Prefaþã la ediþia în limba romanã

(1)

Colecþie coordonatã de Simona Reghintovschi

(2)

(3)

CARL ROGERS

Traducere din limba engleză de Anacaona Mîndrilă-Sonetto

Cuvânt înainte de Florentina Palada

A deveni o persoanã

Perspectiva unui psihoterapeut

(4)

Editori:

SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial:

MAGDALENA MÃRCULESCU

Coperta:

FABER STUDIO (Magda Radu) Redactor:

ANACAONA MÎNDRILÃ

Dtp:

MARIAN CONSTANTIN Corecturã:

SÎNZIANA DOMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României ROGERS, CARL R.

A deveni o persoanã : perspectiva unui psihoterapeut/ Carl R. Rogers ; trad.: Anacaona Mîndrilã-Sonetto ; cuv. înainte: Florentina Palade. - Ed. a 2-a. - Bucureºti : Editura Trei, 20

Bibliogr.

ISBN 978-973-707-916-9 I. Mîndrilã-Sonetto, Anacaona (trad.) II. Palade, Florentina (pref.) 159.923.2

Titlul original: ON BECOMING A PERSON Autor: Carl R. Rogers

14

OP 16, Ghiseul 1, C.P. 490, Bucureºti

(5)

Cuprins

9 Prefaţă la ediţia în limba romană

13 Introducere

23 Pentru cititor

PARTEA ÎNTÂIPersonal vorbind

33 „Ăsta sunt eu“

33 Evoluţia gândirii mele profesionale și a filosofiei personale 36 Primii mei ani de viaţă

38 Colegiul și educaţia ulterioară 40 Am devenit psiholog 42 Anii de la Rochester

45 Psiholog sau…?

46 Copiii mei

47 Anii de la Universitatea Ohio 48 Anii recenţi

50 Câteva învăţături semnificative

PARTEA A DOUACum pot sã te ajut?

69 Câteva ipoteze privind facilitarea creșterii personale 70 O ipoteză generală

72 Relaţia

74 Motivaţia pentru schimbare

75 Rezultatele

76 O ipoteză de ansamblu privind relaţiile umane

77 Concluzie

79 Caracteristicile unei relaţii de ajutorare

81 Întrebarea

81 Răspunsurile date de cercetare 82 Studii despre atitudini 86 Relaţii „fabricate“

(6)

6 89 Două studii recente 93 Câteva comentarii

93 Cum pot să creez o relaţie de ajutorare?

102 Concluzie

106 Ce știm despre psihoterapie — obiectiv și subiectiv 107 Cunoștinţe obiective

111 Dinamica schimbării

112 Procesul

113 Rezultatele terapiei 115 Imaginea subiectivă 115 Experienţa terapeutului 117 Experienţa clientului

PARTEA A TREIAProcesul devenirii persoanei

123 Câteva direcţii evidente în terapie 127 Trăirea sinelui potenţial

132 Trăirea deplină a experienţei unei relaţii de afecţiune 140 Simpatia faţă de sine

145 Descoperirea faptului că miezul personalităţii este pozitiv 160 A fi una cu propriul organism, una cu propria experienţă 164 Comentariu de încheiere

165 Ce înseamnă să devii persoană 167 Procesul devenirii

175 Persoana care rezultă

188 O concepţie despre psihoterapie ca proces 189 Enigma procesului

197 Șapte stadii ale procesului 198 Al doilea stadiu al procesului

PARTEA A PATRAO filosofie a persoanelor

237 „A fi acel sine care ești cu adevărat“. Concepţia unui terapeut despre ţelurile personale

(7)

242 Direcţii adoptate de clienţi 7 257 Implicaţii sociale

259 Rezumat

261 Trimiteri bibliografice

262 Concepţia unui terapeut despre viaţa bună:

persoana deplin funcţională 267 Caracteristicile procesului 274 Câteva implicaţii

PARTEA A CINCEAObþinerea faptelor concrete:

locul cercetãrii în psihoterapie

283 Persoane sau știinţă? O întrebare filosofică 284 Introducere

286 Esenţa terapiei prin prisma experienţei pe care o constituie 291 Esenţa terapiei din perspectiva știinţei

296 Câteva probleme

304 O concepţie modificată despre știinţă 314 O nouă integrare

317 Modificările personalităţii în psihoterapie 338 Trimiteri bibliografice

340 Terapia centrată pe client în contextul său de cercetare*

346 Câteva studii ilustrative 370 Unele cercetări curente

373 Semnificaţia cercetării pentru viitor 375 Trimiteri bibliografice

PARTEA A ªASEACare sunt implicaþiile pentru viaþã?

