DE LA 1850 PÂNĂ ÎN PREZENT

(1)

(2)

Jonathan Fenby (n. 1942), scriitor, jurnalist și analist britanic, a lucrat ca editor al ziarelor The Observerşi South China Morning Post, apoi la Reuters World Service; a ocupat poziţii importante în redacţiile publicaţiilor The Economist, The Independentși The Guardian. În prezent este director executiv şi director pentru China al serviciului de analiză Trusted Sources. Comandor al Ordinului Imperiu - lui Britanic. Este Cavaler al Legiunii de Onoare şi al Ordinului Național de Merit al Franței.

Printre cărţile sale se numără Dealing with the Dragon: A Year in the New Hong Kong (2001), Generalissimo: Chiang Kai-Shek and the China He Lost (2003), Alliance: The Inside Story of How Roosevelt, Stalin and Churchill Won One War and Began Another (2006), The Seventy Wonders of China(2007), Dragon Throne (2008), Tiger Head, Snake Tails: China Today, How It Got There and Where It Is Heading (2012), Will China Dominate the 21^stCentury?(2014), The History of Modern France (2015).

The Penguin History of Modern China: The Fall and Rise of a Great Power, 1850 to the Present a fost selectată ca una dintre cărţile anului 2008 de publicaţiile The Economist şi Financial Times.

(3)

Traducere din engleză de Mugur Zlotea

DECĂDEREA ȘI ASCENSIUNEA

UNEI MARI PUTERI,

DE LA 1850 PÂNĂ ÎN PREZENT

(4)

Redactor: Mona Antohi Coperta: Angela Rotaru

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corectori: Cristina Jelescu, Cecilia Laslo

DTP: Corina Roncea, Carmen Petrescu, Dan Dulgheru Tipărit la Art Group

Jonathan Fenby

The Penguin History of Modern China: The Fall and Rise of a Great Power, 1850 to the Present

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Fenby, Jonathan

Istoria Chinei moderne: decăderea şi ascensiunea unei mari puteri, de la 1850 până în prezent / Jonathan Fenby;

trad. din engleză de Mugur Zlotea. – Bucureşti: Humanitas, 2018 Conţine bibliografie. – Index

ISBN 978-973-50-6078-7 I. Zlotea, Mugur (trad.) 94

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin email: [email protected] Comenzi telefonice: 021 311 23 30

(5)

Pentru Renée, din nou cu dragoste

(6)

Cuprins

Mulţumiri. . . 9

Notă despre transliteraţie. . . 11

Lista ilustraţiilor . . . 12

Lista hărţilor. . . 15

Introducere . . . 27

Partea I: Sfârºitul imperiului 1. Fiii Cerului . . . 47

2. Revolte . . . 59

3. Puncte tari şi puncte slabe . . . 75

4. Reformă şi reacţii . . . 95

5. Prinşi la colţ. . . 115

6. Ultimul act. . . 129

Partea a II-a: Revoluþie ºi republicã 7. Un copil foarte mic . . . 151

8. Comandanţii militari . . . 168

9. Gheaţă şi cărbune . . . 183

10. Dezbinaţi rămânem. . . 205

Partea a III-a: Rãzboaie fãrã sfârºit 11. Duşmanul inimii . . . 235

12. Duşmanul pielii . . . 246

13. Marşul lui Mao . . . 265

14. Război total . . . 276

15. Marea retragere. . . 286

16. Alianţe încurcate . . . 309

17. Ultima bătălie . . . 331 CUPRINS 7

(7)

Partea a IV-a: Domnia lui Mao

18. Câştigătorul . . . 353

19. Intrigi şi planuri . . . 373

20. Saltul spre dezastru . . . 390

21. Foamete şi retragere . . . 407

22. Demoni şi monştri . . . 428

23. Război civil pe toate fronturile . . . 455

24. Interludiul american . . . 475

25. Numai Cerul poate şti . . . 485

Partea a V-a: Epoca lui Deng 26. Cu atuurile pe masă . . . 505

27. Să ﬁi bogat nu este un păcat . . . 553

28. Nori de furtună . . . 542

29. Primăvara din Beijing . . . 554

30. Trei săptămâni în mai . . . 566

31. Masacrul din Beijing . . . 580

Partea a VI-a: Jiang Zemin ºi Hu Jintao 32. Generaţii noi şi vechi . . . 599

Epilog . . . 627

Note . . . 635

Bibliograﬁe . . . 663

Anexe Instituţii şi personalităţi ale Chinei moderne . . . 687

Împăraţii de la ﬁnalul dinastiei Qing . . . 693

Creşterea economică a Chinei între 1976 şi 2006 . . . 693

Conducerea Partidului Comunist după fondarea Republicii Populare Chineze . . . 694

