Noi perspective în psihologia medicală
ISBN 973 -8406- 22-6 Editura ARDEALUL Consilier editorial: Eugeniu Nistor
Format: 16 / 61 x 86; coli tipo. 30 Toate drepturile rezervate: Maria Dorina Pașca
Apărut: 2006
NOI PERSPECTIVE ÎN
PSIHOLOGIA MEDICALĂ
Editura ARDEALUL Biblioteca de psihologie,
Târgu Mureş, 2006
MOTTO:
“Psihologia medicală îşi propune să readucă în medicină, omul ca persoană.”
(G.Ionescu-1973)
CUPRINS
- Argument /11
Cap.1.- Ce este psihologia medicală/21
1.1.-Definirea conceptului de psihologie medicală/23 1.2.-Legăturile interdisciplinare ale psihologiei
medicale/30
Cap.2.- Boala şi dimensiunea sa psihologică/41 2.1.-Sănătatea ca stare de bine/43
2.2.-Boala şi disconfortul psihic/49
Cap.3.-Normalitate şi anormalitate din perspective psihologice/59
3.1.-Normalitatea în similitudinea sănătăţii/61 3.2.-Relaţia dintre anormalitate şi boală/74
Cap.4.-Între evenimentul de viaţă şi vulnerabilitate/81 4.1.-Stilul de viaţă-amprentă psihologică/83
4.2.-Evenimentul de viaţă între impact şi efect/94 4.3.-Vulnerabilitatea ca stare de fapt/105
5.1.-Adaptarea şi mecanismele adaptării/115
5.2.-Valoarea psihică a stresului şi-a agenţilor stresori/121
Cap.6.-Cunoaşterea personalităţii umane/145 6.1.-Schiţarea trăsăturilor de personalitate/147 6.2.-Compartimentări ale tipologiei umane/156 6.3.-Personalitate normală-concept structural/172 6.4.-Configuraţii ale tulburărilor de personalitate/181 Cap.7.-Între durere şi situaţia limită/193
7.1.-Durerea-preambului suferinţei şi bolii/195 7.2.-Situaţia limită şi atitudinea în faţa morţii/207 7.3.-Terapia durerii între acceptare şi refuz/223
Cap.8.-Structuri ale comunicării şi relaţionării între medic-pacient vs. pacient-medic/231
8.1.-Comunicarea medic-pacient vs. pacient-medic/233 8.2.-Relaţia între/dintre medic-pacient vs. pacient-
medic/253
8.3.-Medicul în rolul de pacient/269
9.1.-Ciclul vieţii-moment evolutiv/275 9.2.-Pacientul copil-inocenţa/287 9.3.-Pacientul adolescent-căutarea/296 9.4.-Pacientul adult-stabilitatea/301 9.5.-Pacientul bătrân-senectutea/303
Cap.10.-Rolul medicamentului în intervenţia terapeutică/309
10.1.-“Actul de identitate” al medicamentului/311 10.2.-Reacţia psihologică la terapia medicală/317
10.3.-Incursiune în perceperea efectului placebo (E.P.)/322
Cap.11.-Elemente de psihotraumatologie/331 11.1.-Trauma ca realitate psihică/333
Cap.12.-Elemente de psihoterapie/345
12.1.-Elementele de identitate ale psihoterapiei/347 12.2.-Psihoterapia, complementara tratamentului
medical/359
12.3.-Concept şi accept privind terapia Balint/381
de lungă durată/ 387 13.1.-Noi repere HIV/SIDA/389
13.2.-Cancerul între timp şi adevăr/407
Cap.14.-Momentul psihologic al comportamentului adictiv/419
14.1.-Elementele caracteristice adicţiei/421 14.2.-Alcoolismul, abordare atitudinală/424
14.3.-Drogul-drumul dintre curiozitate şi dependenţă/433
Cap.15.-“Foaia de …jurnal “ a medicului practician/447
15.1.-“Foaia de observaţie” a pacientului vs. “foaia de
…jurnal” a medicului/449
Bibliografie/459
Argument-
Pornind chiar de la mottou:
“Psihologia medicală îşi propune să readucă în medicină, omul ca persoană”, aparţinând lui George Ionescu (1973), cartea doreşte să suscite interesul cuvenit, atât din partea medicului cât şi a psihologului, realizând “ţesătura” unei structuri comportamentale a celui asupra căruia se îndreaptă atenţia celor doi,- persoana bolnavă-pacientul.
Aşa cum o demonstrează şi vasta literatură de specialitate, psihologia medicală reprezintă şi astăzi, un domeniu sensibil în care, accentul e necesar a fi pus, pe relaţia psihologică a medicului cu pacientul/bolnavul, făcând în aşa fel încât, durerea, suferinţa şi în final boala, să-şi găsească mediu de ameliorare sau/şi vindecare.
Considerăm că în compartimentul “psihologie medicală” încă nu s-a spus şi scris totul, fiecare oferind celor interesaţi noi aspecte ale triadei-medic-pacient- boală, şi din acest punct de vedere, cartea de faţă surprinde într-o structură personală de abordare, noi perspective ale conceptului şi evoluţiei în sine a disciplinei.
În acest context, cartea este adresată în primul rând studenţilor medicinişti şi se doreşte a fi un bun îndreptar de bună practică stând la baza formării psiho-medicale necesară pentru practicarea cu succes a viitoarei profesii, cât şi un mijloc de a pune întrebări şi găsi răspunsuri din partea bunilor practicieni. De aceea, mottoul, reîntorcându-ne la filosofia lui, dăruieşte omului locul ce i se cuvine într-un domeniu în care, valoarea umană are datoria să primeze, fiind singura la care ne putem raporta.
Structurată pe parcursul a 15 capitole, cartea are
de la concept şi ajungând la “foaia de jurnal” a medicului, trecând printr-o evoluţie constructivă a elementelor atât teoretice cât şi practice surprinse de-a lungul întregii compartimentări a lecturii propuse.
Astfel, cartea abordează:
Cap.1.-Ce este psihologia medicală-defineşte conceptul cât şi legăturile sale interdisciplinare, pornind de la cele menţionate de Paul Popescu-Neveanu, că “psihologia medicală îşi poate restrânge studiul, la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici, având ca obiect psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia sa.
Totodată, ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică şi mijloacele psihice de tratament”.
Cap.2.-Boala şi dimensiunea sa psihologică-surprinde faptul că sănătatea este şi trebuie să rămână o stare de bine psihică, somatică şi socială a individului, fapt care
determină existenţa unui echilibru între aceasta şi boală, cea din urmă văzută ca având puterea de a dezorganiza armonia ce face ca fiinţa umană să fie creuzetul vieţii, amplificând dorinţa de a trăi, fără ca nimic să poată face ca omul în neştiinţa sa, s-o tulbure.
Cap.3.-Normalitate şi anormalitate din perspective psihologice-remarcă faptul că cele două au un punct comun şi anume, capacitatea omului de a trăi în
„armonie” şi de a manifesta atitudini în dezacord, având în vedere şi faptul că, actul prin care ”abaterea” de la
“unghiul drept” este sau nu semnificativă în planul activităţii umane.
Cap.4.-Între evenimentul de viaţă şi vulnerabilitate- aduce în atenţia celui interesat, importanţa stilului de viaţă ca amprentă psihologică a fiinţei umane cât şi faptul că vulnerabilitatea devine efectul cauzei, fiind în cazul nostru şi evenimentul de viaţă, ancorate într-un mediu ce
“justifică” cauzalitatea celor menţionate anterior.
