Colecţie coordonată de

Colecţie coordonată de

DENISA COMĂNESCU

DAVE EGGERS

Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor

Traducere din engleză de

ADRIAN BUZ

NU ERA CAZUL

Copyright © David („Dave“) K. Eggers, 2000, 2001. All rights reserved.

Toate drepturile rezervate în conformitate cu Legea Internaţională şi Pan-Americană referitoare la Copyright. Publicată în Statele Unite de Vintage Books, o divizie a Random House, Inc., New York. Random House este proprietatea unei companii germane imense, Bertelsmann A.G., care deţine atât de multe lucruri încât nu pot fi numărate sau iden - tificate. Însă, oricât de mari sunt aceste companii, sau oricâte lucruri deţin, sau oricât de mulţi bani fac sau controlează, influenţa lor asupra vieţii de zi cu zi şi a gândurilor oame - nilor şi, prin urmare, la fel ca 99 la sută din ceea ce fac oficialii din oraşe precum Washington, Moscova, São Paulo sau Auckland, efectul lor asupra vieţii scurte şi trecă toare a oame nilor care umblă de colo-colo, dorm şi visează că străbat fluxuri sangvine, oameni cărora le place mirosul de asfalt şi care se gândesc la călătorii în spaţiu atunci când au activităţi sexuale, este foarte mic, deci nu trebuie să ne îngrijoreze.

Înălţime: 1,80; Greutate: 80; Ochi: albaştri; Păr: şaten; Mâini: mai boante decât te-ai aştepta; Alergii: la animale de casă.

NOTĂ: Această carte este o operă de ficţiune numai datorită faptului că autorul nu şi-a mai amintit exact ce au spus unii sau cum arătau anumite lucruri, aşa că a trebuit să mai inventeze. Însă personajele, faptele şi dialogurile sunt reale, nu rodul imaginaţiei auto - rului, care la momentul scrierii acestei cărţi nu avea pic de imaginaţie şi nici nu putea concepe să inventezeo poveste şi nişte personaje – ar fi fost ca şi cum s-ar fi urcat la volan deghizat în clovn –, mai ales că avea atât de multe de spus despre povestea lui tristă şi emoţionantă, despre oamenii pe care îi cunoştea şi despre nenumăratele răsturnări de situaţie din mintea lui întortocheată. Orice asemănare cu persoane în viaţă sau defuncte ar trebui să fie evidentă pentru ele însele şi pentru cei care le cunosc, mai ales că autorul a avut amabilitatea să le dea numele reale, ba chiar, în unele cazuri, şi numărul de tele - fon. Toate evenimentele relatate în carte s-au întâmplat, însă uneori autorul şi-a luat libertatea de a modifica un pic ordinea lor cronologică, pentru că e dreptul lui inalie - nabil de cetăţean american.

© HU MA NI TAS FICTION, 2012, pen tru pre zen ta ver siu ne ro mâ nească EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 021 311 23 30

ISBN 978- 973-689-478-7 Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României Redactor: Andreea Stănescu Coperta: Angela Rotaru

Mai întâi şi-ntâi:

Sunt obosit.

Pe cuvântul meu!

Şi, de asemenea:

Tu eşti obosit.

Pe cuvântul tău!

Reguli şi sugestii

pentru a te bucura de această carte:

1. Nu există o nevoie copleşitoare să fie citită prefaţa. Serios.

În mare parte, ea nu e acolo decât pentru autor şi pentru cei care, după ce termină de citit restul cărţii, se trezesc din cine ştie ce motiv că ar mai citi ceva şi nu au ce. Dacă deja ai parcurs prefaţa şi ţi-ai dori să n-o fi făcut, ne cerem scuze. Ar fi trebuit să-ţi spunem mai devreme.

2. De asemenea, nu există o nevoie sfâşietoare să se citească secţiunea de mulţumiri. Mulţi dintre primii cititori ai acestei cărţi (vezi p. xix) au sugerat scurtarea sau îndepărtarea ei, dar pro - punerea lor a fost respinsă. Totuşi, nu are vreo importanţă majoră în intrigă, aşa că, la fel ca în cazul prefeţei, dacă ai citit deja secţiu nea de mulţumiri, încă o dată ne cerem scuze. Ar fi trebuit să spunem ceva.

3. De asemenea, poţi să sari cuprinsul, dacă eşti în criză de timp.

4. De fapt, mulţi dintre voi s-ar putea să vrea să sară o mare parte din mijlocul cărţii, mai precis paginile 219-325, care tra - tează vieţile oamenilor la vârsta de douăzeci de ani, vieţi care sunt greu de făcut interesante, chiar dacă le-au părut interesante acelora care, la momentul respectiv, le-au trăit.

5. De fapt, doar primele trei sau patru capitole o să li se pară unora dintre voi că merită să-şi bată capul. N-ar trebui să mer - geţi mai departe de pagina 113 sau pe-acolo, ceea ce e o dimen - siune bunicică, cam cât a unui miniroman drăguţ. Aceste prime patru capitole acoperă un subiect general, ceva care nu pune mari probleme, deja mult mai mult decât ce se poate spune despre res tul cărţii.

6. Restul cărţii e oarecum inegal.

ix

Prefaţa acestei ediţii

În ciuda lăudăroşeniilor autorului undeva, aceasta, de fapt, nu e o carte propriu-zis non-ficţională. Multe părţi au fost ficţionalizate, în diverse grade, din varii motive.

D^IALOGURILE: Acestea au fost, bineînţeles, aproape în întregime recon - struite. Dialogurile, deşi adevărate în esenţă – cu excepţia acelor replici care evident nu sunt adevărate, ca atunci când oamenii ies din spaţiu-tim - pul lor narativ ca să discute dezgustaţi despre această carte –, au fost scrise din memorie şi reflectă atât limitele memoriei autorului, cât şi imboldurile imaginaţiei lui. Toate cuvintele luate separat şi propoziţiile au fost trecute pe bandă rulantă, fabricate ceva de genul: 1) au fost scoase din memo rie; 2) au fost scrise; 3) au fost rescrise, ca să sune mai plauzibil; 4) au fost redactate, ca să se potrivească în naraţiune (dar păstrându-le adevă rul esenţial); 5) au fost rescrise din nou, ca să-i cruţe pe autor şi pe restul per - sonajelor de ruşinea de a suna inarticulat, aşa cum inevitabil o fac, sau ar face-o, dacă propoziţiile lor, care aproape invariabil încep cu apelativul

„Frăţicule“ – ca, de exemplu, „Frăţicule, a murit“ –, ar fi just transcrise. Ar trebui totuşi luat la cunoştinţă că ceea ce e remarcabil rămâne faptul că cele mai suprarealiste dialoguri din această carte, cum ar fi cel cu adoles - cenţii hispanici sau cel cu hărţuita Jenna, sunt de fapt cele mai autentice.

PERSONAJELE ŞI CARACTERISTICILE LOR: Autorul, deşi dezgustat de asta, a trebuit să schimbe câteva nume şi mai departe să deghizeze bine aceste personaje cu nume schimbate. Primul exemplu e un personaj numit John, al cărui nume în realitate nu e John, pentru că replica din viaţa reală a lui John nu a vrut ca detalii întunecate din viaţa sa să fie consemnate într-o cronică – deşi după ce a citit manuscrisul n-a protestat că faptele şi vorbele lui ajung să aparţină altcuiva. Mai ales dacă personajul a fost mai puţin o copie directă, ci mai mult un amestec. Ceea ce el şi e, de fapt. Acum, ca per - sonajul John să funcţioneze şi naraţiunea să poată fi manipulată, alterarea xi

aceasta a avut un fel de efect de domino, făcând necesare alte câteva pac - turi ficţionale. Printre ele: în viaţa reală, Meredith Weiss, care e reală, nu îl ştie pe John atât de bine. Persoana care în viaţa reală făcea pe intermediarul n-a fost Meredith, ci altcineva, a cărei prezenţă într-adevăr ar trăda cone - xiu nea, deci ni l-ar trăda pe bietul John, şi nu vrem asta. Drept urmare, autorul a întrebat-o pe Meredith:

— Hei.

— Hei.

— Deci, te-ar deranja să faci [aşa şi pe dincolo] şi să spui [aşa şi pe din - colo], ceea ce în viaţa reală de fapt n-ai făcut şi n-ai spus?

— Nu, deloc.

Și asta a fost. Ar trebui consemnat, totuşi, că scena principală cu Meredith, din Capitolul V, n-are nimic inventat. Puteţi să o întrebaţi. Locuieşte în California de Sud.

Altfel, schimbările de nume sunt menţionate în corpul textului.

Mai departe:

LOC ŞI TIMP: Mai întâi, au avut loc câteva schimbări de loc. În Capi - tolul V, au fost două. Conversaţia cu Jenna, în care naratorul îi spune că Toph a deschis focul la şcoală şi apoi a dispărut, nu s-a întâmplat în noaptea aceea, acolo, ci pe bancheta din spate a unei maşini, pe când mergeau de la o petrecere la alta, în ajunul Anului Nou, 1996. Mai târziu, în acelaşi capitol, naratorul, fiind cu aceeaşi Meredith menţionată mai sus, întâlneşte câţiva tineri pe o plajă din San Francisco. Acest episod, de altfel întru totul real, s-a întâmplat de drept în Los Angeles. De asemenea, în acest capitol, ca şi în alte câteva capitole, are loc o comprimare a timpului. Există, pentru cea mai mare parte, o referinţă în text, dar reiterăm aici că în ultima treime a cărţii se întâmplă multe în ceea ce pare o perioadă scurtă de timp. Deşi multe dintre evenimentele relatate s-au întâmplat în realitate într-un inter val foarte scurt de timp, cu câteva treaba stă altfel. Ar trebui consemnat, totuşi, că următoarele capitole nu prezintă compresii temporale: I, II, IV, VII.