Structura centrală a Partidului Comunist Chinez . . . 694

Indice . . . 695

(8)

Notã despre transliteraþie

Sistemul principal de transliteraţie folosit în carte este pinyin, cu excepţia câtorva nume, cum sunt cele ale lui Sun Yat-sen, Chiang Kai-shek, familia Soong sau Canton, pentru că acestea sunt mult mai cunoscute în vechea transliteraţie Wade-Giles. Pentru unele oraşe au fost indicate vechile transliteraţii în note de subsol.

(9)

Lista ilustraþiilor

Creditele fotograﬁce sunt indicate în paranteze.

PARTEA I

1. Împărăteasa văduvă Cixi, împreună cu eunucul-şef.

2. Prinţul Gong.

3. Li Hongzhang şi Gladstone, cca 1870, la Castelul Hawarden, Ţara Galilor. (Getty Images)

4. John Charles Oswald în camera de ceai a companiei sale din Fuzhou, în jurul anului 1890. (Fotograf necunoscut: Colecţia Oswald, SOAS [Os05–164]) 5. Puyi şi tatăl său, prinţul Chun. (Getty Images)

6. Comandantul manciurian Jung-lu.

7. Prizonieri boxeri arestaţi, cca 1900. (Copyright © Bettmann/CORBIS) 8. Mineri din Shanxi, începutul secolului XX. (Father Leone Nanni/PIME MILAN) 9. Femei cu picioare legate. (Father Leone Nanni/PIME MILAN)

10. Yuan Shikai şi generalii chinezi după inaugurare, 1912. (Getty Images) 11. Întâlnirea naţionaliştilor într-un salon din Shanghai, la ﬁnele anului 1911.

12. Zhang Xueliang.

13. Li Zongren.

14. Yan Xishan.

15. Feng Yuxiang.

16. Sun Yat-sen şi soţia sa, Soong Qingling, 1916. (Getty Images) 17. Chiang Kai-shek şi bancherul Soong Ziwen. (T.V. Soong)

18. Liderii Partidului Naţionalist (KMT – Kuomintang) se întâlnesc pentru cel de-al Doilea Congres al partidului, la Canton, în 1926. (Fu-Bingchang: Colecţia Fu Bingchang [fu-n086])

21. Călăi naţionalişti înăbuşind revolta din Canton, ﬁnele anului 1927. (North China Herald)

PARTEA A II-A

22. Mao Zedong şi Zhou Enlai la baza de la Yan’an, în Shaanxi, 1937, după Marşul cel Lung. (Muzeul de Arheologie şi Etnologie Peabody, Universitatea Harvard – Fundaţia Owen Lattimore)

12 ISTORIA CHINEI MODERNE

(10)

23. Soldaţi japonezi luându-se la întrecere care decapitează mai mulţi chinezi.

25. Trepte urcând de pe malul Fluviului Yangtze, Chongqing, 1910. (Colecţia W.

Swire SOAS [SW19–066])

26. Chiang Kai-shek, doamna Chiang şi consilierul american Joseph „Joe-Oţet“ Stilwell.

(Graţie Fundaţiei George C. Marshall, Lexington, Virginia. GCMRL 3460) 27. Chongqing în ﬂăcări, 1939. (Getty Images)

29. Ailing, Meiling şi Qingling Soong se întâlnesc cu femei soldat din armata naţionalistă.

30. Femei comuniste prizoniere. (Time & Life Pictures/Getty Images)

31. Guvernatorul Model cu pilulele cu otravă. (Time & Life Pictures/Getty Images) 32. Capul unui comunist agăţat de un zid, după capturarea acestuia lângă Shanghai,

1948. (Time & Life Pictures/Getty Images)

33. Trupele naţionaliste se pregătesc de luptă în războiul civil din Manciuria, 1948.

(Time & Life Pictures/Getty Images)

34. Refugiaţi părăsind Shanghaiul cu trenul, 1949. (Time & Life Pictures/Getty Images)

35. Chiang Kai-shek spre ﬁnalul regimului naţionalist, în 1938. (Time & Life Pictures/Getty Images)

36. Mao Zedong anunţă fondarea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949.

(New China Pictures/Magnum Photos)