Cap.5.-Implicare-adaptare-stres-revine în actualitate, fiind o consecinţă aşa cum Iamandescu I.B.(2002) sublinia că ”Stresul în sine nu este nici bun, nici rău, doar consecinţele sale asupra corpului şi psihicului unui individ ne permit să evaluăm dacă efectul său global este pozitiv sau negativ”.
Cap.6.-Cunoaşterea personalităţii umane îşi propune a parcurge un traseu al cogniţiei, pornind de la schiţarea trăsăturilor de personalitate, la compartimentările tipologiei umane, punctând totodată conceptul structural al personalităţii normale cât şi configuraţiile tulburărilor inerente într-o asemenea complexă structură.
Cap.7.-Între durere şi situaţia limită-reprezintă momentul în care, conştientizarea durerii ca preambul al suferinţei, face trecerea spre o reacţie atitudinală asupra morţii cât şi a situaţiei limită în implicarea directă şi personală, prin acceptare şi refuz în cazul aplicării terapiei durerii.
Cap.8.-Structuri ale comunicării şi relaţionării între medic şi pacient vs. pacient-medic-sintetizează efectul pe care, în actul medical propriu zis, cele două formează diada complementară celorlalte-medic-pacient/sănătate- boală, acumulând concepte, atitudini şi comportamente, menite a decodifica manifestările, trăirile şi sentimentele celor aflaţi în suferinţă. Respectul reciproc cât şi responsabilitatea celor doi-medic-pacient vs. pacient- medic, aduc în prim plan în cele din urmă, calitatea şi valoarea umană.
Cap.9.-Interrelaţia de vârstă între pacient şi medic-pune accentul în primul rând pe ciclul vieţii ca moment evolutiv cât şi pe importanţa cunoaşterii din perspectiva cronologică a identităţii umane, pornind de la inocenţă şi căutare, ajungând la maturitate prin stabilitate, senectutea fiind înţelepciunea ce face ca “apusul de soare să fie totuşi, răsărit”.
Cap.10.-Rolul medicamentului în intervenţia
medicamentului, a reacţiei psihologice la tratamentul medicamentos cât şi implicaţiile de ordin bio-psiho-social al efectului placebo.
Cap.11.-Elemente de psihotraumatologie-menţionează doar câteva momente ce ne introduc în cunoaşterea complexă a fenomenului , având în prim plan, trauma ca realitate psihică.
Cap.12.-Elemente de psihoterapie-abundă în prezentarea sau/şi schiţarea unor terapii psihologice, dorite a fi parte componentă sau complementară a tratamentului medicamentos, ca efect al implicaţiilor şi relaţiilor pozitive dintre medicină şi psihologie.
Cap.13.-Intervenţia psihologică în copingul bolnavilor de lungă durată- demonstrează faptul că lupta între viaţă şi moarte, timp şi adevăr, aduc spre lumină, repere noi în evoluţia înţelegerii, acceptării şi împăcării cu suferinţa, atunci când HIV/SIDA şi cancerul sunt înscrise în rubrica bolii. Nimic nu poate fi mai trainică în dorinţa de a învinge şi a trăi, decât ceea ce simte o fetiţă de 7 ani.
-„Când voi fi mare, îmi doresc să mă fac …bunică”.
Cap.14.-Momentul psihologic al comportamentului adictiv-analizează elementele caracteristice adicţiei, abordând din perspective atitudinale atât alcoolismul cât şi drogul, cel din urmă fiind considerat la început ca drumul dintre curiozitate şi dependenţă. Interesant este faptul că “Dacă pe un individ îl tratezi aşa cum este el, acesta va rămâne aşa cum este; dacă va fi tratat aşa cum ai dori să fie sau ar putea fi, el va deveni cel dorit sau cel care ar putea fi” remarca cu înţelepciune, Goethe.
Cap.15.-“Foaia de …jurnal” a medicului practician-dă libertatea celui ce parcurge conţinutul cărţii şi se implică în evoluţia şi valoarea ei, de a veni cu propria trăire, dar şi observaţie şi experienţă, în întâmpinarea cunoaşterii şi autocunoaşterii sale, a evaluării şi autoevaluării actului medical în sine, neuitând nici o clipă că, harul alinării şi vindecării celui suferind, Dumnezeu nu-l dăruieşte orişicui.
Pe lângă tratarea personalizată a fiecărui capitol în parte, care cuprinde şi nota de originalitate prin acele cuvinte cheie ce semnifică atenţionarea asupra celor ce urmează a fi receptate şi post scriptum ce are valoarea unui moment de reflecţie care aduce în atenţia cititorului, fie specialist sau nu, a esenţei, ce surprinsă într-un gând sau remarcă, defineşte implicarea directă a celui aflat în cauză, dând girul valorii.
Sub aceste auspicii şi perspective, am considerat de cuvinţă a da credibilitate într-un moment de căutare şi redefinire a fiinţei umane în contextualitatea dezvoltării sale, dictonului “Mens sana in corpore sano”.
Şef de lucrări-lector univ.dr.
psih. Maria Dorina Paşca
CAP.1. Ce este psihologia medicală
Cuvinte cheie:
-definiţie – concept – psihologie - psihologie medicală - legături- interdisciplinaritate - importanţă
1.1. Definirea conceptului de psihologie medicală
A porni pe drumul lung al studiului psihologiei medicale, înseamnă a căuta şi a găsi acele elemente care converg în relaţia lor, spre om aflat în cele două ipostaze, create de conjuncturi diferite: medic şi pacient.
Căutările celor interesaţi în a „acoperi” acest domeniu, pornesc de la însăşi definirea a ceea ce
reprezintă psihicul, dată de Paul Popescu Neveanu care-l consideră a fi un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă, îndeplinind funcţiile de raportare la lume şi la sine, prin orientare, reflecţie, planificare mentală şi acţiuni transformatoare. În acelaşi context, autorul menţionat anterior, precizează şi faptul că, obiectul psihologiei generale tratează procesele, sistemele şi însuşirile psihice integrând şi problematica generică a personalităţii.
Rămânând în sfera abordării psihologiei, în Larousse-Dicţionar de psihologie, Nourbert Sillomy- 1996-subliniază faptul că , la început axată pe omul normal, adult şi civilizat, ea şi-a extins investigaţiile la bolnav, la copil, la omul primitiv, la grupurile sociale şi chiar la animal. Îşi probează existenţa şi îşi demonstrează importanţa în acţiunea sa practică. Câmpul ei de aplicaţie,
particulare formează un ansamblu de neînlocuit de acţiuni şi de cunoaştere a fiinţei umane.
În acest context, psihologia medicală aşa cum menţiona Paul Popescu Neveanu, îşi poate restrânge studiul, la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici, având ca obiect, psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia. Totodată, ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică şi mijloacele psihice de tratament.
Pornind din acest punct, putem aborda conceptul de psihologie medicală urmând un traseu istoric al evoluţiei sale şi ajungând la momentul în care ea (Tudose Fl.-2003) se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi a celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune.
