Mircea cărtărescu

Nostalgia

de acelaşi autor

Faruri, vitrine, fotografii, poeme, cartea românească, 1980; Poeme de amor, cartea românească, 1983; Totul, poeme, cartea româ nească, 1985; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, cartea româ nească, 1989, Huma nitas, 1993; Levantul, poem epic, cartea românească, 1990, Humanitas, 1998; Visul chimeric, studiu critic, litera, 1991, Huma nitas, 2011; Travesti, roman, Humanitas, 1994 (a devenit roman grafic în limba franceză); Dra - gostea, poeme, Huma nitas, 1994; Orbitor: Aripa stângă, roman, Humanitas, 1996; Dublu CD, poeme, Humanitas, 1998; Postmodernismul românesc, studiu critic, Humanitas, 1999; Jurnal I, Humanitas, 2001; Orbitor: Corpul, roman, Humanitas, 2002; Enciclo pedia zmeilor, carte pentru copii, Huma - nitas, 2002; Pururi tânăr, înfăşu rat în pixeli, publicistică, Humanitas, 2003;

Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, 2003; Plurivers, vol. i şi ii, poeme, Humanitas, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, 2003;

De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, 2004; Baroane!, publi cistică, Huma nitas, 2005; Jurnal II, Humanitas, 2005; Poeme în garanţie, audio book, casa radio, 2005; Orbitor: Aripa dreaptă, roman, Huma nitas, 2007; Dublu album, poeme, Humanitas, 2009; O seară la Operă, poeme, ştiinţa, chişinău, 2009; Nimic, poeme, Humanitas, 2010;

Fru moasele străine, povestiri, Humanitas, 2010; Zen: Jurnal 2004–2010, Huma nitas, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, publicistică şi proză, Humanitas, 2012; Fata de la marginea vieţii, povestiri alese, Humanitas, 2014; Poezia, Humanitas, 2015; Solenoid, Humanitas, 2016; Peisaj după isterie, publi cistică, Humanitas, 2017; Ştiutorii. Trei povestiri din Orbitor, Humanitas, 2017; Un om care scrie: Jurnal 2011–2017, Humanitas, 2018;

Melancolia, Humanitas, 2019; Creionul de tâmplărie, Humanitas, 2020;

Nu striga niciodată ajutor, poeme, Humanitas, 2020.

cărţile lui Mircea cărtărescu au primit cele mai importante premii literare româneşti, ca şi importante premii internaţionale: Premiul literar Giuseppe acerbi, italia (2005); Premiul internaţional pentru literatură de la Vilenica, Slovenia (2011); Premiul internaţional pentru literatură al oraşului Berlin (2012); Premiul internaţional pentru poezie Novi Sad, Serbia (2013); Pre - miul internaţional Spycher-leuk, elveţia (2013); Premiul la tormenta en un vaso, Spania (2014); Premiul euskadi de Plata, San Sebastián (2014);

Premiul oraşului leipzig pentru înţelegere europeană (2015); Premiul de stat al austriei pentru lite ratură europeană (2015); Premiul „Gregor von rezzori“, Florenţa (2016), Premiul leteo, Spania (2017); Premiul „thomas Mann“ pentru literatură, lübeck (2018); Premio Formentor de las letras, Palma de Mallorca (2018); Premiul Strega, roma, (2018); Prix Millepages, Vincennes (2019); Prix transfuge, Paris (2019).

Mircea cărtărescu

Nostalgia

redactor: oana Bârna coperta: angela rotaru corector: iuliana Glăvan

dtP: corina roncea, dan dulgheru tipărit la livco design

© HuMaNitaS, 1993, 2021

descrierea ciP a Bibliotecii Naţionale a româniei cărtărescu, Mircea

Nostalgia / Mircea cărtărescu. – Bucureşti: Humanitas, 2021 iSBN 978-973-50-7073-1

821.135.1

editura HuMaNitaS

Piaţa Presei libere 1, 013701 Bucureşti, românia tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51

www.humanitas.ro

comenzi online: www.libhumanitas.ro comenzi prin e-mail: [email protected] comenzi telefonice: 0723.684.194

PROLOG

Deschid cartea, cartea geme, Caut vremea, nu e vreme.

Tudor Arghezi

Ruletistul

Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului

Celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.

Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil moto pentru vreuna dintre cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostură. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră.

E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagină, în mâna care ţine sti - loul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul-viu, aşa încât din bobiţele lui deformante se în cheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau

Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.

De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc.

Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gân - desc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tine reţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pier - deau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demo nii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgâr ciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pen tru că mie nu are ce să mi se mai ia.

Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai exis tă nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoa lă, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lu cru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.

După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va con - tinua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând nici - unde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâ - suri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt alt ceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea. Îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii feti ţe - lor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile aces - tea cuprind proiectul meu de nemurire.

Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi spe - ranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe perso - naje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor cópii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil.

Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic mate - matică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai! – Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cu noscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.

Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a exis - tat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit

RULETISTUL 9

despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale rule tei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pă - mân turi, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gân - deşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti?

Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele ca - verne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul sche letic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut odată cu el.

Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curând i s-a spus Rule - tistul. Spunând „Ruletistul“, nu puteai vorbi decât despre el, deşi ruletişti erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorâtă, o faţă triunghiulară pe un gât lung, găl bui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu. Ochi de maimuţă amărâtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necurăţenie.

Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai târziu. Doamne, ce tentat sunt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strâng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De când îl ştiu şi până a murit (de revolver, dar

nu de glonţ) a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu ma - tematic şi să se ia la trântă cu el.

N-am nici un merit că-l cunosc, că pot să scriu despre el.

Aş putea să înalţ, numai cu figura lui înaintea ochilor, o schelărie ramificată enorm, un Babel de hârtie, un Bil dun g s - romande o mie de pagini, în care eu, umil Serenus Zeitblom, aş urmări cu sufletul la gură demonizarea pro gresivă a noului Adrian. Dar apoi? Chiar dacă, prin absurd, aş da ce n-am dat în şaizeci de ani de lucru, o capodoperă, mă în treb la ce bun… Pentru scopul meu final, pentru marea miză a mea (pe lângă care toate capodoperele lumii sunt ţărâna din clepsidră şi puful păpădiei), ajunge să înşir în trei rânduri etapele vieţii larvare a unui psihopat: copi lul brutal, cu faţa întunecată, care taie în bucăţi insecte şi omoară cu pietre păsările cântătoare, pasionat de jocul cu bile de sticlă şi de aruncarea potcoavei la ţăruş (mi-l amin tesc pierzând, pier - zând mereu bani, bile, nasturi şi apoi în căierându-se cu dispe rare); adolescentul cu momente de furie epileptică şi apetit erotic exacerbat; puşcăriaşul con damnat pentru viol şi tâlhărie. Cred că singurul „apropiat“ în toată această în - tortocheată etapă a vieţii lui am fost eu, poate fiindcă fuse - serăm cumva împreună de mici, părinţii noştri fiind vecini.

Oricum, nu m-a lovit niciodată şi mă privea mai puţin bănuitor decât pe ceilalţi, oricine ar fi fost ei. De câteva ori l-am vizitat, ţin minte, şi la închi soare, unde, în frigul verde al vorbitorului, mi se plângea tot tim pul, înjurând oribil, de ghinionul pe care-l avea la poker – şi îmi cerea bani.

Aproape plângea de umilinţa de a se curăţa mereu, de a nu fi în stare nici la o singură mână din miile pe care le juca să ia banii celorlalţi. Stătea acolo, pe scân dura verde, o mână de om cu ochii înroşiţi de conjunctivită.

RULETISTUL 11

Nu, mi-e imposibil să vorbesc despre el la modul realist.

Cum să înfăţişezi realist o parabolă vie? Orice tertip, orice întorsătură sau automatism stilistic care aduce cât de cât a proză mă deprimă, mă îngreţoşează. Să mai spun că, după ce a ieşit din închisoare, s-a apucat de băut şi în cel mult un an a decăzut îngrozitor. Nu avea slujbă, iar singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod sigur erau câteva câr - ciumi de duzină, unde de altfel cred că şi dormea. Îl vedeai umblând de la o masă la alta, îmbrăcat în acel mod incon - fundabil al beţivilor (haina pe pielea goală, turul pantalonilor târându-se pe trotuar) şi cerând câte o halbă cu bere. Am văzut de multe ori farsa sinistră, dureroasă pentru mine, dar în acelaşi timp amuzantă, pe care i-o făceau din când în când clienţii obişnuiţi ai cârciumii: îl chemau la masă şi îi spuneau că va căpăta berea dacă va trage băţul lung din două beţe de chibrit ţinute în pumn. Şi se tăvăleau de râs când el trăgea întotdeauna băţul scurt. Niciodată, sunt sigur de asta, nu şi-a „câştigat“ berea în acest fel.

Cam pe atunci mi-au apărut mie primele povestiri în reviste şi, după un timp, primul volum de povestiri, pe care îl consider şi azi cel mai bun lucru făcut vreodată de mine.

