Î n intimitatea secolului 19

Î

N INTIMITATEA SECOLULUI

19

IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facul tatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“.

SCRIERI:Lenevind într-un ochi(1990), Alfabetul doamnelor(1999), Prejudecăţi literare(1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic(2003, ediţia a II-a, 2007), În intimitatea secolului 19(2005), În Ţara Miticilor(2007, ediţia a II-a, 2008), Întoarcere în secolul 21(2009), Viaţa începe vineri(2009; Premiul Uniunii Europene pentru Lite - ratură, 2013; traducere în limba suedeză, Bonnierförlagen), Cartea întrebărilor(2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni(2012).

TRADUCERI: Angelus Silesius,Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann(ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia(2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor(2007).

ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012).

de

I ^oana P ^ârvulescu

Î n intimitatea secolului 19

Redactor: Adriana Bittel Coperta: Angela Rotaru

Corectori: Patricia Rădulescu, Ioana Vîlcu Tipãrit la Monitorul Oficial R.A.

ISBN 978-973-50-4239-4 Descrierea CIP este disponibilã la Biblioteca Naþionalã a României.

© HUMANITAS, 2005, 2013

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194

1.

Întoarcere în secolul 19

Sã ne întoarcem în trecut: va fi un progres!

VERDI

S

ecolul 19 este o altă planetă. Îţi trebuie un anume spirit de aventură ca să te întorci acolo, asu mân - du-ţi riscul de a trăi, zi de zi, exact ca oamenii vre mii, de a te obişnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor de conversaţie, cu numeroasele lor obiecte de îmbră - căminte obligatoriu de purtat în acelaşi timp pe unul şi-acelaşi trup, cu caii şi cu servitorii lor, cu inima lor moale şi cu tăria lor de caracter, cu oala lor de noapte şi cu balurile lor, cu teri bilele lor pistoale şi cu nea- juto rarea îngrozitoare în faţa bolii, cu mias mele, cu par fu mu rile şi cu sărurile lor, cu puricii şi ploşniţele dezgustătoare din hanurile lor, cu privatele din curte, cu scrisorile lor enorme şi cu felul atât de direct în care ţi se adresează chiar ţie, cititorule, în ro manele lor. Dar riscul cel mare este să te deprinzi cu încre derea lor absolută într-un viitor care ţie, celui venit de acolo, din viitorul în care cre deau ei atât de frumos, îţi strânge inima. Dacă ajungi să crezi şi tu în el, ca ei, reîn toar - ce rea acasă ar putea fi plină de deza măgiri şi regrete.

Mi-ar fi plăcut mult să scriu un roman despre o călă torie în timp a unui contemporan de-al nostru care, din secolul lui, 21, aflat încă la început, alunecă în a doua jumătate a secolului 19. L-aş fi prezentat la plecare blazat şi trist, deloc potrivit pentru secolul bucuriei de a trăi şi, cum îmi plac happy end-urile, l-aş fi făcut, din capi tol în capitol, să-şi regăsească optimismul între

junii lui stră-stră-bunici. Dar m-am pomenit alegând altă cale. Eseul acesta, aflat la mijloc între roman şi do - cument, se uită cu jind spre roman, deşi se construieşte din croşe tarea documentelor. Sper ca acel călător ima - ginar şi per sonaj principal, care porneşte plin de grijile momentului spre trecut şi se întoarce acasă ceva mai înseninat, să fie citi torul cărţii despre „intimitatea seco - lului 19“. Mi-am ima ginat cum ar fi să ajung chiar eu, printr-un capriciu temporal, din Bucureştiul seco lului nostru, în acelaşi loc, dar pe la jumătatea secolului 19.

Poate că m-aş obişnui cu toate, destul de repede. Însă seara, când lucrurile îşi pierd conturul, înecate în valuri de întuneric, aş avea o senzaţie din cale-afară de ciu - dată. Din reflex aş căuta ime diat lângă uşa de la intrare întrerupătorul, dar pere tele ar rămâne neted şi gol.

Şi lumânarea aprinsă în locul luminii electrice m-ar face să mă simt într-adevăr străină. Din scrisul cu pana sau cu tocul înmuiate în călimară s-ar naşte alt fel de

„icoane“. Am încercat să scriu despre viaţa lor ca şi cum mi-aş fi înmuiat tocul în cerneală şi ca şi cum aş fi trăit o vreme în mijlocul icoanelor „vechi şi nouă“

din lumea lor.