Dacă am porni de la Homer ca fiind filosoful care face prima legătură dintre cap şi suflet, afirmând că sufletul eroilor iese pe gură, dar despărţind pyche de timos-spiritul, localizat în diafragma cu care gândeşte şi simte omul şi ajungând la Platon care vede omul ca structură duală, în acelaşi timp, trup şi suflet.. parcurgând încă un pas, Aristotel consideră corpurile vii, realităţi
„care se hrănesc, cresc şi dispar prin sine însuşi”, şi trecând printr-o metamorfoză, din dimensiunea antică, la cele apropiate nouă cu viteza gândului, Myra şi Lopez (1952)-subliniază necesitatea unei orientări psihologice a medicinii, “refuzând un mecanism simplu, precum şi o teoretizare abstractă şi inoperantă”.
Anii 1950-1960 aduc noi concepte privind psihologia medicală, completând începutul lui Myra şi Lopez, cu Iracy Doyle (1952)-care subliniază necesitatea unei baze psihologice a cunoştinţelor medicale, Bini şi Bassi (1954)-susţin că „psihologia medicală este o
Ernest Kretschmer (1956) intreprinde eforturi susţinute pentru a îndepărta confuzia dintre psihologia medicală şi psihiatrie.
Înaintând în evoluţia conceptuală a secolului XX, se cristalizează noţiunile astfel încât M.B.Lebedinschi şi V.N.Miasiscev (1966)-remarcă faptul că „psihologia medicală studiază problemele teoretice şi practice ale medicinii, legate de psihologie, precum şi problemele psihologice ale oamenilor bolnavi. Ea elaborează problemele despre rolul şi locul particularităţilor psihice ale personalităţii în prevenirea, apariţia, evoluţia şi tratamentul afecţiunilor, în consolidarea şi păstrarea sănătăţii”. Înaintând în timp, W. Habley (1992) surprinde trei domenii deja clasice ale psihologiei medicale:
a) –situaţia de a fi bolnav b) –relaţia medic-pacient
c) –psihologia profesiunii medicale,
extinzând aria de cuprindere a acesteia spre psihologia sănătăţii şi cea comunitară. Besancon G. (1999) întăreşte
prin opinia sa faptul că, spiritul psihologiei medicale e necesar a fi prezent în practica medicală curentă, făcând faţă de la simplu consult la cele mai sofisticate şi complexe tratamente, având ca punct ţintă boala vs.
bolnavul.
La noi, autori ca Sahleanu V., Ionescu G. (1973), Athanasiu A.(1983), Iamandescu I.B (2002), Tudose Fl. (2003) –au încercat prin preocupările lor , de a surprinde noi modalităţi care, într-o contextualitate dată, marchează şi/sau întăresc conceptul de psihologie medicală. Astfel, Săhleanu V. şi Athanasiu A.
consideră că psihologia medicală trebuie să fie psihologia care are în centrul ei „drama” persoanei umane, punând accentul atât pe datele obiective, cât şi cele subiective, în primul rând introspecţia bolnavului şi intuiţia medicală.
Periplul poate continua adăugându-se cu fiecare concept, o nouă atitudine, totuşi, cert rămâne faptul că Tudose Fl.
(2003), psihologia medicală prin specificitatea
posibilitatea unei mai bune precizări şi aprecieri a tulburărilor psihice din evoluţia unui proces de îmbolnăvire, demers cu reverberaţii atât în diferenţierea actului terapeutic, cât şi în cea a modalităţilor de asistenţă medicale, proiectată competent şi în comprehensiunea faţă de persoana bolnavă, ambianţă şi factori de risc. Ea oferă în acest mod şi investigarea posibilităţilor de prevenţie sau de minimalizare a consecinţelor unor stări psihopatogene, având drept corolar, păstrarea sănătăţii.
Totodată, în conţinutul psihologiei medicale, Popescu-Brumă S. (2000) se înscriu o serie de date supuse unor rigori ştiinţifice cum ar fi: relaţiile bolnavului cu mediul său de viaţă, atitudinea subiectului faţă de moarte, de boală, fenomenele de transfer şi contratransfer în cadrul relaţiilor terapeutice, modele de comportament ale echipei terapeutice şi aspectele psihologice ale unor traume fizice sau psihice.
Subliniindu-se în timp rolul important al psihologiei medicale privind etiopatogenia elementului
psihogen, ajungem la idea prin care Ionescu G, (1973) foloseşte termenul de „coeficient de psihogenie” ca o potentare a simptomatologiei de către individ, determinat de cunoştinţa bolii propriu-zise, reuşind a-l susţine, implica într-o atitudine terapeutică adecvată menţinerii sănătăţii umane sau/şi reabilităţii acesteia.
Concluzionând, psihologia medicală este parte a psihologiei şi nu a medicinei , în aria ei înscriindu-se problematica psihologică a bolnavului, cât şi atitudinea omului sănătos faţă de boală (Popescu-Brumă S.2000).
1.2. Legăturile interdisciplinare ale psihologiei medicale
Legătura interdisciplinară poate porni de la faptul că Ionescu G. (1973) indiferent de accepţiunea, de sensul mai restrictiv sau mai limitativ al noţiunii de psihologie
centrat pe studiul variatelor aspecte ale reacţiei insului la boală, ale relaţiei medic-bolnav, ca şi ale tratamentelor psihologice. Se constată astfel că nu numai insul, persoana –pe versantul normal sau patologic al existenţei sale-este o entitate tridimensională-somato-psiho-socială, ci şi problematica sănătăţii şi a bolii este legată de cele trei domenii ale cunoaşterii: medical, psihologic şi social.
Configuraţia de mai jos cuprinde triada amintită anterior:
Psihologie Sociologie
Asistenţă medicală ambulatorie (de specialitate)
asistenţă medicală în clinica de specialitate
chirur medicină psihi- derma- gie Internă atrie tologie
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Psihologie clinică
Un loc aparte în înţelegerea finală a rezultantei o reprezinta relaţia ce se stabileşte între psihologia medicală şi cea clinică, cea din urmă fiind definită de Ionescu G. (1995) ca centrată asupra înţelegerii cazului particular al bolnavului, care îşi trăieşte boala într-un anume fel determinat fiind de temperamentul său, de istoria vieţii sale, toate acestea conducând la un diagnostic specificat şi la o anumită conduită terapeutică.
Ea reprezintă un corp de cunoştinţe şi abilităţi, orientat spre ajutorarea persoanelor cu probleme medicale şi comportamentale, în scopul realizării unei adaptări personale satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare.De aceea, psihologia medicală nu poate evolua şi evalua eficacitatea decât prin raportarea sa la alte domenii de cunoaştere înrudite. Astfel, un loc aparte îl atribuie psihologiei sociale-prin prisma relaţiei sociologice dintre medic şi pacient, a legăturii cu alte profesiuni conexe (medici, biologi, chimişti, farmacişti) cât şi a impactului pe care boala, bolnavul şi omul
suferind le au asupra comunităţii ca „oglindă” a stării de sănătate a întregii populaţii.O altă verigă în lanţul interdisciplinar o reprezintă psihologia diferenţială care, folosind metodele psihometrice, testologia şi psihodiagnoza, este esenţială în evaluare, etalonare şi diagnoză. Se adaugă psihologia morală care după Enăchescu C. (2002) are ca obiect atât Eul cât şi Supra- Eul, concentrându-şi studiul său asupra cunoaşterii valorii morale, prin care persoana îşi construieşte propriile sentimente morale, fiind complementară în acest sens, psihanalizei. Psihologia morală caută să înţeleagă natura individului din punct de vedere sufletesc şi moral şi să-i răspundă dilemelor legate de sensul vital şi destin.
