ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

(1)

ÎNTEMEIEREA

METAFIZICII

MORAVURILOR

(2)

Immanuel Kant

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR Immanuel Kant

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KANT, IMMANUEL

Întemeierea metafizicii moravurilor : Immanuel Kant / trad. : Valentin Mureşan. – Bucureşti : Editura ALL, 2014

ISBN 978-606-587-248-6 I. Mureşan, Valentin (trad.) 111

17

Toate drepturile rezervate Editurii ALL.

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL.

Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.

Editura ALL : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel. : 021 402 26 00

Fax : 021 402 26 10

Distribuţie : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33 Comenzi : [email protected]

www.all.ro Redactare : Ana-Maria Datcu Tehnoredactare : Liviu Stoica Corectură : Elena Georgescu Design copertă : Alexandru Novac

(3)

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

I M M A N U E L

KANT

(4)

(5)

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Traducerea de faţă a Întemeierii metafizicii moravuri- lor reprezintă a doua ediţie, revăzută și îmbunătățită, a traducerii realizate – la mult timp după cea oferită de N. Bagdasar – de Filotheia Bogoiu, Miki Ota şi Radu Gabriel Pârvu, sub coordonarea lui Valentin Mureşan şi publicată la Editura Humanitas în anul 2007. Prezenta ediţie cuprinde doar textul lui Immanuel Kant, mai pu- ţin comentariul semnat de coordonator, notele la tradu- cere şi glosarul. Ea este rezultatul unei atente analize de text, realizată de Ilie Pârvu, Emilian Mihailov şi Valentin Mureşan, în urma căreia au fost aduse modificări termi- nologice, de topică, de inteligibilitate și acuratețe a traducerii, ţinând cont de evoluţia dezbaterilor despre etica lui Kant şi de noile tălmăciri apărute între timp în co- munitatea filosofică internațională. Totuşi, prezenta ver- siune nu este radical diferită de precedenta.

Am introdus în text paginaţia standard după edi- ţia Academiei din Berlin, volumul 4, începând cu pagina 387 (4 :387). Numerotarea paragrafelor ne aparţi- ne, ea ni se pare mai comodă şi este tot mai des între- buinţată în comentarii. Am folosit ca reper recenta edi- ţie bilingvă a lui Mary Gregor şi Jens Timmermann,

(6)

Groundwork of the Metaphysics of Morals, A German-English edition, Cambridge University Press, 2011.

Îmbunătățirea constantă a traducerii marilor ope- re care au marcat istoria umanității reprezintă un semn de maturitate și profesionalizare a culturii filosofice românești.

(7)

PREFAŢĂ

1. (4 :387) Filosofia greacă antică se diviza în trei şti- inţe : fizica, etica şi logica. Această împărţire este pe de- plin adecvată naturii lucrurilor şi nu există nimic de îmbunătăţit la ea. decât, poate, să adăugăm principiul acestei împărţiri pentru a ne asigura în acest fel că este completă, pe de o parte, şi pentru a putea determina în mod corect subdiviziunile necesare, pe de altă parte.

2. Orice cunoaştere raţională este fie materială şi are în vedere un obiect oarecare, fie formală şi se ocupă doar de forma însăşi a intelectului şi a raţiunii şi de regulile universale ale gândirii în genere, fără deosebirea obiectelor. Filosofia formală se numeşte logică, cea materială însă, care are de-a face cu obiecte determinate şi cu legile cărora acestea le sunt supuse, este la rândul ei de două feluri. Căci aceste legi sunt fie legi ale naturii, fie legi ale libertăţii. Ştiinţa despre primele se numeşte fizi- că, iar cea despre celelalte etică ; prima mai este numită doctrina naturii, a doua doctrina moravurilor.

