Introducere în sociologia medicală

Dr. Psih. Dr.

Maria Dorina Paşca Andreea Elena Iacob

INTRODUCERE ÎN

SOCIOLOGIA MEDICALĂ

Dr. Psih. Dr.

Maria Dorina Paşca Andreea Elena Iacob

INTRODUCERE ÎN

SOCIOLOGIA MEDICALĂ

Editura Ardealul

Târgu Mureş, 2021

Colecţia Sinteze

---

--- Consilier editorial: Eugeniu Nistor

Culegere şi corectură: autoarele Tehnoredactor: N. Emil Alexandru Secretar de redacţie: Rozalia Cotoi

Copyright ©

Maria Dorina Paşca şi Andreea Elena Iacob Apărut 2021

--- Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PAŞCA, MARIA DORINA

Introducere în sociologie medicală / dr. psih. Maria Dorina Paşca, dr. Andreea Elena Iacob.

Târgu Mureş: Editura Ardealul, 2021 Conţine bibliografie ISBN 978-606-8372-78-5

I. Iacob, Andreea Elena 316

61

CUPRINS

Pornind de la ... / 7

Cap. nr. 1 – Ce este sociologia medicală / 9 Cap. nr. 2. – Efectul social al sănătăţii şi bolii/30 Cap. nr. 3. – Tradiţiile socio-culturale ale sănătăţii şi bolii / 44

Cap. nr. 4 – Calitatea vieţii- indice al evoluţiei sociale / 58

Cap. nr. 5 – Problematica gerontologiei sociale/75 Cap. nr. 6 – Elemente de tanatologie socială / 89 Cap. nr. 7 – Comunicarea medic-pacient în context social / 101

Cap. nr. 8 – Relaţia psiho-socială dintre medic- pacient / 114

Cap. nr. 9 – Impactul psiho-social al procesului de spitalizare asupra pacientului / 127

Cap. nr. 10 – Sănătatea familiei ca identitate bio-psiho-socială / 143

Cap. nr. 11 – Sociologia problemelor sociale/159 Cap. nr. 12. – Activitatea socială de planificare a sănătăţii / 171

Cap. nr. 13. – Îngrijirea medicală şi rolul ei social / 179

Cap. nr. 14. – Eficienţa sistemelor de sănătate în dezvoltarea societăţii / 185

Bibliografie / 194

Pornind de la ...

Astăzi, mai mult ca oricând, e cazul a ne caracteriza elementul de interdisciplinaritate, astfel încât, prin prisma complexităţii vieţii pe care o trăim, e necesar a forma un corolar menit a aduce: cunoaştere, acceptare, înţelegere dar mai ales, o atitudine de facto în dimensiunea micro şi macrocosmică la care ne raportăm ca individ şi/sau comunitate.

Pornind de la faptul că sociologia este stu- diul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor, so- ciologia medicală reprezintă în chintesenţa sa, formula ecuaţiei: sănătate – boală - societate, parcurgând structuri centrate pe individ (sănă- tos şi/sau bolnav) în relaţia sa cu societatea ca

fiind exponentul de bază al acesteia în întreaga sa plenitudine a dezvoltării şi valorii sale tem- poro-spaţială, raportată la evoluţia bio-psiho- socială a fiinţei umane.

Autoarele

Cap. nr. 1

Ce este sociologia medicală

Cuvinte cheie:

definiţie- obiective- problematică- sociologie- sociologie medicală-interdisciplinaritate-

societate

Pornind de la faptul că este „studiul ştiin- ţific al vieţii sociale a oamenilor”, sociologia este centrată fundamental pe social. În mod practic, sociologia examinează dinamica păr- ţilor integrate ale societăţii cum ar fi instituţii, comunităţi, populaţie şi grupuri de oameni îm- părţite în funcţie de sex, rasa şi vârstă.

Unităţile de viaţă socială în care sunt inte- graţi indivizii, se caracterizează prin prezenţa normelor, valorilor, instituţiilor, tradiţiilor şi a

modurilor diferite de comportament, subliniau Lupu I., Zanc I. (1999) în definirea sociologiei.

În acest context, Mihăilescu I. (2003) socio- logia îi determină pe oameni să examineze cu atenţie mediul social în care trăiesc, să-şi veri- fice cunoştinţele incomplete sau chiar false pe care le au despre acesta, ajutându-i de asemenea să înţeleagă modul de organizare a societăţii, dobândind totodată o nouă formă de conştiinţă.

Viaţa socială influenţează comportamentul uman într-un procent copleşitor, în mare măsu- ră deoarece oamenilor le lipseşte instinctul pe care animalele îl au în dotare pentru a-şi pre- zerva viaţa. Astfel că, oamenii depind de insti- tuţii şi organizaţii sociale de a fi informaţi despre deciziile şi acţiunile pe care aceştia le întreprind.

Datorită acestor fapte, se poate afirma că sociologia este o ştiinţă eliberatoare (este atât ştiinţă, cât şi o conştiinţă deosebită).

Astfel,în demersul ei structural, sociologia cuprinde trei funcţii şi anume:

1) expresivă = de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor sociale aşa cum au loc, notând aici şi diversificarea sociografică a sociologiei;

2) explicativă (a faptelor sociale) = stabilire de relaţii de determinare sau de covariantă între diversele aspecte ale vieţii sociale;

3) analizare a vieţii sociale = sub aspectul raportării sociologiei în mod critic la societatea pe care o studiază;

Rezumatul funcţiilor de bază ale sociologiei se poate exprima prin devoţiunea acesteia în- dreptată asupra aspectelor colective ale com- portamentului uman, deoarece sociologii pun

preţ mai mare pe modul cum grupurile externe exercită influenţă asupra comportamentului unui individ.

Scurt istoric:

Deşi sociologia prinde contur în „tradiţia ra- ţionalistă occidentală” a grecilor antici, ea este de fapt apanajul filosofiei secolelor 18 şi 19, luând naştere alături de ştiinţele economică şi politică, ca reacţie la filosofia speculativă şi folclor. În consecinţă, sociologia se separă de filosofia morală pentru a deveni o disciplină specializată. Cărturarii care au stabilit sociolo- gia ca ştiinţă legitimă, au fost atenţi să o distin- gă de biologie şi psihologie, domenii care des- criu la modul general comportamentul uman.

În multiplele încercări de a crea o disciplină academică, câţiva „gânditori creativi” (Herbert Spencer, Benjamin Kidd, Lewis Morgan, E.B.

Tylor, L.T. Hobhouse), au dat naştere unor analogii între organismele umane ca entitate biologică şi societatea umană, găsind inspiraţie în teoria evoluţionistă a lui Darwin. Ei au intro- dus noţiunile de diversitate (variantă), selecţie naturală şi moştenire – afirmând faptul că aceşti factori care descriu evoluţia rasei umane duc la progresul societăţilor (de la stadiul de sălbăticie şi barbarism la civilizaţie prin virtute – supra- vieţuirea celui mai puternic).

Ulterior, sociologul francez Emile Durkheim (1858 – 1917) a susţinut faptul că diferite tipuri de interacţiuni între indivizi aduc anumite ca- racteristici noi care nu se regăsesc la individ în mod separat. Durkheim a insistat că aceste

„fapte sociale”, aşa cum le-a numit (sentimente colective, obiceiuri, instituţii, naţiuni), ar trebui studiate şi explicate în funcţie de un nivel social distinct (mai mult decât cel individual). Pentru

acesta, interrelaţionarea între părti ale societăţii a contribuit la unitatea socială- un sistem inte- grat ce prezintă caracteristici proprii de viaţă, exterioare individului, dar care totuşi „conduc”

comportamentul acestuia.

