător, dacă nu impar- donabil – şi anume acela al absenţei (sau marginalizării) unor nume foarte importante de scriitori români din mult mediatizata Istorie critică a literaturii române a lui Ni- colae Manolescu.

Nu luăm în discuţie aici parti-priurile sau inechităţile flagrante asupra unor opere scrise de-a lungul timpului, dar mai cu deosebire în perioada contemporană în ţară, semnalate deja în diverse cronici la Istorie, ci absenţa unor scriitori care au trăit (şi au creat) cea mai mare parte a vieţii lor în afara României. Este vorba în primul rând de o certă necesitate de revizuire a canonului (general şi didactic totodată), iar refe- rinţa la cartea lui Manolescu nu este întâmplătoare. Alături de Eugen Simion, Nico- lae Manolescu a devenit, în timp, autoritatea supremă în ceea ce priveşte stabilirea acestui canon.

Vom începe totuşi mai întâi cu acordarea unor circumstanţe atenuante.

Absenţa unui nume important ca cel al lui Vintilă Horia, singurul scriitor român medaliat cu prestigiosul premiu Goncourt (la vremea aceea singurul scriitor străin

(13)

care a obţinut acest premiu!) poate fi justificată în subtext prin faptul că romanul Dumnezeu s-a născut în exil (ca şi altele) a fost scris în limba franceză¹. La întreba- rea, firească, într-un fel, dacă aceste opere aparţin sau nu literaturii române, răspun- sul ar fi negativ, bazându-ne pe modalitatea expresiei lingvistice. Dar Vintilă Horia a scris şi în limba română, în primul rând poezie, dar şi romane. El şi alţi scriitori ai generaţiei sale au plecat având deja volume publicate în ţară, continuându-şi activi- tatea literară în paralel în limba spaţiului de adopţie cu lucrări în limba maternă. Să- i amintim numai pe Alexandru Busuioceanu, pe Alexandru Ciorănescu, pe Ştefan Baciu, alături de foarte cunoscuţii Eliade, Ionescu, Cioran. Ca atare – locul lor este (şi) în istoria literaturii române, mai ales că multe dintre cărţile publicate sunt net superioare estetic unor opere incluse în amintita istorie sau studiate în şcoală.

1. Opinii de ieri şi Istoriile de astăzi

Ceea ce se petrece (încă) astăzi poate fi legat peste timp cu cele afirmate cândva, paradoxal şi şocant (în 1959, la un simpozion internaţional), de un intelectual de talia lui Tudor Vianu: „Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înlă- untrul graniţelor Republicii Populare Române.” (Herescu, 1962)

Iată o aberaţie emisă, din nefericire, de către unul dintre criticii şi esteticienii noştri importanţi care, supunându-se unei ideologii străine şi făcând jocul puterii comuniste, subsuma pe atunci cultura geografiei! Despre această – curioasă – afirmaţie s-a făcut vorbire numai în exil; în ţară, nici măcar acum nu este cunoscută de prea mulţi. O va amenda însă una dintre comentatoarele de mare anvergură filosofică, cu vaste cunoştinţe în lumea culturală românească, Isabela Vasiliu-Scraba. Aceasta, co- mentând „democraţia actuală”, aminteşte şi afirmaţia lui Tudor Vianu, dar face referire şi la o altă Istorie a literaturii române şi lao altă „autoritate” în materie, amen- dându-i de asemenea părerile:

În opinia criticului agreat de oamenii Moscovei, literatura română s-ar restrânge la ce s- a scris şi la ce s-a tipărit cu învoirea cenzurii comuniste². În ciuda evidentei ei falsităţi, asemenea părere a fost perpetuată (în diferite forme) până acum. Un exemplu îl oferă însuşi criticul Alex. Ştefănescu: Pretinzând a da seamă de valorile literaturii noastre de după anii patruzeci (unde o lăsase G. Călinescu) până în zilele noastre, în Istoria… sa recent apărută, el exclude mai toată literatura exilului românesc de după 1944.

Trecând în revistă cuprinsul voluminoasei Istorii (replică tot la Călinescu sau, cu alte cuvinte... „nasc şi-n zilele noastre” astfel de tomuri!), constatăm că Alex. Ştefănescu alege dintre autorii exilaţi aproape numai pe cei care într-un fel sau altul au reluat legăturile cu România după 1989 (Matei Vişniec, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, Matei Călinescu ş.a.). Dacă printre scriitorii care au trăit o parte însemnată din viaţă în afara ţării îl include şi pe Horia Stamatu, de exemplu, demonstrează că nu-i înţe- lege nici opera poetică, nici eseistica. Ba chiar mai mult. Citând cuvintele lui Eugen Ionescu de extremă apreciere la adresa poetului Stamatu – „un mare poet, poate cel mai mare al României actuale”³, criticul Ştefănescu pare a voi cu tot dinadinsul să

12

(14)

Mihaela Albu / Dan Anghelescu: Scriitorii români din exil – înăuntrul sau în afara...

fie original şi să-l contrazică! Cât despre valoroasele eseuri filosofice ale lui Horia Stamatu, autorul Istoriei, se rezumă la a spune că are o „argumentaţie tautologică”

şi se bazează pe o „erudiţie etalată fără graţie”. Iată un model clar de a spune nimic şi a te ascunde după cuvinte când nu înţelegi nimic din ideile filosofice ale autorului a cărui operă ţi-ai propus să o analizezi!

În finalul Istoriei..., deşi alocă un spaţiu unui capitol intitulat sugestiv „Întregirea literaturii române”, nu face decât să constate că după ‘89 au fost luaţi în considerare şi scriitori români din alte ţări şi dă o listă (incompletă!) cu numele acestora, repar- tizaţi geografic, incluzând totodată şi provinciile aparţinând azi altor ţări. „Expansi- unea reprezintă de fapt o întregire”, va conchide criticul. Numai că ...adevărata „re- întregire” ar fi constat în analiza operelor acestora şi încadrarea lor în rândul celor- lalte scrieri produse în ţară. Şi, în fond, punând acest aşa-zis capitol la sfârşit, nu face decât să-i marginalizeze din nou pe scriitorii care au fost oricum „ex-centrizaţi” de vitregiile istoriei!

