Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana) a fost poet, prozator, eseist, critic, teoretician literar și profesor de literatură comparată. După absolvirea Universităţii din București, secţia engleză (1957), lucrează la Gazeta literară (corector, apoi redactor).
În 1963 devine asistentul lui Tudor Vianu la Catedra de literatură univer - sală şi comparată a Universităţii din Bucureşti. În 1973 părăseşte România şi-şi începe cariera universitară la Indiana University din Bloomington, întâi ca Visiting Professor și bursier Fulbright, apoi ca profesor la Catedra de literatură comparată (al cărei șef este între 1996 și 1998). Înaintea plecării în America publică şapte cărţi de critică şi istorie literară, trei volume de poezie şi un roman (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969, încununat în același an cu Premiul pentru proză al Uniunii Scrii - torilor din România). Printre cărțile publicate în limba engleză se numără Five Faces of Modernity, 1987 (ediția adăugită a cărții Faces of Modernity, 1977 – tradusă în română cu titlul Cinci feţe ale modernităţii: Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, 1995, ediţie revăzută şi adău - gită, 1987) şi Rereading, 1993 (în versiunea românească adăugită, A citi, a reciti: Către o poetică a [re]lecturii, 2003). După 1989, Matei Călinescu rede vine o prezență familiară în peisajul editorial românesc. În 1994 publică, împreună cu Ion Vianu, Amintiri în dialog. Urmează Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: Amintiri, lecturi, reflecții (2002), Portretul lui M(2003),Tu: Elegii și invenții (2004), Un fel de jurnal (1973–1981) (2005), Eugène Ionesco: Teme identitare și existențiale (2006) și Mateiu I.
Caragiale: Recitiri (2007).
În 2016, Editura Humanitas lansează seria de autor Matei Călinescu, care, urmând îndeaproape dorința testamentară a autorului, intențio - nează să redea, până în 2020, integralitatea scrierilor sale. Până acum au apărut în această serie Un altfel de jurnal: Ieşirea din timp, Portretul lui M, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Un fel de jurnal (1973–1981), Amintiri în dialog: Memorii(în colaborare cu Ion Vianu), Spre România (2000–2002): Jurnal ineditşi Conceptul modern de poezie: De la roman - tism la avangardă.
MATEI CĂLINESCU
A citi, a reciti
Către o poetică a (re)lecturii
Traducere din engleză de Virgil Stanciu Cu un eseu despre „Oralitate în textualitate“
tradus din engleză de Anca Băicoianu, un capitol românesc despre Mateiu I. Caragiale
și „Recitiri“ (Dilemateca)
Serie coordonată de Lidia Bodea
Redactor: Mona Antohi Coperta: Angela Rotaru
Ilustraţia copertei: Dragoş Pătraşcu, O zi obişnuită(detaliu) Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristian Negoiţă
DTP: Andreea Dobreci, Dan Dulgheru Tipărit la Arta Grafică
© HUMANITAS, 2017, pentru prezenta versiune românească
© Adriana Călinescu
Versiunea originală a cărţii, Rereading, a fost publicată de Yale University Press, New Haven & London (1993)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Călinescu, Matei
A citi, a reciti: către o poetică a (re)lecturii / Matei Călinescu;
trad. din engleză de Virgil Stanciu. – Bucureşti: Humanitas, 2017 Conţine bibliografie
Index
ISBN 978- 973-50- 5699-5 I. Stanciu, Virgil 82.09
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e- mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
For Matthew, to whom I owe this book.
In memoriam.
Iată ce mi s-a întâmplat cu Klopstock, poetul din secolul al XVIII-lea.
Am constatat că trebuia citit accentuându-i anormal cadențele. [...] Când i-am citit poeziile în acest mod nou, mi-am spus: „Aha, acum știu de ce a făcut asta!“ Ce se întâmplase? Citisem versurile sale și mă cam plictisisem, dar când l-am citit în acest fel aparte, intens, am zâmbit și mi-am zis: „E impresionant“. Dar aș fi putut tot așa de bine să nu zic nimic. Ceea ce era important era că îl citeam mereu. [...] Cum exprimăm că ne place ceva?
Doar prin ceea ce spunem sau prin exclamațiile pe care le producem, sau prin mina pe care o facem? Evident că nu. De multe ori și prin cât de des citesc ceva sau cât de des port o haină. Poate că n-am să spun niciodată: „E frumoasă“, dar o port des și o privesc.