O NOTĂ DESPRE COLUMBINE: Această carte a fost scrisă – şi dialogurile pe care le evocă au fost rostite – cu mulţi ani înainte de îngrozitoarele eve - nimente de la această şcoală şi de prin alte locuri. Frivolitatea, inten ţionată sau nu, le e străină acestor lucruri.

OMISII: Au fost omise nişte scene senzaţionale de sex, la cererea celor care acum sunt măritate sau se află într-o relaţie. De asemenea a fost scoasă o scenă fantastică – sută la sută adevărată –, în care apăreau mai toate xii

personajele principale ale cărţii şi o balenă. Mai mult, în această ediţie se regă - seşte omisia unui număr de propoziţii, paragrafe şi pasaje.

Printre ele:

p. 34: Pe când stăm întinşi în pat, trec doar câteva ore lungi în care Beth doarme şi Toph doarme şi maică-mea doarme. Eu sunt treaz mai tot acest timp. Îmi place partea întunecată a nopţii, între miezul nopţii şi patru şi jumătate, când e pustiu şi tavanele sunt din ce în ce mai înde - părtate şi mai rigide. Atunci pot să respir, pot să gândesc în vreme ce ceilalţi dorm, cumva pot opri timpul, pot face ca – ăsta a fost dintot - deauna visul meu – ca, atunci când toţi sunt încre me niţi, eu să lucrez febril asupra lor, să fac orice e de făcut, precum spiri duşii care fac pan - tofii când copiii dorm.

În timp ce stau întins, scufundat în camera chihlimbarie, mă întreb dacă o să trag un pui de somn dimineaţă. Mă gândesc că da, cred că aş putea să dorm de la cinci la zece, poate înainte să intre asistentele, să facă ordine şi să măture, aşa că sunt chiar mulţumit să stau treaz.

Dar patul ăsta pliant mă ucide, subţirimea saltelei, bara aia care-mi intră în spate, tăindu-mi pe din două coloana vertebrală, măcinân du-mi-o.

Toph întorcându-se de pe-o parte pe alta, dând din picioare. Şi de cea - laltă parte a camerei, respiraţia ei inegală.

p. 115: Cum te descurci? Bill a venit în vizită, şi el cu mine şi cu Toph mergem cu maşina peste Bay Bridge şi vorbim despre agenţi de bursă.

Vorbim despre cum, după ce Toph a petrecut o săptămână în Manhattan Beach cu Bill şi cei doi colegi de apartament ai lui agenţi de bursă, Toph vrea acum să fie şi el agent de bursă. Bill e atât de entuziasmat de treaba asta, încât abia dacă se poate abţine, vrea să-i cumpere o pere che de bretele şi un pager care să-i arate cotele pe piaţa de valori.

— Ne gândeam că, pentru că Toph tot le are cu numerele şi toate alea, aşa ceva ar fi o carieră perfectă…

Aproape că am sărit cu maşina de pe pod.

p. 181: De ce schelele?

Știi, îmi plac schelele. Îmi plac schelele la fel de mult pe cât îmi place clă direa. Mai ales dacă schelele respective sunt frumoase, în felul lor.

p. 190: Alcoolismul şi moartea te fac omnivor, deopotrivă nechibzuit &

temător, imoral, disperat.

Chiar crezi asta?

Uneori. Desigur. Nu. Da.

xiii

p. 199: …Dar ştii, în liceu am făcut o serie de picturi cu membrii familiei mele. Primul a fost Toph, după o fotografie pe care i-o făcusem tot eu. Deoarece pentru această însărcinare ni s-a cerut să facem o grilă peste fotografie, pentru acurateţe, pictura, în tempera, a ieşit identică.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu restul, unde n-am mai avut fotografii sub grilă. I-am făcut una lui Bill, dar faţa lui a ieşit rigidă, ochii prea întunecaţi şi părul cumva încâlcit, în genul lui Caesar, ceea ce în reali - tate nu era deloc cazul. Portretul lui Beth, după o fotografie cu ea îmbră - cată de bal, era, de asemenea, pe lângă, o carne însângerată sub o tafta roz – l-am abandonat imediat. Cel cu maică-mea şi taică-meu, după un vechi diapozitiv, îi înfăţişa împreună, într-o barcă, într-o zi cenuşie.

Maică-mea ocupă tot cadrul, cu faţa la cameră, în timp ce taică-meu se vede peste umărul ei, în partea din faţă a bărcii, uitându-se într-o parte, fără să-şi dea seama că e fotografiat, sau prefăcându-se. Şi pe asta am făcut-o varză – n-am reuşit să-i fac să semene. Toţi le urau. Bill a luat foc când una cu el a fost expusă la bibliotecă.

— E legal? l-a întrebat pe taică-meu, avocatul. Are voie să facă asta? Arăt ca un monstru!

Şi avea dreptate. Chiar arăta. Aşa că printr-a opta, când Ricky Storr mi-a cerut să-i fac portretul lui taică-său, am ezitat, pentru că fusesem de atât de multe ori frustrat din pricina limitelor mele, din pricina ina - bilităţii mele de a reproduce un chip fără să-l deformez, stângaci, ori - bil. Și totuşi lui Ricky i-am zis da, din respect, incitat într-un fel că mi-a arătat încredere cerându-mi să pictez un tablou în amintirea tată - lui său. Dar Ricky mi-a dat o fotografie alb-negru protocolară şi am lucrat la ea săptămâni întregi, cu pensule mici. Când am terminat, asemă narea a fost, pentru mine, inatacabilă. I-am zis lui Ricky să vină în atelierul şcolii, că e gata. Într-o zi şi-a terminat prânzul mai repede şi a venit. Am întors-o, demonstrativ, mândru nevoie mare, gata să stră - lucim amândoi în prezenţa ei.

S-a făcut linişte. Apoi a zis:

— O. O. Nu mă aşteptam la asta. Nu mă aşteptam… la asta.

Apoi a părăsit încăperea, şi pictura a lăsat-o la mine.

p. 199: Când treceam pe lângă un cimitir, ţâţâiam printre dinţi minu - nându-ne, fără să ne vină a crede. Mai ales la cele mari, cele aglo merate, aşa de puţini pomi, tot griul ăla, ca un fel de scrumieră uriaşă. Când treceam pe acolo, Toph nu putea să se uite, iar eu mă uitam doar ca să văd, ca să-mi reconfirm promisiunea că nu voi ajunge nici odată într-un xiv

loc ca ăsta, că n-o să îngrop niciodată pe cineva într-un loc ca ăsta – pentru cine sunt mormintele astea? Pe cine alină ele? –, n-o să mă las niciodată să ajung într-un loc ca ăsta, că mai bine aş dispă rea cu totul…

Am viziuni cu plecarea mea: când voi şti că nu mi-a mai rămas prea mult timp – spre exemplu, dacă de fapt am SIDA, aşa cum cred că probabil am, că dacă are cineva, eu sunt acela, de ce nu –, când o să-mi vină timpul, o să plec pur şi simplu, o să-mi iau la revedere şi o să mă duc să mă arunc într-un vulcan.

Nu că ăla ar fi un loc potrivit să îngropi pe cineva, dar cimitirele astea municipale, sau, în fine, orice cimitir, ca alea de pe autostradă, sau ca cele din buricul târgului, cu toate leşurile alea şi pietrele cores - punzătoare –, prea sunt primitive şi vulgare, nu-i aşa? Groapa, cutia şi piatra în iarbă? Şi-i dăm aşa un aer stilat acestui procedeu, îl găsim adecvat şi dramatic, minunat de auster, când stăm acolo lângă groapă şi coborâm cutia în pământ. E incredibil. Barbar şi rudimentar.

Deşi ar trebui să recunosc că am văzut odată un loc care părea totuşi adecvat. Mergeam – aş spune „o luasem pieptiş“ dacă am fi făcut altceva decât să fi mers, dar de vreme ce doar mergeam, nu voi folosi expresia „a o lua pieptiş“, pe care toată lumea se simte obligată s-o folo - sească de fiecare dată când o ia la picior şi dă de o pantă cât de mică – printr-o pădure de pe malul vreunui afluent al Amazonului numit Carapa.

Eram la un picnic, cu alţi câţiva jurnalişti – doi de la revista Reptile– şi un grup de erpetologi, o gaşcă de americani grăsuţi experţi în şerpi, cu aparate de fotografiat, şi ajunseserăm în pădurea asta pe o cărare care şerpuia urcând, în căutare de boa constrictori şi şopârle. După vreo patruzeci şi cinci de minute prin această pădure pestriţă şi întune cată, desişul s-a spart brusc şi ne-am găsit în capul potecii, într-un luminiş, deasupra râului – şi în acel moment puteai să vezi pe bune câteva sute de mile în depărtare. Soarele apunea, şi pe cerul ăla ama zonian enorm erau dâre de albastru şi oranj, pete groase din ele, ames tecate lejer, ca nişte vop seluri mânjite cu degetul. Râul curgea încet dedesubt, în caramel, deasupra era pădurea, jungla, un haos de verde-broccoli cât vedeai cu ochii. Şi imediat înaintea noastră erau douăzeci de cruci albe simple, fără nimic gen vreo inscripţie. Un teren de îngro păciune pentru sătenii băştinaşi.