Am încercat să transform trecutul în prezent. În ’66 (desigur, 1866), se poate vedea Capitala României care se pregăteşte să-şi întâmpine noul domnitor, plină de viaţă: gălăgia e mai veselă şi mai liberă, mirosurile mai dense şi mai agresive, vânzoleala oamenilor, cailor, câi - nilor, mai colorată şi mai nestăvilită, străzile mai întor - tocheate, casele înconjurate de curţi cu verdeaţă, cerul mai aproape, norii, stelele şi luna mai vizibile. Deşi eram obişnuită să cred că ritmurile acelor oameni sunt do moale, o călătorie cu trăsura la care sunt înhămaţi 4 cai sau, pe drum de fier, cu vagoanele trase de neagra loco motivă cu aburi, care şuieră lung la plecare, într-un zgo mot ce dă senzaţia de mare viteză, pare mai riscantă decât călă toriile de azi. În ’88, la Paris, se poate vedea

deocam dată primul etaj din ciudăţenia construită de domnul Eiffel, turnul cu dantelărie de fier care înţeapă cerul cu picioarele lui lustruite, ca o insectă enormă că zută pe spate. Un an mai târziu, în ’89, sub o pălărie albă cu verde, aflată, la rândul ei sub o umbrelă albă cu verde, o doamnă asistă în rochia ei cea mai elegantă, într-un început de mai, la deschiderea Expoziţiei uni - versale şi admiră, de jos în sus, cei 300 de metri care scânteiază în soare. În Figaroa rămas o imagine pictată a acelui mo ment şi, cu toate că nu se vede desluşit, doamna e acolo şi se mişcă şi vorbeşte şi se miră. În Jardin de Luxem bourg măgăruşii ţin loc de cai pe care sunt plimbaţi copiii, călăreţi în costumaşe ca de păpuşi cu cap de por ţelan.

Când m-am hotărât să întreprind această călătorie, în calitate de martor şi scrib, am ştiut ce riscuri mă aş - teaptă. Mă gândeam că n-o să mă pot adapta la acea viaţă, atât de diferită de a noastră, pe care aveam s-o tră iesc, cot la cot cu ei, luni de zile, adică atâta timp cât îmi trebuia ca să adun suficiente date pentru o carte scrisă de dragul lor şi s-o aştern pe hârtie. Mă te meam că o să-mi lipsească lucrurile familiare lumii mele, televi zorul şi cinemato gra ful, antibioticele şi deter gen - ţii, auto mobilele şi metroul, frigiderul şi computerul şi sâmbăta liberă şi, mai ales, tele fonul umplut de voci, de veşti, de viaţă.

Lumea lor s-a dovedit însă atât de uluitor de nouă în vechimea ei, încât bucuria de a fi acolo şi curiozita - tea cu care o descopeream sub cortina ei de ani, bucată cu bu cată, m-au făcut să las deoparte pentru mult timp lumea din care veneam eu şi de care îmi aminteam numai cu o înfiorare trecătoare. Eram, în prezentul cercetării, la o sărbătoare armonioasă a noutăţilor, a progresului vizibil cu ochiul liber, iar amintirile din - tr-un îndepărtat secol 21, trecut inactual în momentul

scrierii cărţii, nu apăreau decât ca un grup supărător de trouble-fête. În fiecare zi mă izbeam de o noutate a trecutului şi trebuia să mă învăţ cu ea, să-i fac faţă. În fiecare zi mă despărţeam de un obiect al viitorului, care nu se inventase încă sau, dacă ştiam că se inven - tase, ca telefonul, era zadarnic, pentru că nu era încă uzual prin părţile de lume în care poposi sem. În fiecare zi renun ţam de bunăvoie la câte o amintire din viitor, şi totuşi, ciudat, lumea mea se îmbogăţea zilnic.