3. Logica nu poate avea o parte empirică, adică o parte în care legile universale şi necesare ale gândirii s-ar sprijini pe temeiuri provenite din experienţă ; căci atunci ea nu ar fi logică, adică un canon pentru intelect

(8)

8

sau pentru raţiune, care este valabil şi trebuie să fie pro- bat în întreaga gândire. În schimb, atât înţelepciunea cu privire la natură, cât şi aceea cu privire la moravuri pot avea fiecare partea ei empirică, deoarece prima trebuie să determine legi pentru natură ca obiect al experi- enţei, iar cea de-a doua trebuie să determine legi pentru voinţa omului în măsura în care aceasta este afecta- tă de natură, şi anume pe primele ca legi conform căro- ra se întâmplă totul, (388) pe celelalte ca legi după care totul trebuie să se întâmple, dar luând totuşi în considerare şi condiţiile în care adesea ceea ce trebuie să se în- tâmple nu se întâmplă.

4. Putem numi empirică orice filosofie în măsura în care ea se sprijină pe temeiuri din experienţă, dar pură numai pe aceea care îşi expune doctrina plecând doar de la principii a priori. Cea din urmă, atunci când este doar formală, se numeşte logică ; dacă se limitează însă la obiecte determinate ale intelectului, ea se numeşte metafizică.

5. Astfel se naşte ideea unei duble metafizici, a unei metafizici a naturii şi a unei metafizici a moravurilor. Fizica va avea, aşadar, o parte empirică, dar şi o parte raţiona- lă. Etica de asemenea, cu toate că aici partea empirică s-ar putea numi în mod specific antropologie practică, iar cea raţională s-ar putea numi propriu-zis ştiinţă morală.

6. Toate profesiile, meşteşugurile şi artele au avut de câştigat în urma diviziunii muncii ; şi aceasta pentru că acum nu mai există cineva care să facă totul, ci fiecare se limitează la o anumită muncă, al cărei mod de practicare diferă simţitor de al celorlalte, astfel încât să o efectueze cât mai bine posibil şi cu mai multă uşurinţă. Acolo unde muncile nu sunt astfel diferenţiate şi divizate, unde fiecare om este bun la toate, profesiile se află încă în cea mai

(9)

Immanuel Kant

mare barbarie. Însă, deşi nu ar fi în sine inutil să ne în- trebăm dacă nu cumva filosofia pură ar cere câte un om anume dedicat fiecăreia din părţile sale şi dacă nu ar fi spre avantajul ştiinţei în ansamblu să-i avertizăm pe cei obişnuiţi să vândă după gustul publicului un amestec de elemente empirice şi raţionale în proporţii pe care nici ei nu le cunosc – numindu-se pe ei înşişi gânditori in- dependenţi şi considerându-i pe cei ce se ocupă doar de partea raţională nişte vânători de himere – să nu culti- ve în acelaşi timp două meserii care se deosebesc atât de mult între ele în ceea ce priveşte practicarea lor, fiecare cerând, poate, un talent special şi reunirea lor într-o sin- gură persoană neputând da naştere decât unor cârpaci ; totuşi eu mă limitez aici să întreb doar dacă nu cumva natura ştiinţei cere ca partea ei empirică să fie despărţi- tă întotdeauna cu grijă de cea raţională şi să se pună în- aintea fizicii propriu-zise (empirice) o metafizică a naturii şi înaintea antropologiei practice o metafizică a moravurilor, care ar trebui curăţate cu grijă de toate elemen- tele empirice pentru a se şti (389) cât de mult poate în- făptui raţiunea pură în ambele cazuri şi din ce surse îşi trage ea însăşi această învăţătură a priori, fie că această din urmă treabă este întreprinsă de toţi propovăduito- rii moravurilor (care sunt o întreagă legiune), fie numai de aceia care simt o vocaţie pentru ea.