Ea reface unitatea dintre prezenţa corporală ca exterioritate şi interioritatea reprezentată de cunoştinţă şi sentimentul moral.
„Psihologia medicală este în acelaşi timp clinică şi experimentală, colectivă şi individuală, normală şi
patologică, profilactică şi terapeutică” -Lumache A, Burloud A, Davost P. –(1960), astfel încât îi găsim legăturile şi cu: psihopedagogia specială din punctul de vedere al reabilităţii persoanelor cu cerinţe educative speciale-CES, psihologia copilului ca punct de pornire în abordarea şi cunoaşterea mai apoi a pacientului-copil, în toată complexitatea sa, a psihologiei organizaţionale-ca reper privind relaţia dintre eşaloanele sanitare care vin în contact cu bolnavul, a psihometriei-prin implicarea rezultatelor testării psihologice a pacientului în cunoaşterea acestuia, a psihoterapiei care subliniază necesitatea existenţei în situaţii oportune şi a tratamentului psihoterapeutic, iar “verigile” pot continua, parcurgând domeniul ştiinţelor medicale şi biologice.
E momentul de a vorbi despre relaţia sa cu psihiatria ce reprezintă domeniul în care „tehnicile psihologice şi datele obţinute” sunt utilizate plenar- Tudose Fl. (2003) iar informaţia completează cunoaşterea umană. Se adaugă psihopatologia ce mijloceşte
cunoaşterea din perspective patologice a pacientului, fiind aşa cum menţiona Sims A,(1995) „studiul manifestărilor tulburărilor mintale”. Psihosomatica Tudose Fl.(2003)-este o concepţie medicală care stă la baza diagnosticului şi a terapiei celui aflat în suferinţă şi care înglobează datele furnizate de examenul medical
„obiectiv”, constante biologice, date de examinare a corpului, explorări coroborate cu perspectiva psihologică şi considerarea factorilor psihosociologici în determinismul bolii. Iamandescu I.B. (1999) consideră psohosomatica o adevărată mentalitate de abordare a pacientului, fapt ce l-a determinat a găsi următoarele caracteristici:
„Concepţia holistică (integrativă)-unitatea dintre SOMA şi PSIHIE
a)-Bazată pe observaţii clinice (confirmate de cercetări epidemiologice), date experimentale psiho-fiziologice , neuro-endocrinologice, etc.
b)-Includerea influenţei mediului social (mediată prin psihicul bolnavului) asupra bolii
c)-Reliefarea la bolnavii psihosomatici a unei duble vulnerabilităţi la stres:
-psihică -de organ
d)-Impunerea stresului psihic ca factor de risc major în patogeneză:
-aparent exclusiv -sumativ”,
considerând că este important din punct de vedere al impactului asupra pacientului a relaţiei dintre psihologia medicală şi unele ştiinţe umaniste. Astfel, filosofia îl ajută pe medic de a-şi forma o concepţie realistă despre viaţa şi oameni în contextul în care relaţiile interpersonale nu-şi găsesc corespondentul în eficienţă şi valoare. Sociologia surprinde date legate de entităţi socio-culturale care se pot implica în decodificarea stării de sănătate a populaţiei, cât şi în găsirea unor modalităţi
de recuperare şi resocializare a bolnavilor. Ca verigă de bază, etica aduce tot mai aproape morala de patul celui suferind, fiind alături şi religia care apare pregnant surprinsă de capacitatea prin care bolnavul face din credinţă, ajutor, dar şi liant în unele cazuri, luptând împreună pentru a învinge boala.
Din întregul nostru demers conceptual, rezultă faptul că psihologia medicală trebuie să-şi găsească rolul dar şi locul bine meritat în marea familie a medicinii unde, prin interdisciplinaritatea resurselor comunicate, valoarea umană este pusă în evidenţă, fiind păstrată sănătoasă şi integră.
Post-scriptum:
Preşedintele Asociaţiei de Psihiatrie, Lopez-Ibor Alino J.J.-1999-preciza privind importanţa studiului
- nu se va trece la studiul psihiatriei de către studenţii la medicină fără să se precizeze importanţa patologiei psihiatrice în practica medicinii generale;
- prezentarea psihologiei medicale va permite folosirea acesteia în practica medicală curentă;
- vor fi prezentate fundamentele ştiinţifice, ţinând de domeniul neuroştiinţelor, ştiinţelor sociale şi psihologiei generale.
Cap.2. Boala şi dimensiunea sa
psihologică
Cuvinte cheie:
-sănătate-stare de bine-conflict-acceptare-boală- disconfort psihic-dualitate
2.1.Sănătatea ca stare de bine
Dacă ne-am opri o clipă la înţelepciunea poporului român, am putea constata că, pornind de la simplu salut pe care şi-l adresează oamenii zilnic între ei, apar formulări ca: „Sănătate !”, „Mergi sănătos !”, „Hai noroc şi sănătate !”, „Să fiţi sănătoşi !”, „Să dea Dumnezeu sănătate !”, „Mă închin cu sănătate ca la o luncă verde
!”, „Rămâneţi sănătoşi !”, „Umblaţi sănătoşi !”,
„Bine-ai venit sănătos!”, „Bine te-am găsit sănătos !”, iar
derivaţiile lor putând continua, sănătatea devine necesară şi unică.
În aceeaşi notă de subscriere a binelui cu sănătatea sunt elocvente şi proverbele, zicătorile care se remarcă prin mesaje ca:
- Sănătatea e o mare avere. (proverb arab)
- Sănătatea e mai importantă ca obiceiurile religioase. (proverb indian)
- Sănătatea e temelia bogăţiei. (proverb persan) - Pentru omul sănătos în fiecare zi e sărbătoare.
(proverb turc)
- Medicul te vindecă de boală, dar nu şi de moarte; el e ca acoperişul care te apără contra ploii, dar nu şi contra trăsnetului. (proverb chinezesc),
toate regăsindu-şi chintesenţa în dictonul latin “Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos).
După acest imaginar periplu psiholingvistic privind
starea de bine aşa cum o defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Pentru OMS, sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element fundamental.
Componentele stării de bine sunt:
1. acceptarea de sine=atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi viitoare;
2. relaţii pozitive cu ceilalţi=încredere în oameni, sociabil, intim, nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă;
3. controlul=sentimentul de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conform cu nevoile proprii;
4. sens şi scop în viaţă=direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa pozitivă a trecutului şi
relevanţa viitorului, convingerea că merită să te implici, curiozitate;
5. dezvoltarea personală=deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a potenţialului propriu, capacitate de autoreflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei;
Concentrând larga definiţie dată de OMS sănătăţii, ajungem la identitatea sa prin formula de:
starea de bine, psihic, somatic şi social al individului , fapt care determină a ne opri o clipă la ceea ce sublinia Athanasiu A.(1983), adică faptul că „Sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate; de către clinician, ca o lipsă de simptome; de către bolnav ca o stare de bien-etre (valetudo).