În analiza sa asupra nerecuperării literaturii române scrise în afara ţării, Isabela Vasiliu-Scraba trage un semnal de alarmă asupra perpetuării practicilor comuniste în domeniul istoriei noastre literare:

E drept că doar de la căderea comunismului, tipărite de edituri minuscule şi instanta- neu «uitate» de noile manuale de liceu, au putut intra în circuitul cultural câteva cărţi ale scriitorilor români din exil şi unele cărţi fundamentale interzise până în 1989, precum Panorama literaturii române de Bazil Munteanu, apărută în 1996 la Editura Cra- ter a d-lui Ion Papuc în traducerea lui Vlad Alexandrescu, nepotul lui Tudor Vianu.

[Am putea spune că, în timp, istoria face dreptate!, n.n.].

Fiindcă editurile mari merg încă pe linia politicii culturale trasată de Leonte Răutu, atunci când pe cărţile lui Mircea Eliade nu-i trec începuturile carierei universitare la Bucureşti în calitate de asistent al lui Nae Ionescu. Sau când pe cărţile lui Mircea Vulcănescu nu scriu de «parodia» de proces început cu sentinţa, ferindu-se a informa cititorii de astăzi că judecătorii care l-au condamnat pe Mircea Vulcănescu au fost

«simpli mercenari ai răzbunării ocupantului» (apud Virgil Ierunca).

Reîntorcându-ne la Nicolae Manolescu, vom constata o marginalizare total nejusti- ficată a unor scriitori şi opere de importanţă majoră, care ar putea schimba cu ade- vărat canonul literaturii române. Dăm câteva exemple: Leonid Arcade, Alexandru Vona, Pavel Chihaia, Alexandru Ciorănescu. Sunt incluşi însă, ca şi la Alex. Ştefă- nescu, scriitori şi critici literari care, având şansa să trăiască şi după 1990, au reluat legătura cu ţara – Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Dorin Tudoran, Sorin Ale- xandrescu, Matei Vişniec ş.a.

O replică la astfel de false Istorii o dau critici literari care au trăit ei înşişi o parte din viaţă în exil – Marian Popa şi Ion Negoiţescu. Acesta din urmă, într-o proiectată Istorie a literaturii române (nefinalizată), va analiza, fără nicio departajare geogra- fică, „scriitori contemporani”, incluzând firesc opere scrise în ţară şi în afara ţării.

Sub acest titlu va publica însă un volum preliminar la Istorie, analizând lucrări – sinteze ori simple recenzii – ale unor autori români indiferent de locul în care au trăit şi au publicat.

(15)

Cum criticul însuşi (în „Prefaţa” la ediţia I) îşi trece în revistă volumele anteri- oare, enumerând scriitorii a căror operă a analizat-o, se poate uşor observa că ceea ce a publicat înainte de 1990 s-a axat exclusiv pe literatura din ţară (Cenzura nu i-ar fi permis altfel). Abia cu volumul – cu titlu simbolic – În cunoştinţă de cauză – va include, alături de Ana Blandiana ori Mircea Dinescu, pe Dorin Tudoran.

2. Semnificaţii ale literaturii exilului românesc

Într-un interviu publicat în România liberă, un neobosit cercetător al literaturii exilului românesc, Nicolae Florescu, rostea, cu referire la semnificaţiile adânci – şi to- todată tragice – ale acestei literaturi (produs al unei existenţe în suspensie în viziunea lui Vintilă Horia), câteva adevăruri care ar fi trebuit – şi încă mai de mult – să dea de gândit:

Literatura română ţine de specific, are trăsături definitorii în acest sens şi exilaţii au înţeles şi au experimentat tragic, pe propria lor piele, acest destin nefast al definirii condiţiei româneşti între străini. Vintilă Horia n-a putut să-şi scrie poezia, precum şi alţii, fie că ei s-au numit Nicu Caranica sau Horia Stamatu, Vasile Posteucă sau Ştefan Ion Gheorghe, decât în limba română, fiindcă doina ca şi bocetul nu se cântă în altă limbă fără ca să-şi anuleze valorile şi semnificaţiile mitice. Mircea Eliade a murit scri- indu-şi literatura numai şi numai în limba română. E o demonstraţie aici? E un adevăr sau o propagandă ridicolă şi ineficientă? Mă cutremur de câte ori mă gândesc la destinul tragic al lui Emil Cioran, cel fugind în franceză şi în sonurile clasice şi medievale ale acesteia, silit să o uite definitiv şi iremediabil, de o boală ce şi-a cerut drepturile şi şi-a impus consecinţele, în ultimele zile de viaţă, prin limba română pe care multe decenii de pribegie a căutat să o evite. Limba este un blestem al destinului nostru carpatic, ca şi spiritul mioritic ca şi conştiinţa cosmică a creştinismului nostru ortodox.

E bine să ne gândim, poate cu mai multă severitate, la acest adevăr indubitabil şi să ni-l amintim prin vechii cărturari ce i-au trasat valenţele expresive tocmai în limba prin care ei au adus acasă Biblia. Literatura exilului este o parte reprezentativă din conştientizarea fiinţei istorice a neamului nostru. Scoaterea ei din context, marginalizarea sau eludarea, constituie un proces politic cu consecinţe irecuperabile în stabilirea valorilor creativităţii naţionale.

(Stanca, 2008) Iată, totuşi, cât de ciudat apare faptul că demersurile de recuperare a memoriei cul- turale, chiar după două decenii de la căderea totalitarismului, se lasă încă îndelung, prea îndelung aşteptate. Tocmai când ele ar putea să constituie şi un binevenit act terapeutic pentru că, aşa cum afirma Monica Lovinescu „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie nor- mală ori cvasi-normală.” (1993: 60-61)

Din cele expuse mai sus, subliniem ideea că separarea pe motive geo-politice a scriitorilor români nu se poate justifica în niciun caz. Literatura română trebuie să cuprindă orice autor – şi cu atât mai mult pe cei de valoare –, indiferent unde s-au aflat când au scris sau în ce editură din lume au publicat.

14

(16)

3. Un reper important al literaturii române în exil: Horia Stamatu⁴

Alegem să demonstrăm în continuare necesitatea recuperării, dar şi a schimbării „lis- tei” de scriitori majori din istoria literaturii române cu o singură exemplificare – Ho- ria Stamatu.