I-am văzut pe noii mei contemporani fericiţi fără s-o ştie: nu trăiseră marele război de la începutul unui alt secol şi nici pe următorul, nu aveau habar că există ciuperca atomică şi că stratul de ozon se subţiază, că gheaţa de la Pol se topeşte, că apa se otrăveşte, că rezer - vele de petrol se termină. S-ar fi mirat, poate, o clipă, că omul viitorului îşi poate schimba, după plac, culoa - rea ochilor şi că eu însămi aveam două perechi, unii căprui şi alţii albaştri. S-ar fi mirat, cu siguranţă, că supa la care doamna şi bucă tăreasa ei trudeau în vremea lor cel puţin două ore (asta dacă focul era aprins şi lem - nele tăiate) poate fi făcută de stră-stră-stră-ne poatele lor exact într-un minut şi că nu e nevoie nici de lemne şi nici măcar de foc pentru asta. Dar adevărul este că ei toţi erau pregătiţi pentru mult mai mult decât atât, din moment ce erau convinşi că omul va ajunge nemu - ritor prin puterea noului Dumnezeu din cerul lor, ştiinţa.

Secolul 19 e o altă planetă şi totuşi m-am simţit oare - cum acasă printre aceşti străini, erau şi ei un fel de „noi“:

ştiau să repare o roată de căruţă cu aceeaşi abilitate cu care un şofer din viitor va schimba un cauciuc, îşi în grijeau caii aşa cum ne îngrijim noi maşinile, aveau locuri de popas precis stabilite, ca să-şi hrănească şi să-şi adape patru pedele aşa cum poposim noi, cu cele patru roţi cau ciucate ale noastre, la benzinării, erau

de ranjaţi de zgo motul potcoavelor pe caldarâm aşa cum suntem noi iritaţi de zgomotul motoarelor, se bucurau de un nou „echipaj“ aşa cum se bucură omul de azi când îşi cumpără o maşină mai bună. Un leac împo triva dorului este pentru un tânăr de pe la jumătatea secolului să se suie într-un cupeu şi să se lase purtat două sau trei ore „în goana cailor“. În saloa - nele de ieri, la fel ca la reuniunile de azi, bârfa dădea de lucru celor fără altă grijă în viaţă, grijile financiare dădeau bătăi de cap capului de familie, copiii făceau griji şi dădeau de furcă părinţilor, iar dragostea făcea griji, dădea de lucru, de furcă, de bârfit şi bătăi de cap tuturor deopo trivă.

Privindu-i cu atenţie pe oamenii de acolo am avut sentimentul curios că, dacă un tânăr din secolul 21 cu mustaţa abia mijită s-ar întâlni cu un bărbat bătrân din secolul 19, cu barbă albă, de patriarh, mult mai bătrân ar părea tânărul. Bărbatul cu barba albă ar fi plin de ener gie, de bucurie, ar palpita de idei şi de dorinţa de a-şi trăi viaţa, ca un tânăr, iar cel de 20 de ani de azi ar fi lipsit de entuziasm, obosit, gata plictisit încă înainte de a începe ceva. Într-adevăr, noi, oamenii viitorului lor, ne-am născut cu o sută şi ceva de ani mai în vârstă, pur tăm oboseala unei experienţe de un secol în plus, şi nu dintre cele care-ţi păstrea ză inocenţa sau opti - mismul. Ei, stră-stră-stră-bunicii noştri, sunt, prin rapor - tare la noi, nişte eterni adolescenţi. Ar fi însă o dovadă de pros tie să ne socotim superiori lor din pricina acestei expe rienţe care nu face decât să ne îmbătrâ nească, şi încă urât. Căci nu vom mai avea niciodată, poate, o do - rinţă egală cu a lor de a construi şi de a inventa lucruri fru moase şi de durată, niciodată nu vom mai fi atât de încrezători în ceea ce facem, nici odată atât de altruişti şi nu vom mai ţinti nici odată, cu să geata gândurilor noastre bune, drept în inima viitorului.

Iar sacrificiul nu va mai fi făcut niciodată cu atâta bu curie şi dăruire, ci doar mohorât şi fără chef. Aveau sute de necazuri de tot felul, nu trăiau într-un uni vers cu legi mai îngăduitoare decât ale noastre, dimpotrivă, dar, pe cât posibil, le înfruntau bărbăteşte (şi femeile le înfruntau bărbăteşte) şi rămâneau plini de viaţă. Se spune că umorul e o calitate înnăscută. În lumea seco - lului prin care m-am plimbat cu gândul şi cu inima am văzut că umorul era lăsat moştenire, educat sau poate doar molipsitor. Când nu-ţi iei supărările în serios, când râzi de ele şi de tine ca să-i bucuri pe ceilalţi, nici ele nu mai au putere asupra ta. Sentimentul meu a fost că ei trăiau cu adevărat, erau vii în întregime, pe când noi trăim numai pe jumătate.