Eram pe atunci fericit pentru fiecare rând pe care îl scriam, mă simţeam în concurenţă nu cu cei din generaţia mea, ci cu marii scriitori ai lumii. Am intrat, cu încetul, în conş tiinţa publicului şi în lumea literară, am fost adulat şi negat vio - lent în proporţii egale. M-am căsătorit prima dată şi, în fine, am simţit că trăiesc. Asta mi-a fost de altfel fatal, căci scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belşugul şi feri - cirea. Uitasem, fireşte, de amicul meu, când l-am reîntâlnit după câţiva ani în locul cel mai neverosimil pentru el: la un restaurant din centru, în lumina stinsă, halucinată, a unor ciorchini de candelabre cu prisme curcubeene. Vor -

beam liniştit cu nevastă-mea şi îmi plimbam privirile prin sală, când brusc mi-a atras atenţia un grup de afacerişti care ocupaseră o masă încărcată ostentativ. În mijlocul lor şi în centrul atenţiei se afla el, cu figura lui lungă şi slabă, înţolit sclipitor, dar arătând tot a golan cu găvanele ochi - lor stinse. Zăcea blazat pe scaun, pe când ceilalţi trăncăneau cu o anume veselie cam mitocănească. Am simţit totdeauna repulsie faţă de obrajii aceia lucioşi şi hainele de cioclu in - decent prin care oamenii de felul lor înţeleg să se remarce.

Dar, desigur, eram în primul rând contrariat de schimbarea nesperată în bine a situaţiei materiale a amicului meu. Am mers până la masa lor şi i-am întins mâna. Nu ştiu dacă s-a bucurat să mă vadă, era impenetrabil, dar ne-a invitat să ne alăturăm lor şi, pe măsură ce seara înainta înspre noapte, printre multe banalităţi şi stupidităţi care s-au înşirat în conversaţie, au început să răzbată cuvinte în doi peri, expre - sii enigmatice pe care afaceriştii şi le pasau peste încărcătura barocă a mesei şi la care nu ştiam cum să reacţionez. Timp de câteva săptămâni după aceea am simţit din plin teroa - rea de a fi întrezărit, chiar şi subconştient, nişte perspective care se pierdeau spre un alt spaţiu decât lumea burgheză, în definitiv, chiar dacă uşor colorată de moftul artei, în care trăiam. Mai mult, aveam de multe ori, pe stradă şi chiar în biroul meu, senzaţia că sunt supravegheat, verificat de o instanţă nedefinită, care doar plutea dizolvată, ca un fum de amurg, în aer. Acum ştiu sigur că eram cu adevărat supus unor verificări amănunţite, pentru că fusesem propus să-mi încep noviciatul în lumea subterană a ruletei.

Uneori sunt plin de fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu. Ceea ce în urmă cu câţiva ani mi se părea un paradis sângeros (viaţa mea de atunci îmi apare într-un raccourciverzui, asemenea Cristului lui Mantegna), acum

RULETISTUL 13

mi se pare un iad eufemizat de uitare, dar nu mai puţin posibil, şi deci terifiant. Ei spuneau, ca să mă încurajeze, când am coborât prima dată în subteran, că doar primul joc e mai greu de suportat şi că apoi latura „anatomică“ a ru letei nu numai că nu te mai dezgustă, dar ajungi să desco peri în ea adevăratul, dulcele farmec al acestui joc;

cui îi intră în sânge, continuau ei, îi devine necesar ca vi nul şi ca femeia. În prima noapte m-au legat la ochi şi m-au purtat mai întâi din vehicul în vehicul pe străzile oraşului, până n-aş mai fi fost în stare să spun nici cine sunt, dară - mite unde mă aflu. Apoi m-au târât pe nişte coridoare su - ci te şi răsucite, am coborât trepte mirosind a piatră udă şi a hoit de pisică. Pe deasupra, din când în când, se auzea huruitul câte unui tramvai. Mi-au scos cârpa de la ochi într-o pivniţă luminată slab de câteva lumânări, unde erau aşezate în chip de mese, sub bolta arcuită, câteva butoaie de sardele, iar ca scaune lăzi mai mici sau rondele groase tăiate din trunchiuri de copac. Totul amintea de o cramă aranjată cu ostentaţie să pară cât mai rustică. Impresia aceasta era mărită de cănile de tablă şi paharele de bere din care, aşezaţi în jurul butoaielor, sorbeau privindu-mă şi vorbind între ei vreo zece-cincisprezece inşi foarte veseli, bine îmbrăcaţi. Pe podeaua de lut fojgăiau gândaci mari de bucătărie. Unii, striviţi pe jumătate de vreo lovitură de călcâi, mai agitau câteva labe şi-o antenă. M-am aşezat la masa unde stătea şi amicul meu roşcat. Pariurile deja se făcu seră, erau înscrise cu cretă pe o mică tablă neagră, aşa că am dedus că deocamdată aveam să fiu doar spectator.