Dacă P.Valery scria că sănătatea este starea în care funcţiile necesare se îndeplinesc „inevitabil sau cu plăcere”, putem să observăm cât de greu ne vine a da o
I.B.(2002), pare la îndemâna fiecărui individ-întâmpină dificultăţi reale cauzate, în primul rând de posibilitatea evoluţiei „subterane” (asimptomatică în plan subiectiv şi la examenul clinic) a unor procese patologice care pot fi decelate doar cu mijloace paraclinice-fie ele simple, fie complicate. În al doilea rând, subiectivismul bolnavului face ca apariţia bolii să fie mai târziu înregistrată (
„bolnavi ignoraţi”) sau, din contră, să fie semnalată în mod eronat ( „bolnavi închipuiţi”).
Astfel, ajungem să decodificăm sănătatea ca fiind circumscrisă celor trei elemente:
a) sănătatea umană,Tudose Fl.(2000) poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale
speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant, concret;
b)sănătos psihic, afirmă Cornuţiu G. (1998) este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor posesive, constructive şi optimiste faţă de cele negative. Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea activităţii, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi voluntare pe care le promovează.
c)sănătatea somatică, Iamandescu I.B.(2002) poate fi cuantificată pe baza unor indicatori care circumscriu statistic normalitatea (morfologici, funcţionali,de rol social).
Putem conchide, aşa cum, după Lăzărescu M.
care se precizează modalităţile normal-sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare, precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante.
2.2. Boala şi disconfortul psihic
Dacă spunem că sănătatea poate fi în general admisă ca o stare de bine, boala-Mărgineanu N. (1973) rezultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea, din lupta lor asimetrică şi dizarmonioasă ce contrazice nu numai logosul în evoluţie al fiinţei, ci şi pe cel al lumii şi al societăţii. Toate acestea după ce Hipocrat ajunge a considera că la tot ce supără i se spune boală, Lăzărescu M.(1999) subliniază că domeniul bolii „se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sesnsul
dificitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare”.
În acest context, boala este în antiteză cu sănătatea, astfel încât aceasta anticipează o serie de ameninţări, Iamandescu I.B.(2002) la adresa integrităţii şi/sau capacităţii sale fizice, mergând până la pieirea sa, mai ales dacă informaţiile sale despre cazuri similare îi sugerează astfel de posibilităţi. În câmpul vieţii sale socio-profesionale şi familiale apar, de asemenea, în caz de înbolnăvire gravă, fisuri capabile-în anumite situaţii greu previzibile-mai ales la începutul bolii, să se adâncească şi să-l facă pe bolnav să-şi modifice, dacă nu statutul şi rolul său, cel puţin inserţia la nivel de grup până atunci satisfăcătoare sau chiar ideală.
Din această perspectivă, alături de boală, o atenţie deosebită trebuie s-o acordăm omului bolnav, Ionescu G.(1973) existenţa umană aflată în această postură al cărei dramatism accentuează caracterul imediat şi
particular al bolnavului şi îi schimbă modul de reflectare, ca şi orientarea conduitei.
Implicarea factorului om ca “beneficiar” al stării de boală, suscită interes din punct de vedere al interpretării, opinia cunoscuţilor Tudose Fl. şi Iamandescu I.B. surprinde cu multă responsabilitate-tot ce poate reprezenta boala în chintesenţa sa. Astfel, Tudose Fl. (2003), subliniază faptul că “boala umană se caracterizează în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectiva corporal-biologică sau psihic conştientă. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident)ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave”.
Iamandescu I.B.(2002) defineşte persoana bolnavă ca fiind totalitatea acelor abateri statistice de la normal (apreciate atât din punct de vedere somatic cât şi psihic şi social), abateri care, fie că alterează capacitatea omului de a activa în planul vieţii sale personale, profesionale ori sociale (capacitatea văzută în dublă ipostază:fizică şi psihică) fie că reprezintă (conţin) prin potenţialul lor evolutiv, primejdia unei astfel de alterări.”
Rezultă din contextualitatea celor menţionate anterior, că este destul de greu a surprinde în definiţii, fenomenul-boală, dar şi, paradoxal, i se acordă un timp fizic şi psihic mult mai mare decât sănătăţii, deoarece ea, crează probleme, reuşeşte chiar să ducă la apariţia acelui disconfort psihic ce cumulează atitudini şi conduite comportamentale.
Sub acest aspect, după Lăzărescu M. (1999) boala psihică constă într-o denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare), dezechilibrare
(dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei. Tot autorul , (1995) subliniază faptul că “boala psihică anulează capacitatea de autodepăşire şi de creaţie a subiectului şi poate conduce la diverse forme şi intensităţi de defect psihic. Astfel, ca o consecinţă a stării de fapt, Cornuţiu G.(1998) un om devine bolnav psihic din momentul în care nu-şi mai este suficient sieşi, făcând eforturi pentru a se accepta ori neacceptându-se, neacceptându-i nici pe alţii, acordând o atenţie şi o preocupare crescută pentru propriul corp, propria persoană, interogând fără a-şi găsi răspunsul şi liniştea în propriile valori, ori lipsindu-se de valori.
Suntem în momentul în care boala psihică răstoarnă înţelesuri şi crează dizarmonie şi disconfort atunci când sănătăţii mentale i se “uită” importanţa şi valoare. De fapt, prin justapunerea celor două, viaţa îşi are zi şi noapte, bucurie şi tristeţe, naştere şi moarte.
Atunci, cu siguranţă vom şti să acordăm sănătăţii atributele sale de mental sănătos, concurând prin
accepţiune, criteriile funcţionale ale acesteia (după Hinsie L. şi Campbell J.R.-1985) Tudose Fl.(2003).
- independenţă rezonabilă în relaţiile cu ceilalţi indivizi;
- autodirecţionare;
- capacitatea de a avea o slujbă şi de a lucra împreună cu ceilalţi;
- capacitatea de a răspunde regulilor şi autorităţii obişnuite;
- capacitatea de a depăşi dificultăţi curente;
- abilitatea de a avea relaţii de prietenie şi iubire;
- capacitatea de a da şi a primi afecţiune;
- toleranţă la fustrare;
- simţul umorului;
- abilitatea de a se recrea, de a avea hobby-uri;
- capacitatea de a dezvolta sentimente altruiste;
Dualitatea sănătate-boală întruchipează, psihologic vorbind, achiziţia şi responsabilitatea actului viu, de a
atitudini. A oscila între sănătate şi boală-e de fapt necesitatea de a ne găsi fiecare echilibrul între cele două, dând valoare cuvântului, crezare omului (medicului) şi trăind cu multă cumpătare viaţa. De aceea, “balanţa vieţii”
figura nr.2
necesită echilibru între S (sănătate) şi B (boală), rezultanta lor decodificând stilul de viaţă şi calitatea acesteia.
“Diferenţele” dintre sănătate şi boală zădărnicesc de multe ori înţelegerea importanţei tratării fiecăruia la
Sănătate (S) (S)
Boală (B)
valoarea ce-o reclamă. Dacă anterior se vorbea despre omul bolnav, identitatea sa aşteaptă în unele cazuri prea mult, “deoarece, recunoaşterea în rolul de om bolnav, suferind, presupune mutaţii bio-psiho-sociale importante. Întrebările care şi le pune, neliniştile ce apar şi dezechilibrul evident la un moment dat, converg spre cea ce este cunoscut sub forma de “krankenkarriere”
(Ingrid Bock), adică, “ezitarea” celui în cauză de a se prezenta la medic, prelungirea unei stări în ideea că,
“până la urmă, va trece durerea şi totul va fi bine, va intra în normal”. Dar şi atunci vorbim despre:
- apariţia unor simptome;
- apelul la cunoştinţele sale medicale dar mai ales la cele ale unor semiprofesionişti;
- autoeducaţia;
- bagatelizarea simptomelor;
- prezentarea în ultimă instanţă la medic;
cu implicaţii nefaste la adresa sănătăţii.