Alături de Ştefan Baciu, de Vintilă Horia, de Alexandru Busuioceanu, de Alexan- dru Ciorănescu, de Constantin Amariuţei şi lista mai poate continua încă mult, poetul şi eseistul Horia Stamatu face parte din rândul acelor mari scriitori ai exilului româ- nesc pe care cititorul român nu a ajuns să-i cunoască sau, în cel mai fericit caz, decât fragmentar.

Deşi o autoritate de prestigiu mondial ca Eugen Ionescu îl aprecia la cote super- lative, iar acestor aprecieri li se alătura şi mereu scepticul Emil Cioran, cărţile lui Horia Stamatu continuă să zacă într-o nedreaptă uitare, poemele şi eseurile publicate în presa literară a exilului românesc timp de o jumătate de veac rămân în continuare acoperite de colbul nepăsării şi al ignoranţei. Fiind vorba despre o operă de spiritu- alitate românească de certă valoare, pe care de mult ar fi trebuit să o regăsim în studii aprofundate, această situaţie devine un fapt de neînţeles. Susţinem aceasta şi cu câ- teva dintre aprecierile formulate în vreme de către conaţionali cu privire la scrisul şi personalitatea lui Horia Stamatu, aprecieri preluate dintr-o bază de date on line⁵. Prima îi aparţine lui Vintilă Horia, el însuşi un scriitor şi eseist de mare cultură şi talent: „Cultura lui Horia Stamatu alături de geniul poetic din care i-a fost alcătuit destinul stau împreună mărturie pentru a sculpta în eternitate chipul unui poet care, ca şi Dante sau Eminescu, a crescut către el însuşi atât din cunoaştere cât şi din revelaţie, din înţelepciune cât şi din inspiraţie.” Preluăm în continuare şi aprecierile unui alt exilat, Titus Bărbulescu, asupra poeziei, dar şi asupra întregii opere dăruite literaturii noastre de către Horia Stamatu într-o frumoasă limbă română:

Poezia lui Horia Stamatu sună pur, în cadenţe care ne răscolesc vârsta lumii de acolo, de aici, de pretutindeni unde timpul şi spaţiul românesc sunt implicate în drama istoriei şi culturii umane. Scrie româneşte, gândeşte clasic româneşte, iubeşte frumosul, dispreţuieşte urâtul. Citindu-l şi recitindu-l astăzi pe Horia Stamatu – poezie, proză politică, vie, neconformistă, justă şi formulată viguros, studii critice vechi şi noi se- mănate prin publicaţiile exilului ai sentimentul jubilant de a fi în marea istorie şi lite- ratură românească.

3.1. Scurte note bio-bibliografice

Născut la 9 septembrie 1912 în Vălenii de Munte, judeţul Prahova, poetul, eseistul şi traducătorul Horia Stamatu (Stamatopol) absolvă cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Bucureşti luându-şi licenţa în 1937. Debutul literar şi- l face în revista Floarea de Foc condusă de Sandu Tudor. Este selectat cu două poeme în 1934 într-o Antologie a poeţilor tineri.În acelaşi an publică placheta de versuri Memnon, obţinând premiul Scriitorilor tineri, decernat de Fundaţia regală pen- tru literatură şi artă. Fapt semnificativ: printre laureaţii premiului din acel an se numărau Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Costantin Noica.

(17)

Între 1938 şi 1941, sub conducerea lui Mircea Vulcănescu, este redactor la Enci- clopedia României. În 1941 se refugiază în Germania unde, între anii 1946 şi 1948 devine lector de limba română al Universităţii din Freiburg im Breisgau, catedra de romanistică a profesorului Hugo Friedrich. În paralel, îşi continuă studiile de filosofie cu profesorul Max Müller, discipol al lui Martin Heidegger şi succesor la catedra acestuia. În următorii doi ani (1948-1950), conduce la Paris secţia literară a Institu- tului Român de Cercetări de pe lângă Sorbona, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugene Ionesco, fiind unul dintre fondatorii importanţi ai respectivului Institut.

Între creaţiile poetice importante din perioada postbelică menţionăm: Juvavum (1945), Râul (1947), Por las calzados de Punta Europa (1956), Exodo in mayo (1957), Recitativ (poeme în versuri şi proză, Madrid, Destin, 1963), Dialoguri (1964), Dialogos (Salamancha, 1971), Kairós (Paris, Caietele Inorogului, 1974), Jurnal (Salamancha, Asociacion Cultural Hispano-Rumana, 1976), Imperiul (Paris, Ioan Cuşa, Ethos, 1981).

Un loc important în preocupările lui Horia Stamatu îl ocupă cronicile literare şi – mai ales – eseurile publicate în limba română sau în limbi străine. În multe dintre acestea din urmă sunt abordate teme din sfera filozofiei culturii, a istoriei românilor, etnolingvistică, antropologie şi estetică. Astfel, în revista Destin, caietul aniversar nr. 11 (Madrid, 1959), publică eseul intitulat Câteva note asupra gândirii româneşti, iar în numărul 11 al Revistei Scriitorilor Români (1972), unul despre „Umorul ne- gru” şi „absurdul” în literatura română cultă şi populară. În următorul număr al aceleiaşi publicaţii (12 din 1973), apare altul intitulat Câteva lămuriri cu privire la Nae Ionescu.

În perioada anilor 1980-1986 numeroase eseuri vor fi publicate în revista Cuvân- tul Românesc apărută în 1976 la Hamilton, în Canada. Răspunzând invitaţiei lui Mi- hai Fotin Enescu, timp de aproape un deceniu – între anii 1951 şi 1960 – Horia Sta- matu trăieşte în Spania, la Madrid, unde se numără printre fondatorii revistelor Li- bertatea românească şi Fapta.

Din 1961 se reîntoarce în Germania, stabilindu-se definitiv la Freiburg⁶, unde – între 1962-1966– va ocupa funcţia de redactor la departamentul de Comunicare al unui institut întemeiat de prof. Arnold Bergsträsser. Pe tot parcursul acestei perioade continuă să se numere printre cei mai activi colaboratori ai publicaţiilor literare ale exilului românesc şi obţine Premiului Academiei Româno-Americane de Arte şi Şti- inţe (ARA).