7. Deoarece aici pe mine mă preocupă de fapt înţe- lepciunea cu privire la moravuri, voi restrânge întreba- rea pusă mai înainte doar la aceasta : oare nu este cazul să considerăm că ar fi de cea mai mare necesitate să se elaboreze cândva o filosofie morală pură, care să fie cu- răţată de tot ceea ce este empiric şi aparţine antropologiei ? Că trebuie să existe aşa ceva reiese de la sine din ideea comună a datoriei şi a legilor moralităţii. Oricine

(10)

10

trebuie să recunoască faptul că, pentru ca o lege să fie lege morală, adică să constituie temeiul unei obligaţii, aceasta trebuie să poarte cu sine necesitate absolută ; că porunca „Să nu minţi“ nu este valabilă doar pentru oameni, ca şi cum alte fiinţe raţionale nu ar trebui să o ur- meze, şi la fel se întâmplă cu toate celelalte legi morale propriu-zise ; că, prin urmare, temeiul obligaţiei nu trebuie căutat în natura omului sau în circumstanţele lumii în care acesta este plasat, ci exclusiv a priori în conceptele raţiunii pure, şi că orice altă prescripţie care se înteme- iază doar pe principiile experienţei – chiar şi o prescrip- ţie într-un anume sens universală –, în măsura în care se sprijină oricât de puţin pe temeiuri empirice, fie și doar în ceea ce priveşte un singur motiv, se poate numi ce-i drept regulă practică, dar niciodată lege morală.

8. Aşadar, nu numai că legile morale, împreună cu principiile lor, se deosebesc esenţial de toate celelalte ti- puri de cunoaştere practică în care există ceva empiric, ci întreaga filosofie morală se bazează în întregime pe partea sa pură şi, atunci când este aplicată la om, ea nu împrumută nimic din cunoaşterea lui (antropologie), ci îi dă omului, ca fiinţă raţională, legi a priori, care au nevoie fără îndoială de o putere de judecare ascuţită prin experienţă, în parte pentru a putea distinge cazurile la care ele se aplică şi în parte pentru a le asigura acces la voinţa umană şi a le da vigoare pentru punerea lor în practică, iar aceasta întrucât omul este afectat de atâtea înclinaţii, încât, deşi este capabil să aibă ideea unei raţi- uni practice pure, el nu poate atât de uşor să o pună la lucru in concreto în conduita sa.

9. O metafizică a moravurilor este, aşadar, absolut ne- cesară, nu numai din motive speculative, adică pentru a cerceta sursa principiilor practice de bază care se găsesc

(11)

Immanuel Kant

a priori în raţiunea noastră, (390) ci şi pentru că mora- vurile însele rămân expuse coruperilor de tot felul atâta timp cât lipsesc acest fir călăuzitor şi această normă su- premă a judecării lor corecte. Pentru ca o acţiune să fie bună din punct de vedere moral nu este de ajuns ca ea să fie conformă cu legea morală, ci este necesar să fie fă- cută şi de dragul legii morale ; în caz contrar, acea confor- mitate nu este decât întâmplătoare şi nesigură, deoarece un temei nemoral va produce, ce-i drept, din când în când, acţiuni conforme cu legea, dar cel mai adesea el va produce acţiuni contrare legii. Însă legea morală în pu- ritatea şi autenticitatea sa (tocmai aceasta fiind lucrul cel mai important în domeniul practicului) nu trebuie cău- tată altundeva decât într-o filosofie pură ; de aceea trebuie să începem chiar cu aceasta (metafizica), şi fără ea nu poate exista nicăieri o filosofie morală. Acea filosofie care amestecă principiile pure cu cele empirice nici nu merită numele de filosofie (căci filosofia se deosebeş- te de cunoaşterea raţională comună tocmai prin faptul că prima expune sub forma unei ştiinţe separate ceea ce a doua înţelege doar ca amestecat) şi cu atât mai puţin se poate ea numi filosofie morală, întrucât tocmai prin acest amestec ea dăunează purităţii moravurilor şi toto- dată îşi zădărniceşte propriul scop.