LUDWIG WITTGENSTEIN Lecții și convorbiri despre estetică, psihologie și credința religioasă * La Kafka, toată arta constă în a- l obliga pe cititor să recitească. […]
Textul poate fi interpretat uneori în două sau trei feluri, de unde şi necesi- tatea a două sau trei relecturi. Dar am greşi dacă am încerca să interpretăm fiecare amănunt din Kafka. Întotdeauna un simbol posedă o anumită valoare generală, iar artistul nu ne oferă decât o traducere brută. Nu poate fi vorba aici de o traducere cuvânt cu cuvânt sau de o iuxtă. Redată este doar mişcarea.
ALBERT CAMUS Carnets
* Vezi Ludwig Wittgenstein, Lecții și convorbiri despre estetică, psi - hologie și credința religioasă, trad. de Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, București, 1993, pp. 20, 35–36 (n. red.).
Nu poţi citi o carte, o poţi doar reciti.
VLADIMIR NABOKOV Cursuri de literatură Fiecare cuvânt era la locul lui, iar cărţile depănau o poveste pe care o puteai urmări; puteai reciti şi, recitind, să reîntâlneşti, îndemnat de sigu- ranţa că vei da peste aceleaşi cuvinte, impresia avută prima oară. Pentru mine, plăcerea aceasta n- a dispărut niciodată; nu citesc mult, însă n- am încetat să- i recitesc mereu pe Flaubert şi Jules Verne, pe Roussel şi Kafka, pe Leiris şi Queneau; îi recitesc şi resimt de fiecare dată aceeaşi plăcere, fie că reparcurg douăzeci de pagini, trei capitole sau întreaga carte; o plăcere a complexităţii, a complicităţii sau mai ales – şi în plus – a regăsirii legă- turilor de rudenie.
GEORGES PEREC W ou le souvenir de l’enfance
Notă asupra ediției
Editura Humanitas reeditează, în seria Matei Călinescu, A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii, apărută inițial (în traducerea lui Virgil Stanciu) la Editura Polirom în 2003, apoi în 2007, într-o ediție adăugită.
Pe lângă Addendum I (1998) – „Oralitate în textualitate: câteva paradoxuri istorice ale lecturii și relecturii“ (eseu tradus de Anca Băico ianu) – și Addendum II (2002) – „Recitind Craii de Curtea- Veche“ –, din edițiile precedente, cartea cuprinde acum și Adden- dum III (articole publicate de Matei Călinescu în cadrul rubricii
„Recitiri“ dinDilematecaîn perioada octombrie 2006 – martie 2008).
2017
Prefaţă la ediţia a doua 2007
Această nouă ediţie o reproduce întocmai pe cea din 2003, cu o adăugire, şi anume eseul „Oralitate în textualitate: câteva paradoxuri istorice ale lecturii şi relecturii“, apărut în engleză, în forma lui definitivă, în volumul antologic Second Thoughts:
A Focus on Rereading, editat de David Galef şi publicat de Wayne State University Press din Detroit în 1998. Conceput iniţial ca o incursiune în istoria lecturii, cu atenţia îndreptată asupra interacţiunii dintre voce şi text în lectură, eseul şi- ar fi putut afla locul în ediţia engleză a volumului A citi, a reciti (Rereading, Yale University Press, 1993). El n- a fost însă termi- nat la timp pentru a fi inclus şi a apărut separat într- o primă formă în Yale Journal of Criticism (1993) şi apoi în volumul menţionat mai sus. Dintr- o scăpare nu i l- am pus la dispoziţie lui Virgil Stanciu, traducătorul primei ediţii româneşti, şi pro- fit de prilejul acestei a doua ediţii pentru a- l oferi cititorului român, ca pe o reflecţie asupra dimensiunii orale a lecturii, mai rar luată în considerare în studiile despre lectura literară.
Matei Călinescu 4 iulie 2007
Prefaţă la prima ediţie românească 2003
Au trecut, iată, zece ani de la apariţia în limba engleză a volu- mului Rereading (Yale University Press, 1993), care vede acum lumina tiparului în româneşte sub titlul A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii. Pentru aceasta, le sunt recunoscător pro- fesorului Virgil Stanciu de la Cluj, traducător experimentat şi răsplătit cu binemeritate premii, care a acceptat să facă tradu- cerea; lui Dan Petrescu, mare cititor cu lupa şi scalpelul, care a acceptat să editeze cartea; şi lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a acceptat, generos cu mine ca totdea - una, s- o publice.