Am furat totuşi ceva de la roman şi de aceea cartea nu e pur şi simplu din categoria celor de tip „viaţa coti diană în epoca…“. Am legat cotidianul de nişte perso naje, oricât de sumar schiţate, pe care le ştim după nume şi din cărţi, dar a căror lume ne este tot mai străi nă. Am căutat s-o fac tot mai familiară. M-am gân dit să confirm viaţa de zi cu zi, istoria mică, prin câţiva „oameni care au fost“. În prim-plan nu sunt nea părat cei pe care-i socotim azi foarte importanţi.

Cei aleşi sunt pur şi sim plu „mostre“ de viaţă de pe planeta seco lului 19. Am selectat oameni care au lăsat mai multe măr turii în jur nale intime, scrisori şi-ntr-o literatură la per soana I, în care e greu să distingi între ficţiune şi autobiografie. Pentru rest, pentru cadrul obiectiv, zia rele şi revistele, anunţurile şi fotografiile au fost călău ze aproape ma gice şi cu ajutorul lor am avut în faţă faţa lumii. Nu mi-a rămas decât să încerc să pun lucru rile cap la cap şi fiecare piesă din puzzlela locul ei. M-am oprit, dintr-o firească împăr ţire isto rică, din ne cesităţi practice, dar şi din admiraţie şi uimi re, la a

doua jumătate a secolu lui 19, mai ales la anii de după venirea lui Carol. Pentru proaspăta Românie, atunci a început totul. Şi începutul mi s-a părut a fi cel mai fru - mos, cel mai semnificativ, la nivelul istoriei mari şi mici deopotrivă.

Despre intrarea în scenă a personajelor care împru - mută viaţă acestei cărţi nu se ştie mai nimic. Câteva pre nume, care nu spun mare lucru, câteva oraşe din ţări diferite: Moldova, Ţara Românească, Anglia, Italia, lan durile germane şi, abia la ultima intrare în scenă, Româ nia. Câţiva ani, nu întotdeauna siguri, care se înşiră de-a lungul secolului.

1816. La 2 iunie se naşte în Bucureşti Constantin (Cos - tache), fiul spătarului Alexandru Rosetti şi al Elenei, născută Obe deanu.

1820. Se naşte, la Guernesey, în Anglia, Mary, fiica unui ofiţer scoţian căsătorit cu o franţuzoaică.

1821. La 21 iulie se naşte la Bacău Vasile, din căsătoria legiuită a medelnicerului Vasile Alecsandri şi a Elenei, născută Co zoni. Data naşterii nu e sigură.

E posibil ca Vasile să se fi născut la 14 iunie 1818.

1828. La 8 aprilie se naşte la Parma sau la Avila Carlos Antonio Francesco. Data naşterii e incertă, iar pro - blema părinţilor ră mâne neelucidată. S-ar putea ca mama să fie contesa Marie D’Agoult.

1830. Se naşte, în mahalaua Pescăria Veche din Bucureşti, fiul frizerului Gheorghe Ispirescu şi al Elenei.

1836. Se naşte, în Ţara Românească, Ana, fiica lui Ale xan - dru Ra coviţă şi a Anei, care e unica fată a lui Dinicu şi a Zoei Golescu.

1839. La 20 aprilie se naşte la Sigmaringen Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern- Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Karl-Anton şi al prinţesei Josefine de Baden.

1840. La 15 februarie se naşte la Craiova Titu Liviu, fiul profe sorului Ioan Maiorescu şi al Mariei, născută Popasu.

1841. Se naşte Paulina, fiica lui Iosefin Lucasievici, pro - prie tar de han, deşi informaţia nu e sigură, şi a Elenei.

1842. La 31 decembrie se naşte la Iaşi Iacob, fiul scrii - torului Costache Negruzzi şi al Mariei, născută Gane.

1850. La 15 ianuarie se naşte la Botoşani Mihai, fiul cămina rului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi (Rareşa), născută Iuraşcu. Nici ziua şi nici anul naşterii nu sunt absolut sigure.