10. Să nu ne gândim totuşi că ceea ce se cere aici s-ar găsi deja în propedeutica vestitului Wolff la filosofia sa morală, și anume în ceea ce el numeşte înţelepciunea prac- tică universală, şi că, prin urmare, nu ar fi nevoie să iniţi- em aici un domeniu cu totul nou. Tocmai pentru că filosofia morală a lui Wolff s-a vrut a fi o înţelepciune practică universală, ea nu a luat în considerare o voinţă de un tip special, eventual una care să fie pe deplin determinată de principii a priori, independent de orice motive empirice,

(12)

12

şi pe care am putea-o numi voinţă pură, ci actul volitiv în genere, împreună cu toate acţiunile şi condiţiile care îi revin în această semnificaţie generală a sa, şi prin aceasta ea se deosebeşte de o metafizică a moravurilor tot aşa cum logica generală se deosebeşte de filosofia transcen- dentală, prima expunând acţiunile şi regulile gândirii în genere, iar a doua numai acţiunile şi regulile specifice gân- dirii pure, adică ale acelei gândiri prin care obiectele sunt cunoscute complet a priori. Căci metafizica moravurilor trebuie să cerceteze ideea şi principiile unei posibile vo- inţe pure, şi nu acţiunile şi condiţiile actului volitiv uman în genere, care sunt extrase, în cea mai mare parte, din psihologie. Nu constituie nicio obiecţie la ceea ce afirm eu faptul că în înţelepciunea practică universală (391) se vorbeşte (deşi fără nicio autorizare) despre legi morale şi datorii. Căci autorii acelei ştiinţe rămân şi în acest caz cre- dincioşi ideii lor despre ea ; ei nu fac diferenţa între mo- tivele care sunt concepute complet a priori doar de raţi- une şi care sunt propriu-zis morale şi, respectiv, motive- le empirice, pe care intelectul le ridică la rangul de con- cepte generale doar prin compararea experienţelor, ci le consideră fără a ţine seama de deosebirile cu privire la originea lor, luându-le în seamă numai sub aspectul sumei lor mai mari sau mai mici (privindu-le pe toate ca fiind de acelaşi tip), şi îşi creează, pe această bază, propriul lor concept de obligaţie – care numai obligaţie morală nu este, dar care este, totuşi, tot ceea ce se poate cere de la o filosofie care nu emite nicio judecată cu privire la origi- nea tuturor conceptelor practice posibile, dacă ele sunt şi a priori sau numai a posteriori.

11. Intenţionând să public într-o zi o metafizi- că a moravurilor, ofer în prealabil această întemeiere.

Într-adevăr, nu există o altă fundamentare pentru o

(13)

Immanuel Kant

asemenea metafizică decât o critică a raţiunii pure practi- ce, tot aşa cum pentru metafizică nu există o altă funda- mentare decât o critică a raţiunii pure speculative, care a fost deja publicată. Numai că, în primul rând, cea din- tâi nu este atât de necesară ca a doua, deoarece în chesti- uni morale raţiunea umană poate ajunge destul de uşor la un înalt grad de corectitudine şi precizie, chiar în cazul celui mai comun intelect, în timp ce în folosirea ei te- oretică, dar pură, ea este, dimpotrivă, cu totul şi cu totul dialectică ; în al doilea rând, pentru ca o critică a raţi- unii pure practice să fie completă, pretind ca unitatea ei cu cea speculativă să poată fi totodată prezentată într-un principiu comun, deoarece până la urmă nu poate exista decât una şi aceeaşi raţiune care trebuie să fie diferenţia- tă numai în aplicarea ei. Însă deocamdată nu pot ajunge la o asemenea precizie fără a aduce în discuţie conside- raţii de un cu totul alt tip şi fără a produce confuzie citi- torului. De aceea am intitulat această lucrare Întemeierea metafizicii moravurilor, şi nu Critica raţiunii pure practice.

12. Însă, în al treilea rând, chiar şi o metafizică a moravurilor, în pofida titlului său înfricoşător, este capabi- lă de un înalt grad de popularitate şi de adecvare la intelectul obişnuit, aşa încât consider că este util să separ de ea această elaborare preliminară (392) a fundamen- telor sale, pentru a nu fi nevoiţi să adăugăm în viitor subtilităţi inevitabile la o doctrină mai uşor de înţeles.