Un cuvânt despre termenul ciudat din subtitlu, (re)lectură, l- ar putea ajuta pe cititorul potenţial să evite de la început o posibilă nelămurire. Încărcătura termenilor lecturăşi relectură e temporală: primul desemnează parcurgerea unui text literar pentru prima oară; al doilea, parcurgerea unui text literar a doua sau a treia sau a n- a oară, deci repetarea lecturii şi schim- bările de percepţie pe care le aduce cu ea; încărcătura terme- nului (re)lecturăe structurală şi desemnează un tip de atenţie care poate fi exercitată chiar şi de la prima lectură, şi care poate fi absentă la o relectură sau re- relectură – să ne gândim la un adolescent recitind Contele de Monte- Cristo de Alexandre Dumas pentru a şaptea oară, din simpla plăcere de a fi trans- portat încă o dată în lumea plină de peripeţii a povestirii.
(Re)lectura e altceva: un proces cu o finalitate structurală,
reflexivă, autoreflexivă; un mod al atenţiei care presupune înce- tinirea lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profe- sionalism al lecturii.
Deşi astăzi aş fi scris- o altfel, cu unele exemple diferite (luate din lecturi ale unor texte de care m- am îndrăgostit între timp), ideile şi temele profunde ale cărţii ar fi rămas aceleaşi, sensul ei ascuns autobiografic – acelaşi. De aceea – şi sper că nu mă înşel – capitolul despre Mateiu I. Caragiale, pe care l- am scris la sfârşitul anului 2002 special pentru această ediţie, ar putea fi văzut ca un al doilea epilog, ca o ilustrare şi apărare a distincţiilor teoretice şi terminologice – lectură, relectură, (re)lectură – şi a argumentelor care stau la baza cărţii. Scris în româneşte, limba la care m- am întors după 1990, după o lungă absenţă, acest eseu poate fi citit şi ca o introducere la A citi, a reciti. Căci – nu- i aşa? – adevăratele introduceri sunt totdeauna scrise după; sunt echivalentul unui act de autorelectură.
O precizare de ordin general n- ar fi poate inutilă aici: lec- tura literară implică totdeauna un coeficient mai mare sau mai mic, mai conştient sau mai puţin conştient de introspecţie sau de lectură de sine. În acest sens, ea are şi o dimensiune auto- biografică, pe lângă multe altele care sunt pe larg discutate în carte – (re)lectura ca joc, (re)lectura ca explorare intertextuală, (re)lectura ca descoperire a secretului din text etc. Teoria lec- turii, oricât ar aspira la un ideal de impersonalitate, nu poate fi nici ea străină de introspecţie, şi deci de autobiografie. Spe- ranţa teoreticianului e ca modelele de introspecţie pe care le foloseşte, vrând- nevrând, în cercetările şi construcţiile sale să fie de folos şi altora, altfel.
O precizare tehnică. Scrisă în engleză şi adresându- se, fireş - te, unui cititor de limbă engleză (cu excepţia Addendumului din 2002 despre Mateiu I. Caragiale), cartea a folosit pentru citate, în afară de sursele engleze, traducerile în engleză ale tex- telor la care se referă, când astfel de traduceri există. Indicaţia 12 matei călinescu
titlului citat, ca şi a numărului paginii, trimite deci, de obicei, la ediţii engleze, care figurează şi în bibliografia generală. Evi- dent, textele consultate în alte limbi şi netraduse în engleză sunt menţionate în limbile respective atât în textul principal, cât şi în bibliografie.
MATEI CĂLINESCU ianuarie 2003 a citi, a reciti 13
PARTEA ÎNTÂI
Modele de lectură
UNU
(Re)citind „El Aleph“ de Borges
Întotdeauna recitesc mai curând decât să citesc.
JORGE LUIS BORGES Borges at Eighty
Decizia de a- mi începe eseul despre recitire cu examinarea unei povestiri de Borges nu trebuie să surprindă. Borges, care a vor- bit deseori despre pasiunea sa pentru relectură, a devenit cele- bru ca autor de texte în acelaşi timp perfect clare, citibile – deşi într- un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice –, şi totodată capti- vante: texte nu doar bântuite de alte texte, ci care obsedează la rândul lor, chemând cititorul să le reviziteze într- o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii – mişcarea liniară (curioasă, orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du- te- vino, înainte şi înapoi, în linii mari circulară (reflexivă şi interpretativă), a (re)citirii – sunt deseori inseparabile în experienţa reală a lecturii lui Bor- ges. Parafrazându- l pe Roland Barthes, am putea spune că autorul lui „El Aleph“ ne obligă să- i recitim textele de la bun început. Sau, dacă ar fi să folosim conceptul lui Wolfgang Iser, al cititorului implicit, am putea afirma că textul borgesian pos- tulează nu un cititor, ci, paradoxal, un recititor, pe cineva care va simţi nevoia de a- l citi încă o dată şi încă o dată şi care va obţine o satisfacţie distinctă, mai rafinată şi mai surprinzătoare de fiecare dată.