1850. La 22 aprilie se naşte la Năsăud Ana, fiica cizma- rului Ilie Câmpan şi a Anei. Când începe şcoala îşi ia pre numele Vero nica. La 14 ani Ana-Veronica Câmpan se mărită cu profe sorul universitar Şte fan Micle.

1852. La 30 ianuarie sau la 1 februarie se naşte în satul Haima nale, din Dâmboviţa, Ion Luca, fiul actorului devenit apoi avocat şi magistrat Luca Caragiale şi al Ecaterinei, născută Karaboas.

1854. La 17 martie se naşte la Bucureşti Ana, fiica prefec - tului de Poliţie Radu Rosetti.

1858. La 30 octombrie se naşte la Plăineşti (Râmnicu Sărat) Dui liu, fiul arendaşului Lascăr Zamfirescu şi al Sulta nei, năs cută Mincu, al cărei frate, Ion, devine arhitect.

1869. La 2 noiembrie se naşte la Bucureşti, în România, Iulia, fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, născută Faliciu.

Un „maestru de ceremonii“ pe care mamele seco - lu lui 19 l-ar fi numit Dumnezeu sau soartă sau „scrisă“

sau menire a făcut ca, deşi din generaţii diferite, deşi născuţi în ţări diferite, aceşti oameni să ajungă să se întâlnească, să se împrietenească sau, măcar după faimă, să se cunoască între ei. Şi să-şi intersecteze vieţile în ace eaşi ţară, Româ nia, care a însemnat aproape totul pentru ei şi pentru care aveau să însemne şi ei ceva.

Şi lângă ei, în această carte, o mulţime de alţii, rude sau prie teni sau necunoscuţi, îşi vor arăta, măcar pentru

o clipă trecătoare, „clipa cea repede“, un chip şi o bucăţică din viaţă. Numele lor a căpătat, cu timpul, contur şi greu tate. Dar cât a fost de important cu adevărat stabileşte doar viitorul. Oricum, pentru cei mai mulţi, ieşirea din scenă, făcută după hotă râ rile aceluiaşi „maestru de ceremonii“, înseamnă înce putul unui destin.

Încetul cu încetul, apoi, cultura îşi impune legile:

pe unii îi şterge cu totul din amintire sau îi margina - lizea ză, pe alţii îi transformă în nume de instituţii, pieţe publi ce, statui, lecţii din manualul de literatură sau de istorie şi, dacă au noroc, în cărţi. Dar, oricum, vieţile lor se pierd sau se reduc la cifre şi scheme, la funcţii politice şi eveni mente, la repere bibliografice şi clişee.

În poveşti, eroii morţi au uneori dreptul la a doua şansă: li se picură între buze apă vie şi se trezesc din nou la viaţă. Este ceea ce în cearcă, cu mijloacele mult mai puţin miracu loase ale vremii noastre, această carte.

Să trezească la viaţă un fel de eroi, cunoscuţi sau ano - nimi şi, odată cu ei, să vă aducă, cititori din secolul 21, în intimitatea uimi torului secol 19.

U ^nde

2

. Viaþa la Bucureºti

3

. Quel pays!

2.

Viaţa la Bucureşti

„

B

ucureştii sunt un oraş semioriental şi semi occidental, pe care românii se complac în a-l numi

«Micul Paris». Despre cuvântul «mic», el se potriveşte, dar cât despre «Paris», asta e altceva, deoarece în pri - vinţa monumentelor, acest oraş nu oferă nimic de sea - mă.“ Sunt cuvintele unui ofiţer de artilerie suedez, Roos, care-şi scrie memoriile sub pseudonimul turcesc Topchi, adică „tunar“. Anul în care artileria literară a tunaru lui suedez ţinteşte Micul Paris al românilor este 1885. Trecuseră 26 de ani zbuciumaţi de la Unire şi de când Bucureştii fuseseră aleşi, în dauna Iaşilor rivali, drept capitală a noului stat. Trecuseră 19 ani de când la con ducerea României venise Carol, din familia Hohen zollern-Sigmaringen. Trecuseră 8 ani de când Ro mâ nia îşi câştigase, prin război, independenţa şi de când singura stradă dreaptă şi elegantă a capitalei, Podul Mogoşoaiei, se numea Calea Victoriei. Numai 4 ani erau de când devenise regat. 16 ani se scurseseră în istoria cul turală de când se inaugurase, în miezul oraşului fără bule varde, în „buricul târgului“, cum spun bucu reştenii, localul Universităţii proiectate de Alexandru Orăscu, viitor preşe dinte al arhitecţilor români, după forma şi asemă narea universităţilor occidentale. Princi pele Carol şi soţia lui, Elisabeta, fuseseră de faţă. Şi erau 11 ani de când în faţa noii clădiri călărea pe cal de bronz Mihai Viteazul. Statuia