13. Prezenta întemeiere nu vizează însă decât iden- tificarea şi instituirea principiului suprem al moralităţii, iar aceasta singură constituie, în intenţia sa, o sarcină com- pletă şi care trebuie separată de orice altă cercetare mo- rală. Fără îndoială, afirmaţiile mele în legătură cu această chestiune importantă – şi până acum analizată nesatisfă- cător – ar fi şi mai bine clarificate prin aplicarea aceluiaşi

(14)

principiu la întregul sistem şi ar primi o solidă confirma- re dacă acest principiu s-ar dovedi adecvat pretutindeni ; însă a trebuit să renunţ la acest avantaj, care de fapt ar fi fost mai degrabă un semn al amorului propriu, şi nu re- almente folositor pentru alţii, deoarece uşurinţa utilizării unui principiu şi aparenta lui adecvare nu sunt o dova- dă foarte sigură a corectitudinii sale, ci mai degrabă ele provoacă o anume părtinire care ne împiedică să-l cer- cetăm şi să-l cântărim cu toată rigoarea pentru sine în- suşi şi fără a ţine cont deloc de consecinţe.

14. În această lucrare am adoptat o metodă care este, cred eu, cea mai adecvată dacă vrem să pornim în mod analitic de la cunoaşterea comună la determinarea principiului ei suprem şi apoi să procedăm sintetic, trecând de la examinarea acestui principiu şi a originilor sale la cunoaşterea comună, unde el îşi găseşte folosirea. De aici a rezultat următoarea diviziune a lucrării :

1) Secţiunea întâi : Trecerea de la cunoaşterea raţională comună a moravurilor la aceea filosofică.

2) Secţiunea a doua : Trecerea de la filosofia morală po- pulară la metafizica moravurilor.

3) Secţiunea a treia : Pasul ultim, de la metafizica moravurilor la critica raţiunii practice pure.

(15)

SECŢIUNEA ÎNTÂI

Trecerea de la cunoaşterea raţională comună a moravurilor la aceea filosofică

1. (4 : 393) Din tot ce poate fi gândit oriunde în lume – şi chiar în afara ei –, nu există nimic care să poa- tă fi socotit ca bun fără restricţie cu excepţia voinţei bune.

Inte ligenţa, isteţimea, puterea de judecare şi oricum s-ar mai numi talentele spiritului, sau curajul, hotărârea, per- severenţa în decizii, ca însuşiri ale temperamentului, sunt fără îndoială bune şi dezirabile în multe privinţe ; însă ele pot deveni şi extrem de rele şi dăunătoare atunci când voinţa, care trebuie să se folosească de aceste daruri ale naturii şi a cărei constituţie specifică se numeşte de aceea caracter, nu este bună. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte darurile soartei norocoase. Puterea, bogăţia, onoru- rile, sănătatea însăşi şi întreaga bunăstare şi mulţumire cu situaţia în care ne aflăm, reunite sub numele de feri- cire, nasc îndrăzneală şi, prin aceasta, de multe ori trufie dacă nu există o voinţă bună care să corecteze influenţa lor asupra sufletului şi, odată cu aceasta, asupra principiului acţiunii în ansamblu, făcându-le universal conforme scopului ; ca să nu mai amintim faptul că un spectator

(16)

16

raţional imparţial nu poate fi niciodată satisfăcut văzând prosperitatea neîntreruptă a unei fiinţe care nu poartă niciuna dintre podoabele unei voinţe pure şi bune, astfel încât se pare că voinţa bună este condiţia indispensa- bilă a înseşi demnităţii de a fi fericit.

2. Unele calităţi sunt chiar favorabile acestei voinţe bune şi îi pot uşura foarte mult acţiunea, însă, în ciuda acestui fapt, ele nu au o valoare intrinsecă necondiţio- nată, ci presupun întotdeauna şi o voinţă bună care li- mitează înalta stimă (394) pe care de altfel le-o acordăm pe bună dreptate, nelăsându-ne să le considerăm bune în mod absolut. Moderaţia în afecte şi pasiuni, stăpâni- rea de sine şi chibzuinţa lucidă nu numai că sunt bune în multe privinţe, ci par a constitui chiar o parte a valorii intrinseci a persoanei ; totuşi, chiar dacă anticii le pre- ţuiau necondiţionat, le lipseşte încă mult pentru a fi de- clarate bune fără restricţie. Căci fără principiile de bază ale unei voinţe bune ele pot deveni rele în cel mai în- alt grad ; sângele rece al unui răufăcător nu numai că îl face mult mai periculos, dar îl face deîndată şi mai abo- minabil în ochii noştri decât în cazul în care nu l-ar avea.