37. Agricultură tradiţională, provincia Sichuan, 1957. (Marc Riboud/ Magnum Photos)

PARTEA A III-A

38. Mao Zedong, armata şi poporul sărbătoresc noua ordine în 1949. (Ilustrator necunoscut, Institutul Internaţional pentru Istorie Socială, Olanda)

40. Mareşalul Lin Biao, 1948. (Fotograﬁe AP)

41. Mao înotând la Lushan în 1959, înainte de a lansa epurarea foştilor asociaţi.

(Agenţia de ştiri Xinhua)

42. Mao se întâlneşte cu Richard Nixon, Beijing, 1972, împreună cu Zhou Enlai şi Henry Kissinger. (Colecţia de fotograﬁe Ollie Atkins, Colecţii şi arhive speciale, Biblioteca Universităţii George Mason)

43. Furnalele din fundul curţii lansează Marele Salt Înainte, 1941. (Wu Yinxian/

Magnum Photos)

44. Revoluţia Culturală a dezlănţuit o mişcare anarhică uriaşă, din 1966 până în 1976. (AFP/Getty Images)

45. Aşa-numiţi duşmani de clasă purtaţi prin oraş cu coifuri de hârtie în cap, 1967.

46. Văduva lui Mao şi asociaţii acesteia din Clica celor patru, lângă trupul neînsu - ﬂeţit al lui Mao, 1976. (AFP/Getty Images)

47. Demonstrant jubilând în Piaţa Tian’anmen, în timpul protestelor din primăvara anului 1989. (Stuart Franklin/Magnum Photos)

48. Secretarul-general Zhao Ziyang, în Tian’anmen, 19 mai 1989. (STR/AFP/Getty Images)

LISTA ILUSTRAÞIILOR 13

(11)

49. Victimă din timpul avansului forţelor armate, 4 iunie 1989. (Fotograﬁe AP) 50. Tancuri trecând peste corturile protestatarilor din Piaţa Tian’anmen, 4 iunie

1989. (Koichi Imaeda/Magnum Photos)

51. Imagine murală a lui Deng Xiaoping, 1993. (Marc Riboud/Magnum Photos) 52. Premierii Zhu Rongji şi Li Peng, 1995. (Robyn Beck/AFP/Getty Images) 53. Liderii Partidului Comunist, Hu Jintao şi Jiang Zemin, 2004. (AFP/AFP/Getty

Images)

54. O fabrică de procesare a cărnii de pui din nord-est, provincia Jilin, 2005. (Graţie lui Edward Burtynsky şi Flowers East Gallery, Londra)

(12)

Lista hãrþilor

1. Porturile deschise în urma tratatelor cu puterile străine 2. Revoltele din China

3. Perioada comandanţilor militari 4. Războiul cu Japonia

5. Beijing: Piaţa Tian’anmen şi împrejurimile 6. Beijing: complexul rezidenţial Zhongnanhai 7. Tipurile de culturi şi zonele de cultivare din China 8. Zonele de creştere economică

(13)

PARTEA I

SFÂRªITUL IMPERIULUI

Timp de peste 2000 de ani, nu a existat în lumea aceasta nici un suveran care să se poată compara cu împăraţii chinezi, care susţi - neau că sunt mijlocitori între Cer şi Pământ, păstrători ai armoniei celeste şi întrupare a sensului universal; erau înconjuraţi de o aură mitologică, iar natura lor aparte şi unicitatea ţării erau la fel de importante precum suprafaţa imensă peste care domneau.

China este o ţară cu o cultură şi o civilizaţie cu totul deosebite de cele ale statelor-naţiune occidentale. În vreme ce după căderea Impe riului Roman Europa s-a împărţit în state diferite, China a rămas unită şi şi-a păstrat sistemul imperial, în ciuda a două mari perioade de dezbinare. Locuitorii acestor ţinuturi considerau că ţara lor era un loc deosebit şi nu avea nimic de învăţat de la ceilalţi:

„China trebuie văzută ca originea tuturor celorlalte state“, spunea un personaj dintr-un roman clasic din secolul al XIX-lea. La începu - tul seco lului XX, când un guvernator de provincie a primit o hartă a lumii a spus că era probabil greşită, pentru că apărea pe ea şi Oceanul Pacific. „Statele Unite se învecinează cu China“, a explicat el. „Trebuie să fie aşa, doar China stă în mijlocul tuturor ţărilor.“¹ În 1644, trupele manciuriene din partea de nord-est au trecut Marele Zid şi au capturat Beijingul din mâinile rebelilor care pro - fitaseră de vacuumul de putere format de declinul casei domnitoare Ming, pentru ca apoi să-şi extindă autoritatea peste întreaga ţară şi să guverneze sub numele dinastic de Qing (Puritate). China a atins apogeul sub trei mari împăraţi care au domnit între 1661 şi 1795, influenţa sa făcându-se simţită peste aproape 10 milioane de km², inclusiv în Taiwan, Tibet, stepele nordice şi Xinjiang, o zonă deşertică uriaşă din partea de vest. Încă de la început, dinas - tia Qing a adoptat formele de guvernare şi tradiţiile chineze, dar au existat şi limite ale guvernării lor, multietnice, şi multi culturale.