Dacă cel suferind ar reuşi să “uite” şi să nu apeleze la “amânările” de mai sus, boala s-ar diagnostica din timp iar întrebările de tipul:
- ce pot să ştiu?
- ce trebuie să fac?
- cât îmi este permis să sper?
kantiene în fond şi care permit cunoaşterea, vor face ca relaţia medic-pacient, şi calitatea de bolnav/pacient, să manifeste structural conceptul de boală, dând valenţe cognitive sănătăţii. Imaginea celor două nu trebuie să reprezinte distorsiunea dintre plus şi minus, ci reciprocitatea între acceptare şi înţelegere.
Post-scriptum:
Sănătatea este şi trebuie să rămână o stare de bine psihică, somatică şi socială a individului, fapt care determină existenţa unui echilibru între aceasta şi boală,
cea din urmă văzută ca având puterea de a dezorganiza armonia ce face ca fiinţa umană să fie creuzetul vieţii, amplificând dorinţa de a trăi, fără ca nimic să poată face omul în neştiinţa sa, s-o tulbure.
Cap. 3. Normalitate şi anormalitate din
perspective psihologice
Cuvinte cheie:
-normalitate-sănătate-anormalitate-boală-acceptare- înţelegere-dizarmonie
3.1.Normalitatea în similitudinea sănătăţii
Pentru a putea defini normalitatea în întreaga sa complexitate, considerăm că este necesar de a porni de la definiţia pe care DEX-(1998) o cuprinde : cuvântul normă-ca fiind sănătos din punct de vedere fizic şi psihic, aceasta luând în considerare etimologia cuvântului
„normal” ce provine din latinescul “norma” egal cu un unghi drept. Această verticalitate, adică, nici o abatere spre dreapta sau spre stânga, deci, întotdeauna 90 de grade = unghi drept, decodifică practic elementul de
normalitate în similitudinea sa cu starea de bine, de sănătate.
Astfel, Sillamy N.(1995)în Larousse prezintă normalitatea ca o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi, în plus, precizează că, “în medicină există tendinţa de a asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care, la drept vorbind, nu există”. Acest deziderat este surprins şi de Anaxagoras la care “omul este măsura tuturor lucrurilor”de aceea ni se pare “absolut normal” ca “totul să meargă bine”, să nu existe nici o abatere, de fapt nici un element care ar putea desfăşura la un moment dat, o situaţie de dezechilibru, potenţată ca deviere de la normă.
În întâmpinarea celor amintite Athanasiu A.(1983) reamarcă faptul că noţiunea de normalitate (normă, normativitate) ar constitui fundalul stării de sănătate care se constituie ca o calitate. Normalitatea vizează abordarea medicală, tradiţională plasându-se în domeniul
medicinii curative, în timp ce sănătatea vizează abordarea psihosomatică, înscriindu-se în aria medicinii preventive.
Nevoia de normalitate apare şi pe fondul unei ordini umane necesară atât în evoluţie cât şi în congruenţă cu celelalte valori care converg spre dezvoltare şi cogniţie. De aceea, în literatura de specialitate, normalitatea apare sub forma:
a)- normalitatea ca sănătate;
b)- normalitatea statistică (ca valoare medie);
c)- normalitatea utopică (normal ideal, utopie);
d)- normalitatea ca proces;
Pentru a ajunge la “disecarea” stărilor de normalitate, e bine a sintetiza criteriile de normalitate (după Ellis şi Damond)-Tudose Fl.(20003) care pornesc de la:
- conştiinţă clară a Eului personal;
- capacitate de orientare în viaţă;
- nivel înalt de toleranţă la frustrare;
- autoacceptare;
- flexibilitate în gândire şi acţiune;
- realism şi gândire antiutopică;
- asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale;
- angajarea în activităţi creatoare;
- angajarea moderată şi prudentă în acţiuni riscante;
- conştiinţă clară a interesului social;
- gândire realistă;
- acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajutorare a acesteia;
- îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă;
Sub această „sumă” de criterii, normalitatea are atuul dezvoltării şi valorii umane.
Derulând:
a) normalitatea ca sănătate este privită din perspectiva inexistenţei patologicului, limita, Tudose
interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decât psihismul şi nici o nebuloasă mai complicată decât individul, orice încercare de standardizare lovindu-se de un previzibil eşec. Ne află, în prezenţa unor nisipuri mişcătoare pe care este schiţată fragila graniţă dintre sisteme, unul căutând să-şi crească, celălalt să-şi scadă în permanenţă nivelul organizaţional sau poate entropia informaţională.
Şi totuşi, patologicul există şi marchează “acel ceva” care depersonalizează deja starea de normalitate, de aceea normalul şi anormalul, precum sănătatea şi boala, formează cuplul siamez pornind de la faptul că Ionescu G.(1973)consideră sănătatea ca o stare ideală, ca un deziderat, pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.
b) normalitatea statistică se concretizează prin descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale, cunoscută fiind Curba Gauss. În cazul ei,
secvenţa mediană corespunde normalului, iar cele două extreme, ca deviante. Se poate observa, din punct de vedere psihologic, aceeaşi balanţă a echilibrului, în cazul nostru “braţele-deviante”- ţinute “pe linia de plutire” de către normalitate.
Deci, Tudose Fl.(2002) acceptarea normalului mediu, noţiune cu care operează întreaga medicină, este logică şi constructivă, înlăturând în mare parte arbitrarul şi “judecăţile de valoare”. Introducerea modelului normalităţii medii, duce la posibilitatea comparaţiilor şi implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent al bolii atât timp cât nu există un model al normalului.
Dacă în general, valoarea statistică ca atare a normalităţii este folosită în biologie şi psihologie, se observă recent, alăturarea psihiatriei care face uz sub o formă sau alta de scale şi teste pentru identificarea unor manifestări psihice deviante.
c) normalitatea utopică stabileşte o normă ideală (valorică) stabilind elementul de normalitate, atât din punctul de vedere al individului cât şi al comunităţii.
Normalitatea ideală se identifică prin ceea ce ar trebui să fie individul şi comunitatea, raportate la întregul ce reprezintă valoarea sub aspectul culturii, civilizaţiei, apartenenţei la textura istorico-geografică a ancestralului.
De aceea, a defini normalitatea ideală a suscitat şi suscită şi azi, “piatra de încercare” a multora, chiar dacă, formaţia lor, filosofică, medicală, artistică, psihologică sau ştiinţifică aduce conceptul mai aproape sau nu de utopic. Interesante prin valoarea lor din punctul de vedere al raportării enunţului la norma ideală, par a fi concepţiile lui :
- A.Adler-Capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale şi de a fi productivă/ creativă sunt legate de sănătatea mintală; capacitatea de a munci creşte stima de sine şi face persoana capabilă de a se adapta.
- L.Kubie-Normalitatea este capacitatea de a învăţa din experienţă, de a fi flexibil şi de adaptare la schimbările din mediu.