De aceea, legătura sa cu alte ramuri care au ca obiect al studiului persoana umană, duce la existenţa unor legături indestructibile. Se poate vorbi astfel despre:

sociologia educaţiei, sociologia artei, sociologia familiei, sociologia religiei,

enumerarea putând continua, ajungând la socio- logia medicală, sociologia medicinei, sociologia sănătăţii.

În definirea celor trei segmente amintite an- terior, sociologia medicală, a medicinei şi a sănătăţii, vom observa că de-a lungul evolu-

ţiilor lor structurale, s-a trecut în timp de la re- laţia sănătate-boală, aspecte sociale ce influ- enţează calitatea vieţii, la comportamente şi factori sociali meniţi a promova sănătatea co- lectivităţii umane. De fapt cele trei ramuri so- ciologice amintite anterior (medicală, medici- nei, sănătăţii) converg spre aceeaşi ecuaţie: să- nătate-societate, raportată la individ şi evo- luţia sa pe scara valorilor morale ale comu- nităţii la care acesta aparţine.

Debutul sociologiei medicale ca şi ramură aplicată a fost o dată cu publicarea lui Dur- kheim „Le suicide. Etude de sociologie” în anul 1987.

Definiţiile care urmează, stipulează atât sco- pul precis al ştiinţei respective, cât şi amprenta personală a autorului. Astfel:

1. a) Sociologia medicinei – Herzlich C.

(1970) (după Lupu I., Zanc I.-1999) studiază

fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnă- virii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate a indivizilor şi grupurilor umane (promovarea sau degradarea socială, in- capacitate sau handicap). Totodată ea are ca scop, studierea definiţiilor sociale ale bolii, a practicilor care se referă la boală, a instituţiilor care au în sarcină îngrijirile de sănătate, a statu- tului social şi a comportamentelor bolnavilor.

b) Sociologia medicinei – Strauss R.

(1957) se ocupă cu studiul unor factori ca:

-structura organizatorică;

-relaţiile dintre roluri;

-sistemul de valori;

-ritualurile;

-funcţiile medicinei ca un sistem de con- duite;

2) Sociologia în medicină – Strauss R. (1957) face remarci legate de :

-integrarea conceptelor, principiilor şi cer- cetărilor sociologice în medicină;

-educaţia sociologică a studenţilor;

-studiul comportamentului sanitar şi al epi- demiologiei sociale;

-studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli;

-factorii ce influenţează atitudinea pacien- tului faţă de boală.

După cum putem observa, sociologia me- dicală, chiar de la începuturile sale academice, a fost afectată de probleme legate de identitate (a sa) şi identificare (a altora). Acest fenomen a fost intens dezbătut în urma cu 50 ani şi obser- vat în distincţia pe care Robert Straus (1957) o face între „sociologie a” şi „sociologie în” me- dicină, accentul fiind pus pe plasare şi pers- pectivă.

În aceste condiţii, pentru a pune capăt influ- enţelor de plasare şi perspectivă a persoanelor implicate în formularea răspunsurilor sociologi- ce din medicină (sociologia îşi păstrează funda- mentul) şi de rezolvare din punct de vedere so- ciologic a termenilor definiţi medical (sociolo- gia este influenţată de conceptele medicale), se pune în lumină de către Levine (1987) termenul de „sociologie cu medicina”. Acesta a dorit să sublinieze faptul că sociologia în domeniul medical ar trebui să găsească un echilibru între mediul de lucru şi conceptele celor două enti- tăţi, astfel încât influenţa uneia asupra celeilate să fie cât mai mică.

3) Sociologia sănătăţii – Stendler F (1972) reprezintă studiul particular al aspectelor socio- economice ale sănătăţii, al locului sectorului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare.

Cea mai mare influenţă în acest domeniu o are stratificarea socială în funcţie de statutul socio- economic, sex, clasă, etnie şi vârstă. Alte influ- enţe majore includ:

- studiul organizaţiilor şi prevederilor din să- nătate

- cuprinderea structurilor de schimbare în ca- drul organizaţiilor medicale

- psihologia socială a sănătăţii şi a îngrijirilor În ultimii ani s-a pus un mare accent şi pe stu- diul stresului (cum facem faţă şi suportul social aferent acestuia), comportamentul în sănătate şi boala, relaţia între medic şi pacient.

4) Sociologia medicală- Conrad P. Kern R. (1986) stipulează ca prioritate:

- studiul variabilelor culturale ale manifes- tării sănătăţii şi bolii;

- relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici;

- bazele economice ale serviciilor medicale;

- influenţa industriilor medicale asupra stării sănătăţii populaţiei;

- conexiunea dintre structura socială şi boa- lă;

- influenţa factorilor succesiv-economici (politici, economici, distribuirea resurselor, pu- terea politică) asupra stării de sănătate şi răs- punsul societăţii la sănătate şi îmbolnăvire.

Făcând parte din ramura sociologiei care studiază instituţii sociale, sociologia medi-cală are elemente de interdisciplinaritate cu epide- miologia care studiază raportul dintre boli şi factorii susceptibili de a influenţa frecvenţa, distribuţia şi evoluţia bolii, cât şi cu sănătatea publică ce este preocupată de ocrotirea sănătă- ţii publice, având ca obiective:

a)-cercetarea stării de sănătate a populaţiei;

b)-studiul influenţei factorilor socio-econo- mici asupra stării de sănătate a populaţiei;

c)-estimarea cerinţelor de ocrotire a sănătăţii pe baza unor indicatori cantitativi şi calitativi;

d)-cercetarea sistemului organizatoric de apă- rare a sănătăţii publice;

e)-studiul metodelor de evaluare a eficienţei activităţii instituţiilor sanitare;

f)- reorganizarea instituţiilor sanitare,

după Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. (2004) fapt ce concură la estimarea pragmatică a locu- lui sociologiei medicale în raport cu alte ştiin- ţe.

După o atentă şi diversificată interpretare a relaţiei dintre sociologie şi medicină prin pris- ma „simbiozei” lor sub varii aspecte , ne vom concentra atenţia cu precădere asupra sociolo- giei medicale vizând în primul rând obiectivele şi apoi problematica pe care o abordează.

Sub aspectul obiectivelor, sociologia medi- cală, Guyot J.C (1985) (după Lupu I., Zanc I.- 1999), surprinde trei compartimente şi anume:

a) obiectivul medical = unde sociologia sprijină medicina în sesizarea mecanismelor so- ciale responsabile de dezvoltarea societăţii sau de alternativa ei, participant totodată şi la cerce- tările de epidemiologie socială asupra condiţii- lor colective care generează maladia sau bună- starea, completând cunoaşterea printr-o infor- mare asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor;

b) obiectivul economic = impune efectuarea unor cercetări privitoare la costurile îngrijirilor medicale, consumul de medicamente, cheltu- ielile individuale de la buget cu privire la sănă- tate, sociologia medicală oferind cunoştinţele utile asupra înţelegerii comportamentelor so- ciale care influenţează producerea şi consumul

prestaţiilor sanitare, devenind colaboratoarea unei economii a ofertei şi cererii de îngrijire, văzute prin dimensiunea lor socială;

c) obiectivul sociologic = este cel care stă la baza cunoaşterii sistemelor sociale, a grupuri- lor sociale şi a factorilor sociali, sociologia me- dicală fiind aceea care dezvăluie un loc particu- lar al vieţii sociale-raportul dintre sănătate- boală-societate, prezentând un proces prin care socialul se relevă într-o experienţă ce ţine să o descifreze;

Înaintând în cunoaşterea evoluţiei sociologiei medicale de-a lungul anilor,se poate observa in- teresul suscitat atât din partea medicilor, cât şi a sociologilor, făcând ca de la an la an, pro- blematica abordată să fie tot mai complexă, mai ales sub aspect calitativ.