Şi mi-a trecut prin minte că aş putea să stau acolo, dacă ar fi să fiu îngropat, cadavrul meu putrezind astupat de ţărână, aş suporta una ca asta acolo. Cu toată priveliştea şi tot restul.

xv

A fost o sincronizare ciudată, de asemenea, pentru că ceva mai de - vreme în ziua aia tocmai ce fusesem aproape sigur că o să părăsesc această lume – via piranha.

Legaserăm ambarcaţiunea, un vapor de râu pe trei etaje, undeva mai la mal, şi ghizii începuseră să pescuiască piranha, doar cu prăjini şi fire, şi pui pe post de momeală.

Piranha îi înhăţau imediat. Era simplu ca bună ziua – ţopăiau pe punte, pleoscăind cu feţişoarele lor furioase.

De cealaltă parte a vaporului, ghidul nostru american, un Bill cu barbă, înota. Apa, ca un ceai, făcea ca picioarele lui să arate roşii pe sub, făcând şi mai deconcertant faptul că înota în mijlocul unui banc de peşti piranha.

— Hai şi voi! ne-a strigat.

O, Doamne, în nici un caz.

Dar toată lumea ajunsese în apă, erpetologii grăsuţi erau în apă, toate picioarele mişunau prin ceaiul roşu ca sângele. Mi se spusese că piranha atacau foarte rar (deşi s-au auzit cazuri), că nu avea de ce să-mi fie teamă, aşa că la scurt timp după am sărit de pe punte şi am început să înot şi eu, relativ mulţumit că, şi dacă îi pocnea pofta de peştişori, cel puţin şansele mele erau mai mari decât dacă aş fi fost în apă sin - gur – cât stăteau ei să înfulece din altul, aveam timp să înot spre un loc sigur. De fapt am şi calculat cam cât i-ar lua peştelui să mănânce alte patru persoane şi cât mi-ar lua mie să ajung la mal. După trei sau patru minute, toate străbătute de panică, în care am încercat să nu ating cu picioarele fundul nămolos, reducându-mi mişcările la minimum ca să nu atrag atenţia, am ieşit.

Mai târziu am încercat una din canoele scobite ale ghizilor. După ce mai mulţi erpetologi au eşuat în a pluti cu ea, am fost convins că eu, fiind atât de agil, pot să vâslesc şi să mă menţin la suprafaţă. M-am pus în canoea micuţă, mi-am găsit echilibrul şi am pornit-o vâslind. Şi pentru o vreme mi-a ieşit. M-am depărtat de vapor, în aval, alternând loviturile mici de vâslă de-o parte şi de alta, întruchipare exactă a pri - ce perii şi a graţiei.

Dar la vreo două sute de metri în josul râului, canoea a început să se scufunde. Eram prea greu. Luam apă.

M-am uitat în spate la vapor. Ghizii peruvieni se uitau toţi, crăcă - nându-se de râs. Mă scufundam în apa maro, curentul mă purta la vale, şi ei râdeau, ţinându-se de burtă. Se distrau de minune.

xvi

Canoea s-a răsturnat şi eu am căzut în acel moment în mijlocul râu lui, unde apa era mult mai adâncă, într-o nuanţă de maro mai în - chisă. Nu-mi vedeam picioarele. M-am căţărat pe canoea răsturnată, disperat.

Eram convins c-o să mă curăţ. Da, piranha nu se atinseseră de noi acolo, lângă vapor, dar cum ai putea să fii sigur că aici n-o să ciugu - lească un deget? Deseori ciugulesc degete de la mână sau picior, şi asta produce sângerări, şi de acolo…

O, Doamne, Toph.

Stăteam acolo şi canoea se scufunda iar, deşi răsturnată se scu funda sub greutatea mea, şi curând aveam să intru iar cu totul în râu, râul infestat cu piranha, iar scufundarea mea avea să-i atragă – încercam din răsputeri să păstrez la minimum mişcările, călcând apa doar, ca să plu tesc – şi apoi aveam să fiu devorat încet, bucăţi din gambele şi burta mea, pe urmă, după ce carnea va fi sfâşiată şi sângele va şiroi peste tot, vor veni în rafale, o sută deodată, mă voi uita în jos şi-mi voi vedea mem brele copleşite de o pâclă teribilă de dinţi şi sânge şi mă vor ciuguli până mă vor curăţa până la oase, şi de ce? Pentru că a trebuit să le arăt companionilor că pot să fac ce poate să facă orice ghid peruvian…

Şi m-am gândit la sărmanul Toph, acest băieţaş sărman, la trei mii de mile depărtare, care stătea la soră-mea…

Cum am putut să-l părăsesc?

p. 200: [M]aică-mea citea un roman de groază în fiecare noapte. Le-a citit pe toate din bibliotecă. Când venea Crăciunul sau la aniversări, mereu mă gândeam să-i cumpăr unul nou, ultimul roman de Dean R.

Koontz sau de Stephen King sau care mai era, dar nu puteam. Nu voiam să o încurajez. Nu puteam să mă ating de ţigările lui taică-meu, nu puteam să mă uit la cartuşul de Pall Mall din bufet. Eram genul de copil care nu putea să se uite nici măcar la reclamelecu filme de groază – reclama la Magic, filmul în care marionetele ucideau oameni, mi-a asigurat rezerva de coşmaruri pentru vreo şase luni. Aşa că nu puteam să mă uit la cărţile ei, le întorceam ca să nu le văd copertele, cu litere şi pete de sânge embosate – mai ales operele lui V. C. Andrews, cu pozele alea tumide ale copiilor ălora înfiorători, încremeniţi, luminaţi complet în albastru.

p. 380: Bill cu Beth cu Toph şi cu mine ne uităm la ştiri. E o ştire scurtă despre bunica lui George Bush. Se pare că e ziua ei.

xvii

Dezbatem pe marginea temei: cât de bătrână trebuie să fie bunica unui bărbat trecut de şaizeci de ani. Pare imposibil să mai respire.

Beth schimbă postul.

— E scârbos, a zis ea.

p. 393: [E]a trăia într-un prezent perpetuu. Trebuia să i se reamintească mereu contextul, ce a adus-o acolo, originile şi parametrii situaţiei curente. Trebuia să i se spună totul iar de zeci de ori în fiecare zi – Ce m-a făcut? A cui vină sunt? Cum am ajuns aici? Cine sunt oamenii ăştia? accidentul repovestit, schiţat în tuşe groase, să i se amintească în - continuu, dar uita mereu…

Nu uita. Nu avea, de fapt, capacitatea de a reţine informaţia…

Dar cine o are? Băga-mi-aş, era vie şi era conştientă de asta. Vocea ei cânta aşa cum cântase dintotdeauna, ochii i se căscau de mirare în faţa celor mai neînsemnate lucruri, a oricărui mărunţiş, tunsoarea mea.

Da, încă ştia şi avea acces la acele lucruri pe care le-a purtat în ea de-a lun gul anilor – partea aia din memorie era acolo, intactă – şi, în timp ce eu voiam să-i pedepsesc pe cei responsabili, mă bucuram de ea, şi am presupus că nu mă voi sătura niciodată să fiu cu ea, atât de aproape de pielea ei şi de sângele care zvâcnea pe sub ea, şi mă seacă de ură.

Muzica de la piscină s-a schimbat.

— O, îmi place cântecul ăsta, a zis ea, făcând un zigzag cu capul.

În încheiere, această ediţie reflectă cerinţa autorului ca epigrafele ante - rioare – printre care „Veşnica sete a inimii de a fi pe deplin cunoscută şi cu totul iertată.“ (H. Van Dyke); „[Poemele mele] ar putea leza leşul, dar leşul îmi aparţine.“ (A. Sexton); „Nu orice băiat aruncat la lupi devine erou.“

(J. Barth); „Totul va fi dat uitării şi nimic nu se va îndrepta.“ (M.

Kundera); „De ce să nu scrii pur şi simplu ce s-a întâmplat?“ (R. Lowell);

„O, ia uite la mine, sunt Dave, scriu o carte! Cu toate gândurile mele în ea!

La la la!“ (Christopher Eggers) – să fie scoase, deoarece nu s-a văzut nici - odată ca fiind genul de persoană care să folosească epigrafe.

August 1999

Mulţumiri

Autorul doreşte să le mulţumească întâi şi întâi prie - tenilor de la NASA şi Forţelor Navale ale S.U.A. pen tru sprijinul lor minunat şi ajutorul necuantificabil în aspectele tehnice ale poveştii. ¡ Les saludo, muchachos!El ţine de asemenea să le mulţumească acelor nenumăraţi oameni care au extins înţelesul generozităţii, permiţând ca numele lor reale şi faptele lor să apară în această carte. De două ori mai multe mulţumiri rudelor autorului, în spe cial surorii lui, Beth, ale cărei amintiri au fost în cele mai multe locuri mai vii şi de trei ori mai multe ca ale lui Toph (se pronunţă

„Tof“, cu o lung), din motive evidente. Fra tele lui mai vârstnic, Bill, n-a fost dat uitării pentru că e republican.

Autorul vrea să aducă la cunoştinţă că nu-i stă bine în roşu.