381 Reflecţii personale despre predare și învăţare 388 Învăţarea semnificativă — în terapie și în educaţie 389 Învăţarea semnificativă în psihoterapie

390 Învăţarea semnificativă în educaţie

(8)

8 391 Condiţiile învăţării în psihoterapie 395 Procesul de învăţare în terapie 397 Implicaţii pentru educaţie 406 Câteva chestiuni de încheiere 410 Trimiteri bibliografice

411 Învăţarea centrată pe student așa cum a trăit-o un participant 415 Abordarea nestructurată

417 Încurajarea gândirii 420 Importanţa acceptării 424 O nouă metodologie

432 Implicaţiile terapiei centrate pe client în viaţa de familie 451 Abordarea eșecurilor de comunicare —

între persoane și între grupuri

462 O formulare provizorie a unei legi generale privind relaţiile interpersonale

473 Trimiteri bibliografice 474 Spre o teorie a creativităţii

PARTEA A ªAPTEAªtiinþele comportamentale ºi persoana

495 Puterea tot mai mare a știinţelor comportamentale 498 Cunoștinţele știinţelor comportamentale

519 Trimiteri bibliografice

522 Locul individului în noua lume a știinţelor comportamentale 546 Trimiteri bibliografice

549 Anexă

549 Bibliografie cronologică 561 Recunoașterea drepturilor

(9)

Prefaþã la ediþia în limba romanã

Apariţia în România a primei traduceri a unei cărţi a lui Carl R. Rogers e un eveniment. Când spun că e un eveniment realizez că e prea puţin, că nu cuprinde toată importanţa lui. Să nu ai cărţi ale lui Rogers în limba română e ca și cum nu ai avea traduceri ale altor întemeietori de școli, ca S. Freud, C.G. Jung sau A. Adler.

Ideile lui Carl R. Rogers au contribuit la dezvoltarea psihologiei și psihoterapiei în aceeași măsură.

La mijlocul secolului trecut, ele au stat la baza dezvoltării psihologiei umaniste și apoi au avut un impact enorm și s-au răspândit asupra unor domenii mai largi ce cuprind relaţiile interpersonale, viaţa politică, educaţia. Aria de răspândire a ideilor sale a devenit atât de mare, încât denumirea metodei în ultimii ani a ajuns „Abordarea centrată pe persoană“ atunci când se referă la alte domenii de aplicare decât psihoterapia, domenii precum educaţia, managementul organizaţiilor, conflicte internaţionale de natură politică, etnică sau religioasă.

În 1956, C. R. Rogers a primit Premiul pentru contribuţii știinţifice remarcabile acordat de Asociaţia Americană de Psiho- logie, iar în 1972 pentru contribuţii profesionale.

În 1987, C. R. Rogers a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace însă a încetat din viaţă la scurt timp după aceea.

Ca școală psihoterapeutică, psihoterapia centrată pe persoa- nă s-a răspândit pe toate continentele, existând terapeuţi și asociaţii profesionale din Argentina și Mexic până în Japonia și

(10)

10 Australia. Este prezentă, bineînţeles, în toate statele Uniunii Europene și de aproape un deceniu și la noi.

Succesul enorm al acestei cărţi se datorează faptului că se adresează nu doar specialiștilor, ci fiecărei persoane puse în faţa întrebării: Cine sunt eu? Cum sunt eu? Care sunt ţelurile mele în viaţă? Și cât de aproape sau cât de departe sunt în acest moment al vieţii mele faţă de ele. Cu mine oare ce se întâmplă? Sunt eu așa cum mi-aș dori să fiu? Trăiesc eu într-un mod care mă mulţumește profund și mă reprezintă cu adevărat?

Cartea te invită la o călătorie (ca să folosesc o metaforă a lui Rogers) pe drumurile mai lungi sau mai scurte, mai grele sau mai ușoare pe care unele persoane, și, destul de des autorul însuși, au mers, explorându-se pe sine în strădania de a ajunge cât mai aproape de cel ce fiecare este cu adevărat. La momentul apariţiei cărţii, să vorbești despre trăirile tale ca terapeut era un act de mare curaj pe care Rogers și l-a asumat.

E vorba de procesul devenirii ca persoană, în care începi să te depărtezi de împlinirea așteptărilor altora, să te asculţi pe tine, să te accepţi așa cum ești, să ai încredere tot mai mare în organismul tău, să înţelegi cum arată lumea ta interioară și apoi să-ţi dai voie să-l înţelegi pe celălalt fără să vii imediat cu o judecată sau o evaluare. Să fii deschis la experienţe noi, să ajungi protagonistul și observatorul procesului vieţii tale.