3.2. Temeiuri şi implicaţii filozofice în poetica lui Horia Stamatu

Horia Stamatu face parte din categoria rarisimă a acelor poeţi despre care Eugen Simion scria că „ating, printr-o metafizică profundă şi originală, starea de religio- zitate (...) ajung la un anumit prag de reflecţie lirică şi de expresivitate, la o metafi- zică de tip liric în care miticul şi religiosul se împletesc şi se confundă.” (1997: 137)

Ion Negoiţescu semnala de asemenea „stăruitoarea tematică creştină” a poeziei lui Horia Stamatu, subliniind însă că aceasta „este religioasă fără ca dogmele s-o constrângă”. Iar mai departe, criticul remarcă „libertăţile” poetice care, va insista

16

(18)

el, „paradoxal, nu fac decât să confirme fascinaţia religiei pe tărâmurile poeziei sale.” (1991: 336)

Aşa cum se întâmplă în numeroase alte domenii, era de neconceput ca reflecţia filozofică să nu ocupe un loc tot mai ferm şi în sfera literaturii. Într-o întâlnire şi iluminare de sensuri a Poeticului o semnificaţie aparte o capătă accentul de mare densitate pe care Constantin Noica îl punea pe ideea care adună laolaltă Comuniunea, Comunicarea şi Cuminecarea. Vom înţelege poate şi mai profund dimensiunea con- generialităţii poemului cu filosofia şi religia, dimensiune fără de care poemele lui Horia Stamatu nu ar putea fi cuprinse în deplinătatea semnificaţiilor atât de ample pe care le posedă.

Simpla comunicare (fie şi savant justificată de lingvişti, cu refuzul cuvântului sau considerarea lui drept o construcţie arbitrară, ca la mult prea invocatul Saussure) nu satisface toate nevoile spiritului şi nu răspunde întrebărilor filozofiei. La limită ducând gândul, dacă vom intra în comunicare cu alte fiinţe raţionale, nu se va pune oare din nou, pe cu totul alt plan fireşte, problema comuniunii cu ele? Comunicarea nu poate înlătura comuniunea, pe care doar o lărgeşte. Comuniunea şi cuminecarea... (...) Cu atât mai mult are sens de comuniune sau cuminecare cuvântul prin înţelesurile lui pierdute dar subînţelese (...) îngăduind o filozoficească cuminecare.

(1995: 12-13)

În temeiul celor expuse de la începutul acestui subcapitol, am dorit să reliefăm cazul aparte al operei literare datorate lui Horia Stamatu. Poetica pe care o ilustrează – şi care îl ilustrează – se situează în proximitatea unui asemenea mod de a înţelege, a gândi, a se comunica pe sine şi a cumineca în lumea Poeticului. Desigur, privind astfel lucrurile, nu trecem cu vederea nici o anume discretă vibraţie rezonând cu ecouri ale Esteticii lui Hegel.

Tinzând parcă să-şi afirme şi să susţină cât mai fără echivoc o asemenea percepţie asupra crezului său artistic, poetul Horia Stamatu îşi reconfirma – cu şi mai multă limpezime – opţiunile pe coordonatele preferinţelor exprimate de traducătorul Horia Stamatu. Prin strădaniile acestuia din urmă, poemele lui Hölderlin, poetul despre care Heidegger spunea că l-a aşteptat pe Dumnezeu, îşi făceau apariţia în limba ce- lebrului Don Luis de Góngora y Argote (Seis poemas de Hölderlin în Punta Europa, Caietul 44, Madrid, 1963).

În ceea ce ne priveşte – şi ne vizează în mod direct, într-un fel şi ca o recompensă –lui Horia Stamatu îi datorăm traducerea în limba română a poemelor spaniolului Juan de la Cruz (Opera lirică, 1978). Textele acestea, dincolo de valoarea lor literară, devin semnificative şi din perspectiva ideologiei pe care autorul lui Kairós îşi înte- meiase propria lui poetică. De altfel, motivaţiile respectivului demers ne sunt oferite în mărturii de o exemplară limpezime. Juan de la Cruz este poetul pe care Horia Stamatu îl considera drept marele său model:

La San Juan de la Cruz am găsit o culme, în sensul că sunetul ţine loc de imagine.

(...) Ca omagiu, şi personal, şi românesc, adus unei poezii de nivelul operei lirice a lui San Juan de la Cruz, la Freiburg, de prin 1968, m-am hotărât să traduc toată poezia

(19)

lui, ceea ce am şi făcut (...) San Juan de la Cruz m-a ajutat enorm la poezie, însă nu imitând. Prin studiu şi traducere am ajuns la esenţa uneia dintre cele mai pure poezii, şi aceasta m-a ajutat la propria poezie în sensul celui mai sever auto-control.

(Apud F. Manolescu, 2003: 635)

De altfel, edificatoare sunt consideraţiile poetului privind configurarea unei Poetici noi, ale cărei contururi ferme se definitivaseră în perioada interbelică.

3.3. Poezia lui Horia Stamatu sub vibraţia sacralităţii

Dintre caracteristicile ce acordă un specific textului poetic deţinător al unor vibraţii de factură religioasă Eugen Simion arăta că şi la Horia Stamatu se lasă surprinsă – imediat – acea

neobişnuită încordare a spiritului, voinţa colosală de cuprindere, un fior, în fine, aproape mistic de a prinde marile mecanisme cosmice. Scârba (...) faţă derăul lumesc este biblică (...) se simte un spirit care a citit bine Apocalipsa. Marea poezie, vreau să spun, duce temele spre această graniţă de sus, acolo unde se sfârşeşte previzibilul, determinantul. Întâlnirea cu religiosul este în acest mod indirect posibilă într-o poezie care, fără concepte teologice, ne pregăteşte să înţelegem şi să acceptăm Marele Cod.

Pe scurt, metafizica poetică duce de multe ori mai direct spre sugestia divinului decât poezia construită pe canoane teologice.

(op.cit.: 6)

Profesorul Cicerone Poghirc sublinia de asemenea în poezia lui Horia Stamatu tema- tica religioasă, comparând-o cu cea a unui nume de referinţă din literatura română.