Nici în roz sau în oranj, şi nici măcar în galben – că doar nu e copil. Şi că până anul trecut a crezut că Evelyn Waugh a fost femeie şi că George Eliot a fost bărbat. Ba chiar mai mult, autorul şi cei implicaţi în face rea acestei cărţi doresc să aducă la cunoştinţă că da, există prea multe cărţi de memorialistică în acest moment şi că astfel de cărţi, despre oameni reali, în opoziţie cu cele care inventează oameni şi lucruri, sunt inerent ticăloase şi corupte, şi greşite, şi diabolice, şi rele, dar ar dori să le reamintească tuturor că noi toţi putem fi şi mai răi, deopotrivă cititori sau scriitori.

A^NECDOTĂ: ajuns pe la jumătate cu scrierea acestei…

acestor… memorii, o cunoştinţă de-a autorului l-a acostat într-un bar/restaurant cu tentă western, în timp ce autorul mânca viguros o porţie de costiţă cu cartofi serviţi prăjiţi în manieră franţuzească. Acostatorul s-a aşezat pe scaun de partea cealaltă a mesei, întrebându-l ce mai e nou, ce mai pune la cale, la ce lucrează etc. Autorul a zis, A, păi, că el

cam lucrează la o carte, ceva de genul, alea-alea. O, perfect, a zis cunoştinţa, care purta o haină sport făcută din ceea ce părea să fie (dar s-ar putea să fi fost din cauza luminii) velur violet. Ce fel de carte? a întrebat cunoştinţa. (Hai să-i spunem, ă, „Oswald“.) Despre ce e? a întrebat Oswald.

Păi, ă, a zis autorul din nou plin de elocvenţă, e cam greu de explicat, cred că e ceva gen memorii… Vai de mine!l-a întrerupt Oswald zgomotos. (Părul lui Oswald, s-ar putea să te intereseze, era vâlvoi.) Nu-mi spune că ai căzut în capcana aia!(I s-au prăbuşit umerii, în stilul Dungeons &

Dragons) Memorii? Zău, nu-mi veni cu chestii din astea ex - pirate!A continuat aşa o vreme, folosind lim bajul colocvial în vogă, până când, ei bine, autorul s-a sim ţit cam nasol.

Până la urmă, poate că Oswald, cu haina de velur violet şi pantalonii de velur maro, avea dreptate – poate că memo - riile sunt ceva Nasol. Poate că să scrii despre evenimente reale, la persoana întâi, dacă nu eşti din Irlanda şi nu ai împlinit şaptezeci de ani, e Nasol. Avea dreptate! Sperând că o să schimbe subiectul, autorul l-a întrebat pe Oswald, care are acelaşi prenume cu un tip care a ucis un preşedinte, la ce lucrează el. (Oswald e un soi de scriitor pro fesionist.) Autorul, bineînţeles, anticipa şi se îngrozea în acelaşi timp de proiectul lui Oswald, care trebuie că era de o importanţă înfiorătoare şi cu un scop măreţ – o reenu ţare a principiilor economice keynesiene, o revizuire a lui Grendel(de data asta din punctul de vedere al coniferelor din zonă), mă rog.

Dar ştii ce a spus el, cu părul vâlvoi şi în velur violet? Ceea ce a spus el a fost următorul lucru: un scenariu. Nu l-a pus în cursive atunci, ci o va face acum: un scenariu. Ce fel de scenariu? a întrebat autorul, care nu avea o problemă viscerală cu scenariile, pentru că-i plac la nebunie filmele şi aşa mai departe, cum pun ele o oglindă în faţa societăţii noastre violente şi aşa mai departe, dar pentru că se simţea deodată mult mai bine. Răspunsul: Un scenariu „despre William S. Burroughs şi cultura drogurilor“. Ei bine, norii s-au risipit brusc, soarele a început să stră lucească şi, încă o dată, iată ce a învăţat autorul: că, deşi ideea de a relata o poveste adevărată e proastă şi deşi ideea de a scrie despre morţii din familie şi deziluziile care rezultă de aici e com -

plet respingătoare pentru toată lumea mai puţin pentru colegii de clasă din liceu ai autorului şi pentru câţiva stu - denţi de la un curs de creative writing din New Mexico, există totuşi idei care sunt mult, mult mai proaste. În plus, dacă te deranjează ideea că totul e real, eşti invitat să faci ceea ce şi autorul ar fi trebuit să facă şi ceea ce scri itorii şi cititorii fac de la începutul vremurilor:

Prefă-te că e ficţiune.

De fapt, autorul ar vrea să vă facă o ofertă. Pentru aceia dintre voi care sunteţi de partea lui Oswald, o să facem aşa:

dacă îi trimiteţi exemplarul acestei cărţi, fie că e ediţia cu copertă cartonată, fie cea de buzunar, el vă va trimite, contra sumei de 10 dolari (a se completa cecul pentru D. Eggers), o dischetă pe care va fi manuscrisul digital complet al acestei opere, dar cu toate numele şi locurile schimbate într-o ase - menea măsură‚ încât singurii oameni care vor mai şti care e care sunt cei ale căror vieţi au fost absorbite în carte, deşi vag deghizate. Voilà!Ficţiune! Mai mult, ver siunea digitală va fi interactivă, aşa cum se aşteaptă să fie toate chestiile digitale (hei, ai auzit de microcipurile alea noi cât o mole - culă? Cică pot cuprinde ceva gen toate funcţiile îndeplinite vreodată de computer, de când a fost inventat şi până azi, într-o secundă, într-un grăunte de sare! Poţi să crezi una ca asta? Păi, e aşa din veci pururi: tehno logia ne schimbă felul în care trăim). În versiunea digitală, pentru început, ai posibilitatea să alegi numele protago nistului. Oferim zeci de variante, inclusiv „Scriitorul“, „Auto rul“, „Jurnalistul“ şi

„Paul Theroux“ – sau poţi să te des curci singur şi să-ţi in - ventezi unul propriu şi personal! De fapt, folosind funcţia caută-şi-înlocuieşte, pe care com puterul tău sigur o are, ca cititor ar trebui să ai posibilitatea de a schimba toate numele din corpul textului, de la per sona jele principale până la cele mai neînsemnate apariţii. (Poate să fie vorba despre tine!

Despre tine şi despre amicii tăi!) Aceia interesaţi de versiunea ficţională a acestei cărţi sunt rugaţi să-şi trimită exemplarul la OSAUGN Ofertă Spe cială Pentru Cei Ce Pre - feră Ficţiunea, c/o Vintage Books, 299 Park Avenue,

New York, NY 10171. NOTĂ: Oferta e pe bune. DEŞI: Cărţile trimise, din păcate, nu se returnează. ÎN SCHIMB: Rămân împreună cu celelalte. Mai departe: Autorul doreşte să aducă la cunoştinţă de existenţa unei planete dincolo de Pluto şi, mai mult, doreşte, pe baza propriilor lui cercetări şi credinţe, să reafirme că Pluto e planetă. Ce-am avut cu Pluto? Ne înţelegeam bine cu Pluto. Autorul dor eşte să aducă la cunoştinţă că, deoarece această carte e întâmplător haha, ţi se permite să o pui pe liber. Auto rul doreşte să aducă la cunoştinţă problema ta cu titlul. Şi el are de asemenea rezerve. Titlul pe care îl vezi pe copertă a fost un titlu câş - tigat la un fel de turneu de rişcă, ţinut lângă Phoenix, Arizona, în cursul unei lungi ierni în 1998. Contracan - didatele, care au pierdut pe merit: Opera sfâşie toare despre moarte şi ruşine(adevărat, dar neatractiv); Nău citoarea operă despre curaj şi putere (Stephen Ambrose m-ar fi băgat în tribunal); Memoriile unui băiat catolic(de ase menea luat, mai mult sau mai puţin); şi Bătrân şi negru în America (riscant, zic unii). L-am preferat pe ulti mul, aluziv atât la îmbătrânire, cât şi la un soi de înstrăi nareamericană, dar a fost trântit din prima de editor, lăsân du-ne cu Opera sfâşie - toare a unui geniu năucitor. Da, te ia de ochi. La în ceput o iei ca valoare nominală şi te uiţi la ea. „Ăsta e exact genul de carte pe care îl căutam!“ Cei mai mulţi dintre voi, în special cei care vânează sentimentul şi melodrama, sunt loviţi de partea cu „sfâşietoare“. Alţii găsesc că partea cu

„geniul năucitor“ e o recomandare buni cică. Dar apoi te gândeşti, hei!, elementele astea două merg împreună? Sau poate că ele sunt ca untul de arahide şi cio colata, ca pledul şi păturica ecosez – nu coexistă niciodată! Ceva de genul, dacă această carte este, într-adevăr, sfâşie toare, atunci de ce să strici atmosfera cu lăudăroşenii? Sau, dacă titlul e o glu - mă elaborată, de ce să faci apel la senti ment? Care nu spune nimic despre falsa (reala? Nu, vei im plora, te rog, nu) fălo - şenie a titlului luat împreună. În cele din urmă, singura explicaţie logică pe care o poţi găsi ar fi a) e un fel de glumă ieftină b) fondată pe un interes în ino vaţii originale (între - buinţat, suspectezi, doar pentru a şoca), ceea ce e c) sub - minat bineînţeles de aspectul de glumă ieftină şi d) zăpăcit

de senzaţia congelantă pe care o ai că autorul e foarte serios în ceea ce priveşte senzaţia lui că titlul e o descriere precisă a conţinutului, intenţiei şi a calităţii cărţii. O, ptiu, mai are vreo importanţă acum? La dracu’, nu! Eşti aici, eşti înăuntru şi ai pus-o de-un chef! Autorul vrea să aducă la cunoştinţă că, într-adevăr, a votat cu Ross Perot în 1966 şi nu se ruşi - nează câtuşi de puţin, pentru că e un fan înfocat al celor bogaţi şi demenţi, în special când inimile lor sângerează, aşa cum inima domnului Perot o face, chiar o face. Pe de altă parte, autorul se simte obligat să recunoască faptul că, da, succesul unei cărţi memorialis tice – al oricărei cărţi, de fapt – are mult de-a face cu capa citatea de seducţie a naratorului. În această privinţă, auto rul oferă următoarele:

a) Că e ca tine.

b) Că, exact ca tine, la scurtă vreme după ce s-a îm - bătat, adoarme.

c) Că uneori face sex neprotejat.

d) Că uneori adoarme după ce s-a îmbătat, în timp ce face sex neprotejat.

e) Că nu le-a făcut niciodată părinţilor lui o înmor - mântare cuvenită.

f ) Că n-a terminat niciodată facultatea.

g) Că se aşteaptă să moară tânăr.

h) Că, pentru că taică-său a fumat şi a băut şi în con - secinţă a murit, îi e frică de mâncare.

i) Că zâmbeşte când vede bărbaţi tineri de culoare ţinând în braţe un bebeluş.