Populaţia majoritară han a fost obligată să-şi radă părul dinspre I. SFÂRªITUL IMPERIULUI 45

(14)

frunte şi să şi-l împletească pe cel din vârful capului în coadă, ca semn de supunere. Mariajul interetnic era interzis, iar populaţiei han nu îi era permis să se mute în Manciuria. Drept rezultat, clasa condu cătoare a rămas străină pentru majoritatea supuşilor săi.

Imperiul era atât de întins şi aparent atât de prosper, încât dinastia Qing nu era interesată de restul lumii. În momentele de maximă dezvol tare, imperiul cumula probabil o treime din bogăţia globală. În 1793, împăratul a dat dispreţuitor la o parte darurile primite de la trimişii bri ta nici şi l-a informat pe ambasadorul Lord Macartney: „Avem tot ce ne trebuie.“ Macartney era însă de altă părere: „Imperiul chinez este ca un cuirasat de primă mână, dar vechi şi gata să se scufunde, pe care o serie de ofiţeri capabili şi vigilenţi au reuşit să-l ţină pe linia de plutire în ultimii o sută cinci zeci de ani şi să-şi intimideze vecinii doar prin mărime şi înfăţişare“, a scris el după întoarcerea în Marea Britanie. „Dar în mo men tul în care comanda ajunge în mâinile unui nepriceput, îţi poţi lua adio de la disciplină şi siguranţa navei. Probabil că nu se va scufunda imediat, probabil că va pluti o vreme în derivă şi apoi va fi azvârlită în bucăţi la mal; dar nu va mai putea niciodată să fie reconstruită pe vechiul schelet.“ Istoria Chinei din secolul al XIX-lea va arăta care din cei doi a avut dreptate.

(15)

1

Fiii Cerului

Aşezaţi pe Tronul Dragonului din Oraşul Interzis din Beijing_*, împăraţii chinezi reprezentau un sistem bazat pe învăţăturile confucianiste, pentru care armonia socială şi naturală era crucială, pretinzând veneraţia tuturor. Manifestându-şi maiestuozitatea prin ceremonialuri elaborate şi artă, dinastiile care au condus China susţineau că au statut semidivin.

Conducătorul stătea deoparte şi apărea foarte rar în public, cu excepţia ocaziilor simbolice cum era procesiunea la marele Templu rotund al Ceru - lui, aﬂat în partea de sud a capitalei, unde se ruga zeilor. De cele mai multe ori, mânca de unul singur, alegând dintr-un număr imens de feluri de mâncare servite de eunuci. Noaptea, concubina aleasă era adusă în dor - mi torul imperial învelită într-un halat din mătase roşie şi apoi aşezată goală la picioarele patului.

Mitologia imperială şi tradiţia confucianistă erau adezivul social şi administrativ care ţinea unită o ţară ce se întindea pe doar 7% din supra - faţa globului, dar conţinea o cincime din populaţia acestuia. Dinastiile aveau la bază principiul pietăţii filiale, cea mai importantă dintre valorile tradiţionale. În schimbul supunerii necondiţionate, împăratul promitea să fie binevoitor, să fie atent la nevoile poporului şi să invoce în numele său protecţia divină. Relaţia conducător–supus era valabilă şi la curtea imperială, şi la sate. Se spune că fiecare îi vedea pe cei mai sus decât el ca pe nişte tigri de care trebuia să se ferească, iar pe cei de sub el, ca pe nişte câini numai buni să-i ia la şuturi. Imperiul data din 221 î.Cr., când Primul Împărat se stabilise la Xi’an după ce regatul Qin condus de el reuşise să cucerească toate celelalte regate din jur. Dinastia lui a fost una dintre cele mai scurte din istorie, căzând în anul 207 î.Cr., în timpul domniei fiului său. Casele domnitoare s-au perindat unele după altele,

I. SFÂRªITUL IMPERIULUI 47

* Numele oraşului (care înseamnă „capitala de nord“) era transliterat atunci Peking;

pentru claritate, am folosit peste tot în carte transliteraţia actuală în pinyin, Beijing, inclusiv pentru perioadele în care oraşul nu mai era capitală şi era cunoscut sub nu - mele de Beiping („pacea nordică“).