Mai exact acesta spune că poezia lui Stamatu este „de o dimensiune metafizică şi creştină cum poate numai Vasile Voiculescu a mai atins în poezia noastră.” Nu al- tceva mărturisise poetul însuşi într-o scrisoare pe care i-o adresase prietenului său L.M. Arcade, acesta dezvăluind un fragment interlocutoarei sale pe unde radio, Ileana Corbea. Iată cum îşi analiza Horia Stamatu propria creaţie:

Şcoala mea poetică mi-am făcut-o pe baza unei credinţe, cea creştină, în care mi-am format gândirea şi simţirea fundamentală de existenţă. De la vârsta de optsprezece ani, când m-am convertit, până la peste patruzeci de ani, când l-am studiat pe Sfântul Ioan al Crucii, am gândit neîncetat în această altă logică, deci într-un nou fel de a gândi.

Şi în continuare, poetul pune accentul pe sonoritatea limbajului în poezie, pe prima- tul sunetului, mai presus de imagine, aşa cum l-a descoperit la San Juan de la Cruz, dar şi în lirica eminesciană: „Cum este forţa sunetului la Eminescu şi Leopardi, la Sfântul Ioan al Crucii am descoperit o culme. Sunetul ţine loc de imagine.”⁷

În poezia sa, Horia Stamatu va capta o stare a unei lumi traversate de prăbuşirea esenţelor şi a valorilor ei fundamentale: „oamenii (...) mântuiţi în haine de gheaţă caută zadarnic/ îngerii în ziua ce n-a mai apus” (Peisagiu epifanie). Este vizibilă acuitatea percepţiei acestui tip de situaţii. Sensibilitatea poetică se dezvăluie aici ca aparţinătoare acelei umanităţi ce se resimte de pe urma unei insaţiabile nevoi de Sens

18

(20)

(‘the will of meaning’), Sensul capabil să o definească şi să o exprime. În conformi- tate cu lumea pe care încearcă să o cuprindă, să o descifreze şi să o judece în profun- zimea semnificaţiilor sale, Poetul se vădeşte a fi purtătorul celor mai grave şi tulbu- rătoare interogaţii. În siajul marilor probleme ale veacului XX, el se situează în ipos- taza de ecou al cunoscutei – şi mereu întrebătoarei – sintagme heideggeriene: Vom Wesen des Grundes (despre esenţa temeiului). Altfel spus – despre esenţa sensurilor ultime.

Evident, privitor la stările lumii, poetul şi gânditorul Horia Stamatu pare să aibă intuiţii apropiate de cel care scrisese Fiinţă şi timp. Poemele sale sunt edificatoare în privinţa acestui tip de viziuni: „În tot mai rotund/ se-nvăluie totul/ şi nopţi fără fund/

ascund Sabaotul” (În Haos); Sau: „Râul cel negru, râul cel negru/ înconjură lumea”

(Râul cel negru). Simbol al întunecărilor lumii, al întunecării sensurilor, al prăbuşirii celor mai înalte valori (Nietzsche este şi el pe aproape), Râul cel negru trimite cu gândul la Lethe, anticul râu al Uitării. (Să amintim că şi Vintilă Horia a scris despre el!) Tragicul leitmotiv al râului (trimitere indirectă la heraclitianul panta rhei) va mai apărea şi în alte poeme, cum sunt Cronică sau Acelaşi râu din care cităm:

Acelaşi râu Îl duc mereu

cu maluri albie curgând în el apune Domnul Zeu ca să răsară gând cu gând…

Dar fără fund şi fără mal e fără guri şi nici izvor adeseori e doar un val mereu din el începător Vai ce adâncă-i noaptea lui şi fără margini e de clară temeiul ne-temei oricui cu mine-apune să răsară.

Într-un alt poem, intitulat Peisagiu poetul-în-cuşcă, imprecaţiile faţă de răul lumesc capătă tonalitatea şi înălţimea de anatemă biblică şi, aşa cum spunea Eugen Simion – aici simţim „un spirit care a citit bine Apocalipsa”:

Vorbele nu mai au ce spune poeţii în lucruri fără ecou mor vorbele aduse de suflu taman în cuşcă…

mor fără ecou poeţii în lucruri…

ultima piedică nici viaţă nici moarte.

Dar lucrurile merg cu mult mai departe şi ne readuc în proximitatea teoriei despre incidenţa artei cu religia. Formulată de Hegel – cu încă dense ecouri din gândirea pitagoreilor –, ea încerca să stabilească menirea pe care arta o are comună cu religia şi filosofia. Prin ea se precizează acel Ceva care este un propriu al artei: reprezenta- rea în chip sensibil a tot ceea ce este mai înalt pentru om.

(21)

Şi iată cum – către înălţimea aceleiaşi idei – se ridică rostirea poetului:

Atâta cât ochii nu pot cuprinde începutul şi sfârşitul sunt una cu toată mirarea fuiorul materialiter de raze într-un şuvoi dar inexplicabil lumină a tot ceea ce subiectul dislocă din indiferenţa a toate puternică prejudecata veşniciei ad hoc…

materialiter în carne

nu e decât atâta lumină a incidenţelor necalculate cuprind începutul şi sfârşitul ochii nu pot razele mirarea Sunt

(Peisagiu graţie) 3.4. Traducătorul Horia Stamatu

Imaginea a ceea ce se concretizează în sensul de veritabilă Poetică la Horia Stamatu se complineşte şi prin traducerile realizate de el de-a lungul timpului. Desigur, din varii şi previzibile motive, o astfel de analiză nu face obiectul intenţiilor noastre.

Indirect însă, pentru a nu lăsa cu totul în umbră această latură semnificativă pentru o personalitate de excepţie a literaturii române, vom încerca să pătrundem puţin în in- timitatea acestui gen de preocupări creatoare. O vom face atât prin intermediul unor comentarii avizate, cât şi pe calea mărturiilor epistolare ale poetului. Astfel, Alexan- dru Lungu, unul dintre corespondenţii constanţi ai acestuia, afirma pe marginea unei scrisori datată în 16 ianuarie 1988:

Horia Stamatu este şi un pasionat traducător de poezie. Îmi îngădui forma prezentă, aflându-mă sub aura nepieritoare a scrisorilor şi manuscriselor sale, în care se arată şi darul de iscusit tălmăcitor. Nu ştiu cât de întinsă a fost truda sa de transpuneri lirice dintr-o limbă în alta. Din arhiva mea se vede însă că doi poeţi, San Juan de la Cruz şi Hölderlin erau cei mai îndrăgiţi.