- E.Erikson-Normalitatea este capacitatea de a fi stăpân pe perioadele vieţii: încredere/ neîncredere;
autonomie/îndoială; iniţiativă/vinovăţie; activitate, producţie/inferioritate; identitate/confuzie de rol;
creaţie/stagnare; integritatea ego-ului/disperare.
- O.Rank-Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă, vinovăţie sau anxietate şi aceea de a avea responsabilitatea propriilor acţiuni.
- S.Freud-Normalitatea este o ficţiune ideală; fiecare ego este psihotic într-un anumit moment într-o măsură mai mare sau mai mică.
- M.Klein-Normalitatea este caracterizată prin tăria de caracter, capacitatea de a face faţă emoţiilor conflictuale, capacitatea de a trăi plăcerea fără a provoca conflicte şi capacitatea de a iubi.
- K.Menninger-Normalitatea este capacitatea de a se adapta lumii exterioare cu mulţumirea şi cu capacitatea de a stăpâni fenomenul de aculturaţie.
E necesar a sublinia faptul că enumerarea anterioară nu a rezolvat problema, ci doar a surprins prin nuanţare, modalitatea variată de expresie a normalităţii utopice într-o contextualitate dată.
d) normalitatea ca proces reprezintă o rezultantă a subsistemelor care operează şi interacţionează între ele, producând în final, schimbarea. În cadrul acestui concept, o atenţie trebuie acordată în primul rând modului în care se circumscriu unei dezvoltări „in extenso” conceptul de normal şi patologic, fapt care la un moment dat poate schimba scara valorilor umane.
În cadrul celor mai recente preocupări privind fenomenul de normalitate, literatura de specialitate adaugă celor cunoscute, legătura cu adaptarea şi comunicarea, văzute cele două ca un demers cognoscibil
necesar noilor cerinţe ale dezvoltării valorii umane într-o comunitate dată.
Astfel, Tudose Fl.(2003) surprinde elementul de legătură dintre normalitate şi comunicare. După acelaşi autor „normalitatea presupune o capacitate de comunicare şi elaborare continuă a informaţiei care să asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial, social sau grupal”.
Relaţia dintre normalitate şi adaptare presupune acea legătură care poate porni de la faptul că adaptarea, după Tudose Fl.(2003), este un echilibru care se stabileşte între personalitate şi lumea înconjurătoare, lume constituită din persoane, situaţii, spaţiu cultural, obiecte, etc.
Fiind un proces mai complex, adaptarea se raportează şi la modalitatea în care asumarea unui risc sau a unui eşec, poate influenţa în final, un comportament adaptiv al unei persoane, ca efect al existenţei sau nu a
Ce-ar fi normalitatea în fapt? Poate, aşa cum spunea R.E.Money-Kryle “capacitatea de a atinge deplina conştiinţă de sine care de fapt nu este niciodată pe deplin obţinută”.
Şi cu toate acestea în opinia lui Rafe J. există 5 criterii sau “puncte cardinale” când “omul va fi considerat cu atât mai normal , cu cât este mai aproape de punctul cardinal teoretic”. Astfel, Athanasiu A.(1983) unul dintre cei pentru care “psihologia medicală” este cea de cunoaştere reală a vieţii psihice, interpretează catalogarea enunţată interior sub forma:
1. interdependenţa psihofizică = omul este cu atât mai sănătos cu cât îşi simte mai puţin organismul funcţionând, iar fenomenele psihonormale trebuie să-şi păstreze o autonomie cât mai neîntreruptă faţă de eventualele afecţiuni somatice;
2. calitatea funcţiilor psihice = organele, în calitatea lor de instrumente trebuie să fie intacte, iar funcţiile psihice se cer cât mai perfecţionate prin exerciţii;
3. direcţia (orientarea) formelor efective = se pretinde un just raport între “autodefiniţie” (apărarea şi afirmarea de sine) (Selbstbehamptung)) şi dăruirea, devotamentul (Hingabe);
4. raportul cu realitatea = în mijlocul “valorilor vieţii”, izotonia se cere menţinută în ciuda eşecurilor care deprimă, în ciuda succeselor care exaltă-şi aceasta printr-o neîncetată şi obiectivă examinare a realităţii;
5. menţinerea unităţii sufleteşti = aceasta însemnând:
a) -unitatea de tonus (egalitate de dispoziţie, continuitate de efort)-care se menţine prin intervenţia iniţiativei;
b) -unitate de conducere (coeziune psihică, acord între idei şi între gând şi fapte)-perfectată prin străduinţă;
c) -unitate de atitudine-garantată de adeziunea masivă a afectivităţii noastre la câteva “constante”.
Căutarea între existenţa elementului de
din partea psihologului cât şi a medicului, deoarece, aşa cum afirma Rudică T, Costea D.(2004) “normalitatea psihică nu exprimă altceva decât acea nevoie de coeziune, de coerenţă a sistemului personalităţii, care-l menţine pe individ, pentru un timp mai îndelungat, consecvent cu sine însuşi, pentru a putea persevera astfel pe linia scopurilor sale fundamentale în viaţă”.
De fapt, este o recunoaşte a ceea ce Mărgineanu N.(1944) prezenta prin elementul de sănătate, ca fiind o colaborare armonică între forţele psihice, corporale şi sociale, un “rezultat al adaptării sau integrării forţelor sufleteşti … la sine, la corp şi la societate”.
Acelaşi autor aminteşte faptul că persoana sănătoasă sufleteşte se poate recunoaşte după două trăsături principale şi anume:
a)-sentimentul de bună stare, linişte şi pace interioară;
b)-relaţii “normale” cu semenii şi societatea, iar omul normal e un “om de înţeles, cu care convieţuirea nu e numai cu putinţă, ci chiar plăcută”.
În acelaşi context al exprimării, Mărgineanu N.(1944) vorbeşte şi despre sentimentul de suferinţă care este uneori rezultatul unui efort spre mai multă ordine şi echilibru, subliniind faptul că sunt “negaţia ideii de boală, iar adaptabilitatea depinzând de grup şi individ, ştiind că
“geniul nu a fost niciodată iubit de cei din jurul său”.
3.2. Relaţia dintre anormalitate şi boală
În antiteză cu starea de normalitate, apare cea de anormalitate definită ca fiind o “abatere de la normă”
fapt care determină apariţia bolii ca o discontinuitate a
De aceea, anormalitatea Iamandescu I.B.(2002) apare mai degrabă în raport cu o perturbare de fundal, iar boala implică întotdeauna un aspect procesual; anormalitatea se referă mai ales la structura şi organizarea psihică, iar boala implică un proces morbid.
Se profilează a fi o relaţie indesctructibilă între boală şi starea de anormalitate? În această situaţie
“compatibilitatea” este aceeaşi, astfel Lăzărescu M.(1994) remarca faptul că, boala se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sensul deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare. Practic, este momentul în care, din punct de vedere psihologic, boala vs. anormalitatea, crează acel disconfort psihic şi fizic ce aduce disfuncţionalitatea, pe o perioadă de timp limitativ sau nu, fapt observat mai ales în cadrul comunicării cu semenii şi apartenenţei sau nu la comunitate.