„El Aleph“ este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges şi totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pen- tru concizie. Titlul evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în tradiţia Cabalei, reprezintă –
făcând, misterios, parte din ea – infinitatea divinităţii. Citit şnur, „El Aleph“ dezvăluie o intrigă relativ simplă, care, spre sfârşit, culminează cu viziunea fantastică a unui Aleph (o mică şi strălucitoare sferă microcosmică reflectând întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile), în subsolul unui imobil din Buenos Aires, la sfârşitul lunii octombrie, 1941. Prima lec- tură, mai mult sau mai puţin naivă, va încerca, fireşte, să dea un sens textului din punct de vedere narativ, să identifice trama narativă centrală, să culeagă „faptele“ esenţiale, adică să stabilească ce este ficţional adevărat în lumea fictivă a povestirii.
La acest nivel primar, anecdotic, al lui „ce se întâmplă“, textul poate fi rezumat în felul următor:
Un narator la persoana întâi, care mai târziu îşi declină el însuşi identitatea ca fiind „Borges“ (folosesc ghilimelele pentru a- l deosebi, ca autor fictiv, de omonimul său, autorul real)1, relatează că după moartea lui Beatriz Viterbo îşi făcuse un obi- cei din a merge în vizită în casa ei de pe strada Garay în fiecare zi de 30 aprilie, aniversarea zilei ei de naştere. Înţelegem că naratorul o iubise pătimaş pe oarecum vulgara Beatriz, dar ea nu- i răspunsese cu aceleaşi sentimente. După moartea ei, spune naratorul parcă uşurat, „puteam să mă consacru memo- riei sale, fără vreo nădejde, dar şi fără umilinţă“*. Aşadar, în fiecare zi de 30 aprilie, între 1929 şi 1941, adică timp de doi- sprezece ani la rând, el l- a vizitat pe vărul primar al lui Beatriz, Carlos Argentino Daneri, care locuia în casa de pe strada Garay.
La ultima dintre aceste „aniversări melancolice şi în van ero- tice“, Daneri, uşor cherchelit, se lansează într- un elogiu al omu - lui modern şi al tehnologiei moderne, după care îşi prezintă marele său proiect, un poem intitulat „Pământul“, din care citeşte cu glas tare câteva strofe, comentându- le apoi cu entu- 18 matei călinescu
* Citatele din „El Aleph“ sunt redate în traducerea (uneori modifi - cată) a lui Darie Novăceanu, din volumul J.L. Borges, Opere 2, Editura Univers, Bucureşti, 1999, pp. 110 şi urm. (n. tr.).
ziasm şi erudiţie pompoasă. („Mi- am dat seama că munca poe- tului nu se rezuma la poezie; în primul rând, el inventa tot felul de judecăţi pentru a dovedi că poezia sa e admirabilă.“) Două săptămâni după 30 aprilie 1941, Daneri îl invită pe „Bor- ges“ la noul bar- salon inaugurat de proprietarii casei sale, Zuni - no şi Zungri. În local, după ce- i mai citeşte câteva fragmente din „tal meş- balmeşul pedant“ al poemului său, Daneri îi cere lui „Borges“ să obţină pentru el un cuvânt înainte de la Alvaro Melián Lafinur, un literat cu reputaţie (înţelegem din context) cam dubioasă. „Borges“ este de acord şi promite că va vorbi cu Lafinur joia următoare, după reuniunea de la Clubul Scrii- torilor. Suntem în mai, dar Daneri nu- l va suna pe narator decât la sfârşitul lui octombrie, când pare a fi uitat de prefaţa lui Lafinur (pe care, oricum, „Borges“ nu catadicsise s- o soli- cite). Daneri vorbeşte agitat despre iminenta dărâmare a lo - cuin ţei sale: patronii, „sub pretextul măririi localului lor, aveau să- i demoleze casa“. Furios, Daneri plănuieşte să- l pună pe avocatul său (dr. Zunni) să- i cheme în instanţă pe Zunino şi Zungri. În timpul aceleiaşi lungi conversaţii telefonice, el dez- văluie că în pivniţa imobilului se găseşte un Aleph (un „punct din spaţiu care conţine toate celelalte puncte“) şi că fără acesta îi va fi imposibil să- şi termine poemul. Daneri vrea să- i arate Aleph- ul lui „Borges“, iar acesta din urmă acceptă, deşi crede că e posibil ca bizara propunere să fie rodul unei minţi bolnave.