(2000) În continuare, acelaşi corespondent oferă un foarte interesant şi elocvent fragment din scrisorile lui Horia Stamatu, în care traducătorul face consideraţii nu numai asupra demersurilor sale de transpunere în limba română, dar mai ales asupra caracte- risticilor poeziei lui Juan de la Cruz:

Alăturat ai o poezie a Sfântului Ioan al Crucii, de care am fost acuzat că am plagiat-o.

Poţi s-o compari cu poezia mea care-ar trebui să fie plagiat. (...) Poezia lui, bine înţe- les, este altceva, e superioară şi celebră în toată lumea. Opera Sfântului, partea lirică, am tradus-o aproape toată. Aşa ceva dă enorme satisfacţii. Cum azi nu se mai poate scrie cum scriau San Juan sau Hölderlin, şi cum acest fel de a scrie este aproape de sublim, eu îmi vindec nostalgia traducându-i. La Paris, la o şedinţă de „cenaclu” am avut o rară surpriză. Am citit traducerea poemului „Patmos” de Hölderlin. Când m-

20

(22)

am întors la locul meu, soţia profesorului Poghirc a început să-mi recite Pindar, în limba lui, pe care n-o cunosc, dar ritmul îl cunoşteam: Hölderlin luase metrica lui, pe care eu, conştiincios, am redat-o în traducerea mea. Păcat că azi s-a rupt acest cuvânt din cuvânt.

Într-un alt fragment dintr-o scrisoare datată 9 martie 1988 Horia Stamatu vorbeşte cât se poate de explicit despre preocupările sale în materie de traduceri din Juan de la Cruz:

Nu ştiu cât merit omagiile pentru traducerea din San Juan, dar am fost foarte măgulit şi aruncat într-o grea ispită: să mă cred. Dacă traducerea e într-adevăr bună, aceasta se datorează marelui spirit care-a dat originalul. Pentrucă marile spirite provoacă, in- spiră. Nu ştiu dacă e bună sau nu, dar uite altă traducere, după ceva la fel de celebru, Noche oscura… (...) Poezia lui San Juan e divină, dar traducerea un chin, însă e drept un chin dulce de care nu te poţi despărţi.

Este evident că Horia Stamatu era departe de orice epigonism. La fel de evident este că, în cazul de faţă, se poate vorbi chiar despre o reală şi profundă devoţiune închi- nată celui care scrisese Noche oscura del alma. Acestuia îi vor fi dedicate poeme cum e şi acesta: „lumină dulce/ lumină fragedă,/ atotstrăbătătoare/ mereu îndră- gostită,/ mereu fără seamăn,/împarte bucuria/...”(Dialoguri V). Şi tot despre lumină în poemul La cules de cer: „Mai rece ca lumina fărăînceputului/ acoperă cu noi/

munţii cei mai înalţi/ doliul alb al desfiinţării/ în Atotfiinţă/”.

Concluzii

Din cele numai câteva exemple din creaţia poetică a lui Horia Stamatu se poate totuşi contura o imagine asupra originalităţii şi valorii tonului său liric. Aprecierile asupra operei sale au cunoscut însă – în timp – volute inexplicabile. Premiat la debut, aşa cum arătam mai sus, cu acelaşi tip de premiu pe care îl luaseră Ionescu, Noica şi Cioran, neînţeles şi criticat chiar de unii critici – din motive mai mult subiective⁸ –, Stamatu nu a beneficiat nici în exil de cronici pe măsură din partea multor confraţi, acestea venind, din păcate, abia după decesul său. Aprecierile au venit, paradoxal poate, mai mult din partea criticilor spanioli. Asistăm astăzi, în ţară, din nou la o ignorare şi, din nefericire, aceasta se răsfrânge – aşa cum arătam mai sus – asupra unei bune părţi a literaturii exilului românesc. Într-adevăr, părea de un minim bun simţ faptul că „o ţară cu un sistem intelectual sănătos” – cum spune Nicolae Flo- rescu în interviul amintit anterior – ar fi avut

misiunea să-şi recupereze, în timp record, literatura exilului anticomunist, să o aducă la obârşii în limba ei maternă. Poate că însăşi ideea de exil ar fi trebuit să sucombe în perspectivele unei libertăţi depline. Exilul însuşi nu a acceptat şi n-a recunoscut până acum, în schimbarea vremurilor, semnul libertăţii şi de revenire la formele esenţiale de manifestare a fiinţei istorice, cum a definit-o, cândva, inspirat, Blaga.

(Stanca, op.cit.)

(23)

Am putea spune că şi recuperarea acestei literaturi îi va fi încurcat pe critici şi acea

„manie a clasificărilor” – la care se referea Monica Lovinescu când scria⁹ despre debutul lui Bujor Nedelcovici – le strica ierarhiile.

Mai mult. Chiar şi când nu este total marginalizată, faptul că este numai fragmentar tipărită şi în ediţii limitate, dar mai ales fără a fi studiată în şcoală, opera scriitorilor din exil rămâne o mare necunoscută. Scriind despre Alexandru Busuioceanu şi referindu-se şi la alţi „scriitori de prim-plan valoric ai exilului românesc” şi anume Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu, criticul Ion Si- muţ se întreba

cine poate judeca sau aprecia personalitatea în ansamblu şi să vadă rupturile, dramele, reconstrucţiile şi reconfigurările de teme şi limbaj” atâta timp cât nu existăediţii de- finitive, complete ale acestora, dar şi ale altora de plan secund. Şi astfel, „operele lor plutesc, aşa cum am spus la început, în aproximaţii, sunt restituite la întâmplare, fără un program sistematic. Ele au nevoie de întregire, adică de reunirea etapei româneşti cu opera din exil. Altfel, vom continua să glosăm despre părţi disparate de opere, despre jumătăţi sau sferturi biografice. (...) Rămâne o singură soluţie: realizarea unor ediţii critice integrale din opera scriitorilor noştri din exil,recuperând şi partea româ- nească, eclipsată şi ignorată. Nu e ciudat că nu le avem? Nu e ciudat că lucrăm cu secvenţe foarte limitate de operă, că nu avem ediţii de referinţă care să ne dea o imagine globală a operei scriitorilor noştri din exil, pe care tocmai i-am acceptat ca alternative viabile ale culturii române?