Astfel, în literatura română de specialita- te:Lupu I., Zanc I., Rădulescu I.M., Popescu G.

şi Săndulescu C. se opresc asupra unor structuri conceptuale privind problematica sociologiei medicale, mai ales în ţări ca Anglia şi Statele Unite ale Americii. Reţin atenţiei remarcile sur- prinse de Lupu I., Zanc I., Săndulescu C.

(2004):

a)-Donald Patrik şi Graham Scambler în lu- crarea Sociology as Applied to Medicine (1986) - selectează o parte din problematica sociologiei medicale ce se predă în facultăţile de medicină din Anglia:

- conceptele sociologice de sănătate şi boală;

- schimbarea socială şi dinamica tipurilor de morbiditate;

- cauzele sociale ale îmbolnăvirilor;

- comportamentul bolnavului în spital şi în so- cietate;

- relaţiile dintre medic şi pacient;

- spitalul şi pacienţii;

- moartea şi starea de morbiditate;

- comunicarea în practica medicală;

- inegalitatea accesului la serviciile sanitare;

- etnicitate, sănătate, asistenţă medicală;

- familia şi îmbolnăvirea;

- femeile ca paciente şi ca personal medical;

- persoanele în vârtsă şi sănătatea;

- medicina şi controlul social;

- devianţă, etichetare şi stigmat social;

- sistemul sanitar naţional în perspectiva inter- naţională (comparativă);

- profesii medicale şi rolul lor în domeniul apă- rării promovării sănătăţii publice;

- măsura stării de sănătate;

- evaluarea asistenţei medicale (îngrijirile medi- cale);

b)-Problematica cuprinsă de Bird, Conrad, Fre- mont (2000) în tratatul internaţional de Sociolo- gie medicală:

1)-Introducere. Istoria sociologiei medicale -instituţionalizarea sociologiei medicale în USA;

2)-Contextele sociale ale sănătăţii şi bolii -explicarea cauzelor, a diferenţelor privind starea de sănătate a populaţiei;

-asocierile dintre statusul social şi starea de sănătate a populaţiei;

-importanţa culturii în teoria sociologică şi în cercetarea asupra relaţiei stresului cu sănăta- tea mentală;

-inegalităţi socio-economice ce se răsfrâng asupra domeniului sanitar, o problemă sociolo- gică durabilă;

-explicaţii sociologice ale diferenţelor de gen privitoare la sănătatea fizică şi psihică;

-rasă, etnie, sănătate;

-economia politică a sănătăţii şi senectuţii;

-medicul şi sănătatea;

3)-Experienţa şi comportamemtul legat de sănătate şi boală

-sociologia comportamentului sanitar şi a stilurilor de viaţă cu impact asupra sănătăţii;

-boala cronică şi dizabilitatea;

4)-Organizarea serviciilor medicale -profesia medicală;

-evoluţia asistenţei medicale administrate/

raţionalizate în Statele Unite;

-probleme de sociologie medicală;

-relaţia emergentă dintre sociologia medica- lă şi politica sanitară;

5)-Sistemul îngrijirilor medicale -relaţia dintre medic şi pacient;

-acceptarea crescândă a medicinei alternati- ve şi complementare;

-calitatea vieţii în sănătate, boală şi îngriji- rile medicale;

-tehnologia medicală şi practica medicală;

-medicalizarea problemelor umane şi socia- le;

6)-Dimensiuni interdisciplinare ale sociolo- giei medicale

-rolul factorilor sociali, psihologici şi fizi- ologici în sănătate şi boală;

-sociologia medicală şi psihologia sănătăţii;

-epidemiologia socială şi sociologia medica- lă;

-antropologia medicală şi sociologia me- dicală;

-sociologia medicală şi bioetică;

-rolul sociologiei medicale şi politica sanita- ră în secolul XXI;

În complexitatea sa, aşa cum se observă pe parcursul demersului nostru conceptual, socio- logia medicală se implică în ecuaţia: sănătate- boală-societate, parcurgând structuri centrate pe individ (sănătos şi/sau bolnav) în relaţia sa

cu societatea, ca fiind exponentul de bază a acesteia în întreaga sa plenitudine a dezvoltării şi valorii sale, temporo-spaţială, raportată la evoluţia bio-psiho-socială a fiinţei umane.

De fapt, esenţa tuturor acestor constatări enunţate de-a lungul timpului prin cercetare meticuloasă şi atentă a tot ceea ce înseamnă omul între oameni şi omul în ajutorul oame- nilor, se rezumă la dorinţa individului de a face ceea ce este considerat a fi bine. Însă în ultimii ani, medicii au devenit din ce în ce mai frustraţi privind practicarea medicinei iar acest fenomen a avut un impact major asupra comportamen- tului şi modului de luare a deciziilor în ceea ce priveşte îngrijirea pacienţilor.

Cap. nr. 2.

Efectul social al sănătăţii şi bolii

Cuvinte cheie:

- sănătate - boală - efect social - impact - implicare - stres - societate -

Am putea remarca filosofic că, viaţa repre- zintă un echilibru între sănătate şi boală, fă- când astfel ca evoluţia să fie posibilă chiar dacă cea din urmă crează şi stări de dizarmonie şi disconfort. Societatea „le are şi le primeşte” pe amândouă, astfel că medicul se confruntă cu dualitatea. Interesant este faptul că „Medicul- subliniază Voiculescu M. (1967)-trebuie să se ocupe în primul rând de sănătatea bolnavului, dar nu trebuie să uite că în acelaşi timp, este şi mediator între bolnav şi societate şi deţine o

responsabilitate socială”, fapt care completează în accepţia profesiei că „Medicul te vindecă de boală, dar nu şi de moarte; el e ca acoperişul care te apără contra ploii, dar nu şi contra trăs- netului” (proverb chinezesc), subliniindu-se ast- fel implicarea socială a sănătăţii şi bolii, ca efect al dezvoltării umane.

Astfel, pentru Organizaţia Mondială a Sănă- tăţii (O.M.S.) sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine, este un element fundamental.

Componentele stării de bine sunt:

1) -acceptarea de sine = atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a ex- perienţelor trecute şi viitoare;

2) -relaţii pozitive cu ceilalţi = încredere în oameni, sociabil, intim, nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, cal- dă;

3) -controlul = sentimentul de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează oportunităţi pentru valorificarea nevoilor perso- nale, face opţiuni conform cu nevoile proprii;

4) -sens şi scop în viaţă = direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa po- zitivă a trecutului şi relevanţa viitorului, con- vingerea că merită să te implici, curiozitatea;

5) -dezvoltarea personală = deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a po- tenţialului propriu, capacitate de autoreflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, efici- enţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provo- cări, respingerea rutinei;

E important a sublinia faptul că, pe lângă aseastă definiţie dată sănătăţii de O.M.S., litera- tura de specialitate consemnează şi alte concep- te, urmărind decodificarea conceptului ca atare.

În acest context, sănătatea este surprinsă în ge- neral sub patru aspecte care în fapt, se com- pletează în chintesenţa lor, realizând întregul.