Sumele erau mari, mai mari decât tot ce văzusem vreodată mizându-se la un joc de noroc. La un moment dat, ani ma - ţia acţionarilor – cum aveam să aflu că se numeau cei care mizau în acest joc – scăzu, iar băutura rămase uitată în căni

şi pahare, umplând încetul cu încetul aerul cafeniu cu un miros acru de spirt şi bere trezită. Privirile celor din piv niţă alunecau tot mai des spre uşa scundă a acesteia. Uşa se deschise după un timp, şi în sală intră un individ foarte asemănător cu amicul meu din copilărie, din perioada sa de maximă decădere. Haina lui avea buzunarele rupte, pantalonii îi erau legaţi cu sfoară de împachetat. Despre faţa lui, care ieşea vălurită de sub părul smuls în toate păr - ţile, nu se poate spune decât că era o faţă de beţiv. Insul era împins de la spate de un patron – era numele dat celui care angaja ruletiştii – având aspectul unui barman, care ducea la subţioară o cutie unsuroasă de lemn. Beţivanul se sui pe o ladă de brad pe care nu o observasem până atunci şi rămase acolo, cocârjat, în atitudinea grotesc caricată a unui câştigător olimpic. Acţionarii îl priveau şi se agitau, arătându-şi mereu unul altuia câte un amănunt al înfăţişării celui de pe ladă. Pe unul l-am surprins făcându-şi cruce cu discreţie. Altul îşi rodea furios pieliţele de pe lângă unghii.

Altul striga ceva patronului. Dar zgomotul încetă ca rete - zat când patronul deschise lădiţa. Toţi îşi lungiră gâturile, hipnotizaţi, spre micul obiect negru care scânteia ca bătut în diamante. Era un revolver cu şase gloanţe, bine uns. Pa - tronul îl prezentă asistenţei cu gesturi lente, aproape rituale, ca un iluzionist care îşi arată palmele goale cu care ur mează să săvârşească minuni. Îşi trecu apoi palma peste butoiaşul revolverului, rotindu-l, iar acesta scoase un sunet subţire, zimţat, ca un râs de gnom. Lăsă revolverul jos şi, dintr-o cutiuţă de carton, scoase un cartuş lucios în că maşa sa de alamă, pe care îl întinse celui mai apropiat acţionar. Acesta îl controlă atent şi concentrat pe toate părţile, apro bă scurt din cap, parcă nemulţumit că nu găsise vreo neregulă, şi îl trecu celui de lângă el. Cartuşul făcu încon jurul încăperii,

RULETISTUL 15

lăsând urme de grăsime pe toate degetele. L-am atins şi eu o clipă. Mă aşteptam, nu ştiu de ce, să fie rece ca gheaţa sau să frigă, dar era căldicel. Cartuşul se întoarse la patron, care, cu gesturi largi, explicite, îl intro duse într-unul din cele şase orificii ale butoiaşului. Îşi trecu din nou palma peste piesa mobilă de metal, care se învârti câteva secunde lungi cu acelaşi sunet ascuţit, scârţâitor. În cele din urmă înmână, cu o ciudată reverenţă, omului de pe ladă, arma scânteietoare. Într-o linişte care îţi pulveriza oasele şi în care, îmi amintesc şi acum, tot ce se auzea era fojgăitul gândacilor uriaşi şi sunetul slab scos de antenele lor când se atingeau una de alta, omul îşi duse revolverul la tâmplă.

Din cauza îngrozitoarei concentrări şi a luminii slabe, ochii începură să-mi obosească, aşa încât, deodată, silueta cerşe - torului cu pistolul la tâmplă se descompuse în câteva pete galbene şi verzui-fosforescente. Grundul pere telui alb din spatele lui se reliefă enorm: vedeam fiecare crestătură şi fiecare bobiţă de var, îngroşate ca pielea de pe faţa unui bătrân, lăsând urme albăstrui pe perete. Brusc, în pivniţă începu să miroasă a mosc şi transpiraţie. Omul de pe ladă, cu ochii strânşi şi gura strâmbată ca şi când ar fi simţit un gust oribil, apăsă violent pe trăgaci.