În terapia centrată pe persoană se construiește o relaţie terapeutică în care terapeutul te însoţește cu căldură, acceptare necondiţionată și înţelegere empatică, condiţii care fac posibilă călătoria pe drumurile pe care persoana le alege, pentru că ea știe cel mai bine unde e suferinţa și de ce are nevoie.

Rogers a evidenţiat rolul relaţiei terapeutice în procesul schimbării personalităţii. Când un terapeut reușește să asigure

(11)

condiţiile necesare, să fie deschis și autentic, atunci se creează 11

mediul în care procesul schimbării poate avea loc.

Rogers a îmbinat subiectivitatea și unicitatea întâlnirii din cabi- net cu obiectivitatea și rigoarea știinţifică, fiind primul terapeut care a înregistrat ședinţele de terapie pentru a-și verifica ipotezele lansate și pentru a cerceta care sunt elementele care îl ajută pe client în relaţia terapeutică, ce duce la schimbare. A ascultat și analizat mii de ore de înregistrări pentru a-și susţine știinţific ideile.

Propune o abordare profund umanistă, care valorizează individualitatea și potenţialul fiecărei persoane și creativitatea sa. Și are încredere că fiecare poate să devină persoana care este cu adevărat!

În România, abordarea centrată pe persoană e prezentată în programele universitare ale facultăţilor de profil și, astfel, cu- noscută specialiștilor în psihologie, psihopedagogie, asistenţă socială, fără însă a fi existat până acum cărţi în limba română.

Din 1999, în România, ca urmare a unor contacte stabilite de d-na Ileana Botezat-Antonescu din partea Federaţiei Române de Psihoterapie, în cadrul Asociaţiei Europene de Psihoterapie, cu alte asociaţii membre, a început un program de formare în Psihoterapie centrată pe persoană organizat de OEGWG (Asociaţia de Psihoterapie Centrări pe client din Austria) cu formatori acreditaţi.

În 1992, grupul de la București constituie Asociaţia Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană, care promovează și lucrează în maniera centrată pe persoană. Din 2006, devine instituţie acreditată în organizarea de cursuri de formare în psihoterapie centrată pe persoană, mărind numărul terapeuţilor rogersieni. Astfel, ideile, conceptele și abordarea lui Rogers prind rădăcini din ce în ce mai adânci și în România.

(12)

(13)

Introducere

Publicarea în anul 1961 a lucrării On Becoming a Person [A deveni o persoană] i-a adus lui Carl Rogers o neașteptată recu- noaștere pe tot cuprinsul Statelor Unite. Cercetător și clinician, Rogers crezuse că se adresează psihoterapeuţilor, și abia ulterior a descoperit că „scrie pentru oameni— asistente medicale, femei casnice, oameni din lumea afacerilor, preoţi, pastori, profesori, tineret“. Cartea s-a vândut în milioane de exemplare, într-o vre- me când un milion era o cifră rar întâlnită în lumea editorială.

În deceniul ce a urmat, Rogers a fost psihologul Americii, având toate șansele de a fi consultat de presă în privinţa oricărei chestiuni ce implică psihicul, de la creativitate și cunoaștere de sine până la caracterul naţional.

Anumite idei promovate de Rogers au ajuns să fie accepta- te la o scară atât de largă, încât ne vine greu să ne amintim cât de noi, chiar revoluţionare, au fost la vremea respectivă. Psih- analiza freudiană, modelul dominant al psihicului la jumăta- tea secolului al XX-lea, susţinea că pulsiunile umane — sexualitatea și agresivitatea — sunt inerent egoiste și ţinute în frâu, cu anumite costuri și cu greutate, de către forţele culturii. În modelul freudian, vindecarea se obţinea printr-o relaţie care-l frustra pe pacient, dând naștere angoasei necesare pentru ca pacientul să accepte adevărurile incomode revelate de analist.

Rogers însă credea că oamenii au nevoie de o relaţie în care să fie acceptaţi. Abilităţile folosite de terapeutul rogersian sunt empatia — termen care în vremea lui Freud descria cu precă-

(14)

14 dere sentimentele cu care un observator investește o operă de artă — și „atitudinea pozitivă necondiţionată“. Rogers și-a exprimat ipoteza centrală într-o frază: „Dacă pot oferi un anumit tip de relaţie, cealaltă persoană va descoperi în sine capacita- tea de a folosi acea relaţie în scopul creșterii și se va produce schimbarea și dezvoltarea personală“. Prin creștere, Rogers în- ţelegea înaintarea în direcţia stimei de sine, a flexibilităţii și a respectului faţă de sine și de ceilalţi. Pentru Rogers, omul este

„incorigibil socializat în dorinţele sale“. Sau, cum a formulat el chestiunea în repetate rânduri, când omul este pe deplin om, merită încredere.