Şi ăsta e doar începutul!

Acum, autorul mai doreşte să aducă la cunoştinţă temele principale ale acestei cărţi.

A) MIRAJUL DISPARIŢIEI PĂRINŢILOR

E visul oricărui copil şi adolescent. Uneori se naşte din amărăciune. Uneori se naşte din autocompătimire. Uneori pentru că vrea atenţie. De obicei toţi aceşti factori contri - buie. Treaba e că toată lumea ajunge la un moment dat să viseze cu ochii deschişi la moartea părinţilor şi la cum ar fi să ajungă orfan, ca Annie sau Pippi Longstocking sau, mai

recent, ca acei naivi frumoşi şi tragici din serialul Pe cont pro - priu. Cineva îşi imaginează că, în locul dragostei dăruite imprevizibil sau, în mai multe situaţii reţinute de părinţi, atunci când aceştia nu vor mai fi, toată dragostea şi atenţia se va revărsa asupra lor, că cetăţenii, rudele, prietenii şi profesorii vor fi cuprinşi brusc de simpatie şi fascinaţie pentru copilul rămas orfan, că viaţa lui sau a ei va fi un ames - tec de celebritate şi patos, faima izvorând din trage die – cel mai bun soi, de departe. Majoritatea visează la asta cu ochii deschişi, însă câţiva o trăiesc, şi această parte a cărţii are meni rea să arate că, aşa cum s-a întâmplat în Pippi, se în tâmplă şi în viaţa reală. Astfel, o pierdere incomparabilă produce atât un zbucium continuu, cât şi o împietrire a ini mii, dar în acelaşi timp aduce şi nişte recompense pure, începând cu o libertate absolută, interpretabilă şi utilizabilă în multe feluri. Şi, deşi pare de neconceput să-ţi pierzi ambii părinţi în decurs de 32 de zile – şi aici vine replica aia din Ce înseamnă să fii onest: „Să-ţi pierzi un părinte, domnule Worthing, poate fi considerat ghinion.Să-i pierzi pe amândoi denotă indolenţă“ – şi să-i pierzi din cauza unor boli com - plet diferite (cancer, desigur, dar destul de diferit în ceea ce priveşte localizarea, durata şi provenienţa), această pierdere e însoţită de un simţ al mobilităţii de nenegat, dar, bine - înţeles, născător de vină, al posibilităţilor infinite, căci te trezeşti într-o lume care n-are nici podea, nici tavan.

B) DRAGOSTEA FRĂŢEASCĂ/ CIUDATUL FACTOR SIMBIOTIC

Acest fir va merge până la capăt şi de fapt ar trebui să fie chiar surprinzătoarea concluzie la care se ajunge la sfâr - şitul cărţii, marea răsplată, aşa cum a fost chestia asta: în timp ce autorul caută dragostea – vor fi unele episoade în care despre asta este vorba – şi fratele lui caută, mă rog, ce caută copiii (gumă şi mărunţiş?), şi împreună încearcă să fie normali şi fericiţi, de fapt ei probabil vor fi întot deauna lipsiţi de succes în orice altă relaţie, având în vedere faptul că singura persoană pe care o admiră cu adevă rat şi o iubesc şi o găsesc perfectă e celălalt.

C) PROBLEMA CĂRŢII

DUREROS, INFINIT DE CONŞTIENTĂ DE SINE

Probabil că lucrul ăsta e deja destul de evident. Problema e că autorul nu are energia sau, mai important, talentul să bată câmpii cum că asta e altceva decât el care spune tot felul de chestii, şi nu e un mincinos destul de bun să o facă în orice manieră narativă sublimată competent. În acelaşi timp, va fi clar şi onest asupra faptului că aceasta reprezintă o carte de memorii conştientă de sine, ceea ce s-ar putea să ajun geţi să apreciaţi şi ceea ce este chiar tema următoare:

C. 2) PROBLEMA CONŞTIENTIZĂRII CONŞTIINŢEI DE SINE A CĂRŢII

Câtă vreme autorul este conştient că e autoreferenţial, el este în acelaşi timp conştient şi de autoreferenţialitatea conştiinţei de sine. Mai mult, dacă eşti unul dintre aceia care pot să spună ce urmează să se întâmple înainte să se întâmple de fapt, ai prezis elementul care urmează: autorul intenţionează de asemenea să fie limpede, evident conştient de conştientizarea propriei conştientizări a autoreferen ţia - lităţii. Mai mult, el este pe de-a-ntregul ştiutor, ţi-a luat-o cu mult înainte în a dibui şi a recunoaşte şmecheria ine - rentă aici şi îţi va întâmpina încercarea de a scuza cartea de irelevanţă datorată menţionatei şmecherii, prin a susţine că şmecheria e doar un instrument, un paravan de apărare, ca să ascundă toată furia neagră, oarbă, ucigaşă şi durerea din miezul întregii poveşti, care e prea neagră şi prea orbitoare ca să o priveşti – întoarceţi… privirea!–, dar nu mai puţin utilă, cel puţin pentru autor, chiar şi în forme caricaturizate şi condensate, pentru că te ajută să te împărtăşeşti cât mai multor oameni, crede el, să diluezi suferinţa şi amărăciunea şi astfel să facilitezi evacuarea lor din suflet, ceea ce repre - zintă scopul următorului şir de teme:

D) PROBLEMA SPUNERII LUMII DESPRE SUFERINŢĂ CA MIJLOC DE EVACUARE SAU MĂCAR DE DILUARE A DURERII

De exemplu, autorul, ceva mai târziu, petrece ceva timp relatându-şi nereuşita – deşi doar abia nereuşită – încercare de a intra şi de a apărea în emisiunea The Real World, în

1994, când al treilea sezon se filma în San Fran cisco. În acel moment, autorul a încercat să facă două lucruri: 1) să se cureţe de trecut trâmbiţând lumii eveni mentele recente din viaţa lui şi, astfel, împrăştiindu-şi durerea, poves tea lui sfâşietoare miilor sau milioanelor de telespectatori, primind la schimb o mie de valuri de simpatie şi susţinere, fără să mai fie singur niciodată; şi 2) Să devină celebru pentru tristeţile lui, sau măcar să le permită tristeţilor să-i înles - nească atingerea celebrităţii, totuşi fără a diminua fap tul că admiterea manipulării propriei dureri s-a făcut pentru profit, căci admiterea unei asemenea motivaţii, cel puţin în opinia lui, îl absolvă imediat de responsabilitatea asupra implicaţiilor sau consecinţelor manipulării, căci a fi con ştient şi deschis faţă de motivele pe care le ai cel puţin în seamnă că nu minţi, şi nimănui, mai puţin electoratului, nu-i plac mincinoşii.

Tuturor ne place sinceritatea pură, mai ales dacă include recunoaşterea 1) a mortalităţii şi 2) a predilecţiei spre eşec.

(Legate, dar nu egale.)

E) PROBLEMA PUNERII PE HÂRTIE A ÎNTREGII POVEŞTI CA MIJLOC DE A OPRI TIMPUL DATĂ FIIND FRICA DE MOARTE

şi corolarul autoexplicativ al lui E)

E. 2) ÎN ADĂUGIRE LA PUNEREA PE HÂRTIE CA MIJLOC DE OPRIRE A TIMPULUI, RANDEVUURI SEXUALE CU VECHI PRIETENI ŞI IUBIRI DIN LICEU CA MIJLOC DE ÎNFRÂNGERE

A TIMPULUI ŞI REPARARE A RESPECTULUI DE SINE

F) PARTEA ÎN CARE AUTORUL FIE ÎŞI EXPLOATEAZĂ,

FIE ÎŞI PROSLĂVEŞTE PĂRINŢII,

DEPINDE DE CUM PRIVEȘTI LUCRURILE

G) PROBLEMA INCONFUNDABILULUI SENTIMENT, PE CARE ÎL AI DUPĂ CE ŢI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA CU ADEVĂRAT CIUDAT SAU IEŞIT DIN COMUN, SAU IEŞIT DIN COMUN DE CIUDAT,

SAU CIUDAT DE CUMPLIT, CĂ ÎNTR-UN ANUME FEL AI FOSTALES

Asta, bineînţeles, i s-a întâmplat autorului. După cele două morţi şi tutelă, s-a simţit brusc supravegheat– nu se putea gândi decât că, poate la fel cum s-ar putea gândi cineva lovit de fulger, a fost cumva ales şi că după aceea viaţa lui a căpătat un anume scop, de cea mai serioasă im por tanţă,

şi nu mai poate să piardă timpul, trebuie să acţioneze în acord cu destinul său, fiindcă e atât de evident, de clar că…

că… a fost ales… să conducă!