Zâmbi apoi naiv şi năucit. Micul declic al trăgaciului fusese singurul sunet care se auzise. Coborî de pe ladă şi se aşeză, copleşit, pe ea. Patronul se repezi la el şi aproape îl dărâmă în îmbrăţişare. În schimb, inşii din sală începură să urle ca scoşi din minţi, să înjure cumplit. Când patro - nul şi ruletistul său ieşiră pe uşa scundă, aceştia îi însoţiră cu huiduieli sălbatice, cum nu se pot auzi decât la un meci de box.

Întâmplător, primul ruletist pe care îl văzusem vreodată scăpase cu viaţă. De atunci, vreme de ani în şir, am asistat la

sute de rulete şi am văzut de multe ori o imagine ce nu se poate descrie: creierul omenesc, singura substanţă cu ade - vărat divină, aurul alchimic unde se află totul, împrăştiat pe pereţi şi pe podea, amestecat cu schije de ţeastă. Gân - deşte-te la coride sau la gladiatori şi ai să înţelegi de ce jocul ăsta mi-a intrat curând în sânge şi mi-a schimbat viaţa. Ruleta are în principiu simplitatea geometrică şi forţa pânzei de păianjen: un ruletist, un patron, nişte acţio - nari sunt personajele dramei. În roluri secundare sunt distribuiţi stăpânul pivniţei, poliţistul care îşi face rondul prin preajmă, hamalii năimiţi să scape de cadavre. Sumele relativ neînsemnate pe care ruleta le băga în ei erau, din punctul lor de vedere, adevărate averi. Ruletistul este, fireş - te, vedeta ruletei şi raţiunea ei de a fi. De regulă, rule tiştii se recrutau din rândurile groase ale nenorociţilor me reu în căutare de pâine, asemenea câinilor vagabonzi, ale beţivilor, ale puşcăriaşilor abia eliberaţi. Oricine, numai să fie viu şi să-şi pună sufletul la bătaie pentru mulţi, mulţi bani (dar ce înseamnă banii în condiţiile astea?), putea de veni rule - tist. Era, de asemenea, preferabil să nu aibă, pe cât posibil, nici un fel de relaţii sociale: familie, slujbă, prieteni apro - piaţi. Ruletistul are cinci şanse din şase să scape. El primeşte de obicei cam zece la sută din câştigul patronului. Acesta trebuie să dispună de fonduri serioase, pentru că, în caz că ruletistul său moare, trebuie să plă tească mizele tuturor acţionarilor care au pariat contra lui. Acţionarii, la rândul lor, au o şansă din şase de câştig, dar, dacă ruletistul moare, ei pot cere de zece ori miza, sau chiar de douăzeci de ori, după înţelegerea prealabilă cu patronul. Ruletistul nu avea însă cinci şanse din şase de scăpare decât la primul joc.

Statistic vorbind, dacă îşi mai punea o dată pistolul la tâm plă, şansele lui scădeau. La a şasea în cer care, şansele lui

RULETISTUL 17

se reduceau la zero. De fapt, până când vechiul meu amic a intrat în lumea ruletei, devenind Rule tistul cu majusculă, nu se cunoşteau cazuri de supravieţuire nici după patru jocuri. Cei mai mulţi ruletişti erau, fireşte, ocazionali, şi nu ar fi repetat pentru nimic în lume teribila experienţă.

Doar câţiva erau atraşi de perspectiva de a face bani, şi asta de obicei ca să îşi poată ei înşişi angaja vreun ruletist, devenind patroni, ceea ce se putea întâmpla şi după al doilea joc.

Nu are nici un sens să continuu aici cu descrierea jocu - lui. El este stupid şi atrăgător ca orice joc, aureolat, ce-i drept, cu mânjitura de sânge care place ticăloşiei noastre.

Mă întorc la cel care a distrus jocul prin faptul că l-a jucat la perfecţie. Din câte spune legenda (pe care o puteai auzi pe atunci în toate tavernele oraşului), el nu a fost racolat de vreun patron, ci a aflat singur despre ruletă şi s-a dus singur să se vândă. Bănuiesc că patronul care l-a angajat a fost foarte fericit să facă rost aşa de simplu de un ruletist, fiindcă de obicei erau necesare demersuri lungi şi iritante, tocmeli penibile cu cei care-şi scoteau sufletul la mezat. La început, orice vagabond cerea luna de pe cer şi îţi trebuia destulă abilitate să-l convingi că viaţa şi sângele lui nu pre - ţuiesc cât tot universul, ci doar un anumit număr de banc - note, care depindea de cererea de pe piaţă. Un rule tist căruia nu era nevoie să-i demonstrezi că este de fapt un nimeni, pe care nu trebuia să-l ameninţi cu poliţia, era un noroc nesperat, mai ales când primea fără discuţie prima sumă, propusă cu jumătate de gură şi cu priviri oblice de patron. Despre cele dintâi rulete la care a participat amicul meu n-am putut afla mare lucru. Prima şi a doua oară când a scăpat, poate chiar şi a treia oară, îmi închipui că abia dacă a fost remarcat de acţionari. Cel mult, a fost so -