În clasificarea lui Isaiah Berlin, Rogers era un arici: cunoștea un singur lucru, dar îl cunoștea atât de bine, încât putea să facă din el o lume întreagă. De la Rogers provine accentul pe care-l pu- nem în prezent asupra stimei de sine și asupra capacităţii sale de a mobiliza celelalte forţe ale persoanei. Concepţia lui Rogers despre acceptare ca fiind forţa eliberatoare supremă sugerează ideea că oamenii care nu sunt bolnavi pot obţine beneficii de pe urma terapiei și că nespecialiștii pot acţiona ca terapeuţi; grupul modern de self-help derivă direct din mișcarea pentru potenţialul uman iniţiată de Rogers. Ideea că, la fel ca terapia, căsnicia depin- de de autenticitate și empatie este o idee rogersiană elementară.

Rogers este cel care promovează, mult mai mult decât Benjamin Spock, parentajul nondirectiv și educaţia școlară nondirectivă.

Este ironic că, deși ideile lui Rogers sunt în ascensiune — în asemenea măsură, încât acum sunt abordate drept premise cul- turale importante, ce necesită a fi revizuite —, scrierile sale se află în eclipsă. E păcat, fiindcă o cultură ar trebui să cunoască originea convingerilor sale și pentru că scriitura lui Rogers ră- mâne lucidă, fermecătoare și accesibilă.

(15)

Ideile lui Rogers prevalează categoric în domeniul sănătăţii 15

mintale. Școala psihanalitică avangardistă din prezent se numeș- te „psihologia sinelui“, nume pe care ar fi putut să-l inventeze Rogers. La fel ca terapia centrată pe client, elaborată de Rogers în anii 1940, psihologia sinelui înţelege că relaţia, mai mult decât in- sightul, este esenţială pentru schimbare; de asemenea, la fel ca psihoterapia centrată pe client, psihologia sinelui susţine că ni- velul optim al frustrării este „cât mai puţină posibil“. Atitudinea terapeutică din psihologia sinelui seamănă cel mai bine cu atitudinea pozitivă necondiţionată. Dar psihologia sinelui — înteme- iată în Chicago la vremea când Rogers era o personalitate de marcă acolo — nu a suflat o vorbă pentru a-l credita pe Rogers.

Explicaţia are multe de-a face cu persoana lui Rogers. Ame- rican și nu european, crescut la fermă și nu la oraș (s-a născut în Chicago, dar s-a mutat la ţară la vârsta de doisprezece ani și a afirmat că respectul său pentru metoda experimentală s-a năs- cut ca urmare a lecturii, în adolescenţă, a unui text lung intitulat Feeds and Feeding[Nutreţuri și hrănire]), din Midwest și nu din est, sangvinic și nu melancolic, accesibil și deschis, Rogers nu vădea nimic din complexitatea întunecată a intelectualului post- belic. Francheţea lui Rogers — într-un anumit sens important, A deveni o persoană nu are nevoie de nici o introducere, din moment ce Rogers se prezintă pe sine într-un eseu intitulat tocmai

„Ăsta sunt eu“ — contrastează cu atitudinea preferată de cole- gii săi de breaslă, care considerau că terapeutul trebuie să se în- făţișeze ca o tablă goală. Judecata predominantă era aceea că Rogers poate fi ignorat fiindcă nu e serios.

Această judecată ascunde și dezvăluie o concepţie îngustă cu privire la ceea ce este serios sau intelectual. Rogers a fost profesor universitar și erudit larg publicat, autorul a șaisprezece cărţi și a

(16)

16 peste două sute de articole. Este posibil ca însuși succesul cărţii A deveni o persoană să fi vătămat reputaţia academică a lui Rogers;

el era cunoscut pentru caracterul direct și simplitatea eseurilor conţinute în respectivul volum, nu pentru complexitatea articole- lor teoretice mai tehnice scrise în aceeași perioadă. Dar chiar și în A deveni o persoană , Rogers își plasează ideile în contextul istoric și social, făcând aluzii la psihologia socială a vremii, la etologie și la teoria comunicaţiilor și a sistemelor. Își identifică moștenirea în filosofia existenţialistă, referindu-se cel mai adesea la Søren Kier- kegaard (de la care preia expresia „a fi sinele care ești cu adevă- rat“, răspunsul dat de Rogers la întrebarea „Care este scopul vie- ţii?“) și Martin Buber. De asemenea, Rogers s-a bucurat de o bo- gată carieră ca intelectual cu apariţii publice, purtând dezbateri și corespondenţă deschisă cu personalităţi precum Buber, Paul Til- lich, Michael Polanyi, Gregory Bateson, Hans Hofman și Rollo May.