De fapt, calitatea stării de anormalitate poate să ducă sau nu la destructurare şi dezadaptare. Aici este
momentul de a puncta faptul că anormalitate poate crea prejudecăţi atunci când, orice reacţie la o stare de normalitate, aduce suspiciunea anormalităţii, nemaitrecută prin prisma de “abatere”. Astfel, curentele din literatură şi artă s-au constituit la un moment dat într- o astfel de “anormalitate” ele fiind de fapt, o exprimare a creativităţii şi unicităţii celui în cauză. De aceea, atât normalitatea vs. anormalitatea cât şi anormalitatea vs.boala, e necesar a fi decodificate având o structură aparte, ele dând situaţiei respective, girul patologic sau nu. A cataloga şi înregimenta “ad literam” întreaga experienţă umană între cei doi poli, ai normalului şi anormalului, reprezintă pasul înapoi şi nu înainte al cunoaşterii valorii umane. Certificând practic cele spuse, Coleman J. şi Broen W.E.Jr.-stabilesc o serie de termeni care se referă la comportamente anormale ca:boală psihică, comportament neadecvat, tulburări emoţionale, tulburări comportamentale, tulburări psihice-arătând că
delimitarea sferei unui asemenea comportament care variază în funcţie de o serie de criterii şi modele (Tudose Fl.-2003). Asfel ajungem la apariţia comportamentelor anormale, fapt care înclină balanţa spre abordarea psihiatrică a individul, pornind de la “abaterea vieţii psihice” a celui în cauză.
În acest context Enăchescu C.(2001)-surprinde evoluţia spre anormalitate, în patru tipuri comportamentale şi anume:
1) -comportamentul de tip criză bio-psihologică de dezvoltare sau involuţie (pubertate, adolescenţă, climax, andropauză) cu caracter pasager şi reversibil;
2) -comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce crează dificultăţi de adaptare;
3) -comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale, agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic;
4) -comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).
Toate converg în principiu spre chintesenţa spuselor lui Hipocrat şi anume “nu există boli ci numai bolnavi”, fapt ce denotă că “boala” se dezvoltă nu numai în funcţie de natura şi intensitatea agentului patogen, ci în funcţie de reactivitatea bio-psihică a individului, de coeficientul de psihogenie pe care acesta îl dezvoltă faţă de agresiunea psihică sau somatică, de experienţa sa patologică, în ultimă instanţă, în funcţie de personalitatea sa”, Ionescu G.(1973).
Acceptarea stării de anormalitate sau/şi de situaţii anormale într-un “nomeclator” al evenimentelor vizavi de
de la “unghiul drept” este sau nu semnificativă în planul activităţii umane. Atunci, psihicul îşi manifestă forţa de a echilibra dezechilibrul şi a armoniza dezarmonia.
Post-scriptum:
Normalitatea şi anormalitatea-“oglinzi paralele”
care totuşi “au un punct comun”, anume, capacitatea omului de a trăi în armonie şi de a manifesta atitudini în dezacord cu dezvoltarea fiinţei umane. Când se înclină balanţa spre anormalitate? Atunci când, spunea L. Blaga
“neînţelesul se preschimbă-n neînţelesuri şi mai mari”.
Cap. 4. Între evenimentul de viaţă şi vulnerabilitate
Cuvinte cheie:
-stil de viaţă-experienţă-eveniment-vulnerabilitate- cauze-consecinţe-efect-
4.1. Stilul de viaţă-amprentă psihologică
Dacă în popor se spune că-l poţi cunoaşte pe om după vorbă şi “călcătură” (adică pas-cum păşeşte), aşa şi psihologii adaugă unei observaţii a individului şi stilul său de viaţă. De fapt, Rudică T, Costea D (2004) aminteau faptul că “stilul de viaţă interioară al unora este curiozitatea de a înţelege un fapt de viaţă până în ultimele lui rădăcini şi consecinţe, iar al altora, onoarea faţă de întrebări, în fapt faţă de conştiinţă”.
Atunci, stilul de viaţă presupune după Lupu I, Zanc I, Săndulescu C(2004), un comportament repetitiv habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai, aflat totuşi sub controlul limitat al familiei şi individului, în cadrele impuse de resursele lor economice.
Stilul de viaţă se personalizează, de aceea schimbarea, atitudinea şi conduita, sunt cele care-l influenţează cumulând de fapt, dependenţa celor doi factori, Weber M.(1993)- şi anume:
1) comportamentul de viaţă , făcând referire la opţiunile pe care oamenii le au în alegerea unui anumit stil de viaţă;
2) şansele vieţii, ca reprezentând probabilitatea realizării practice a acestor opţiuni personale, având în vedere condiţiile structurale necesare obţinerii unui anumit stil de viaţă, aprecierea făcându-se în mod special pentru cele economice;
Pentru că, la un moment dat stilul de viaţă poate
“acumula” variate influenţe pornind unele de la etică şi morală, ajungând până la realizarea relaţiei comportament-comunitate, stilul de viaţă suscită şi azi interes, atât din partea psihologilor cât şi a medicilor.
Dacă cei din urmă privesc de cele mai multe ori stilul de viaţă prin prisma alimentaţiei şi viciilor (alcool, tutun, drog) într-un cuvânt-al biologicului, psihologul surprinde şi alte aspecte care, cu siguranţă converg spre menţinerea sănătăţii atât psihice cât şi fizice.
Chiar dacă am avea impresia că pare puţin
“desuet”-Driscoll R. şi Eckstein D. au elaborat o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din lumea animală:
- tigrul = o persoană în general agresivă, îi place să-şi exercite autoritatea asupra anturajului, să fie în centrul atenţiei şi insistă să-şi croiască un drum propriu în viaţă;
- cameleonul = conformist, flexibil, înfruntă problemele existenţiale în mod indirect;
- broasca ţestoasă = persoana este retrasă, discretă, serioasă, descurcăreaţă şi plină de zel, duce o viaţă stabilă, echilibrată;
- vulturul = individualist, egoist, nu ţine seama de părerea opiniei publice, calcă în picioare interesele altora pentru a-şi realiza scopurile personale;
- somonul =persoană dârză, opozantă, preferă să
“înoate împotriva curentului”, nu împărtăşeşte valorile dominante din comunitatea în care trăieşte.
(după Lupu I, Zanc I, Săndulescu C-2004) .
Mergând în aceeaşi notă, de a surprinde din varii perspective stilul de viaţă, vom atinge şi secvenţa de optimism şi pesimism care, influenţează atât starea de sănătate a individului, personalitatea acestuia cât mai
ales, relaţia dintre medic şi pacient, în ideea că actul medical presupune comunicare şi relaţionare.
Este un punct de vedere pe care consider că din compartimentări psihologice, în dualitatea sa, are o importanţă deosebită, ştiind că starea de spirit a pacientului abordată şi din perspectiva stilului de viaţă, este influenţată atât de optimism cât şi de pesimism.
S-au remarcat astfel că, Seligman M.E.P.(2004) pornind de la propriile cogniţii, exprimări ca:
-modul în care gândim, mai ales despre sănătate, ne influenţează sănătatea;
-optimiştii iau mai puţine boli decât pesimiştii;
-optimiştii au obiceiuri de îngrijire a sănătăţii mai bune decât pesimiştii;
-sistemul nostru imunitar poate funcţiona mai bine dacă suntem optimişti;
-avem dovezi că optimiştii trăiesc mai mult decât pesimiştii;