H) PROBLEMA LEGĂTURII CU UN FATALISM

(^PROBABIL) ^MOŞTENIT

Această parte se ocupă de sentimentul de nezdruncinat pe care îl poţi avea, la care te poţi gândi după ce se întâm - plă ceea ce e de negândit şi de neexplicat – sentimentul că, dacă omul ăsta poate să moară, şi omul ăla poate să moară, şi dacă se poate întâmpla şi una, şi alta… ei bine, atunci, ce anume face ca nimic din toate astea să nu i se întâmple aceluia în jurul căruia toate s-au întâmplat? Dacă oamenii mor, de ce n-ar muri şi el? Dacă oamenii împuşcă oameni din maşini, dacă oamenii aruncă cu pietre de pe poduri înalte, în mod sigur el va fi următoarea victimă. Dacă oa - menii contractează S^IDA, sorţii spun că şi el va lua. La fel cu incendiile domestice, accidentele rutiere sau aviatice, înjunghierile aleatorii, împuşcăturile la întâmplare, anevris - mul, muşcăturile de păienjeni, lunetiştii, peştii piranha, ani - malele de la zoo. Este confluenţa egocentrismului discutat la punctul G) şi un fel de viziune întunecată care îţi vine la îndemână când toate regulile imposibilităţii şi certitudinii ies la iveală. Astfel, începi să simţi că moartea e realmente după fiecare colţ – şi, mai precis, în fiecare lift; la propriu:

că de fiecare dată când uşa unui lift se deschide, acolo se află, purtând un trenci, un bărbat înarmat cu un pistol, care va trage direct în tine, ucigându-te pe loc, şi pe bună dreptate, atât pentru că ai fost un receptacul al furiei abun - dente în general, cât şi pentru nenumăratele păcate, şi cato - lice, şi karmice. Aidoma poliţistilor – în special acelora care dramatizează la televizor – care sunt familiarizaţi cu moartea şi care o aşteaptă să se producă în fiece clipă – nu neapărat a lor, ci moartea în general – se simte şi autorul, aflat în posesia unei dispoziţii paranoice, alcătuite din fac - tori de mediu care o fac să pară nu doar posibilă, ci şi pro - babilă, astfel încât orice din lumea asta care adulmecă după viaţă probabil că acum amuşină după el, astfel încât zilele lui sunt peren, etern numărate, astfel încât cecul lui e mereu

pe sponci, astfel încât cartonul lui de bingo frige în per - manenţă, astfel încât are o cruce desenată pe piept şi o ţintă pe spate. E amuzant. O să vezi.

Şi în cele din urmă:

I) PROBLEMA MEMORIILOR CA ACT DE AUTODISTRUGERE

Ar putea şi ar trebui să fie o năpârlire, ceva ce trebuie făcut, la fel de invigorant şi de necesar ca un tratament facial sau o clismă. Revelaţia e totul, nu de dragul ei, în sine, pentru că cele mai multe revelaţii despre sine sunt gunoi – hopa!–, da, dar trebuie să ne purificăm de gunoi, să-l aruncăm afară, să-l aruncăm într-un buncăr şi să-i dăm foc, pentru că e combustibil. E combustibil fosil. Şi ce facem noi cu combustibilul fosil? Păi, îl azvârlim într-un buncăr şi îi dăm foc, bineînţeles. Nu, nu facem asta. Dar înţelegi ce vreau să zic. E reînnoibil la nesfârşit, se poate folosi fără să-ţi scadă capacitatea de a crea mai mult. Auto - rul adoarme la scurtă vreme după ce s-a îmbătat. Autorul face sex neprotejat. Autorul adoarme când se îmbată, în timp ce face sex neprotejat. Iată. Asta e ceva. Ai primit ceva.

Dar ce ai primit?

I. 2) FACILA ŞI NECONVINGĂTOAREA FRONDĂ NIHILISTĂ–

RĂSPUNS LA: DEZVĂLUIREA COMPLETĂ A SECRETELOR ŞI SUFERINŢELOR, DERULATĂ SUB O FORMĂ SEMIADÂNCĂ,

CÂND DE FAPT AUTORUL E EL ÎNSUŞI O PERSOANĂ FOARTE DISCRETĂ ÎN PRIVINŢA MULTOR CHESTIUNI,

DEŞI ÎNŢELEGE RAŢIUNEA EXPUNERII PUBLICE A ANUMITOR LUCRURI ŞI EVENIMENTE

I. 3) FAPTUL CĂ PE SUB– SAU POATE ALĂTURI DE–

CONVINGEREA DE SINE ŞI DEZGUSTUL DE SINE E O ANUME SPERANŢĂ, INSINUATĂ CU MULT ÎNAINTE

CA TOATE ASTEA SĂ SE FI ÎNTÂMPLAT

Vor mai fi şi aceste filoane, care sunt mai mult sau mai puţin autoexplicative:

J) PROBLEMA DERÂDERII SUBLIMĂRII CA EVIDENŢĂ A CONSTRÂNGERII SOLIPSISMULUI

K) PROBLEMA SOLIPSISMULUI CA REZULTAT AL PRIVILEGIULUI ECONOMIC, ISTORIC ŞI GEOPOLITIC

L) DIALECTICA LUIT^OPH: EL SERVIND ATÂT CA INSPIRAŢIE, ^{CÂT ŞI}

CA IMPEDIMENT ÎN SCRIEREA UNEI CĂRȚI MEMORIALISTICE

M) DIALECTICA LUITOPH, II: EL SERVIND ATÂT CA MAGNET,

CÂT ŞI CA SĂMÂNŢĂ DE DISCORDIE(ATUNCI CÂND SE SIMTE NEVOIA), ÎN RELAŢIA CU FEMEILE

Similar:

N) DIALECTICA PIERDERII PĂRINŢILOR: ÎN SENSUL CĂ ACEST FACTOR SE PRETEAZĂ FOARTE BINE LA O SITUAŢIE CARE NECESITĂ

ACUMULARE DE SIMPATIE SAU ATUNCI CÂND AI NEVOIE DE O IEŞIRE DE URGENŢĂ

Ca să nu mai menţionăm:

O) PROBLEMA CARE ŢINE DE INEVITABIL,

DATĂ FIIND SITUAŢIA CU FRATELE,

A UNEI SUFERINŢE APROAPE CONSTANTE

P) PROBLEMA PROSLĂVIRII DE SINE CA FORMĂ DE ARTĂ Q) PROBLEMA AUTOFLAGELĂRII CA FORMĂ DE ARTĂ R) PROBLEMA PROSLĂVIRII DE SINE DEGHIZATĂ ÎN AUTOFLAGELARE

CA O FORMĂ ŞI MAI ÎNALTĂ DE ARTĂ

S) PROBLEMA AUTOCANONIZĂRII DEGHIZATE ÎN AUTODISTRUGERE ÎNTR-O MASCARADĂ DE PROSLĂVIRE DE SINE DEGHIZATĂ ÎN AUTOFLAGELARE CA CEA MAI ÎNALTĂ FORMĂ DE ARTĂ CU PUTINȚĂ

T) PROBLEMA CĂUTĂRII UNUI SPRIJIN, A UNUI SENS AL COMUNIUNII, DACĂ VREI, ÎN CELĂLALT, ÎN CEI DE-O SEAMĂ, DUPĂ

CE TE UIŢI ÎN JUR ŞI ÎŢI DAI SEAMA CĂ TOȚI CEILALȚI, MAI MARI DECÂT TINE, SUNT FIE MORȚI, FIE AR TREBUI POATE SĂ FIE MORȚI

U) FAPTUL CĂ T) SE ÎMBINĂ CHIAR ARMONIOS CU PROBLEMA G) Sau, într-o formă grafică (pagina următoare):

MORȚILE

DORINȚA DE A SALVA

PRIETENI ŞI APROPIAȚI DE LA O MOARTE

LINIŞTITĂ ÎN GENERAL,

triumful (sau măcar potenţialul)

tinereţii şi ascendentul

asupra celor bătrâni

şi infirmi ÎN PARTICULAR,

incredibila şi triumfanta

ascensiune a fraţilor Eggers

MULTE GÂNDURI DESPRE TRIUMFUL

SPIRITULUI UMAN

NEVOIA, în locul unei familii extinse, de ideea unei comuniuni

cu o pereche Etc.

MULTE GÂNDURI DESPRE INEVITABILITATEA RAMOLIRII, MOARTEA TIMPURIE

ŞI ALEATORIE, VIAŢA SCURTĂ A LUCRURILOR

AUTENTICE SAU FRUMOASE

ÎN SIAJUL PIERDERII, nevoia disperată de a ţine lucrurile

la un loc

NEPĂSAREA NĂSCUTĂ DIN DEZNĂDEJDE

Uneori rateuri în a folosi prezervative

CONTACT CONSTANT CU PRIETENII

DIN LICEU CONTACT CARNAL FRECVENT CU PRIETENELE

DIN LICEU DATORITĂ

factorilor de mediu în educaţie, senzaţia moştenită că ideea

de „comuniune“

e stupidă şi moale

CREDINȚA

comună că prin contact sexual cu partenere

şi prietene din liceu se întăreşte această idee de „comuniune“

Etc.