Rogers a fost, în măsură mai mare decât majoritatea colegilor săi, un om de știinţă dedicat, îmbrăţișând o evaluare empirică a psihoterapiei. Încă din anii 1940, Rogers înregistra ședinţele de psihoterapie în scopul cercetării, devansând-i prin aceasta pe toţi cei din domeniu. Este primul inventator al unui tip de psihoterapie care și-a definit abordarea în termeni operaţionali, enumerând șase condiţii necesare și suficiente (pacient angajat, terapeut empatic etc.) pentru modificarea constructivă a perso- nalităţii. A elaborat măsurători de încredere, a sponsorizat și a făcut publice evaluările ipotezelor sale. Rogers era dedicat faţă de evaluarea procesului: ce îi ajută pe oameni să se schimbe?

Cercetările sale și acelea ale colaboratorilor lui știinţifici au dus la rezultate stânjenitoare pentru instituţia psihanalitică. De exemplu, într-unul dintre studii, efectuat asupra transcrierilor

(17)

ședinţelor de terapie, s-a constatat că, de cele mai multe ori, ca 17

reacţie la clarificări și interpretări — instrumentele psihanalizei —, clienţii abandonează autoexplorarea; numai reflectarea sentimentelor de către terapeut conduce direct la continuarea explorării și la noi insighturi.

Cu alte cuvinte, Rogers a pus un efort intelectual substanţial în slujba unei convingeri simple: oamenii au nevoie de acceptare, iar când obţin acceptare, pornesc în direcţia „actualizării sinelui“. Consecinţele directe ale acestei ipoteze erau evidente pentru Rogers și contemporanii săi. Edificiul complex al psihanalizei este inutil — transferul poate foarte bine să existe, dar explorarea sa este neproductivă. Atitudinea mândră și distantă adoptată de mulţi psihanaliști de la jumătatea secolului XX, este categoric antiterapeutică. Conștiinţa de sine și implicarea ome- nească a terapeutului sunt mai importante decât cunoștinţele sale tehnice. Iar graniţa dintre psihoterapie și viaţa cotidiană nu are cum să fie altfel decât subţire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condiţiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educaţia, prietenia și viaţa de familie.

Aceste idei au adus ofensă mai multor instituţii — psihanalitice, educaţionale, religioase —, dar au fost primite cu braţele deschise de un segment cuprinzător al publicului general. Ele au inspirat dialogurile populare din anii 1960 — multe dintre re- vendicările protestatarilor din campusurile anilor șaizeci s-au bazat implicit pe convingerile lui Rogers despre natura uma- nă — și au contribuit la modelarea instituţiilor noastre, până la sfârșitul secolului.

(18)

18 Înainte să fie dat la o parte și uitat, Rogers a fost atacat pe baza unei serii de temeiuri anume. Revizuirile lucrărilor de cercetare au arătat că este dificil de dovedit caracterul necesar și su- ficient al celor șase condiţii formulate de el, cu toate că dovezi- le în favoarea unei atitudini implicate și empatice din partea terapeutului rămân puternice. Ideea lui Rogers cum că terapeutul și clientul pot interacţiona de la egal la egal a fost atacată de Martin Buber și, mai recent, de Jeffrey Masson, un critic cârco- taș al psihoterapiei. (Într-o minunată cărticică intitulată simplu Carl Rogers[Londra: Sage Publications, 1992], Brian Thorne tre- ce în revistă aceste critici și le combate cu oarecare succes.) Pe măsură ce ne distanţăm tot mai mult, în timp, de Rogers, critici- le par tot mai puţin relevante. Ceea ce oferă el — ceea ce oferă toţi marii terapeuţi — e o viziune unică.

Este evident că teoria psihanalitică despre om de la jumăta- tea secolului XX era incompletă. Freud și, mai pronunţat, Mela- nie Klein, întemeietoarea unei școli psihanalitice care a avut o influenţă imensă asupra concepţiilor moderne cu privire la rela- ţiile umane cu mare încărcătură afectivă, au surprins latura în- tunecată a omenirii, acea parte din moștenirea noastră animală care include violenţa și sexualitatea de tip competitiv, corelate cu lupta pentru dominaţia în ierarhie. Ei au ignorat strategia re- productivă care coexistă cu dominaţia în ierarhie și este la rân- dul ei puternic imprimată în genele și cultura noastră: reciproci- tatea și altruismul. Etologii și biologii evoluţioniști de astăzi ar fi de acord cu ipoteza lui Rogers cum că, atunci când o fiinţă umană este acceptată în mod adecvat, este probabil să predomi- ne aceste trăsături din urmă.