(16)

au cunoscut momente de creştere şi de declin, câştigând şi apoi pierzând Mandatul Ceresc dăruit de zei, cu o ciclicitate ce a rămas adânc întipărită în mentalitatea colectivă. Civilizaţia chineză a atins apogeul în timpul dinastiilor Tang şi Ming^aşi s-a dezvoltat în timpul unor suverani mai puţin cunoscuţi. În tot acest timp, a existat ameninţarea triburilor no - made din stepă şi au avut loc două invazii majore din nord, a mongolilor, de la sfârşitul secolului al XIII-lea, şi a manciurienilor, de la mijlocul secolului al XVI-lea. Dar ideea puterii centralizate uniﬁcatoare impusă de Primul Împărat a rămas la baza guvernării, iar Mandatul Ceresc pre - su punea că împăratul e dator să aibă grijă de poporul său, deşi lucrurile nu au stat întotdeauna astfel.

China a fost rareori atât de izolată de lume pe cât se spune în istoriile ulterioare. Drumul Mătăsii făcea legătura cu Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi zona mediteraneeană; navigatori şi comercianţi ajungeau în Asia de Sud-Est, India şi Africa. China se vedea pe sine ca ﬁind unică, iar punctul culminant a fost atins în timpul celor trei mari împăraţi din dinastia Qing, dintre 1661 şi 1795, când imperiul se întindea înspre apus până în Asia Centrală, iar vecinii au fost aduşi sub control. Imperiul Qing era o construcţie manciuriană în care China, în ciuda importanţei sale, a fost pusă alături de domeniile din nord, locurile natale ale casei domnitoare; ea a reuşit însă să domine şi astfel au devenit obiceiurile chineze faţa publică a Fiilor Cerului veniţi din ţinuturi îndepărtate.

Într-o societate ordonată conform unei ierarhii stricte, prinţii, man da - rinii şi cărturarii-proprietari de pământuri loiali dinastiei manciu riene care ocupase tronul în 1644 şi domnea peste majoritatea han erau împărţiţi pe grade indicate de robe şi insigne. Conduita potrivită şi since - ritatea erau văzute ca având cea mai mare importanţă, aşa cum se spunea şi în textul clasic Marea învăţătură: „Cei ce doreau să-şi aducă regatul la ordine îşi orânduiau întâi familia, or, dorind să facă aceasta, pe sine mai întâi se construiau, voind să se construiască pe sine, întâi îşi îndreptau inima, dorind să-şi îndrepte inima, mai întâi căutau sinceritatea în cuget.“^b

Era firesc ca într-o astfel de cultură capitala să fie construită în aşa fel încât să reflecte măreţia regimului şi a conducătorului. Oraşul Interzis a fost aşezat în centrul metropolei care, după câteva încercări eşuate, a devenit centrul imperiului. Fiii Cerului locuiau în spatele unui şanţ lat de 52 de metri şi un zid înalt de 10 metri şi lung de peste 3,5 kilometri care delimita ceea ce se numea „Marele Lăuntru“. Sălile şi porţile erau înăl ţate pe terase de marmură, în mijlocul unor curţi uriaşe. Totul era

aDinastia Tang a durat între 618 şi 907, iar dinastia Ming, între 1368 şi 1644 (n.tr.).

bFlorentina Vişan, Prelegeri de confucianism. Cărţile confucianiste Marea învă - ţăturăşi Mijlocul invariabil, vol. 2, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2012, p. 47 (n.tr.).

(17)

simbolic – palatele interioare erau decorate cu dragoni care simbolizau puterea şi phoenicşi care simbolizau longevitatea. Edictele imperiale erau purtate până în balconul Porţii Păcii Celeste (Tian’anmen) pe tal - gere ornate şi acoperite cu umbrele galbene, culoarea impe rială, de unde le era dată citire cu voce tare, înainte de a ﬁ distribuite în toată ţara.

Împăraţii erau văzuţi ca semidivini, dar aceasta nu însemna că şi dinastia va dura o veşnicie, istoria Chinei ﬁind un ciclu constant de mă - riri şi decăderi. Mandatul Ceresc era etern, dar cine îl deţinea era o cu totul altă problemă. Când zeii îşi manifestau nemulţumirea îngăduind apariţia unor revolte sau provocând dezastre naturale, însemna că era tim pul pentru o schimbare. Comandanţi militari ambiţioşi sau conducă - torii revoltelor susţineau că ei erau cei aleşi să urce pe tron. Astfel, eternul se împletea cu temporarul, într-un sistem care permitea accesul sângelui proaspăt la vârf, fără a schimba fundamental sistemul.