a fost inaugurată cu mult fast la 8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril, iar poetul Alec sandri, mereu în ton cu evenimentele vremii, i-a de dicat o odă. Orice pro - ce siune oficială trece prin drep tul călăreţului de bronz.

În 1885, soclul de marmură al statuii are alături un lucru cu siguranţă plăcut ochilor domnului Topchi, două tunuri de la războiul din 1877. De exact 6 ani, un scriitor de piatră, cu aer romantic, cu o carte închisă în mâna stângă şi cu dreapta care invită, politicos, la ceva indefinit, poate la a o deschide, Ion He liade-Rădulescu, zis Eliad, Heliad sau Eliade, s-a aşe zat în dreapta lui Mihai Viteazul, tot cu faţa spre Uni versitate. Cele două statui, bronzul şi pia tra, pun alături două simboluri, cel dintâi istoric, unirea tuturor pro vinciilor româneşti, fie ea şi efemeră, la 1600, cel de-al doilea istoric şi cul - tural, pentru că Heliade-Ră dulescu, dispărut dintre cei vii cu exact 7 ani înainte de a fi înăl ţat pe soclu, a fost unul dintre „complotiştii“ revo luţiei de la 1848, dar şi unul dintre întemeietorii literelor mo derne în aceste părţi ale lumii.

În anul 1885 – în care ochiul tunarului suedez, obiş - nuit să-şi delimiteze precis ţinta, caută asemănări între capitala de la porţile orientului şi capitala din inima occi dentului şi nu le găseşte – o a treia statuie se pre - gătea pe flancul stâng să se alăture celor două, lângă barda înălţată la cer a călăreţului de bronz: cea a peda - gogu lui Gheorghe Lazăr. Autorul ei, un tânăr sculptor român de 30 de ani, Ion Georgescu, avea să o termine în 1886, aşa că tunarul nu mai apucă s-o vadă. Şcoala superioară de la mânăstirea Sfântu Sava se aflase exact pe locul unde se vedeau proas pe tele trupuri de pe soclu, cândva vii, în exact acelaşi loc: Lazăr o înfiin - ţase şi îi fusese pro fesor, iar Eliad elev, apoi, încă înainte de a deveni major, profesor de aritmetică şi geometrie.

Unii dintre cei care trec acum, în 1885, pe lângă cei doi bărbaţi de piatră le vor fi auzit glasul, ca elevi, sau îi

vor fi ştiut din poveştile prietenilor. Alţii îşi mai amin - tesc, desigur, de mânăstirea Sfântu Sava şi de şcoala ei, dărâmate din dorinţa de a da oraşului străzi largi şi drepte. Grupul celor trei sta tui – care alătură cu nonşa - lanţă armelor de război căr ţile de învăţătură, într-un amestec destul de banal pentru contemporanii tuna - rului călător şi ai cărturarilor tăiaţi în piatră – va străjui apoi, din umbra Universităţii, toate plimbările prin centrul oraşului. Abia după încă exact o jumătate de secol, când bucureştenii continuă să se complacă în a-şi numi oraşul Micul Paris, însă cu mai multă îndrep - tăţire decât în 1885, o a patra statuie se va alătura celor trei: matematicianul Spiru Haret, şi el elev la Sfântu Sava, câteva decenii mai târziu decât Heliade-Rădu - lescu, sculptat de Ion Jalea.