Buber — nu doar ca filosof al religiei, ci și ca adept al lui Eugen Bleuler, marele psihiatru descriptiv german — avea, fără îndoia-

(19)

lă, motive întemeiate de a-și exprima scepticismul în ceea ce 19

privește afirmaţia lui Rogers cum că omul, sănătos sau bolnav, este demn de încredere. Dar Freud, Klein și Buber erau puternic marcaţi de perspectivele Lumii Vechi. Optimismul incurabil al lui Rogers este privit cel mai bine, poate, drept una dintre numeroa- sele încercări interesante de a aduce în psihoterapie nuanţa speci- fică Lumii Noi.

Rogers a avut numeroși tovarăși în acest demers. Harry Stack Sullivan a adăugat psihanalizei mai multe faţete: atenţia acorda- tă influenţei prietenilor apropiaţi asupra dezvoltării în copilărie, explorarea mediului social specific al pacientului și utilizarea ac- tivă a sinelui terapeutului pentru a bloca proiecţiile caracteristice ale pacientului. Murray Bowen și-a deplasat atenţia de la familia pacientului în copilărie (constelaţia oedipiană) la familia din prezent și i-a acordat terapeutului libertatea de a acţiona ca un fel de antrenor în contextul eforturilor pacientului de a-și găsi locul în structura rigidă a familiei. Milton Erickson a revizuit tehnicile hipnotice și le-a folosit în manieră năzdrăvană, transformând terapeutul într-un maestru al manipulării, care-și catapultează pa- cienţii dincolo de impasurile în dezvoltare. Carl Whitaker a sub- liniat faptul că teoria constituie un obstacol în practica clinică și a cerut terapeutului deopotrivă prezenţă existenţială și conștienti- zarea obiceiurilor familiale locale. La această listă ar putea fi adăugate numele imigranţilor — Erich Fromm, Victor Frankl, Hellmuth Kaiser, Erik Erikson, Heinz Kohut — a căror activitate a luat o turnură categoric americană: liberă, experimentală și con- știentă de planul social.

Deși respinge premisa puritană a păcatului originar, Rogers creează — prin grija de a-l privi pe celălalt ca pe un individ liber, prin concentrarea asupra propriei autenticităţi și prezenţe

(20)

20 active, prin încrederea în potenţialul pozitiv al fiecărui client — o concepţie terapeutică despre om care concordă cu aspectele importante ale etosului american. Premisa centrală a lui Rogers este aceea că oamenii sunt, din naștere, plini de resurse. Pentru el, păcatul capital în terapie, în educaţie sau în viaţa de familie constă în impunerea autorităţii. Egalitarist radical, Rogers con- sideră că indivizii sunt capabili de autodirecţionare, fără să ia în considerare înţelepciunea primită de la alţii și în afara organiza- ţiilor precum biserica sau instituţiile academice. Cu toate că-și are originile în relaţia de ajutorare, filosofia lui Rogers este înră- dăcinată în teoriile lui Thoreau și Emerson, în primatul inde- pendenţei.

Îmbrăţișându-l pe Rogers, americanii au luat în serios părţi importante ale fiinţei lor — părţi în privinţa cărora rămân totuși ambivalenţi ca popor. Individualismul presupune oare explorarea de la zero a valorilor de către fiecare persoană din fiecare ge- neraţie nouă, sau trebuie corelat cu tradiţiile imobile și cu con- cepţia despre om ca fiinţă egoistă și înclinată spre competiţie?

Revenind la curricula larg acceptată și la valorile ortodoxe, con- servatorii din prezent îl atacă nu doar pe Rogers, ci și un curent important din umanismul american. Poate că miezul american al concepţiilor lui Rogers constituie motivul pentru care el este mult mai respectat — înţeles ca voce distinctă, predat cu serio- zitate — în zeci de ţări din afara graniţelor Statelor Unite.

Vocea lui Rogers — caldă, entuziastă, încrezătoare, grijulie — constituie elementul care leagă eseurile disparate ce alcătuiesc volumul A deveni o persoană . Facem cunoștinţă cu un om care în- cearcă, răbdător, dar cu toate resursele de care dispune, să-i asculte pe alţii și să se asculte pe sine. Această ascultare atentă este

(21)

pusă deopotrivă în slujba individului și în cea a marii întrebări — 21

ce înseamnă să devii persoană. Descriindu-și clienţii, Rogers adoptă limbajul și prozodia existenţialismului. El scrie despre un bărbat plin de frământări interioare: „În clipa aceea, el e totuna cu implorarea sa, complet, în întregime… [Î]n acea clipă, e unacu de- pendenţa sa, într-un fel care-l uluiește“.