Etc.

NOTĂ: ce se vede deasupra e de fapt o parte dintr-un tabel mult mai mare, 18" x 24" (deşi nu la scară), care schi - ţează întreaga carte, în cea mai mare parte cu litere prea mici ca să poată fi citite. Ar fi trebuit să-l primeşti la cum - părarea cărţii, dar ştii tu cum e cu editurile astea. Costă 5$.

Nu vei fi dezamăgit. Decât dacă eşti de felul tău dezamăgit, caz în care asta va fi o altă dezamăgire.

Autorul ar vrea de asemenea să aducă la cunoştinţă cu cât a fost plătit pentru această carte:

TOTAL (BRUT). . . 100.000$

DEDUCERI

Taxa agentului literar (15%) . . . 15.000$

Taxe (după taxa agentului literar). . . 23.000$

CHELTUIELI LEGATE DE PRODUCEREA CĂRŢII

Partea de chirie, doi ani

(între 600 şi 1500$/lună). . . aprox. 12.000$

Călătorie la Chicago (cercetare) . . . 850$

Călătorie la San Francisco (cercetare) . . . 620$

Mâncare

(consumată în timp ce scria cu furie). . . .5.800$

Mărunţişuri . . . 1.200$

Imprimantă laser. . . 600$

Hârtie . . . 242$

Cheltuieli poştale (ca să trimită manuscrisul, ca să primească aprobări, către sora Beth (undeva în California de Nord) şi fratele Bill (consilier la Comptroller of Texas, Austin), Kirsten (San Fran - cisco, măritată), Shalini (locuieşte acasă, în L.A., o duce bine), Meredith Weiss (stilistă, San Diego), Jamie Carrick (în L.A., mem - bru al echipei de management pentru Hanson, o trupă de muzică pop), „Ricky“ (San Francisco, funcţionar bancar pe investiţii – oferte publice de acţiuni în hi-tech. . . 231$

CD Xanadu– coloana sonoră a filmului

cu acelaşi nume . . . 14,32$

Serviciul de recuperări de informaţii (o încercare nereuşită de a obţine doi ani de jurnal ţinut cu scrupulozitate de pe un hard extern expirat) . . . 75$

TOTAL NET . . . 39.567, 68$

Ceea ce nu e chiar aşa de rău, dacă stai să te gândeşti – mai mult decât poate cheltui autorul (care nu deţine ani - male de companie). Drept urmare, vă face cadou o parte vouă, sau măcar câtorva dintre voi. Primii 200 de cititori ai acestei cărţi care scriu şi fac dovada că au citit şi şi-au însuşit

multele lecţii de aici vor primi fiecare câte un cec din partea auto rului, în valoare de 5$, care poate fi încasat de la o bancă americană, probabil Chase Manhattan, care nu e o bancă bună – nu vă deschideţi conturi acolo. Acum: cum să dovedeşti că ai cumpărat şi citit cartea? Să zicem că facem aşa: Ia cartea, pe care trebuie să o fi cumpărat*– in clude bonul sau o copie a bonului – şi pune pe cineva să-ţi facă o poză când citeşti cartea sau poate folosind-o într-un scop mai bun. Mulţumiri speciale pentru a) includerea în fotografie a unui bebeluş (sau bebeluşi), pentru că toată lumea ştie cât de drăguţi sunt bebeluşii; b) includerea în fotografie a unui copil cu o limbă extraordinar de mare; c) fotografii făcute în locuri exotice (cu cartea, ţineţi minte);

d) fotografii cu cartea frecată de un panda roşu, un urs mic + un mamifer care arată ca un raton, de asemenea supra nu - mit „mai puţin panda“, originar din centrul Chinei şi frecvent frecăreţ de lucruri în vederea marcării teritoriului.

NU UITA SĂ: te centrezi, pe tine sau pe subiectul tău, ori - care o fi el, în fotografie. Dacă foloseşti un aparat cu un obiec tiv de 35 de mm cu focalizare automată, apropie-te mai mult decât ştii că e nevoie în mod normal; lentila, pentru că e convexă, te depărtează cu 3-5 metri. D^E

ASEMENEA: ţine-ţi hainele pe tine, te rog. Acei cititori care sunt destul de isteţi încât să fi luat un exemplar printr-un anumit tri mestrial vor şti deja care e cea mai bună adresă de la care se pot primi aceşti bani gratuiţi (deşi adresa cu pricina e valabilă doar până, poate, în august 2000), şi prin urmare vor fi în avantaj, din punctul de vedere al timpului.

Altfel, trimiteţi-vă stilatele fotografiile la:

* Nu credem că e cazul să mai menționăm că dacă ai îm prumutat cartea de la bibliotecă sau dacă citești ediția de buzu nar e deja mult, mult prea târziu. Dacă e să ne gândim, ai putea să citești rândurile astea la mult timp după, în vi ito rul îndepărtat – probabil că deja face parte din pro grama școlară! Ia zi, cum e în viitor? Purtați toți robe?

Ma și nile sunt mai rotunde sau mai puțin rotunde? Au apărut ligi de fotbal și cu femei?

OFERTA OSAUGN Vintage Books 299 Park Avenue New York, NY 10171

Dacă în momentul în care primeşte scrisori autorul a distribuit deja cele 200 de cecuri, mai ai o şansă să te loveas că norocul. Dacă fotografia e amuzantă sau numele tău, respectiv al oraşului tău sună nefericit şi dacă adaugi în scrisoare un plic autoadresat, cu timbru, îţi va pune ceva (nu bani) în plic şi ţi-l va trimite înapoi, pentru că autorul nu are cablu, şi simte nevoia să se distreze. Acum.*Auto - rul ar vrea să ia cunoştinţă de dorinţa-ţi de a începe cu intriga, corpul cărţii, povestea. Va face asta şi, contrar a ceea ce s-a spus la D), îţi va oferi, pentru vreo sută de pagini bune, fără întrerupere, proză fără conştiinţă de sine, ceea ce te va amuza şi te va întrista şi, ici şi colo, te va îm băr - băta. E gata să înceapă povestea din clipă în clipă, pentru că îşi dă seama când a venit vremea, când e momentul po - trivit şi când lucrurile se află pe un făgaş bun. El ţine cont de nevoile şi sentimentele unui cititor, de faptul că cititorul are mult timp, multă răbdare – acea aparent nesfârşită futere de mamă, o interminabilă dregere de voce, poate trece cu uşurinţă ca, ba chiar deveni, un fel de tragere de timp plină de dispreţ, o îndepărtare a cititorilor, ceea ce nimeni nu-şi do reşte. (Sau poate…?) Aşa că

mergem mai departe, pen tru că au - to rul, la fel ca voi, vrea să mear gă mai departe, în miezul ches tiunii, să plonjeze direct şi să-şi revadă socotelile, pentru că e o po veste care trebuie să fie spusă, antre nând, după cum şi face, moarte şi izbăvire, ener vare şi trădare. Aşa că scu - funda-ne-vom, după alte câteva mul ţu miri. Autorul vrea să le mul - ţumească curajoşilor bărbaţi şi femei care slujesc în Armata Statelor Unite ale Americii. Le doreşte tot binele şi speră că se vor întoarce curând

*O poveste interesantă: Taică-meu ne-a istorisit odată cum el și Les, prietenul lui, au inventat o me to dă, atunci când făceau o pauză în vorbire la ședințe sau audieri (el și Les erau avocați [Les, viu și nevă tămat, e și azi tot avocat]), prin care în loc să facă „Ăăă…“ sau

„Îââ…“, ziceau „Acum…“, obți nând prin acest cuvânt un dublu efect: te ajută să faci o pauză în discurs ca și

„Ăăă…“ sau Îââ…“, dar, în loc să denote o minte înceată, creează sus - pans pentru ce urmează, indi fe rent de ce-ar putea să urmeze, pen tru că nici vorbitorul nu știe încă.

acasă. Asta doar dacă ei vor să se întoarcă. Dacă le place unde sunt, speră să rămână acolo. Măcar până atunci când îşi vor dori să vină acasă. Dup-aia trebuie să vină direct acasă, cu primul avion. Autorul ar vrea de asemenea să mulţumească celor care fac benzi desenate cu răufăcători şi super eroi, cei care au inventat, sau măcar au popularizat, noţiunea de normal, o persoană cu un tem perament blând transformată într-un mutant născut dintr-un accident bez metic, mai apoi cu mutantul condus de strania hi bri dizare dintre cea mai scârboasă amărăciune şi cea mai revoltătoare speranţă către comiterea de fapte foarte, foarte ciudate şi prosteşti, de multe ori în numele Binelui. Cei care fac benzi desenate par să fie pătrunşi de ceva. Acum, în spiritul unui glasnost interpretativ, autorul vrea să te salveze de nişte bătăi de cap, expunându-ţi un ghid rudimentar pentru ceva mai mult de jumătate din metaforele ce se regăsesc în carte. (Vezi verso pagina următoare.) Autorul ar vrea de ase menea să-şi recunoască propensiunea de a exagera. Şi pro pensiunea lui de a vinde gogoşi pentru a da mai bine, sau mai rău, depinde ce-l avantajează mai mult la momentul respectiv. Ar vrea de asemenea să recunoască că nu, nu e el singurul care şi-a pierdut părinţii, şi că de asemenea nu e singurul care şi-a pierdut părinţii, şi a moştenit un frate mai mic. Dar ar vrea să sublinieze că de fapt e singurul care, pe lângă asta, a sem - nat şi un contract pentru o carte. Ar vrea de asemenea să-i mulţumească distinsului senator de Massachusetts. Şi Statului Palestinian. Şi logicii implicite a regulii mesa jului instan - taneu. Şi ar vrea să recunoască că şi el e, la rân dul lui, con - ştient de hibele şi de neajunsurile cărţii, oricum le-ai numi, şi că îţi va da bobârnace în cozorocul şăpcăliei ca să le observi. Şi, dacă tot a venit vorba, ar vrea de fapt să-i mul - ţumească şi fratelui său Bill, în cele din urmă; fratele lui, Bill, e un om atât de bun. Şi amabilului şi încrezătorului editor al cărţii, Geoff Kloske, şi asistentei domnului Kloske, Nicole Graev, care încurcă vocalele între ele, dar altfel e foarte drăguţă. De asemenea lui C. Leyshon, A. Quinn, J. Lethem şi V. Vida, pentru domolirea temerilor, ca să nu-i mai menţionăm pe Adrienne Miller, John Warner, Marny Requa şi Sarah Vowell, ale căror lecturi ale acestei cărţi înainte