Vorbim contextual despre:

a) - sănătatea umană = Tudose Fl.(2000) poate fi considerată o stare înscrisă în perime- trul în care defineşte normalitatea existenţei in- dividului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biolo- gic şi psihic conştient) atât în perspectiva inter- nă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a confor- mităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât

şi în perspectiva externă a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant , concret;

b) -sănătatea psihică = Lupu I., Zanc I., Săn- dulescu C.(2004) reprezintă armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamen- tale ale vieţii asimilate de individ. Ea reprezintă acea stare a organismului în care capacitatea lui de a munci, de a studia sau de a desfăşura acti- vităţi preferate, este optimă; presupune capa- citatea de a înţelege emoţiile şi de a şti cum să facem faţă problemelor cotidiene; capacitatea de a ne stăpâni şi de a rezolva problemele şi situaţiile stresante fără să ajungem să depindem de alcool sau medicamente psihoactive pentru a face faţă acestora; capacitatea de a munci pro- ductiv, de a iubi, de a ne preocupa de soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de auto- nomie personală; presupune o viaţă cu sens, care merită să fie trăită;

c) -sănătatea somativă = Iamandescu I.B.

(2000) poate fi cuantificată pe baza unor indi- caţii care circumscriu statistic normalitatea (morfologici, funcţionali, de rol social);

d) -sănătatea socială = reprezintă capacitatea de a-şi putea îndeplini în mod adecvat, rolul social (părinte, cetăţean, soţ, prieten, angajat, salariat, etc.);

Individul sănătos este cel care trebuie să răs- pundă comenzilor sociale ale comunităţii, astfel încât, dezvoltarea şi evoluţia ecomonico-socială să primeze, dând girul implicării personale a fiecăruia dintre noi. Menţinerea de către socie- tate a individului sănătos din punct de vedere bio-psiho-social, garantează progresul în sine, dar şi subclasează eşecul şi ratarea personală.

Considerarea sănătăţii ca prioritare de că- tre comunitate, va reprezenta un coeficient al eficienţei dezvoltării socio-economice, creându-

se astfel, premisele cuantificării pozitive a va- lorii umane. O societate ce nu-şi îngrijeşte cea mai de preţ avuţie-omul-menţinându-i sănăta- tea, va ajunge bolnavă, neputincioasă şi lipsită de progres.

De aceea, după Lăzărescu M. (1994) sănă- tatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează modalităţile normal-sănă- toase de structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare, precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diver- sele situaţii reactive şi stresante.

Venind în antiteză cu sănătatea, boala, Măr- gineanu N. (1973) (după Paşca M.D.-2006) re- zultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea, din lup- ta lor asimetrică şi dezarmonioasă ce contrazice nu numai logosul în evoluţie al fiinţei, ci şi pe cel al lumii şi al societăţii. Se remarcă faptul că,

efectul bolii este disfuncţional, fiind raportat atât la consecinţele sale asupa organismului uman, cât şi la cele sociale care decurg dintr-o asemenea împrejurare.

De aici, privită dualitatea-sănătate-boală- Parsons (după Lupu I., Zanc I., Săndulescu C.- 2004), le defineşte din punct de vedere socio- logic, făcând legătura directă cu problema de- vianţei, a conformităţii şi controlului social. El consideră boala ca o formă de comportament deviată de la nomal, iar sănătatea ca pe un comportament normal, conformist. Societatea instituţionalizează devianţa pe care o reprezintă boala şi se sprijină pe profesionaliştii medicali pentru a trata persoanele „deviate”.

Ca şi sănătatea, şi boala poate fi definită bio-psiho-social, astfel încât din punct de ve- dere:

a) -biologic = se manifestă ca o disfunc- ţionalitate a organismului datorită unor agenţi din mediul intern sau extern;

b) -psihologic = crează o stare continuă de disconfort, ducând la dizarmonie şi modificări structurale ale personalităţii;

c) -social = afectează rolul şi statutul social al individului devenit bolnav, încetinind sau re- ducând progresul şi realizarea socio-profesio- nală, nemaiputându-se raporta la societatea din care face parte;

Dobândirea pe baza bolii a unui nou rol social, acela de bolnav/pacient, individul este în situaţia de multe ori, artificial creată, de a :

- schimba raporturile sociale cu cei din jur;

- „beneficia” de etichetarea ca bolnav, bol- nav incurabil, inexistent, mort;

- simţi modificări în structura propriei fami- lii datorate stării sale;

- se raporta la alte grupuri sociale;

- simţi elementele de dizarmonie în întregul demers al vieţii sociale;

Sub asemenea identităţi, persoana bolnavă îşi pierde încet dar sigur, certitudinea că mai deţine un rol social, în comunitatea la care se raportează, dar poate simţi şi efectul respingerii, existent la început la nivelul microgrupului, extinzându-se în timp la întreaga societate, adu- cându-i multă suferinţă şi atingere sieşi, ca per- soană privată.

Consecinţele stării de boală, Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. (2004) depăşesc disfuncţiile biologice şi psihologice, afectând întreaga via- ţă socială a pesoanei. Persoana bolnavă pierde controlul activităţii sociale normale, cu parti- cularităţi în diferite tipuri de îmbolnăvire. Boala antrenează o serie de servituţi (obligaţii, con-

strângeri) şi restricţii, modificând modul de viaţă al individului. Acestea privesc aspecte ca:

1) -restrângerea, modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice (alimentare, sexuale);

2) -limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale;

3) -suprimarea pe diferite durate de timp a unor activităţi extraprofesionale (hobbyuri);

4) –modificarea relaţiilor interpersonale, în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi (mai ales în cazul bolilor spitalizate);

5) -dereglarea raporturilor familiale sau con- jugale;

6) -pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi a posibilităţilor de a realiza câştiguri economice;

7) -dependenţa faţă de ceilalţi, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.

Pe lângă identităţile amintite anterior, şi factorii de stres sunt cei care aduc atingere menţinerii stării de sănătate, fiind în multe situ- aţii cei ce pot provoca apariţia anumitor boli.

Astfel, Graham S., Reeder L.G. (1972 şi Kes- sler R.C.,Wortman C.B.(1989) (după Rădulescu S.M. - 2002) enumeră următorii factori de stres:

a) -schimbările petrecute în mediul social, ca urmare a unor modificări de natură econo- mică sau culturală;

b) -mobilitatea geografică şi socială, apare în cazul migraţiei de la sat la oraş sau mutarea definitivă în altă ţară, atunci când indivizii se confruntă cu cerinţele unui nou mediu, cu care nu sunt familiarizaţi; mobilitatea socială, mai ales pe verticală (constând din schimbarea pozi- ţiei sociale a indivizilor într-o direcţie ascen- dentă) poate constitui un factor de stres, cauzat de necesitatea asumării a noi obligţii şi a

îndeplinirii unor noi sarcini, cu care ei nu sunt obişnuiţi;

c) -crizele care intervin în cursul ciclului de viaţă-putem menţiona: şomajul, pensionarea, divorţul, separarea şi decesul unei rude apro- piate;

d) -diverse ocupaţii profesionale-unele sunt caracterizate de risc fiind şi o sursă de stres pentru sănătatea persoanei respective, iar cele mai stresante sunt acele profesii care presupun decizii individuale şi nu colective (piloţii de aviaţia, medicii chirurgi, etc.);

e) -perioadele de recesiune economică-şo- majul, pierderea unor resurse şi lupta pentru su- pravieţuire, reprezintă factori de stres cu un pu- ternic impact emoţional asupra indivizilor, având consecinţe negative asupra stării de sănă- tate a acestora, remarcându-se chiar şi influenţa negativă ce o au, ducând la apariţia bolilor

cardiovasculare, boli psihice şi anumite blocaje renale;

Putem conchide recunoscând faptul că stre- sul produce numeroase schimbări fiziologice, care afectează sistemul simpatic şi parasim- patic, sistemul vascular şi gastro-intestinal, acestea nemaiputând fi controlate de activitatea nervoasă centrală (Rădulescu S.M.-2004).

Din aceste perspective ale identităţii, sănă- tatea şi boala îşi codifică apoi decodifică efectul social asupra individului capabil sau nu de in- tegrare socială sub toate aspectele în comuni- tatea la care se raportează.