Orice idee că Rogers nu e serios, nu e conștient de fragilita- tea omenească, nu e intelectual trebuie să se dezintegreze în faţa transcrierilor activităţii sale clinice meticuloase. Rogers face lu- crul pentru care l-au satirizat generaţii întregi de studenţi la psihologie — anume repetă spusele clienţilor. Dar el rezumă toto- dată sentimentele clienţilor cu precizie, cu o mare frumuseţe a exprimării și cu o generoasă nesiguranţă. Și se vădește genial în a-i accepta pe alţii.

În a cincea ședinţă de terapie cu Rogers, doamna Oak, o cas- nică frământată de probleme, se surprinde cântând „un fel de cântec fără muzică“. Rezumatul făcut de Rogers sentimentelor ei o determină pe doamna Oak să-și amplifice experienţele interioare și să-și exploreze metafora. Auzim o persoană care bâjbâ- ie în căutarea unei autenticităţi care-i scapă, denigrându-și propriile gânduri: „Și apoi pare să existe pur și simplu un flux de cuvinte care, cumva, nu sunt forţate, și apoi poate că uneori se strecoară îndoiala. Într-un fel, ia forma unei… poate că faci mu- zică și nimic altceva“. La fel ca toţi oamenii, conform schemei lui Rogers, doamna Oak este la început distanţată faţă de sine;

datorită acceptării, ea va da la o parte faţadele și va ajunge la ac- tualizare. În a noua ședinţă, doamna Oak dezvăluie, stânjenită, o formă limitată de încredere în sine: „[…] am ceea ce am ajuns să numesc în sinea mea, mi-am spus că sunt «străfulgerări de să- nătate mintală»[…]. E doar sentimentul sporadic de a mă trezi

(22)

22 că sunt o persoană întreagă într-o lume teribil de haotică“. Dar ea nu poate dezvălui în faţa altora acest sine încrezător. Rogers își aduce aminte imediat de ședinţa anterioară: „Sentimentul că n-ai fi în siguranţădacă ai vorbi despre tine, cea care cântă. […]

Aproape ca și cum n-ar exista un loc în care acea persoană să…

să existe“. O astfel de acordare la lungimea de undă a celuilalt constituie o artă de mare clasă, deși e greu de știut dacă Rogers captează melodia interioară a clientului sau furnizează una compusă de el.

Această ambiguitate persistă în ceea ce privește activitatea clinică a lui Rogers: oare nu a făcut altceva decât, după cum sus- ţinea, să-l accepte pe celălalt, sau a oferit și părţi din propriul sine bine diferenţiat? Deloc ambiguă când îl citim pe Rogers as- tăzi este contribuţia sa amplă la cultura contemporană, la ideile noastre despre cine suntem. E o plăcere să-l întâlnim din nou, să avem din nou acces la muzica lui.

PETER D. KRAMER

(23)

23

Pentru cititor

Deși mă șochează întru câtva s-o spun, sunt psihoterapeut (sau consilier personal) de peste treizeci și cinci de ani. Asta înseamnă că, pe durata unei treimi de secol, am încercat să fiu de ajutor unui bogat eșantion din populaţia noastră: copii, adolescenţi și adulţi;

persoane cu probleme educaţionale, vocaţionale, personale și con- jugale; indivizi „normali“, „nevrotici“ și „psihotici“ (ghilimelele indică faptul că, pentru mine, acești termeni sunt etichete care in- duc în eroare); indivizi care vin să ceară ajutor și indivizi trimiși să fie ajutaţi; oameni cu probleme minore și oameni a căror viaţă a devenit absolut disperată și deznădăjduită. Consider că prilejul de a cunoaște o atât de diversă multitudine de oameni, atât de personal și de intim este un mare privilegiu.

Pe baza experienţei clinice și a cercetărilor din acești ani am scris mai multe cărţi și numeroase articole. Lucrările din volumul de faţă sunt selectate dintre cele scrise în ultimii zece din cei treizeci și cinci de ani, din 1951 până în 1961. Aș vrea să explic motivele pentru care le-am grupat într-o carte.

În primul rând, sunt de părere că aproape toate au relevanţă pentru viaţa personală trăită în această lume modernă năucitoare.