(op.cit.) Poate că nu e „ciudat”, ci este în „tradiţia” nefastă a modului nostru de a ne aprecia valorile, adică de a marginaliza nepermis tocmai ceea ce este apreciat – de multe ori la cotele cele mai înalte – de către alţii. Iar mulţi dintre scriitorii noştri, care au trăit şi creat în alte spaţii geografice, printre ei aflându-se şi Horia Stamatu, au devenit

„alternative viabile” mai degrabă în noile lor ţări şi literaturi decât în ţara şi literatura noastră. Tocmai de aceea el rămâne printre marii nedreptăţiţi aisorţii şi în acelaşi timp unul dintre marii poeţi români care, prin vitregia vremurilor este – în continuare –absent din conştiinţa conaţionalilor săi. Nici Eugen Ionescu, nici Cioran şi nici toţi cei care i-au cunoscut şi i-au admirat poemele nu s-au înşelat în aprecierile lor.

Accepţia hegeliană acorda operei de artă rolul de conciliator între ceea ce este pur exterior, sensibil, trecător şi cugetarea pură, între natură, realitate şi libertăţile infi- nite ale gândirii conceptuale. Fără a fi fost un hegelian, Horia Stamatu ne convinge, pe calea eminentă a poemelor sale, că arta, în realitatea ei vibrantă şi vie este singura capabilă să înlăture ceea ce Hegel numea „…aparenţa şi înşelăciunea acestei lumi rele şi trecătoare din conţinutul valoros şi veridic al fenomenelor, dându-le acestora (şi implicit nouă, celor de azi) o realitate superioară, născută din spirt.” (1966: 15) NOTE

1 În revista din exil, Vatra, într-o scurtă prezentare la roman, criticul Mircea Popescu atrăgea atenţia asupra faptului că „jurnalul apocrif al lui Ovidiu, la Tomis, e, în acelaşi timp, o operă profund românească: recunoaştem în ea nu numai peisajul şi figurile, apele şi munţii, pădurile şi văile noas-

22

(24)

tre, zăpezile, crivăţul şi lupii urlând, până şi adălmaşul ţărănesc, naiul şi buciumul, dar înseşi probleme eterne ale poporului român, lupta sa împotriva istoriei maştere (teoretizată, apoi, de un Pâr- van, de un Nae Ionescu, de un Mircea Eliade, de un Cioran, chiar de Vintilă Horia, într-o serie de eseuri, care nu trebuiesc pierdute din vedere), mioriţa şi ondulatul spaţiu mioritic, neîncrederea în tirani şi politicieni (...), sensul tragic al pribegiei, (...), ospitalitatea noastră, ca a dacilor, putinţa de interiorizare a românului în momentele grele.”(veziVatra,nr.81/1960,p.43)

2 „Formularea explicită ne aparţine, Tudor Vianu vorbind numai de literatura «din ţară», atunci când a trebuit să-şi spună părerea despre scrierile celor «inexistenţi» în ţară şi existenţi în exil.” (vezi Isa- bela Vasiliu-Scraba, „Din ungherele democraţiei actuale”, URL: <http://www.isabelavs.go.ro/ Ar- ticole/varlam3.htm>).

3Această apreciere o făcuse Eugen Ionescu în Cuvântul înainte intitulat „Scrieţi româneşte!”, pentru revista Agora, nr. 1/1978, iar în necrologul apărut în Lupta (13 iulie 1989) de la Paris, tot Eugen Ionescu va scrie: „Era un mare poet. Poate cel mai mare al României actuale. La Stamatu, verbul poetic este demers spiritual. Poezia lui, ca orice adevărată poezie, ştie că sacrul şi profanul au drumuri diferite şi că numai această deosebire rostuieşte fiinţarea noastră aici... O poezie mistică.

Deloc întâmplător, Stamatu a tălmăcit în româneşte pe Sfântul Ioan al Crucii: « Les biens immenses de Dieu ne peuvent être contenues que dans un cœur vide et solitaire. »”

4 Cităm aici câteva fragmente din corespondenţa inedită a lui Horia Stamatu cu criticul şi profesorul de la Roma, Mircea Popescu: „Dragă Mircea, (...) Îţi dau o sugestie: fă o comunicare la radio – un comentariu – asupra lui Bacovia şi demonstrează că „încadrarea” lui a fost fundamental falsă.

Poziţia lui de deznădejde e totală, atât faţă de descompunerea materialist-burgheză cât şi faţă de aceea materialist-dialectică. Ce s’ar întâmpla azi cu un Bacovia aplicat la hiper-provincia în care a fost aruncată România scoasă din timp, într’un pseudo-universalism al internaţionalei care nici nu se mai poate defini? Voi face şi eu un astfel de comentariu, aici.” (scrisoare nedatată). În altă corespondenţă (din 16.03. 1963), Stamatu anunţă o lucrare despre Caragiale, dar face referire atât la clasici ai literaturii noastre, cât şi la abordarea operei acestora în perioada anilor ‘60:„‘Biblio- teca’ de aici publică un „Buletin”, cu diverse materialuri. Eu am făgăduit o colaborare dedicată lui Caragiale. În ciuda unui savant, care înjură ca o ţaţă deslănţuită, mie chestiunea mi se pare importantă, şi nu sunt de acord cu lăsarea lui Caragiale în braţele reperiştilor. Dacă aceştia l-au luat pe Bălcescu, faţă de care, după câte cred eu, Hajdeu a fost un vizionar de mâna a doua, adică un port-vizionar, vizionarul demn de Bălcescu fiind Eminescu, nu înseamnă că noi nici nu mai spunem numele lui Bălcescu, pentru a nu face... jocul reperiştilor. Publiciştii care procedează în acest fel sunt, în cel mai bun caz, cel puţin ne-oneşti. Lipsă pe care „genialitatea” nu o compen- sează, pentru simplul motiv că nu există „genialitate” ne-onestă. Aşa că aşi vrea să repun chesti- unea Caragiale în termenii ei reali. „Clasicii” noştri (Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale) sunt un complex care nu s’a născut chiar aşa la întâmplare, iar fenomenul ulterior „semănătoris- mul” a fost o prăpăstioasă pierdere de nivel. În „complexul” clasicilor noştri Caragiale a avut o funcţie precisă pe care mă străduesc s’o pun în lumină.”