Deocamdată domnul ofiţer Roos, aflat pentru a doua oară în aceste părţi ale lumii – prima oară fusese în 1883 –, îşi sfătuieşte cititorii care au de gând să-şi în cerce norocul prin capitala României, să rămână în centru, unde „casele sunt frumoase şi destul de bine construite, având, aproape toate, trei până la patru etaje“. E o exagerare, cele mai multe case sunt cu numai „două rânduri“ sau trei, adică par ter şi unul sau două etaje şi, fireşte, pivniţă, dar exis tă, într-a - devăr, şi aşa-numitele palate. La numărul de etaje, apre ciază ochiul străinului, se opreşte asemănarea Bucureştilor cu un oraş apusean şi, „dacă vrei să păstrezi o bună amintire, nu te înde părta de acest centru privi - legiat, căci te vei trezi în nişte mahalale îngrozitoare, într-un adevărat labirint de străzi înguste, care se aseamănă mai mult unor ulicioare şi care, pe deasupra, sunt şi de o mur dă rie de nedescris. Degeaba un străin ar încerca să se orien teze în acest haos, unde nimic nu i-ar putea sluji de îndreptar, deoa rece toate casele sunt aproape la fel şi nicăieri nu vezi edificii de o mărime mai considerabilă“. Ce-i drept, Pari sul, marele Paris

adică, de relativ puţină vreme îndreptat de baronul Haussmann, este în 1885 un oraş în care nu te mai poţi rătăci, cu bulevarde drepte, aliniate între un monu - ment şi altul, în timp ce în Bucu reşti multe străzi sunt adesea „încolţurate şi de tot strâmbe“, iar monu men - tele sunt întâmplătoare sau nu sunt deloc.

Bucureştii călătorului Roos trăiesc în 1885 un an ca oricare altul, fără evenimente deosebite, în afară de flu - ierarea, la premieră, a unei piese la Teatrul Naţional, D’ale carnavalului, şi, doar trei zile mai târziu, de moar - tea bătrâ nului revoluţionar C.A. Rosetti, al cărui nume va sta ne clintit pe plăcuţa emailată, albă cu chenar roşu, pe care scrie deocamdată strada Clemenţei.

Pe hartă, Bucureştii au cinci culori, zise de bătrâni şi

„vop sele“. Centrul comercial, cu Podul Mogoşoaiei – devenit după Războiul de Independenţă Calea Victo - riei –, cu Lipscanii şi Curtea-Veche, până spre Şerban Vodă, ţin de culoarea de Roşu. Pe Calea Victoriei tră - surile au la dispoziţie 7 metri de carosabil, chiar 8 în drep tul Pala tului, iar dacă te dai jos din trăsură pentru cumpărături, sunt, de o parte şi de alta, trotuare de 2 metri buni. Centrul aristocratic, cu clădirile fastuoase, de la Amzei spre Batiştei şi mai departe, către Arme - nească şi Caimatei, este galben. În dreapta Palatului, cum te uiţi spre gârlă, cu Schitu Măgureanu, Izvor, ma - halaua Spirii şi până spre terenul şi fabrica de tutun a englezului Grant, fratele nevestei lui C.A. Rosetti, e culoarea de Verde. Pe verde, albastru şi negru sunt multe uliţe labirintice dintre cele în care e mai bine, dacă vrei să urmezi sfaturile călătorilor străini, să nu te aventurezi după apusul soarelui. Deşi paza de noapte veghează şi sunt, de mulţi ani, între 10 şi 20 de punc - te de strajă în fiecare culoare. Dar culoarea de pe hartă, paza de noapte şi statuile sunt treburile Primă riei, actu almente, în anul sosirii întâmplătorului vizitator Roos, treburile domnului Nicolae Fleva. Cam odată

cu inau gurarea statuii lui Lazăr se va termina şi acti - vita tea lui Fleva de la Primărie, fără să fi făcut mare lucru pentru Marele Bucureşti sau Micul Paris, deşi Roos însuşi îl so coteşte un om remarcabil: „Avocat care-şi împarte timpul între politică, sport şi muzică.

Şi-a făcut studiile în Italia şi a adus de acolo tot tumul - tul, tot en tuzias mul carac terului italian.“

Culorile de pe hartă par să lase câţiva stropi şi în ora şul din realitate: roşul şi albastrul se întâlnesc în rochiile şi accesoriile doamnelor, umbreluţe sau flori prinse pe pălărie, negrul în costumele de gală ale domnilor şi în pălăriile lor, galbenul în mierea vân - dută de apicultori şi în lumina amiezilor de toamnă, însă cel mai mult, inva dând oraşul, se întâlneşte

„vopseaua de Verde“ a grădi nilor de la fiecare casă, fie ea în centrul roşu, în cel galben sau pe la mahala.