În bezna de smoală a beciului, „Borges“ se teme că Daneri ar putea să- l ucidă. Dar apoi – brusc, neaşteptat – vede într- ade - văr misticul Aleph. Borges îl descrie într- una dintre paginile sale cele mai poetice şi mai subtile:
Diametrul Aleph- ului era de vreo doi- trei centimetri, dar întreg spa- ţiul cosmic se afla aici, fără ca mărimea să- i fie micşorată. Orice lucru (faţa oglinzii, să zicem) era un infinit de lucruri, pentru că eu îl vedeam distinct din toate punctele universului. Am văzut marea fojgăitoare, zorii şi amurgul, mulţimile din America, un păianjen de argint în centrul unei piramide negre […], am văzut un cerc de a citi, a reciti 19
pământ arid într- o potecă unde înainte fusese un copac, am văzut o vilă din Androgué, un exemplar din prima versiune englezească a lui Plinius, cea a lui Philemon Holland, am văzut, în acelaşi timp, fiecare literă de pe fiecare pagină (de când eram copil mă minunam de faptul că literele închise într- o carte nu se amestecă şi nu se pierd peste noapte), am văzut noaptea şi ziua în care mă aflam, am văzut un apus de soare în Querétaro care părea să reflecte culoarea unui trandafir din Bengal […]. Am văzut toate furnicile de pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut, în sertarul unui birou (scrisul m- a făcut să tremur), scrisori obscene, de necrezut, precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din cimitirul Chacarita, am văzut pulberea putrezită şi oasele celei ce, cu atâta delicateţe, fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia nevăzută a sângelui meu, am văzut angrenajele iubirii şi modificările morţii, am văzut Aleph- ul din toate punctele şi unghiu- rile, am văzut în Aleph pământul, iar în pământ Aleph- ul şi în Aleph pământul, am văzut chipul meu, viscerele mele, am văzut chipul tău, m- a cuprins ameţeala şi am plâns […]. M- a încercat o veneraţie fără sfârşit şi o nemărginită compasiune.
„Am văzut chipul tău…“ Apariţia bruscă a adjectivului posesiv la persoana a doua, surprinzătoarea dezvăluire că faţa cititoru- lui, aplecată cum este chiar asupra paginii din „El Aleph“ în momentul când citeşte exact fraza respectivă, fusese deja reflec- tată în oglinda infinită a Aleph- ului, îi poate crea cuiva care citeşte atent povestirea pentru întâia oară un subtil şoc tem- poral. Aleph- ul devine însuşi textul, iar lectorul este absorbit în el prin această stranie gaură pronominală. Paradoxul lecturii – al citirii povestirii „El Aleph“, un text care i- a anticipat cu bună ştiinţă pe toţi cititorii care l- au parcurs vreodată – constă în delicatul efect de prezenţă textuală pe care povestirea aceasta fantastică îl are asupra noastră. Este o veritabilă epifanie: citi- torul se întrezăreşte în misteriosul Aleph universal/textual de - scris de „Borges“. După experienţa aceasta a uimirii, revenirea la banala realitate nu poate inspira decât o milă infinită. Restul 20 matei călinescu
textului este de factură mai jucăuşă, satirică şi parodică (inclu- siv autoparodică).