3. Voinţa bună nu este bună prin ceea ce produce sau înfăptuieşte, nici prin aptitudinea sa de a atinge vreun scop intenţionat, ci numai prin actul volitiv, adică este bună în sine ; şi, considerată în sine, ea este incompara- bil mai demnă de stimă decât orice ar putea fi realizat de ea în favoarea vreunei înclinaţii sau, dacă vrem, în favoarea sumei tuturor înclinaţiilor. Chiar dacă acestei voin- ţe i-ar lipsi total capacitatea de a-şi înfăptui ţelul din ca- uza unei împotriviri deosebite a destinului sau din cau- za unei înzestrări precare conferite de o natură vitregă şi chiar dacă, în ciuda celei mai mari străduinţe, ea nu

(17)

Immanuel Kant

ar reuşi să înfăptuiască nimic şi nu ar rămîne decât vo- inţa bună (desigur, nu ca simplă năzuinţă, ci ca întrebu- inţare a tuturor mijloacelor aflate sub controlul nostru), ea ar străluci totuşi prin ea însăşi, ca o piatră preţioasă, precum ceva care îşi are întreaga valoare în sine însăşi.

Utilitatea ori sterilitatea nici nu sporesc cu ceva această valoare, nici nu o diminuează. Aceasta ar fi, ca să spu- nem aşa, doar montura [pe care este fixată piatra pre- ţioasă] care ne-ar permite să o punem în evidenţă mai bine în comerţul obişnuit sau să atragem atenţia asupra ei din partea acelora care nu sunt îndeajuns de cunos- cători, însă fără a o putea recomanda cunoscătorilor şi a-i determina valoarea.

4. Totuşi, există ceva atât de straniu în această idee a valorii absolute doar a voinţei, fără includerea niciu- nui considerent de utilitate în aprecierea ei, încât, în ciuda aprobării totale de care se bucură ea chiar şi din partea raţiunii comune, trebuie să apară totuşi o suspiciu- ne cum că la baza ei s-ar ascunde poate o simplă fan- tezie extravagantă şi că n-ar fi fost bine înţeles ţelul cu care natura a pus raţiunea să ne guverneze voinţa. (395) Prin urmare, vom examina această idee din acest punct de vedere.

5. În constituţia naturală a unei fiinţe organizate, adi- că a unei fiinţe orientate spre scopul de a trăi, admitem ca principiu de bază că în ea nu se găseşte niciun or- gan pentru un scop oarecare care să nu fie în cel mai în- alt grad potrivit şi adaptat acelui scop. Dacă la o fiinţă care are raţiune şi voinţă adevăratul scop al naturii ar fi fost conservarea şi bunăstarea sa, într-un cuvânt fericirea sa, atunci natura ar fi organizat foarte prost lucrurile ale- gând raţiunea acelei creaturi drept executant al acestui

(18)

18

ţel al său. Căci toate acţiunile pe care creatura le are de îndeplinit în vederea acelui ţel şi întreaga regulă a con- duitei sale i-ar fi fost prescrise cu mult mai multă exacti- tate de instinct. Iar acel scop ar fi putut fi atins mult mai sigur prin instinct decât se poate întâmpla vreodată prin raţiune. Şi dacă, în plus, ar fi fost ca acestei creaturi favo- rizate să-i fie dată într-adevăr raţiunea, aceasta ar fi trebuit să-i servească numai pentru a reflecta la constituţia norocoasă a naturii sale, pentru a o admira, a se bucu- ra de ea şi a fi recunoscătoare cauzei binefăcătoare, dar nu pentru a-şi supune capacitatea de a dori conducerii ei slabe şi amăgitoare ori pentru a se amesteca fără nicio pricepere în ţelul naturii ; într-un cuvânt, natura ar fi împiedicat raţiunea să ajungă la o folosire practică şi să aibă, cu slaba ei capacitate de pătrundere, orgoliul de a concepe singură un plan al fericirii şi al mijloacelor pentru a o atinge ; natura şi-ar fi asumat alegerea nu numai a scopurilor, ci şi a mijloacelor, şi le-ar fi încredinţat pe amândouă, cu grijă înţeleaptă, doar instinctului.