Cap. nr. 3

Tradiţiile socio-culturale ale sănătăţii şi bolii

Cuvinte cheie:

- tradiţie – trăsătură – cultură - medicină laică - medicină populară – medicină ştiinţifică –

societate –

Dintotdeauna, omul a ştiut să-şi aline dure- rea sau să-şi pună întrebări atunci când a deve- nit neputincios în faţa ei. Şi răspunsurile pri- mite, socotite ca sfaturi înţelepte sau experienţe trăite de alţii, l-au făcut să-şi interpreteze atât boala cât şi vindecarea ei, ajungând în timp să practice medicina laică alături de alte cunoş- tinţe, rude şi/sau membrii ai familiei. De fapt, practicând un sistem de referinţe profane, omul

în asemenea condiţii, apelează foarte rar la medic, devenindu-i acestuia pacient.

Făcând încă un pas spre cunoaşterea, chiar empirică a vieţii, incluzând sănătatea şi boala, medicina laică devine prototipul celei populare.

În acest context, medicina populară Rădulescu S.M. (2002) este definită ca un ansamblu de cu- noştinţe, credinţe şi practici empirice, care sunt bazate pe tradiţie şi oralitate, fiind acceptate într-un mod necritic de o populaţie în virtutea unor experienţe seculare. Brătescu Ghe. (1989) (după Rădulescu S.M.-2002) subliniază faptul că ea, (medicina populară) nu este o aglomerare întâmplătoare şi haotică de credinţe absurde şi de tehnici empirice, ci o structură destul de co- erentă. Ea uzează de o metodologie raţională, chiar atunci când operează cu elemente iraţio- nale.

Ca o completare a celor menţionate anterior Coe R.M. (1970), defineşte medicina populară pornind de la trăsăturile ei fundamentale şi anume:

1) caracterul tradiţional continuat de la o ge- neraţie la alta, în conformitate cu obiceiuri şi cutume bine stabilite în cursul timpului;

2) credinţa în forţe supranaturale, ceea ce îi oferă credibilitatea morală;

3) natura nediferenţiată a rolurilor practi- cianului (“vindecătorului”) care nici nu este definit de o cunoaştere ezoterică, accesibilă numai iniţiaţilor, şi nici nu posedă capacităţi speciale de tămăduire;

Se ajunge astfel ca, din generaţie în gene- raţie, să se transmită şi multe alte “leacuri bă- beşti”, cutume şi/sau reţete care, aplicate per- soanei suferinde, putând aduce alinarea durerii sau chiar vindecarea, de ce nu, a bolii avute. Să

ne reamintim de implicarea benefică a plantelor medicinale (ceaiuri, infuzii, comprese), de rolul unor legume, zarzavaturi (varza, ceapa, usturo- iul, cartoful, salata, spanacul), fructe (ceaiuri, compoturi, crude, salate - mărul, cireşele, nu- cile, para, etc.) cât şi folosirea apei – rece sau/şi caldă.

Totodată, credinţa populară încă mai re- prezintă pentru persoanele din mediul rural, leacul pentru trup şi suflet, ştiind că postul îşi are rostul lui, că merele de vară se mănâncă de Sf. Petru şi Pavel şi lebeniţa (pepenele roşu) este bun în cură în lunile de vară, iar lista pu- tând continua, important fiind modul în care se reuşeşte a se menţine un echilibru între: pă- mânt-aer-apă-foc, ca elemente primordiale.

Pornind de la toate acestea, Rădulescu S.M.

(2002), în întregul lor ansamblu-medicina laică şi prototipul său-medicina populară-constituie

tot ceea ce cunosc şi practică profanii în materie de sănătate, în legătură cu necesitatea de a ob- ţine rezultate observabile cu privire la amelio- rarea sau vindecarea bolilor. Asemenea cunoş- tinţe şi practici nu trebuie ignorate de medicina ştiinţifică, deoarece ele pot influenţa puternic chiar decizia bolnavului de a se adresa medicu- lui, decizie bazată, în mare măsură, pe o serie de factori cu caracter extramedical.

Un pas decisiv, coerent, raţional, eficient şi pertinent legat de-sănătate-boală-bolnav-socie- tate, îl are medicina ştiinţifică ce preia acele elemente viabile din medicina populară.

Coe R.M.(1970) este cel care, pe lângă definiţia dată medicinii populare (şi prezentată anterior) caracterizează şi medicina ştiinţifică, surprinzând:

a) – caracterul raţional, adică solicitarea unor probe empirice pentru validarea cunoştinţelor;

b) – caracterul naturalist din punct de vedere al abordării bolilor şi pozitivist, din punct de vedere al metodologiei folosite;

c) – existenţa unor roluri profesionale dife- renţiate, rezultând din diviziunea socială a muncii, şi caracterul ezoteric al cunoştinţelor, inaccesibile profanilor.

Sub o asemenea formă de prezentare, medi- cina ştiinţifică corespunde tuturor dezideratelor dezvoltării normale a unei societăţi ce are în centru atenţiei sale - omul. În fapt, ne reîntoar- cem la menţinerea acelui echilibru necesar între sănătate, mai precis a stării de sănătate şi boală, deoarece randamentul social dat de individ societăţii, este legat de acest obiectiv. Ajungem astfel a atribui sănătăţii vs. bolii, un caracter funcţional atunci când este expresia găsirii sau nu a rolului social a individului, descoperind totodată şi starea de normalitate şi anormalitate

privind elementul ce devine sau nu un handicap (exemplu – pentru un violonist lipsa degetului mic-digitus minimus-de la mâna stângă datorită unui accident-îi întrerupe cariera muzicală deoarece aceasta reprezintă deja o infirmitate – un handicap, pe când aceeaşi situaţie conside- rată tot ca handicap, nu-l opreşte pe un cizmar sau fermier de a folosi mâna stângă în activită- ţile sale, putând să-şi profeseze mai departe meseria aleasă).

Pe lângă faptul că echilibrul-sănătate-boală- societate-trebuie menţinut, individul ajunge în acest periplu, a cunoaşte sau nu, durerea, su- ferinţa pe care i-o poate crea însăşi dezechili- brul apărut la un moment dat. Ştim să răbdăm durerea? Ajunge ea suferinţă?

- cât trebuie să rabd?

- cum o fac?

- de ce resimt durerea?

- când apare ea?

- unde se localizează?

întrebări la care şi tradiţiile culturale îşi au cu- vântul lor de spus. Ne învaţă credinţa să sufe- rim? Femeia simte durerea mai puternic? Per- soanele din mediul urban sunt mai irascibile la durere? Omul de la ţară ştie să rabde?

Putem defini durerea ca un preambul al declanşării bolii? Ca un avertisment? Răspun- sul este afirmativ, fiind de fapt o confirmare la anumite trăiri şi stări afective pe care le mani- festă persoana respectivă. Se profilează astfel diferenţierea stării de durere:

a)-naturală-este cea care desemnează senzaţia dureroasă provenită de la o boală sau de la un traumatism;

b) -aplicată-fiind cea acceptată şi aşteptată de individ în cursul unei activităţi culturale.

În acest context, în care durerea apare apl- cată, putem distinge la un moment dat un ca- racter cultural a acesteia, atunci când vorbim de ritualuri, lupte, războaie, sporturi, etc. - spe- cific fiind faptul că persoana în cauză, acceptă şi îşi asumă conştient durerea (supliciu).

De asemenea, putem menţiona faptul că du- rerea se poate învăţa, în ideea că în perioadele socializării, de la starea de copil-acesta se joacă

“de-a doctorul”, “de-a bolnavul”, făcând ca în timp, atât reacţia de respingere a actului bolii şi stării să fie estompat, cât şi conştientizarea cu necesitate a cunoaşterii şi a “rolului de bolnav”

ce poate apărea la un moment dat.