să fie citibilă au fost apreciate foarte mult (deşi, dacă e s-o luăm aşa, autorul i-a marcat lui Warner 100$, ceea ce face ca mulţumirile către el să fie oarecum în plus). Și, încă o dată, tuturor oamenilor care apar în această poveste, mai ales domnului C.M.E., care se ştie el. În fine, autorul ar vrea de asemenea să le mulţumească domnilor şi doamnelor de la Serviciul Poştal al Statelor Unite, pentru că uneori înde plinesc cu mare aplomb sarcini pentru care nu le mul - ţumeşte nimeni şi, date fiind proporţiile efortului, o fac cu o efi cienţă uluitoare.

Iată aici desenul unui capsator:

LISTA INCOMPLETĂ

A SIMBOLURILOR ŞI METAFORELOR

Soare = Mamă

Lună = Tată

Salon = Trecut

Nas sângerând = Decădere

Tumoare = Prevestire

Cer = Emancipare

Ocean = Mortalitate

Pod = Pod

Portofel = Siguranţă

Tată Trecut Clasă

Zăbrele = Echivalent-transcendental

Pat alb = Pântec

Mobilă, covoare etc. = Trecut Ursuleţ mic de pluş = Mamă

Toph = Mamă

Păpuşi = Mamă

Lacul Michigan = Mamă

Trecut Pace Haos Necunoscut

Mamă = Mortalitate

Mamă = Dragoste

Mamă = Furie

Mamă = Cancer

Betsy = Trecut

John = Tată

Shalini = Promisiune

Skye = Promisiune

Eu = Mamă

Notă: Folosirea piesei lui Journey Any Way You Want Itsau (Cum îţi vine ţie) nu implică nici o simbolistică.

I

În decembrie, dincolo de fereastra înaltă a băii, curtea e gri şi aspră, copacii caligrafici. Aburii din uscător se bulucesc afară din casă şi o iau în sus, spărgându-se când se rostogolesc spre cerul alb.

Casa e o uzină.

Îmi pun pantalonii la loc pe mine şi mă duc înapoi la mai - că-mea. Străbat holul, trec de spălător şi intru în salon. Închid uşa după mine, înăbuşind huruitul pantofilor micuţi din storcător.

— Unde-ai fost? mă întreabă maică-mea.

— La baie, spun eu.

— Hmmm, face ea.

— Ce?

— Cinşpe minute?

— N-am stat atâta.

— Ai stat mai mult. S-a stricat ceva?

— Nu.

— Ai căzut înăuntru?

— Nu.

— Te-ai jucat cu ghiocelul?

— M-am tuns.

— Ţi-ai admirat buricul.

— Clar. Mă rog.

— Ai spălat pe-acolo?

— Da.

Nu spălasem, de fapt lăsasem păr peste tot, ghemotoace maro răsucite care înfundau chiuveta, dar ştiam că maică-mea n-o să afle. Nu se putea ridica să verifice.

Maică-mea e pe canapea. În acest moment, nu se mişcă de pe canapea. Mai demult, până acum vreo câteva luni, când era în

1

putere, umbla pe picioarele ei şi conducea maşina, făcea toate treburile. După asta a fost o perioadă când şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în scaunul ei, cel de lângă canapea, făcând ocazional treburi, ieşind, una-alta. În cele din urmă s-a mutat pe canapea, dar chiar şi atunci, cel puţin pentru o vreme, chiar dacă cea mai mare parte a timpului stătea pe canapea, în fiecare seară pe la 11 îşi făcuse un obicei din a se duce la etaj, desculţă, încă bronzată în noiembrie, păşind încet şi cu grijă pe covorul verde, în camera surorii mele mai mari. Dormise acolo ani de-a rân dul – camera era roz şi curată, patul avea baldachin, şi cu mult timp în urmă decisese că nu mai poate dormi cu tusea lui taică-meu.

Dar ultima dată când a urcat a fost acum câteva săptămâni.

În momentul de faţă stă în canapea, nu se mai mişcă din cana - pea, e culcată pe canapea în timpul zilei şi doarme acolo noap tea, în cămaşa ei de noapte, cu televizorul pornit până în zori, cu o cuvertură trasă peste ea, din vârful degetelor până la gât. Toţi ştiu.

În timp ce se odihneşte pe canapea în cea mai mare parte a zilei şi a nopţii, pe spate, maică-mea îşi întoarce capul să se uite la televizor şi apoi şi-l întoarce la loc ca să scuipe un fluid verde într-un receptacul de plastic. Receptaculul de plastic e nou. Timp de mai multe săptămâni a scuipat fluidul verde într-un prosop, nu acelaşi, că le schimba, păstrând mereu unul pe piept. Dar pro - sopul de pe piept, aveam să descopăr împreună cu soră-mea Beth după o scurtă vreme, nu era un loc chiar aşa de potri vit să scuipi fluidul verde, pentru că fluidul verde mirosea groaz nic, un miros inimaginabil de penetrant. (Îţi poţi imagina să miroasă cumva, desigur, dar nu aşa.) Prin urmare, fluidul verde nu putea fi lăsat acolo, să se împută şi să se întărească în prosopul flauşat. (Pentru că fluidul se întărea într-o crustă pe prosoapele flauşate, acestea erau aproape imposibil de curăţat. Aşa că prosoapele-fluid-verde erau de unică folosinţă, şi chiar dacă foloseai fiecare colţ al pro sopu - lui, împăturindu-l şi întorcându-l, întorcându-l şi împă tu rindu-l, tot nu ţineau mai mult de câteva zile, şi rezerva se topea văzând cu ochii, chiar şi după ce am jecmănit baia, dulapurile, gara jul.) Aşa că în cele din urmă Beth a procurat, pentru ca mama noastră

2

să scuipe fluidul verde înăuntru, o cutie mică de plastic, care părea provi zorie, ca o piesă dintr-un aparat de aer condi ţionat, dar ne-a fost oferită de la spital şi din câte am înţeles era special făcută pentru oamenii care scuipă des fluid verde. E un recipient de plastic turnat, crem, de forma unei semiluni, care poate fi ţinut la înde mână şi în care poţi scuipa. Poate fi aşezat în jurul gurii unei persoane care stă întinsă, chiar sub bărbie, într-o ma - nieră ce permite depozitarului de fluid corporal verde fie să-şi ridice capul şi să scuipe direct în el, fie să lase pur şi simplu fluidul să picure, peste bărbia lui/ei, în recipientul care aş teap tă de de - subt. A fost o descoperire măreaţă recipientul de plastic în formă de semilună.

— E comodă chestia aia, ă? am întrebat-o pe maică-mea, tre - când prin dreptul ei spre bucătărie.

— Da, fenomenală, a zis ea.

Mi-am luat o îngheţată din frigider şi m-am întors în salon.

I-au scos stomacul maică-mii acum vreo şase luni. În acel mo ment, nu mai rămăsese mare lucru de scos – deja îi scoseseră [aş folosi termenii medicali dacă i-aş şti] restul cu vreun an îninte. Apoi au legat [cevaul] de [ceva], sperând că au scos porţiunea deranjantă şi că pot să o programeze pentru chimioterapie. Dar bineînţeles că nu scoseseră tot. Au mai lăsat ceva şi a crescut, a revenit, a puit, s-a umflat, s-a înfipt într-o rână a navei spaţiale. Pentru o vreme a părut că e bine, a făcut chimioterapie, şi-a luat peruci şi apoi părul i-a crescut la loc – mai negru, mai firav. Dar după şase luni a început să aibă iar dureri – Să fie indigestie? Ar putea să fie pur şi simplu o indigestie, desigur, date fiind râgâi tul şi durerea, felul cum se frângea de spate peste masă la cină; oamenii au indigestie;

oamenii iau Triferment; Hei, mami, să mă duc să-ţi aduc nişte Triferment? – dar când s-a internat iar şi au „deschis-o“ – o expresie care le place – şi s-au uitat înăuntru, chestia aia se holba şi ea la ei, la doctori, ca o mie de viermi zvâr colindu-se sub o piatră, ghem, lucind, udă şi uleioasă – Doamne Dumnezeule! –, şi poate nu ca nişte viermi, ci ca un milion de tăiţei mici, fiecare un mic oraş de cancer, fiecare cu cetăţeni săl batici, împrăştiaţi, fără grijă pentru mediu, fără nici un fel de legislaţie districtuală. Când

3