Alături de proclamarea autorităţii imperiale asupra întregului impe - riu, ceea ce nu era întotdeauna conform cu realitatea, predomina şi un concept de existenţă ce se raporta întotdeauna la trecut. Primele decenii ale guvernării manciuriene au fost marcate de revolte, inclusiv una care a cuprins zece provincii. Ideea de bază era menţinerea stabilităţii, nu schimbarea. Scopul regimului părea să fie acela de „a ţine evidenţa faptelor trecute, a legitima cele deja împlinite şi a înăbuşi în faşă orice i se pune dinainte“, scria la sfârşitul secolului al XIX-lea un observator atent, Robert Hart, şeful vămilor britanice. Soluţia pentru pacea univer - sală dată în textul confucianist Marea învăţăturăera „să fie ordine în ţară“. „Generaţii întregi s-au călăuzit după învăţăturile confucianiste, care dau importanţă relaţiilor interumane corecte între suveran şi ministru, tată şi fiu, conducător şi supus, superior şi inferior“, scria un general intelectual important de la mijlocul secolului al XIX-lea. „Totul trebuie să stea la locul potrivit, la fel cum nu poţi pune o pălărie în locul unui pantof sau invers.“

Femeile erau printre cei care trebuiau să-şi cunoască locul şi să-l respecte. Ele nu trebuiau să ﬁe nimic altceva decât soţii ascultătoare şi mame virtuoase, deşi uneori mai erau şi „femei-intelectual“ care citeau, studiau şi scriau poezie, în iatacurile locuinţelor lor. Femeile erau căsă - torite de tinere şi nu aveau voie să aibă contacte cu bărbaţii din afara familiei; soţii lor nici nu se gândeau să le prezinte cunoştinţelor, sau să vorbească despre ele. Statutul lor era simbolizat de picioarele legate pe care bărbaţii han le găseau foarte atrăgătoare. şi de aceea interzicerea legării picioarelor în primii ani ai dinastiei Qing nu a avut nici un efect.

Bărbaţii puteau să-şi ia mai multe soţii şi concubine şi să viziteze casele de toleranţă. Un funcţionar imperial care s-a întâlnit cu negus torii străini a scris cât de jenat s-a simţit când aceştia le-au prezentat pe soţiile lor.¹ Urmaşii de sex bărbătesc erau singurii importanţi, pentru că numai bărbaţii puteau să practice cultul strămoşilor. Infanticidul bebeluşilor de sex femeiesc era ceva obişnuit – unui călător în provincia Fujian, din I. SFÂRªITUL IMPERIULUI 49

(18)

anii 1880, i s-a spus că în anumite districte o treime din bebeluşii fete erau fie înecaţi, fie strangulaţi. Singurul lucru la care putea spera o femeie era să fie respectată de copii, conform principiilor confucianiste, şi să aştepte puterea pe care o aveau soacrele asupra nurorilor, numărând anii rămaşi până ajungeau şi ele soacre.²

Pentru a guverna o ţară cât un continent, cu o populaţie care în 1850 ajunsese la 410 milioane, împăraţii depindeau de un sistem birocratic per - fec ţionat de-a lungul secolelor, dar mult prea mic pentru a ﬁ eﬁcient – existau doar 40 000 de funcţionari civili şi militari. Taxele, problemele militare, legiferarea şi numirile pe post erau controlate de împărat. Acesta era asistat de Marele Consiliu, de Marele Secretariat, şase departamente, nouă ministere, guvernatori de provincie şi magistraţi. Comunicarea avea loc prin memorii adresate împăratului, care emitea apoi edicte.

Cenzorii imperiali aveau rolul de a-l informa pe împărat despre proble - mele de guvernare şi greutăţile poporului. Peste două mii de eunuci se strecurau de-a lungul coridoarelor şi prin ungherele Oraşului Interzis, ţesând intrigi şi dispreţuiţi de toţi cei din jurul lor. Cei mai mulţi erau ca vai de ei şi foarte vulnerabili, dar au existat şi eunuci care au condus din umbră şi au adunat averi imense.³