În consecinţă, durerea nu trebuie ignorată, ci ameliorată, anulată, conştientizându-se faptul că ea, totuşi există, ştiindu-se că “nu boala, ci bolnavul se tratează”.

Tradiţia socio-culturală asupra sănătăţii şi bolii, a materializat până în acest punct, anumi- te percepţii legate de evoluţia şi valoarea umană în societate, important fiind în continuare dacă, instrumentele medicinii ştiinţifice sunt folosite de populaţie astfel încât ele să fie benefice men- ţinerii stării de sănătate a acesteia (servicii pu- blice). Redăm în continuare evaluarea făcută de Suchman E.(1965) - (după Rădulescu S.M.- 2002) legată de corelarea dintre gradul de ac- ceptare a serviciilor medicale şi convingerile culturale ale mai multor grupuri etnice din ora- şul New-York-SUA. Autorul foloseşte pentru măsurarea influenţei relaţiei şi structurii gru- pului, scale legate de :

1)-relaţii (măsurarea):

a)-spiritului comunitar-interacţiunea indivizilor pe baze etnice;

b)-nivelului social-gradul în care indivizii se raportează, pe o perioadă îndelungată de timp, la grupul de prieteni;

c)-nivelului familial-gradul de supunere a indivizilor faţă de autoritatea şi tradiţiile fami- liei de origine;

2)-structură:

a)-cosmopolită-fiind cea în care membrii iau atitudini ştiinţifice cu privire la sănătate şi boa- lă;

b)-parohială sau tradiţională-fiind aceea în care membrii grupului subscriu la credinţe po- pulare cu privire la sănătate şi boală;

Autorul a dorit a cunoaşte şi atitudinile şi orientările medicale ale grupurilor supuse in- vestigaţiei, utilizând de asemenea trei scale pentru măsurarea:

a)-elementelor cognitive= gradul de cunoaş- tere al bolii;

b)-elementelor afective = gradul de scepti- cism în capacitatea medicilor de a vindeca bolile;

c)-elementelor de conduită = gradul de de- pendenţă faţă de boală şi căutarea unui ajutor specializat;

Rezultatele studiului, Rădulescu S. M.

(2002), au evidenţiat faptul că, spre deosebire de membrii grupului cosmopolit, cei ai grupului parohial aveau relaţii mai strânse cu membrii familiei, cu prietenii şi alţi membri ai grupului etnic, dovedind o cunoaştere mai limitată a bo- lii, o dependenţă mai mare faţă de boală şi un grad de scepticism mai ridicat în legătură cu capacitatea medicilor de vindecare a bolii. Pe de altă parte, membrii acestui grup se carac- terizau printr-un grad scăzut de utilizare a serviciilor medicale, bazându-se în deciziile lor de a se adresa medicului, pe sisteme de

referinţă profane. Puternica identificare cu gru- pul etnic şi relaţiile familiale strânse, par să exercite influenţe puternice în ceea ce priveşte rezistenţa manifestată faţă de utilizarea servi- ciilor medicale. În grupurile de tip tradiţional, decizia de a consulta un medic nu este bazată pe imperativele dictate de boală, ci depinde esenţial de norme cu caracter laic.

Spre deosebire de grupul parohial, în grupul cosmopolit, gradul scăzut de identificare cu comunitatea etnică, relaţiile mai puţin strânse cu prietenii şi raporturile mai puţin autoritare din cadrul familiei, par să influenţeze în cea mai mare măsură, gradul de credibilitate pri- vind competenţa corpului medical, în acelaşi timp, membrii acestui grup au mai multe cu- noştinţe ştiinţifice asupra bolii, sunt mai puţin dependenţi de alţii atunci când sunt bolnavi şi

preferă în locul remediilor laice, tratamente specializate.

Exemplul dat, surprinde dar şi notifică faptul că, reacţiile faţă de boală, dar şi utilizarea servi- ciilor medicale, au influenţe socio-culturale, ra- portându-se în primul rând la: familie, comu- nitate, etnicitate, dar şi la modelele culturale existente în grupul de referinţă.

În asemenea situaţii, societatea vizând rolul ei educativ-e necesar a acorda o şi mai mare importanţă sănătăţii, stării de sănătate a popu- laţiei sale, diminuând riscul de îmbolnăvire şi apariţia unor dezechilibre majore ale vieţii uma- ne, ştiind şi având certitudinea că omul se poate înălţa deasupra bolii.

Cap. nr. 4

Calitatea vieţii-indice al evoluţiei sociale

Cuvinte cheie:

- calitatea vieţii - status social - rol social – indice - evoluţie socială - componente-stan-

darde-

Omul, ca exponent al societăţii, se rapor- tează la aceasta sub toate aspectele, dând la un moment dat, girul calităţii vieţii, pornind chiar de la statusul şi rolul său social. Să remarcăm faptul că statusul nu reprezintă altceva decât poziţia pe care un individ o are faţă de un grup în societate. Putem vorbi astfel de status: edu- caţional atunci când suntem încă cuprinşi într-o formă de şcolarizare de stat sau particulară

corespunzătoare unei anumite vârste (elev, stu- dent), familial (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv), biologic (bolnav, sănătos), ele îmbi- nându-se şi creând statusul social al unei persoane, adăugându-se de cele mai multe ori şi statusul: cultural, profesional şi economic.

Evoluţia în continuare a fiecărui individ al societăţii din perspectiva statusului său social crează în timp poziţia socială pe care acesta o poate ocupa (conform statusului profesional şi /sau economic) cât şi rolul social jucat la un moment dat pe “scena vieţii”. Oprindu-ne asu- pra rolului social reţinem faptul că, Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. (2004) reprezintă un model de comportare asociat unui status, pu- nerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevă- zute de statusurile indivizilor şi grupurilor într- un sistem social, reţinând şi faptul că el este

mai flexibil decât statusul, schimbându-se pe măsura cerinţelor sociale.

În completarea sa, rolul social cuprinde:

a) -prescripţia normativă care se traduce în practică prin aşteptările rolului, reprezentând de fapt, modul cum trebuie jucat rolul (elev, student, soţ, iubit, bunic, tată, angajat, medic, etc.);

b) -comportamentul efectiv ce reprezintă concretizarea şi realizarea rolului, fapt deter- minat de o serie de factori implicaţi în aceasta (cerinţe, percepţie, trăsături de personalitate, etc.).

În cadrul evoluţiei societăţii, aceasta nefă- cându-se întotdeauna liniar, calm, fără urcuşuri şi/sau coborâşuri, apar situaţii în care se de- clanşează conflicte, în cazul nostru, conflicte de rol cea ce crează situaţii speciale. Acest conflict de rol declanşat într-o situaţie anume

dată, se poate codifica sub trei aspecte şi anu- me:

a) –atunci când subiectul este plasat într-o po- ziţie de intersecţie;

b) –când individul nu aderă afectiv sau ideo- logic la rolul său;

c) –când este contrariat de exigenţele incom- patibile ale unui rol mixt;

Putem adăuga pentru a întregi complexitatea rolului social faptul că există o strânsă inter- dependenţă ce o manifestă faţă de personali- tate amândouă influenţându-se reciproc în in- terpretarea dar şi modificarea prescripţiilor de rol.

Lupu I., Zanc I., Săndulescu C.(2004) re- marcă faptul că, “odată cu evoluţia societăţii, a sporit complexitatea setului de roluri proprii fiecărei persoane şi s-a mărit ponderea rolurilor sociale dobândite, universaliste, neutre afectiv”.