cotit un ruletist norocos. Dar după a patra şi a cincea ruletă el deja devenise figura centrală a jocului, de fapt un adevă - rat mit, care avea să crească exorbitant în următorii ani. În doi ani de zile, până la întâlnirea noastră din restaurant, Ruletistul îşi dusese de opt ori revolverul la tâmplă prin diferite hrube din labirintul murdar de sub fundaţiile ora - şului nostru. De fiecare dată, mi s-a povestit (iar mai târ- ziu am putut să mă conving şi singur), pe faţa sa chinuită, aproape fără frunte, se întipărea o expresie de spaimă cople - şitoare, o frică animalică, la care nu puteai suporta să asişti.

Părea că tocmai frica asta îndupleca întotdeauna soarta şi-l ajuta să scape. Tensiunea sa emoţională ajungea la culme când apăsa brusc, strângând ochii şi rânjind, pe trăgaci. Se auzea micul declic, după care trupul său cu oasele grele se prăbuşea moale pe podea, leşinat dar neatins. Câteva zile zăcea în pat, cu totul golit de vlagă, dar apoi se întrema repede şi îşi relua viaţa împărţită între cabaret şi bordel.

Oricât s-ar fi străduit, având totuşi o imaginaţie redusă nu putea cheltui cât câştiga, aşa că devenea din ce în ce mai bogat. Se dispensase de mult de girul patronului, devenind el însuşi propriul său patron. De ce mai risca era o enig - mă. Nu te puteai gândi decât la o singură explicaţie, dar Dumnezeu ştie cât adevăr putea fi în ea, şi anume că o făcea pentru un anumit soi de glorie, ca un sportiv care încearcă în orice cursă să se autodepăşească. Dacă aşa stă - teau lucrurile, ar fi fost ceva cu totul nou în privinţa rule - tei, care se făcuse întotdeauna exclusiv pentru bani. Cui i-ar fi trecut prin cap să devină un fel de campion mondial la supravieţuire? Fapt este că Ruletistul deocamdată reu- şea să menţină acest tempo demenţial în cursa lui, la care mai alerga un singur concurent: moartea. Şi tocmai în momen tul în care această cavalcadă clandestină părea că se

RULETISTUL 19

înfun dă-n monotonie (cei care veneau să asiste la ruletele amicului meu o mai făceau doar din dorinţa de a-l vedea odată cură ţându-se, nu ca să mizeze, căci aveau sentimentul, din ce în ce mai resemnat, că mizează contra diavolului), Rule tis tul a făcut primul gest de sfidare, care practic a desfiin ţat ruleta, pulverizând orice posibilitate de competiţie în afară de cea dintre el şi tot ce depăşeşte biata noastră con diţie. În iarna acelui an el a anunţat, prin sistemul de infor maţii inefabil, sigur şi rapid al lumii ruletei, că va orga niza în noaptea de Crăciun o ruletă specială: revolverul va avea două cartuşe în butoiaş în loc de unul singur.

Şansele de scăpare erau acum doar de trei la una, fără să mai socotim reducerea progresivă a şanselor după mai multe jocuri. Mulţi cunoscători, chiar şi după moartea Ru- le tis tului, mai socoteau că această ruletă de Crăciun a fost de fapt lovitura sa de geniu, şi că tot ce a urmat, deşi mai spectaculos, n-a fost decât o consecinţă a acestui gest. Am fost de faţă la ruleta de Crăciun. Sala subterană era a unei fabrici de coniac şi păstra mirosul de băutură chimică, proastă. Deşi era mai mare decât oricare alta pe care o vă - zusem, în noaptea aceea era plină până la refuz. Oriunde priveai, întâlneai figuri cunoscute, ofiţeri şi pictori, câţiva preoţi bărboşi, industriaşi şi femei mondene, toţi surescitaţi de inovaţia neaşteptată adusă ruletei. Tabla pe care doi ti - neri în cămăşi scriau cotele pariurilor ocupa tot peretele din spatele lădiţei pe care trebuia să se urce Ruletistul.