6. În fapt, noi constatăm de asemenea că, pe măsu- ră ce o raţiune cultivată se dedică mai mult ţelului savu- rării vieţii şi fericirii, omul se îndepărtează tot mai tare de la adevărata mulţumire, ceea ce în cazul multora – şi anume al acelora mai experimentaţi în folosirea raţiu- nii, cu condiţia ca aceştia să fie destul de cinstiţi ca să o recunoască – are drept rezultat un anumit grad de miso- logie, adică de ură faţă de raţiune, fiindcă ei, cântărind toate avantajele pe care le obţin – nu zic din inventa- rea tuturor artelor luxului comun, ci chiar şi din ştiinţe (care până la urmă le par a fi şi ele un lux al intelectului) –, constată totuşi că, de fapt, (396) mai mult s-au le- gat la cap decât au câştigat în fericire, şi de aceea ajung

(19)

Immanuel Kant

până la urmă mai degrabă să invidieze, decât să dispre- ţuiască genul obişnuit de oameni care se lasă mai uşor conduşi doar de instinctul natural şi nu-i permit raţiunii să le influenţeze prea mult comportamentul. Şi cel pu- ţin atât trebuie să recunoaştem : că judecata acelora care vor să minimalizeze sau chiar să reducă la zero laudele care proslăvesc avantajele pe care ar trebui să ni le adu- că raţiunea în privinţa fericirii şi a mulţumirii vieţii nu este în niciun caz cârtitoare sau nerecunoscătoare faţă de bunătatea ocârmuirii lumii, ci că la baza acestei jude- căţi se ascunde ideea unui alt ţel, mult mai onorabil, al existenţei lor, altul decât fericirea – acestuia, şi nu fericirii, fiindu-i de fapt destinată raţiunea –, şi care trebuie considerat de aceea drept condiţia supremă faţă de care ţelurile private ale omului trebuie să se subordoneze în cea mai mare parte.

7. Deoarece raţiunea nu este îndeajuns de capabilă să conducă în mod sigur voinţa în privinţa obiectelor aces- teia şi a satisfacerii tuturor nevoilor noastre (pe care în- tr-o oarecare măsură ea însăşi le înmulţeşte), scop la care un instinct natural sădit în noi ar fi condus cu mult mai mare certitudine, şi întrucât raţiunea ne este totuşi dată drept capacitate practică, adică una care trebuie să aibă influenţă asupra voinţei, adevărata ei menire trebuie să fie aceea de a da naştere unei voinţe care să fie bună în sine, iar nu ca mijloc pentru un alt ţel, pentru aceasta fi- ind neapărat nevoie de raţiune, căci şi aici, ca peste tot, natura procedează în distribuirea predispoziţiilor potrivit anumitor scopuri. O asemenea voinţă se poate să nu fie unicul şi întregul bine, dar ea trebuie să fie binele suprem şi condiţia oricărui altuia, chiar a oricărei aspiraţii spre fericire, caz în care înţelepciunea naturii s-ar afla pe

(20)

Notă asupra ediţiei ...5 Prefață ...7 SECȚIUNEA ÎNTÂI

Trecerea de la cunoaşterea raţională comună

a moravurilor la aceea filosofică ...15 SECŢIUNEA A DOUA

Trecerea de la înţelepciunea morală populară

la metafizica moravurilor ...33 SECŢIUNEA A TREIA

Trecerea de la metafizica moravurilor

la critica raţiunii pure practice ...89 Remarcă finală ...115