Ieşit din beci, „Borges“ aude „glasul jovial şi totodată plic- tisit al lui Daneri“ spunându- i: „…n- ai să- mi poţi plăti nici într- un secol această revelaţie. Ce lucru extraordinar, nu, Bor- ges, omule?“ Dar „Borges“, hotărât să se răzbune pentru ceea ce tocmai aflase despre legătura dintre iubita sa Beatriz şi Daneri – descoperind scrisorile ei obscene trimise lui Daneri –, nu recunoaşte că ar fi văzut ceva şi are grijă să se poarte cu Daneri ca şi cum acesta ar fi nebun. („L- am îmbrăţişat, des- părţindu- mă, şi i- am repetat faptul că aerul proaspăt de la ţară şi o existenţă liniştită sunt cei mai buni medici.“) Urmează un
„post- scriptum“ (datat 1 martie 1943), din care aflăm că, la şase luni după demolarea imobilului din strada Garay, Daneri a publicat câteva dintre secţiunile argentiniene ale poemului său (pentru care i- a fost conferit al doilea Premiu Naţional de Lite- ratură). „Borges“ discută, cu mare risipă de erudiţie, numele şi natura Aleph- ului. Pentru nume, îl trimite pe lector la Cabala (unde „litera aceasta reprezintă En Soph, capul divin pur şi nemărginit“), dar şi la matematicianul Georg Cantor, care face din Aleph un „simbol al numerelor transfinite“. Cât despre natura acelui Aleph văzut de el, „Borges“ conchide spunând:
„Oricât ar părea de necrezut […], cred că Aleph- ul din strada Garay a fost un Aleph fals“. Povestirea se încheie cu un comen- tariu despre inevitabila uitare: „…eu însumi falsific şi pierd, sub tragica eroziune a anilor, trăsăturile lui Beatriz“. Vedem că ultimul cuvânt este Beatriz. Acesta a fost, dacă nu şi primul cuvânt, în orice caz cel dintâi nume pomenit în prima propo- ziţie a povestirii: „În dimineaţa fierbinte de februarie când a murit Beatriz Viterbo…“
Rezumatul de mai sus, pe care nu l- aş fi putut redacta dacă nu aş fi recitit de câteva ori textul lui Borges, nu doar în de - cursul anilor, ci chiar atunci când scriam aceste pagini, consti - tuie ceea ce cred eu că poate trece drept o aproximare brută a
a citi, a reciti 21
„datelor“ principale pe care ar fi normal să le reţină cel ce citeşte atent, pentru întâia oară, povestirea „El Aleph“. Un lucru ar trebui să fie clar de la bun început: când scriudespre cum este prima lectură a unei bucăţi literare (cum era, cum ar trebui să fie), nu pot să nu mă plasez într- o perspectivă a recitirii şi, veri- ficând mereu detaliile, să recitesc. Poate să pară paradoxal, dar este, de fapt, absolut firesc. Ceea ce numesc eu, ca scriitor şi critic, „prima lectură“, este deja mult mai mult decât un prim contact, pragmatic sau fenomenologic, cu un text literar: este o ipoteză construită, care presupune un anumit grad de acura- teţe, şi deci o oarecare verificare (recitire). O primă lectură de un soi mai pur (dar una încă disponibilă pentru cercetare, şi de aceea nu tocmai egală cu activitatea privată care este ade- seori cititul) ar putea fi realizată într- un laborator de psiholo- gie, unde subiectului i s- ar da să citească un text necunoscut, după care i s- ar cere să povestească pe loc ce a citit, neîngăduin - du- i- se să recurgă la text. Înregistrarea cuvintelor subiectului ar constitui „textul virtual“ al lecturii iniţiale, foarte in te resant de examinat din punct de vedere psihologic.2Într- un anume sens, nici măcar acest fel de primă lectură nu poate fi conside- rată cu adevărat „prima“ (adică „virgină“ sau „inocentă“) – dar această problemă nu ne va reţine atenţia deocamdată. E sufi- cient să spun că atunci când vorbesc despre o primă citire – de exemplu, o primă citire a lui „El Aleph“ – mă refer la o ipo- tetică lectură liniară, neîntreruptă, proaspătă, curioasă, sensibilă la întorsăturile neaşteptate şi la dezvoltările imprevizibile ale textului (care includ asociaţiile intertextuale imprevizibile), ca să limitez descrierea acestui construct ipotetic la numai câteva trăsături evidente.
Cititorul cu o oarecare pregătire literară care citeşte „El Aleph“ pentru întâia oară îşi va da seama, mai devreme sau mai târziu, de posibilitatea ca textul lui Borges să facă o aluzie vagă la un autor al cărui nume nu e de găsit printre cele multe menţionate în „El Aleph“ (de la Homer şi Hesiod la Spenser, 22 matei călinescu
Michael Drayton şi Shakespeare, de la Lucian din Samosata şi Pliniu la Goldoni şi Xavier de Maistre sau Paul Fort): nu este oare defuncta Beatriz, cea atât de insistent, de obsesiv pre- zentă în mintea naratorului, cumva înrudită – şi nu doar din punct de vedere onomastic – cu celebra, cvasimitica Beatrice Portinari a lui Dante? În scurtul său comentariu la „El Aleph“
din Borges: A Reader, Emir Rodríguez Monegal observă că însuşi Borges a negat existenţa vreunei intenţii parodice ascunse referitoare la Divina Comedie, dar că, în pofida acestei tăgă- duiri, „povestirea este despre un bărbat («Borges») îndrăgostit fără nădejde de o femeie numită Beatriz, care este călăuzit înspre o viziune a lumii, avută într- o subterană, de către un poet nu - mit Carlos Argentino Daneri (numele de familie al lui Dante era Alighieri). Pentru a amesteca şi mai mult lucrurile, Daneri scrie un poem ce descrie tot universul“. Deci, adaugă Rodrí- guez Monegal, în ton cu cercetătorii anteriori ai operei lui Bor- ges, trebuie să existe o legătură între „El Aleph“ şi un articol despre Dante scris de Borges aproape simultan cu povestirea:
„Caracterizând drept deznădăjduită iubirea lui Dante pentru a sa Beatrice şi etichetând drept un coşmar întâlnirea celor doi din Purgatoriu, Borges trădează ideea pe care îşi clădeşte poves- tirea. Fiind o parodie – adică o versiune răsturnată şi deplasată a originalului –, proza sa face ca întâlnirea celor doi îndrăgos- tiţi să fie şi mai imposibilă, şi mai umilitoare“.