Acesta apăru după un timp, abia străvăzându-se prin fumul albastru din hrubă. Urcă pe ladă şi, după tot acel cere mo - nial al verificării amănunţite a armei şi cartuşelor, care dură mai mult decât de obicei, căci nimeni nu-şi refuza plăce - rea să mângâie aproape voluptuos ţeava revolverului, luă pistolul, îl încărcă, vârând cele două cartuşe la întâmplare

RULETISTUL 21

în orificiile butoiaşului, pe care îl puse în rotaţie trecându-şi palma peste el. Micul râs zimţat se auzi din nou în liniştea sălii, dar, ca întotdeauna, liniştea nu se tulbură cu nici o explozie şi pe pereţii văruiţi nu se întinse nici o floare de sânge. Ruletistul se prăbuşi de pe lădiţă în braţele celor din primele rânduri, răsturnând pahare şi rostogolind fişicuri de monezi de pe măsuţele improvizate. Am plâns atunci ca un copil, de emoţie şi disperare, căci pariasem o sumă care pentru mine era uriaşă şi pierdusem, ca toţi cei care se înverşunau cu atât mai mult cu cât părea evident că Rule - tistul avea o şansă monstruoasă. Am ieşit, ca întotdeauna, în grupuri mici din vizuina întortocheată şi, cu toată noap - tea de-afară, cu toată liniştea cartierului periferic, ne-am simţit tot drumul vizaţi de-o privire parcă dizolvată în tot ce ne înconjura, în stratul orbitor, fluorescent, de zăpadă depus peste tot, în vitrinele împodobite cu brăduţi şi stele de hârtie argintie, în rarii trecători încărcaţi de pachete şi copiii înfofoliţi, cu fularele peste nas şi gură. Câte o fe meie îmbujorată de frigul umed, zgribulită în haina de blană, îşi trăgea prietenul sau soţul în faţa vitrinelor cu cizme şi cu eşarfe, care puneau pe faţa lor umbre turcoaz, azurii, violete. Drumul meu spre casă trecea pe lângă parcul copiilor, unde un popor de prichindei mânjiţi de acadele se opreau năuci în faţa căsuţelor unde se vindea limonadă şi turtă dulce. Un tată gros îmbrăcat, care trăgea după el pe gheţuş sania călărită de fetiţa lui, mi-a făcut cu ochiul.

Era un patron pe care îl cunoscusem la altă ruletă. Brusc m-am simţit oribil.

Fireşte că îmi promiteam mereu să mă rup de lumea ruletei. Dar în vremea aceea publicam şi câte două sau trei cărţi pe an, aveam acel gen de succes care precede o mare tăcere şi apoi uitarea. Cu fiecare nouă carte, mă refăceam

după pierderile de la ruletă şi mă înfundam iarăşi acolo, sub pământ, unde se pare că o presimţire a cărnii şi sche - letului nostru ne atrage încă din timpul vieţii. Lucrul de care mă mir acum cel mai mult este conţinutul „idealist“,

„gingaş“ al acelor cărţi, d’annunzianismul greţos în care mă complăceam. Cugetări nobile, gesturi princiare, horbote de mătase,mots d’espritscânteietoare şi un povestitor înţe - lept, atoateştiutor, care făcea cu substanţa fără substanţă a istorisirilor lui mii de scamatorii delicate. Odată intrat din nou în conspiraţia ruletei, nu se putea să nu mă izbească imediat, ca un val din ce în ce mai fierbinte, mai sures citat, ştirile despre noile reguli ale jocului impuse tacit de perso - na litatea copleşitoare a Ruletistului. După ce repetase de încă două ori ruleta cu două cartuşe, acesta se văzu atât de bogat şi atât de angrenat în zeci de branşe ale industriei ţării, ale căror acţiuni le poseda, încât ruleta ca afacere vulgară, ca sursă de existenţă sau de avere devenise o idee absurdă. Pe de altă parte, cotele sale tindeau să scadă, în ciuda fanaticilor care se ruinau încăpăţânându-se să joace împotriva lui. La un singur semn al Ruletistului, tot siste - mul pariurilor se prăbuşi. Devenise de prost-gust să mai organizezi rulete în care un biet vagabond îşi duce pistolul la tâmplă. Nu mai existau patroni şi acţionari, şi singurul care mai organiza rulete rămăsese Ruletistul. Dar totul de - veni un spectacol, cu bilete de intrare în loc de pariuri, spec tacol cu un singur interpret care, din timp în timp, ca un gladiator în arenă, înfrunta destinul. Sălile închiriate deveneau tot mai spaţioase. Se renunţase cu totul la tra di - ţia găurii de şobolan, la mirosul de sânge şi băligar, la pre - numele rembrandtiene. La subsol se aduceau acum mătăsuri grele, cu luciu unsuros, pocale de cristal pe mesele cufun - date sub valuri de dantelă olandeză, mobilier cu intarsii

florale şi candelabre cu sute de prisme şi ţurţuri de cuarţ.