Ne vom opri în continuare asupra statusului şi rolului social al medicului cât şi rolul social al pacientului. Fără a se crea nici un dubiu, medicul ocupă locul “cheie” prin statusul său social, impresionând prin “legătura sa intrinsecă cu viaţa şi moartea”, fiind o persoană care do- vedeşte mult: curaj, devotament, cunoaştere, eroism, putere, spirit de sacrificiu, fiind în altă ordine de idei un adevărat om de cultură ce tre- buie să iubească: poezia, muzica, arta, dansul, dar mai presus de toate omul, bucurându-se din plin de harul dăruit de Dumnezeu, lui şi nu oricui altcuiva.

Iamandescu I.B.(1997) afirmă că în opinia marelui public, există două tipuri de medici ca- re corespund celor două imagini şi anume:

a) -cea a celui care îngrijeşte- făcând referire la medicul de familie, generalist;

b)-cea a celui care vindecă- făcându-se refe- rire la cel ce poate face minuni, medicul spe- cialist;

Totodată, pentru a completa imaginea statu- sului social al medicului, reţinem şi tripla sa ipostază, de om care:

- alină suferinţa;

- vindecă boala;

- salvează (uneori) viaţa bolnavului;

Acest “demers social al medicului”

se adaugă rolului său social care cuprinde cinci elemente (Lupu I., Zanc I., Săndulescu C.- 2004):

1) -competenţa tehnică = este prioritară din punct de vedere al eficienţei actului medical, realizată prin asimilarea şi consolidarea cunoş- tinţelor dobândite în timpul facultăţii cât şi după terminarea ei;

2) -universalism = raportul cu pacientul este reglementat de roluri formale, abstracte, fonda- te pe competenţa tehnică şi nu pe legături per- sonale, el nu poate refuza bolnavul după crite- rii arbitrare, fiind medic pentru toată lumea, indiferent de poziţia socială, sex, rasă, religie, apartenenţă politică-a bolnavului;

3) -specificitate funcţională = medicul este specialist într-un domeniu, limitat la sănătate şi boală, asupra bolnavului exercită acţiuni doar legate de boală şi nu trebuie să-şi depăşească limitele decât în domeniul medical pe care le poate avea faţă de o persoană;

4) -neutralitate afectivă = raportul cu bolna- vul trebuie să fie obiectiv şi nonemoţional, nu trebuie să se confeseze pacientului, e necesar a fi obiectiv în deciziile pe care le ia şi nepăr- tinitor faţă de acesta cât şi faptul că are acces la

intimitatea corporală şi psihică a pacientului, care este vulnerabil datorită stării de boală;

5) -orientarea spre colectivitate = reprezintă faptul că, în ideologia profesiunii medicale se pune accent pe devotamentul faţă de colecti- vitate, considerând că în medicină profitul este cel mai puţin căutat, fiind nevoie să fie un pro- motor al moralităţii;

Dacă rolul social al medicului este atât de complex şi ancorat puternic în realitatea comu- nităţii, rolul social al bolnavului este cel al vulnerabilităţii şi incapacităţii sale pe o anumită perioadă de timp. Combatibilitatea individului cu rolul său social de bolnav, apare atunci când, Parson T.(1951) sunt atinse patru trăsături şi anume:

1) – degrevarea de sarcini şi responsabilităţi normale în funcţie de natura şi gravitatea bolii;

2) – bolnavul nu se poate însănătoşi singur, printr-un act de decizie propriu, de aceea el nu este făcut responsabil de incapacitatea sa;

3) – boala trebuie considerată ca indezirabilă şi bolnavul trebuie să dorească “să se facă bine”

fiind o legimitate condiţionată a rolului de bolnav;

4) – obligaţia bolnavului de a căuta ajutor competent şi de a coopera cu cei ce răspund de îngrijirile de sănătate, starea bolnavului de- venind una legitimă;

Poate că cel mai important lucru pentru so- cietate nu ar trebui să fie acela de a “legifera”

rolul social al bolnavului, ci de a îmbunătăţii condiţiile sociale astfel încât multe boli să fie eradicate, durata vieţii să crească şi în final, să existe o percepţie reală şi benefică pentru în- treaga comunitate, a calităţii vieţii privită ca indice al evoluţiei sociale.

Privită din punct de vedere a identităţii sale, calitatea vieţii remarca Dan M.(2001), “nu se reduce la unele dimensiuni specifice cum ar fi:

standardul economic, starea de sănătate sau sa- tisfacţia cu viaţa. Studierea calităţii vieţii presu- pune o cercetare de ansamblu a societăţii ome- neşti, în care se îmbină nivelul microsocial (in- dividul), nivelul mezosocial (comunităţile uma- ne) şi nivelul macrosocial (societatea în an- samblu)”.

Cea ce reprezintă interes privind calitatea vieţii în România, un studiu din anul 2002- Mărginean I., Bălaşa A., supune unei interpre- tări sociologice, o listă de 100 de indicatori grupaţi pe 21 de categorii după cum urmează:

1. – Persoana;

2. – Populaţia;

3. – Mediul social;

4. – Aşezările umane;

5. – Locuinţe;

6. – Mediul social;

7. – Familia;

8. – Ocuparea;

9. – Calitatea vieţii de muncă;

10. – Resurse macroeconomice pentru nivelul de trai;

11. – Veniturile;

12. – Consumul;

13. – Serviciile pentru populaţie;

14. – Înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată;

15. – Învăţământul;

16. – Asistenţa sanitară;

17. – Cultura;

18. – Asigurări de asistenţă socială;

19. – Timpul liber;

20. – Mediul politic;

21. – Instituţiile de stat şi ordinea publică,

sănătatea ocupând poziţii de lider:

1 – Starea de sănătate - 1 - Persoana 29.(1) – Starea de sănătate a membrilor de familie – 7 – Familia

72. – Număr locuitor la un medic

73. – Paturi de asistenţă medicală la 1000 de locuitori

74. – Morbiditatea (număr îmbolnăviri la 1000 de locuitori)

75. – Ponderea cheltuielilor cu sănătatea din PIB

76 – Calitatea asistenţei sanitare dar, neregăsindu-se şi în alte domenii ca: învă-

ţământ, asigurări de asistenţă socială, calitatea vieţii de muncă, mediul social sau în cele legate de: timpul liber, mediul politic şi instituţiile de stat şi ordinea publică.

Dacă datele anterioare par la un moment dat, concludente privind calitatea vieţii, pe plan

mondial, Bennet C, Fred Plum (1996), disting din punct de vedere medical, unsprezece di- mensiuni ale calităţii vieţii pacienţilor şi anume:

Nr.

crt.

Dimensiunea calităţii vieţii

Descrierea

Funcţionalitate a fizică

Activităţi cotidiene, de solicitare intensă Sănătatea

mentală

Anxietatea, depresia, bunăstarea,

capacitatea de control, controlul emoţional şi comportamentul

Funcţionalitate a socială

Cantitatea şi calitatea contactelor sociale Îndeplinirea

rolurilor sociale

Capacitatea de înde- plinire a obligaţiilor profesionale sau a altor

activităţi obişnuite.

Funcţionalitate a cognitivă

Calitatea atenţiei, me- moriei şi a capacităţii de concentrare.

Energia fizică şi psihică

Energie şi oboseală.

Percepţia generală a stă- rii de sănătate

Autoevaluarea globală a sănătăţii.

Durerea Severitatea şi frecven- ţa durerii.

Simptome somatice

Greaţă, vomă, dureri de cap, stări de ame- ţeală, etc.

10 Funcţionalitate sexuală

Performanţa şi satis- facţia sexuală.