Alături de umbra verde personală, verdeaţa grădinilor publice se întinde în tot oraşul, la fel verdele viilor care îl îneacă pe la mar gini. În 1885 sunt vreo trei duzini de petice de grădină în Bucureşti, de la Grădina Bordei la Union sau de la Raşca la Ioanid, dar cele mai mari şi mai pline de viaţă se găsesc la Şoseaua Kiseleff şi la Cişmigiu. Şi totuşi, pen tru că oraşul e situat în plină câmpie, Roos se plânge de arşiţa lungilor veri de care fiecare se apără cum poate. Pe harta politică a ora şului, doar două culori impor tante, deşi cu multe nuanţe estompate: roşii, care sunt liberalii de la 1848, acum grupaţi în preajma Românului lui Rosetti, şi conser - vatorii, numiţi cândva albi. Şi mai e, ferită, harta erotică a Bucureştilor, pe care primarul Manole Proto - popescu-Pake a avut iniţiativa s-o mar cheze noaptea, în zonele unde se află „fiicele plăcerii“, cu felinare roşii, ceea ce a scandalizat pe mulţi locuitori pudici.

Ca să ajungi de la statuile din buricul târgului la Ciş migiu îţi trebuie vreo 5 minute cu trăsura şi vreo 15 pe jos, în ritmul domol în care se merge în genere

pe străzile din centru. De grădină s-a ocupat horticul - torul berlinez Wilhelm Meyer, care odihneşte în pace în cimi tirul bise ricii evanghelice, pe partea cealaltă a Cişmigiului, de mai bine de 30 de ani. În anul în care s-a prăpădit grădi narul peisagist, 1852, D. Ioanid sem nează din partea ministe rului (Departamentul din Nă un tru) un regu la ment al Cişmigiului limpede formulat:

1.Cu trăsura sau călare nimeni nu este slobod să intre, poprindu-se acestea la locurile hotărâte pentru acest sfâr- şit (adică dincolo de ulucii cu care era împrejmuită gră dina).

2.Vânzătorii de deosebite lucruri de mâncare şi orice alte vor sta afară din raionul grădinii.

3.Dobitoace, precum câini şi alte, sunt poprite cu totul de a intra în grădină; prin urmare orice asemenea vite se va prinde în grădină se va supune proprietarul la ştraf (de la Strafe, pedeapsă, amendă) şi la despăgubirea oricărei stri că ciuni s-ar dovedi că-i va fi pricinuit; iar porcii, la în - tâm plare de a să prinde, fiind pricinuitori de mare strică - ciune, se vor ucide îndată.

4.Nimeni nu este slobod a călca pe iarbă sau pe orice altă plantaţie, precum nici a rupe ceva din grădină oricât de neînsemnat.

5.La preumblarea cu luntrile pe bazin se va păzi ca ni meni să nu îmbarce şi debarce în alte locuri, decât la puntu rile hotărâte spre sfârşit(adică debarcader).

6.Vânzarea peştelui din bazin este poprită cu desăvârşire.

În fine, pentru că la atâtea interdicţii-popreli nu te poţi aştepta din partea vizitatorilor la o supunere de bu năvoie şi nesilită de nimeni, mai există o dispoziţie:

„Paz nicii grădinii, orânduiţi pentru a observa înde pli - ni rea exact a acestor reguli, vor fi consideraţi în ope - raţi ile pazei şi cele lalte, la întâmplare când ar vedea

Cele 19 capitole despre secolul 19 sunt:

1. Întoarcere în secolul 19 . . . . 5

Unde 2. Viaţa la Bucureşti . . . . 15

3. Quel pays! . . . . 41

Cine 4. Ei . . . . 59

5. Ele . . . . 89

6. Copiii lor . . . 125

7. Lumea bună . . . 149

8. Domnii doctori . . . 159

Ce şi cum 9. Ce citesc, cum citesc . . . 185

10. Cum călătoresc . . . 205

11. O zi bună . . . 219

12. O zi oarecare . . . 233

13. O zi rea . . . 243

14. Puţină intimitate . . . 253

15. Puţină indiscreţie . . . 265

Încotro 16. Luna de pe cer . . . 285

17. Tainele şi spaimele progresului . . . 297

18. Aceşti oameni minunaţi şi vieţile lor trecătoare . . . 321

19. Întoarcere în secolul 21 . . . 335