Lectura eseului lui Borges „Întâlnirea din vis“ (de fapt, un comentariu la Purgatorio, 30–33) sugerează că ultima parte a Purgatoriuluilui Dante, în interpretarea idiosincrasic- literală propusă de Borges, ar putea fi unul dintre intertextele- cheie ale povestirii „El Aleph“. Fireşte, odată ce ne- am dat seama de acest lucru, odată ce am descoperit ţinta (posibilei) parodii secrete, am pătruns în sfera recitirii. A scruta textul lui „El Aleph“ în căutarea aluziilor parodice sau a analogiilor cu Dante in cum bă, e clar, un act (fie el şi pur mental sau mnemonic) de reparcurgere a povestirii lui Borges, de transferare a atenţiei a citi, a reciti 23
Cuprins
Notă asupra ediţiei. . . 9
Prefaţă la ediţia a doua (2007) . . . 10
Prefaţă la prima ediţie românească (2003) . . . 11
PARTEA ÎNTÂI Modele de lectură Unu (Re)citind „El Aleph“ de Borges. . . 17
Doi Flux al timpului, sau formă spaţială? . . . 36
A citi (diacronic), a reciti (sincronic) . . . 36
Paradoxul lui Nabokov şi metaforele spaţiale . . . 39
Proust, catedrala şi cartea. . . 45
Lectura: o secvenţă atemporală?. . . 47
Timp, concretizare, structură. . . 51
Trei Prima citire ca normă. . . 54
Lizibilitatea literară şi semnificaţia ei estetică. . . 54
Roman Ingarden şi paradigma „clasică“ a lecturii. . . 58
Critici aduse paradigmei „clasice“. . . 63
Se poate vorbi despre existenţa unei prime lecturi virginale?. . . 66
Patru Recitirea ca normă . . . 70
Tensiunile dintre citire şi recitire. . . 70
Roland Barthes: o paradigmă a recitirii . . . 72
A reciti de la bun început. . . 79
Un timp mitic, circular. . . 83
PARTEA A DOUA Istorie, psihologie, poetică Cinci A citi, sau a reciti? . . . 91
Critica lizibilităţii pure (ficţionale) . . . 91
Biblioteca lui Don Quijote. . . 94
Atac împotriva lecturii în Epoca Luminilor. . . 105
Clasici şi romantici. . . 108
Şase Modernitate şi lectură . . . 118
Privire generală. . . 118
Reforma: Biblia pentru toţi . . . 119
De la lectura intensivă la cea extensivă? . . . 126
Omogenitatea culturală, diversitatea culturală şi modelele de lectură. . . 131
Şapte Vârste, locuri şi situaţii. . . 134
Lectura de plăcere şi vârsta cititorului. . . 134
„Încântătoarele lecturi ale copilăriei“ . . . 138
Cititorul copil. . . 142
Tipuri de vârstă ideală a cititorilor şi (re)cititorilor. . . 145
Locuri: un condamnat politic reciteşte Proust . . . 147
Genul şi politica (re)lecturii. . . 153
Opt Note pentru o poetică a (re)lecturii . . . 162
Este posibilă o poetică a relecturii? . . . 162
Regula plăcerii. . . 166
Cum citim . . . 169 630 cuprins
PARTEA A TREIA Jocurile lecturii Nouă
Preliminarii . . . 179
(Re)citirea ca joc:Foc palid de Nabokov. . . 179
Biblioteca din carte. . . 188
Trei perspective asupra lecturii şi jocului. . . 193
Zece Dimensiunea ludică . . . 199
Jocuri de lectură . . . 199
Joacă, sau muncă?. . . 204
Teoria jocurilor şi lectura: analogii şi paradoxuri. . . 211
Jocuri de ghicire reciprocă . . . 214
Imaginându- l pe autor şi importanţa jocului corect. . . 220
Unsprezece Abordări psihologice . . . 224
Freud şi joaca. . . 224
Psihanaliza reacţiei cititorului. . . 230
Implicare şi absorbire. . . 233
O teorie a lecturii ca joacă: Michel Picard. . . 244
Piaget: între joaca simbolică şi jocurile cu reguli . . . 249
Doisprezece Ficţionalitatea . . . 255