În locul berii ordinare se serveau acum băuturi fine în sticle de forme ciudate. Femei în toalete de seară se lăsau conduse până la mese, de unde priveau apoi curioase scena, pe care deocamdată cânta o orchestră din care ieşeau în toate părţile pâlnii aurii de trompetă, gâturi curbe de saxo - fon, tije graţioase, în continuă mişcare, de trombon. Cred că aşa arăta şi sala în care Ruletistul s-a produs prima dată încărcând revolverul cu trei cartuşe. Avea acum exact atâ - tea şanse de a supravieţui câte posibilităţi de a juca ultima oară jocul acesta dement. Pentru că noua ambianţă, luxul ostentativ care învelea ca o crisalidă insecta terifică a rule - tei, nu făcea decât să sporească excitaţia spectatorilor la mirosul morţii. Totul era, mai departe, cât se poate de ade - vărat. E drept că Ruletistul avea acum părul dat cu brian - tină şi purta smokingul şi pantalonii largi ai acelei epoci, dar revolverul era adevărat şi gloanţele cu totul reale, iar probabilitatea „accidentului“ atât de aşteptat – mai mare ca oricând. Arma a trecut din nou prin toate mâi nile, lăsând pe degete un miros fin de ulei. Nici cea mai deli cată doamnă din sală nu-şi ascundea ochii, în scânteierea violetă a cărora se citea dorinţa perversă de a vedea ceea ce, unele, doar auziseră despre ruletă: ţeasta plesnind ca o coajă de ou şi substanţa ambiguă, lichidă, a creierului stro pindu-le poala rochiilor. De altfel, m-a cutremurat întot deauna pofta de a fi lângă moarte a femeilor, fascinaţia lor pentru bărbaţii care miros aproape metafizic a praf de puşcă. Succe sul incre - dibil la femei al cimpanzeului stupid şi scofâlcit, care din când în când se juca cu propria lui viaţă, trebuie să fi venit de aici. Niciodată cred că nu s-ar fi iubit mai cu poftă acele femei decât după ce ar fi asistat la moartea lui, ajun - gând acasă cu iubiţii lor şi aruncându-şi pe jos rochiile

RULETISTUL 23

însângerate, pătate ca nişte pansamente de substanţă cenu - şie şi lichid ocular. Dar Ruletistul sui pe lada îmbrăcată în brocart roşu, îşi duse pistolul la tâmplă şi, cu aceeaşi expre - sie de spaimă paroxistică pe figură, smuci de trăgaci. Apoi, în tăcerea care suspendă totul timp de câteva secunde, se auzi doar bufnitura corpului său pe podea. După câteva zile de delir la spital, Ruletistul îşi reluă viaţa obişnuită.

Mi-e greu să uit chipul său torturat zăcând cu faţa în sus pe covorul de Buhara de la picioarele lăzii. Altă dată, rule - tiştii care scăpau erau huiduiţi, uneori şi bătuţi de acţio narii disperaţi; acum însă, amicul meu era aplaudat ca o mare vedetă de cinema, corpul său cufundat în incon ştienţă era înconjurat cu veneraţie. Fete tinere se-nghesuiau spre el isteric şi erau fericite dacă îl puteau mă car atinge.

Ruleta cu trei cartuşe gresate în butoiaş se confundă în mintea mea cu cele care au urmat. Era ca şi când trufia dia bolică a Ruletistului îl împingea tot mai mult să ofen - seze divinităţile hazardului. Curând, el anunţă o ruletă cu patru cartuşe înfipte în cele şase alveole ale butoiaşului, iar apoi cu cinci cartuşe. Un singur orificiu gol din şase, o singură şansă de supravieţuire din şase! Jocul înceta să mai fie joc şi până şi cel mai superficial dintre cei care ocupau acum fotoliile cu catifea simţea, nu cu creierul, nici cu ini - ma, ci cu oasele, cu zgârciurile şi cu nervii, măreţia teolo - gică pe care o căpătase ruleta. După ce Ruletistul încărcă arma şi puse în rotaţie butoiaşul, stârnind iarăşi micul râset sacadat de metal negru, bine uns, piesa hexagonală, grea de cartuşe, se opri cu singurul loc gol în dreptul ţevii. Decli - cul trăgaciului, care sună în sec, şi căderea Ruletistului fură înconjurate de-o linişte sacră.

Cuprins

PROLOG Ruletistul / 7

NOSTALGIA Mendebilul / 37

Gemenii / 79 Rem / 205

EPILOG Arhitectul / 367