Cartea nu este nicidecum o colecţie de sfaturi, nici nu seamănă în vreo privinţă cu tratatele de tip „cum să faci cutare lucru singur“, însă, din experienţa mea, cititorii acestor lucrări le-au considerat adesea provocatoare pentru gândire și informative. Într-o anumi- tă măsură destul de redusă, scrierile acestea au oferit persoanei o mai mare siguranţă în a face alegeri personale și a le urma, în ca-

(24)

24 drul demersului de a deveni persoana care ar dori să fie. Așadar, din acest motiv, aș vrea ca ele să fie disponibile la scară mai largă, pentru oricine ar putea fi interesat — pentru „nespecialistul inteli- gent“, cum se spune. Doresc acest lucru mai ales pentru că toate cărţile mele anterioare au fost publicate pentru publicul speciali- zat, al psihologilor, și n-au fost niciodată disponibile pentru cei din afara respectivului grup. Sper din toată inima că mulţi oameni care nu nutresc vreun interes anume faţă de domeniul consilierii sau psihoterapiei vor constata că învăţăturile care se conturează în acest domeniu îi întăresc în existenţa lor. Sper, de asemenea, și cred că mulţi oameni care n-au apelat niciodată la ajutorul consilierii vor constata, pe parcursul lecturii extraselor din înregistrări- le ședinţelor terapeutice ale numeroșilor clienţi prezenţi în aceste pagini, că beneficiază de o creștere subtilă a curajului și încrederii în sine și că își înţeleg mai ușor propriile dificultăţi pe măsură ce trăiesc, în imaginaţie și în simţire, lupta altora pe drumul creșterii.

O altă influenţă care m-a determinat să pregătesc cartea de faţă este numărul tot mai mare și caracterul tot mai imperativ al solicitărilor din partea celor care-mi cunosc deja punctul de ve- dere în ceea ce privește consilierea, psihoterapia și relaţiile interpersonale. Ei și-au exprimat dorinţa de a avea acces la prezentări ale ideilor și activităţii mele mai recente, într-o formă convenabi- lă și larg disponibilă. Sunt frustraţi să audă de articole nepublicate pe care nu le pot obţine și să dea peste scrieri de-ale mele în reviste greu de găsit; le vor adunate laolaltă. Această solicitare este măgulitoare pentru orice autor. Ea constituie totodată o obli- gaţie, pe care am încercat s-o îndeplinesc. Nădăjduiesc că vor fi mulţumiţi de selecţia pe care am făcut-o. Așadar, în această pri- vinţă, prezentul volum este destinat acelor psihologi, psihiatri, cadre didactice, consilieri școlari, clerici, asistenţi sociali, logo-

(25)

pezi, cadre de conducere din industrie, specialiști în materie de 25

management al muncii, analiști politici și altor oameni care au constatat în trecut că activitatea mea le este utilă în demersurile profesionale. Într-un sens foarte real, cartea le este dedicată.

Există și un alt motiv care m-a impulsionat — unul mai complex, personal. El constă în căutarea unui public adecvat pentru ceea ce am de spus. Problema asta a fost pentru mine o enigmă timp de peste un deceniu. Știu că mă adresez doar unui segment din rândul psihologilor. Cei mai mulţi — ale căror interese sunt sugerate de termeni precum stimul–reacţie, teoria învăţării, con- diţionare operantă — sunt atât de dedicaţi perspectivei care vede individul doar ca pe un obiect, încât ceea ce am de spus îi descumpănește adesea, dacă nu cumva îi irită de-a binelea. Știu, de asemenea, că mă adresez doar unui segment din rândul psi- hiatrilor. Pentru mulţi dintre ei, poate pentru majoritatea, ade- vărul despre psihoterapie a fost deja rostit, demult, de către Freud, astfel că le lipsește interesul faţă de noi posibilităţi și sunt total neinteresaţi sau chiar se opun cercetărilor în domeniu. Știu totodată că mă adresez doar unui segment al grupului diver- gent de specialiști care-și spun „consilieri“. Grosul acestui grup se interesează în principal de teste predictive și măsurări și de metodele de sfătuire.

Așadar, în pragul publicării unei lucrări anume, m-am simţit nemulţumit de ideea de a o prezenta unei reviste de specialita- te din oricare dintre aceste domenii. Am publicat articole în reviste de toate aceste tipuri, dar majoritatea scrierilor mele din ultimii ani s-au adunat în teancuri de manuscrise nepublicate, distribuite privat sub formă litografiată. Ele sunt simbolul nesi- guranţei mele în ceea ce privește modalitatea de a ajunge la publicul căruia mă adresez.