Ficţionalitatea şi realitatea. . . 255
Ficţionalitatea jocului. . . 259
Cadre, roluri şi limite ale jocului. . . 262
Citirea, recitirea şi jocurile als ob . . . 266
Treisprezece O „jucărie de Crăciun“: O coardă prea întinsă de Henry James . . . 272
Paisprezece Enigme pentru (re)citire . . . 289
Lectura liniară: lege generică a romanului detectiv . . . 289
Jocul cu codurile şi constrângerile formale. . . 295
(Re)citirea ca rescriere: lectura de gradul doi. . . 299 cuprins 631
(Re)citind Gumelelui Alain Robbe- Grillet. . . 302
(Re)citind Le Voyeurpentru adevărul ficţional. . . 308
PARTEA A PATRA (Re)citind de dragul secretului Cincisprezece Introducerea secretivităţii. . . 317
„Viaţa particulară“ de Henry James. . . 317
Şaisprezece Înţelegerea textelor cu secrete. . . 332
Rolul secretivităţii în stimularea interesului cititorului. . . 332
De la lectură la (re)lectură de dragul secretului. . . 336
Dar ce este secretivitatea?. . . 338
Tăinuirea textuală din punctul de vedere al cititorului . . . 343
De ce să citim texte care- şi ascund înţelesul? . . . 353
Şaptesprezece Limbajul secretivităţii şi politica interpretării . . . 357
Comunicarea despre comunicarea ascunsă. . . 357
Lectura atentă ca metodă de recuperare a înţelesului ascuns . . . 360
Modelul de lectură al „comorii tăinuite“. . . 362
Mitul modern al transparenţei. . . 366
Spinoza, Biblia şi ficţionalizarea sacrului. . . 367
Există reguli pentru a deosebi enunţurile exoterice de cele ezoterice? . . . 371
Epilog. . . 377
ADDENDUM I (1998) Oralitate în textualitate: câteva paradoxuri istorice ale lecturii şi relecturii . . . 389
Antropologia culturală şi problema (re)citirii. . . 392
O revoluţie tăcută? . . . 399
Aspecte ale oralităţii în scriere, citire şi recitire. . . 406 632 cuprins
ADDENDUM II (2002)
(Re)citind Craii de Curtea- Veche. . . 417
Amintiri despre cartea Crailor . . . 417
Un prieten matein. . . 421
Oglinzi, proiecţii, răsfrângeri. . . 425
Testamente, sinucideri post- mortem, kitsch. . . 427
Omul antikitsch: Pirgu. . . 431
Naratorul. . . 435
Cronologia internă: inferenţe, potriviri, întrebări. . . 438
Craii de Curtea- Veche: patru, trei, doi sau unul? . . . 450
„Comment peut- on être roumain?“. . . 453
În numele Tatălui…. . . 461
Mottourile lui Mateiu: câteva precizări paratextuale. . . 469
Sexualitatea înCraii de Curtea- Veche . . . 482
În loc de concluzii: un Aleph balcanic. . . 492
ADDENDUM III (2006–2008) Recitiri Caragiale, politolog. . . 497
ConfesiunileSfântului Augustin și problema timpului (I). . . 500
ConfesiunileSfântului Augustin și problema timpului (II). . 503
Destinul imprevizibil al cărților. . . 506
Misterele identității. . . 509
Idiotullui Dostoievski. O lectură subiectivă. . . 512
Idiotullui Dostoievski. Cristos și Don Quijote . . . 515
Regăsire cu un vechi prieten. . . 518
„Fata greu de mulțumit“. . . 521
„A fost o regină în Sumer…“. . . 525
Balzac postmodern. . . 529
Mihail Sebastian citindu- l pe Marcel Proust. . . 533
Covorul cu scorpionial lui Gelu Ionescu. . . 538
Despre trecutul viitorului. . . 542
In girum imus nocte. . . 546 cuprins 633
Iarăși Dostoievski . . . 550
Jucătorulde F.M. Dostoievski. . . 554
Note . . . 559
Bibliografie . . . 597
Indice de nume . . . 617 634 matei călinescu
La preţul de vânzare se adaugă 2%, reprezentând valoarea timbrului literar.