China era împărţită în optsprezece provincii, 1 300 de districte şi 143 de departamente grupate în prefecturi. Principalul funcţionar impe - rial era magistratul, care cumula responsabilităţile de primar, prefect, jude că tor, anchetator, perceptor, inspector, guvernator al închisorii, arhi - var, organizator al examenelor imperiale şi executor judecătoresc. Pentru că nu aveau cum să îndeplinească atâtea funcţii şi pentru că numărul magis traţilor era mult prea mic pentru a exercita un control eﬁcient, se apela la un sistem de autosupraveghere. Erau formate grupuri care numărau câteva mii de gospodării, divizate mai departe în subgrupuri de sute şi apoi de zeci. Şeful ţinea evidenţa ﬁecărei persoane din grup, nota cine venea, cine pleca şi raporta magistratului furturile, participarea la jocuri de noroc, răpirile şi contrafacerea de monede. Sătenii aveau dato - ria de a raporta şefului orice activitate ilegală, altfel făcându-se vinovaţi de infracţiune.

Magistraţii erau socotiţi „tatăl şi mama poporului“; bazându-se pe principiile confucianiste, asigurau pacea şi stabilitatea, erau binevoitori şi prin purtarea lor atrăgeau respectul populaţiei locale. Se presupunea că sunt buni cunoscători ai tradiţiei, pentru că trecuseră toate cele trei niveluri ale examenelor imperiale foarte riguroase, bazate pe clasicele confucianiste^a. Doar că numai 60% din magistraţii din anii 1850 trecuseră aceste examene, alte 20% îşi cumpăraseră posturile, iar restul fuseseră avansaţi pe bază de „recomandări“ sau drept recunoaştere a „meritelor

aClasicele confucianiste sunt textele de bază ale gândirii confucianiste, şi anume Marea învăţătură, Mijlocul invariabil, Analectele, Mencius, Clasica poemelor, Clasica istoriei, Clasica Riturilor, Clasica Schimbărilorşi Analele Primăvara şi Toamna(n.tr.).

(19)

deosebite“. La începutul carierei nu aveau nici un fel de cunoştinţe practice şi erau dependenţi de secretarii particulari care studiaseră sistemul administrativ şi au fost caracterizaţi de un istoric al adminis - tra ţiilor locale din perioada Qing drept „oameni respectaţi pentru inte - gritatea lor“. Existau însă şi unii acuzaţi de luare de mită, formarea unor grupuri de putere sau falsiﬁcarea registrelor de conturi.

În loc să ﬁe „părinţii“ poporului, magistraţii deveneau asupritorii acestuia, din birourile lor din yamen. Codul administrativ impus de Beijing era unul rigid, care nu ţinea cont de deosebirile sau cerinţele regionale.

Veniturile care trebuiau trimise la centru erau mari, iar cheltuielile locale trebuiau susţinute tot din taxe şi impozite. Magistraţii, numiţi pentru o perioadă limitată de trei ani şi fără nici un fel de legături cu locul pe care îl administrau, îşi suplineau salariile mici „storcând“ de la cei din subordinea lor. Erau numiţi pentru o perioadă de numai trei ani, în orice district, aşa că nu aveau rădăcini locale. Cei care le duceau ordi - nele la îndeplinire, lacheii de la yamen, erau nişte bătăuşi corupţi, „ghea - rele şi dinţii“ magistratului.⁴

Funcţionarii din yamen, peste un milion în întreaga ţară, controlau mersul treburilor zilnice. Unul dintre reformişti spunea despre ei că erau deţinătorii adevăratei puteri în China. Erau oameni ai locului care se foloseau de cunoştinţele lor pentru a obţine beneﬁcii; îşi opreau o parte din salariile ce le treceau prin mâini şi cereau bani să se ocupe de pro - bleme legale. Unul dintre magistraţi spunea despre taxele impuse de funcţionarii locali că erau „la fel de multe ca părul pe bou“. Ţăranii din provincia Henan s-au plâns că erau „mai răi decât demonii. Trebuie să plăteşti ca să depui o plângere, pentru ca apoi magistratul să ţi-o refuze.

Şi chiar dacă ţi-o aprobă, nu există nici o garanţie că subordonaţii lui chiar o să ducă deciziile magistratului la îndeplinire. La ﬁecare pas e nevoie de bani. Un proces poate să ruineze întreaga familie.“⁵

Peste tot în ţară, cărturarii-proprietari de pământuri erau parte a sistemului, mână în mână cu magistraţii şi cu înalţii funcţionari din provincii, fiind un factor-cheie în menţinerea stabilităţii. Deşi pot fi văzuţi ca o clasă socială, existau multe deosebiri între ei; unii erau bogaţi, dar nu deţineau nici o funcţie oficială, alţii aveau funcţii oficiale, dar nu aveau bani. Majoritatea erau proprietari de pământuri, mulţi aveau grade imperiale şi legături cu administraţia provincială sau chiar cen trală.