11 Somnul Cantitatea şi calitatea somnului.

În asemenea condiţii Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)-(1994) defineşte calitatea vieţii ca fiind dată de percepţiile indivizilor asupra situaţilor lor sociale în contextul siste-melor de valori culturale în care trăiesc şi în de-pendenţa de propriile trebuinţe standarde şi as-piraţii. Totodată, prin calitatea vieţii se înţelege şi bunăstarea fizică, psihică şi socială, precum şi capacitatea pacienţilor de a- şi îndeplini sarcinile obişnuite în existenţa lor cotidiană. Cea ce aduce specific în definirea conceptului privind calitatea vieţii pacientului este Miu N. (2004) care foloseşte indicatorii sociali:

a) –obiectivi = sănătate, asistenţă sanitară, venituri, educaţie, viaţă familială, etc.

b) –subiectivi, dependenţi de percepţia perso- nală = poziţia socială, gradul de cultură şi in- struire;

Şi totuşi calitatea vieţii cuprinde şi com- ponente: fizice, psihice şi sociale, fiecare având contribuţii majore în menţinerea acelui echili- bru atât de necesar vieţii- De aceea important este –susţineau Carr, Nigginson (2001) (după Lupu I., Zanc I., Săndulescu C.-2004) ce de- termină calitatea vieţii, autorii enumerând:

1. Gradul în care speranţele şi ambiţiile proprii se realizează în viaţa cotidiană.

2. Percepţia poziţiei în viaţă a persoanei, în contextul cultural şi anxiologic în care trăieşte şi în raport cu scopurile, aspiraţiile, standardele şi preocupările proprii.

3. Evaluarea stării proprii de sănătate prin raportare la un model ideal.

4. Lucrările ce sunt considerate importante în viaţa lor.

Prin tot acest demers structural, societatea este direct răspunzătoare privind calitatea vieţii

în general şi a pacienţilor în mod special de aceea implicarea statusului şi rolului social e imperios necesară pentru progresul şi civilizaţia omenirii.

Cap. nr. 5

Problematica gerontologiei sociale

Cuvinte cheie:

- identitate socială – gerontologie – bătrâneţe – îmbătrânire - vârstă psihologică - modificări -

servicii sociale -

Întrebarea are menirea, prin structura ei, nu numai să solicite un răspuns, dar mai ales să creeze situaţii problemă. De aceea, o întrebare primeşte un răspuns la o anumită vârstă, iar aceeaşi întrebare la o altă vârstă, ar putea primi conotaţii diferite. În acest context, în plenitudi- nea adolescenţei noastre 18-20 de ani-încercăm să răspundem la un set de întrebări şi anume:

1) –De la ce vârstă poţi să spui unei persoane că este bătrână ?

2) –Ţi-ai dori să ajungi vreodată bătrân/ă? De ce ?

3) –Ţi-ai închipui cum ai arăta la bătrâneţe ? (din punct de vedere fizic şi psihic) De ce aşa ? 4) – Crezi că poţi lupta împotriva bătrâneţii ? Cum ?

5) – Eşti pregătit/ă de a te întâlni şi a accepta bătrâneţea ? De ce ? Da ? Nu ?

Răspunsul cred că ar suscita un interes deo- sebit, mai ales dacă le-am repeta acelor per- soane peste zece ani, sau peste zece ani unor alţi adolescenţi. Cu siguranţă că, percepţia temporo-spaţială va fi diferită, ceea ce repre- zintă un punct nou, viu şi de necontestat pe harta cogniscibilităţii.

În fapt, Rădulescu S.M. (1994) construcţia socială a bătrâneţii în sens fenomenologic, sem-

nifică de fapt atitudinea manifestată faţă de vârstnici în societatea contemporană, clişeele şi stereotipurile în virtutea cărora această vârstă este echivalentă cu declinul capacităţilor func- ţionale şi cu starea de dependenţă. Se ajunge până acolo încât şi apelativele la adresa bătrâ- nilor să fie pline de insulte, pornind de la “şi-au trăit traiul” şi până la: babalâc, hoaşcă, hodo- rog, boşorog, fosilă, mumie, ramolit, cadavru viu, cadavru ambulant, mortăciune, sclerozat, epavă, zaharisit, libidinos, morgă, sicriu um- blător şi “lista” încă mai poate continua –eti- cheta punându-şi amprenta pe valoarea şi evo- luţia umană, în general şi cea a bătrâneţii în special.

Acelaşi autor menţionat anterior, surprinde elementul, definind bătrâneţea ca o perioadă de profundă degradare şi involuţie a principa- lelor funcţii ale organismului uman, prin care,

declinul capacităţilor fizice, fragilitatea, uzura, scăderea rezistenţei faţă de boli şi diminuarea capacităţilor de adaptare ori reglare, deteriora- rea calitativă a proceselor psihice, etc.

Dacă bătrâneţea este decodificată ca fiind o perioadă de degradare fizică şi psihică, în general, îmbătrânirea este definită Săhleanu V. (1971) ca fiind o perioadă de perturbări şi deviaţii funcţionale, asociate cu numeroase alte- rări structurale, deoarece, din punct de vedere medical, ea constă în creşterea frecvenţei indis- poziţiilor şi a îmbolnăvirilor, creşterea gravităţii acestora, asocierea mai multor boli, îngreuierea însănătoşirii, frecventele complicaţii şi croni- cizări, frecventarea mai deasă a cabinetelor me- dicale, consum crescut de medicamente. Atitu- dinea faţă de sănătate şi boală se schimbă trep- tat. Grija pentru propria sănătate şi propriul trup ajunge, progresiv, o preocupare importantă.

Tihna, odihna, contemplaţia sunt preferate ten- siunii, eforturilor, activităţii.

Ca şi sănătatea, bătrâneţea poate fi cunos-cută din trei perspective ale evoluţiei sale, rele-vând apariţia modificărilor din punct de ve-dere:

1) – biologic;

2) – psihologic;

3) – social;

Privind modificările biologice apărute la bătrâneţe, Duda R. (1983) se opreşte la cele care vizează:

- scăderea numărului de celule parenchima- toase;

- atrofia organelor interne, inclusiv înmulţirea ţesutului conjunctiv (scleroza) care, prin insu- ficienţa de sânge pe care o determină, afec- tează funcţionarea tuturor organelor;

- acumularea lipidelor în pereţii vasculari (ateroscleroza);

- scăderea capacităţii funcţionale a unor or- gane vitale, printre care: ficat, rinichi, inimă, glande endocrine, etc.;

- modificări ale funcţiilor de coordonare şi reglare, care asigură homeostazia organismului;

- excesul de ţesut adipos (gras), cu înfiltrarea grăsoasă a organelor vitale, în primul rând a inimii;

- atrofierea oaselor (osteoporoza), demine- ralizarea lor şi deformarea scheletului (osteos- cleroza);

- modificările trofice, degenative, ale muş- chilor;

- pigmentarea şi zbârcirea pielii, căderea părului (alopecie) şi albirea lui (acromotri- chie);

Din punct de vedere psihologic, modifică- rile ce intervin, evidenţiază regresul, manifes- tat sub forma Verza E. (1993):

1) - degradarea organelor senzoriale:

a) –văzului -prin reducerea capacităţii de adaptare a cristalinului (prezbiţie), reducerea câmpului vizual şi a vederii stetoscopice (în re- lief); scăderea capacităţii de discriminare a culorilor;

b) -a auzului, prin deteriorarea auditivă, scăderea sensibilităţii auditive, mai ales a au- zului fonematic (înţelege şi distinge sunetele sau cuvintele);

c) -a sensibilităţii tactile;

d) -degradarea excitabilităţii senzoriale, scăderea vitezei şi a timpului de reacţie;

2) -degradarea principalelor procese psihice:

a) -a memoriei de scurtă durată, în condi- ţiile memoriei de lungă durată;