5 Vezi URL: <http://www.alternativaonline.ca/HoriaStamatu.html>.

6Despre situaţia sa în acel timp, aflăm informaţii şi din amintirile prietenului său, profesorul Paul Mi- ron: „După peregrinări şi întâmplări nefericite de tot felul se stabileşte la Freiburg într-o cămăruţă a Bibliotecii Române a cărei clădire era proprietatea Prinţului Nicolae care îl aprecia în mod deosebit.” (vezi Paul Miron în corespondenţă cu Horia Stamatu, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Paul Miron, Bucureşti: Editura „Jurnalul literar” , 2007).

7 Vezi „Un metapoem de Horia Stamatu”, in Ileana Corbea, Lecturi tardive, Bucureşti: Editura „Jurnalul literar”, 2008, 65.

8 Într-o scrisoare (din 4 feb. 1986) către Alexandru Lungu, fragmente publicate de acesta în România literară, Horia Stamatu se plângea de lipsa de atenţie şi a compatrioţilor din exil, dar uneori şi a celor din ţară, subliniind, în contrapondere, aprecierea sa de către spanioli: „Am fost foarte mişcat de buna părere care-o ai despre textul „Lovinescu” publicat în 1968 în Prodromos. De vreo 36 de ani public în exil, în limba română dar şi în spaniolă, articole şi eseuri, de literatură sau gândire, ca orice „eseist”, dar în tot acest timp, niciodată „critica” n’a luat act. Cu alte cuvinte: nu am voe să gândesc, nu mi se permite. Şi asta nu doar din partea unui (X), dar din partea tuturor „gândi- torilor” din acest timp. Afară de cei spanioli, care m’au luat în serios. Încă din ţară, paralel cu

(25)

poezia am publicat eseu şi critică plastică şi literară. Din cauza acesteia m’a pocit Călinescu în Istoria literaturii. Când a apărut primul lui volum din „Eminescu”, am scris că „nu e o carte, ci o varză”. Mi-a plătit.” (vezi România literară, nr. 10/2000, s.n.)

9 „Debuturile par să încurce din ce în ce mai mult pe cronicarii literari din România care suferă de un fel de manie a clasificării. Un întreg sistem de asociaţii şi comparaţii intră automat în funcţie la apariţia unui nou autor, ca pentru a-l domestici înainte şi a-l admite în tinda literaturii.” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte V. Pragul, Bucureşti: Humanitas, 1990).

BIBLIOGRAFIE

Albu, M. (2009). Presa literară din exil. Recuperare şi valorificare critică, vol. I.

Iaşi: Timpul.

_____________ (2011). Presa literară din exil. Recuperare şi valorificare critică, vol. II.

Iaşi: Timpul.

Behring, E. (2001). Scriitori români din exil. 1945-1989. Bucureşti: Editura „Fun- daţiei Culturale Române”.

Chihaia, P. (2007). Scrieri din ţară şi din exil, vol. I, Hotarul de nisip, vol. II, Trecut şi prezent, vol. III, Cultura română şi cultura europeană. Bucureşti: Paideia.

Corbea, I. (2008). Lecturi tardive. Bucureşti: Editura „Jurnalul literar”.

Florescu, N. (1998). Întoarcerea proscrişilor. Reevaluări critice ale literaturii exi- lului. Bucureşti: Editura „Jurnalul literar”.

Hegel, G.W.F. (1966). Prelegeri de estetică, vol. I. Bucureşti: Editura Academiei.

Heidegger, M. (1995). Originea operei de artă. Bucureşti: Humanitas.

Herescu, N.I.(1962).„Literatură şi Geografie”. Destin, Caietul nr.12.

Lovinescu, M. (1990). Unde scurte V. Pragul. Bucureşti: Humanitas.

Lungu, A. (2000). „Răsfoind scrisori de la Horia Stamatu”. România literară, nr. 10.

Manolescu, F. (2003). Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989. Bucu- reşti: Compania.

Popescu, T. (2006). Horia Stamatu. Bucureşti: Criterion Publishing.

Simion, E. (1997). Fragmente Critice, vol.1. Craiova: Scrisul românesc.

Simuţ, I. (2006). „Un român la Madrid”. România literară, nr. 25.

Stanca, D. (2008). „Literatura exilului anticomunist. Interviu cu Nicolae Florescu”.

România liberă, nr. 609.

(26)

Marginalizing Teacher’s Exposition: a Wonderful Way for Students to Discover Language by Themselves

Cristina Maria ANDREI University of Craiova (Romania) Department of Applied Foreign Languages

<[email protected]>

ABSTRACT

Marginalizing teacher’s exposition in class is quite a new tendency in teaching foreign languages that seems to be effective and at the same time appreciated by students. The fact of being constantly involved in activities during the class without feeling the teacher’s stressing intervention gives students the courage to participate in solving the tasks required and to discover the foreign language step by step by themselves. The teacher has to restrain his/her responsibility to setting up clear and concise tasks acting most of the time as monitor and leave students the possibility to find out new infor- mation little by little. Students are stimulated to increase their role in the class while the teacher acts more as a patient observer and listener. Thus, marginalizing teacher’s exposition in class is just a way of maximizing students’ participation which is of great help in gaining confidence and enthusiasm in using the language successfully.

KEYWORDS: teacher, intervention, observer, student

Throughout time, there have been many debates on how teachers should act during the educational process, on what they should or shouldn’t do at various stages of a lesson and which would the best role be in accordance with the learning process.

Thinking of the past, we generally view teachers as the main actors of a lesson, faces and attitudes that had an impact on learners since teachers used to act mainly as controllers, organizers and assessors.

Recently, under the influence of communicative theories, this approach has chan- ged so that teachers tend to be more like resources, tutors and even prompters in order to facilitate the learning process.

Littlewood (1981) proposed that the concept of teacher as instructor is inadequate in that the teacher’s role is also that of overseer of learning, classroom manager, consul- tant and co-communicator. Sometimes the teacher performs in the familiar role of presenting new materials but other times the teacher lets learning take place through independent activity such as pair work.

(Sullivan, 2000: 116) Thus, nowadays, there are many ways of teaching a foreign language but perhaps one of the most accepted formulae by teachers is the one related to communication.