Odată cu trecerea timpului, pătura bogată urbană a devenit tot mai impor tantă, dar a continuat să menţină şi legăturile de familie din zonele rurale. Faptul că negustorii au început să cumpere pământ şi cărturarii- proprietari de pământuri au început să investească în afaceri din zona urbană a dus la apariţia unei reţele de interese.

La mijlocul secolului al XIX-lea, existau 1,4 milioane de cărturari-pro - prietari de pământuri, sau 7,2 milioane dacă se ia în calcul întreaga fami - lie. Aceştia mediau conﬂictele legate de pământ, organizau asistenţa oferită în timpul dezastrelor naturale, aveau grijă de săraci şi suprave gheau I. SFÂRªITUL IMPERIULUI 51

(20)

lucrările publice, primind în schimbul serviciilor putere locală şi privilegii.

Fiii lor erau principalii candidaţi la examenele impe riale, care se organizau mai întâi la nivel local, apoi la nivel de provincie, culminând cu un test în prezenţa împăratului, la Beijing. Acest sistem a fost gândit în aşa fel încât să-i selecteze pe cei mai buni şi să le insuﬂe valorile tradi - ţionale cuprinse în textele care se cereau la examen. Regimul atrăgea tinerii străluciţi oferindu-le bunăstare materială, împiedicân du-i astfel să formeze o clasă a intelectualilor ce putea să constituie o provocare la adresa sistemului, aşa cum s-a întâmplat în Occident. În acest fel, cultura, societatea şi politica au devenit un tot unitar. În mo mentul în care un cărturar-proprietar de pământuri invoca valorile clasice el perpetua tradiţia, susţinând superioritatea confucianis mului, doctrina care stătea la baza imperiului, şi îşi conﬁrma propria sa poziţie.

Cu toate acestea, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fisurile imperiului Qing începuseră să se accentueze. În centru stătea împăratul, care decidea absolut totul şi nu exista nici un fel de instituţie care să poată funcţiona efectiv ca o contragreutate. Disidenţa era percepută drept lipsă de loiali - tate şi era foarte greu pentru cineva să se exprime liber. Memorandu - murile adresate împăratului vorbeau despre abuzurile funcţionarilor, dar ştirile provocatoare nu erau privite cu ochi buni. Importanţa confor - mării la sistem făcea ca orice iniţiativă să fie primejdioasă. Deşi ar fi trebuit să fie imparţiali, cenzorii imperiali erau amestecaţi în intrigile de la Curte şi căutau să beneficieze ei cât mai mult.⁶

Perioada celor trei mari împăraţi, din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a marcat apogeul acestei dinastii, dar în ciuda gloriei şi a maiestuozităţii, ultimul dintre cei trei împăraţi, Qianlong, a lăsat moştenire un imperiu cu foarte multe probleme. Deşi cumula o treime din bogăţia globală, cheltuielile imense, dezvoltarea armatei, războaiele frecvente şi costul administrării imperiului atârnau greu. Taxele acopereau cheltuielile, iar clasa negusto - rilor era prosperă, dar dacă oamenii nu deveneau mai cumpătaţi, regimul risca să se prăbuşească, îşi spunea împăratul.

Succesorul lui Qianlong, Jiaqing, a urcat pe tron în 1796 şi a avut de înfruntat dezordine şi dezastre naturale. Încercarea de îmbunătăţire a situaţiei ﬁnanciare prin reducerea salariilor funcţionarilor de stat a dus la nemulţumire; elitele han susţineau dinastia din interes, nu erau foarte ataşate de o dinastie străină. Coeziunea socială a început să se destrame şi unul dintre intelectualii vremii, Zong Zizhen, a avertizat că „cei bogaţi se iau la întrecere unii cu alţii şi îşi etalează bogăţia, în vreme ce săracii se storc unul pe celălalt până se omoară“. Aceasta, a adăugat el, „va pogorî întunericul între cer şi pământ“⁷.

În 1813, rebelii au intrat în Beijing, iar Fiul Cerului abia a scăpat cu viaţă, înainte ca aceştia să ﬁe alungaţi din oraş. Şapte ani mai târziu, împăratul a murit de inimă, iar pe tron s-a urcat un nepriceput, împăratul Daoguang. Daoguang a fost cel care a interzis comerţul cu opiu, adus de 52 ISTORIA CHINEI MODERNE