Poseidon
c
Heidi,
cfetiţa munţilor
©Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Poseidon.
Ilustraţie copertă: Mircea Rusenescu
Tehnoredactare computerizată: Mariana Răbîncă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SPyRI, JohaNNa
heidi / Johanna Spyri; trad.: Roxana Rusenescu - Bucureşti : Editura Poseidon, 2012
ISBN 978-606-93218-4-3
821.112.2(494)-93-31=135.1
Capitolul 1
Spre muntii înalti
D
in veselul sat Ma - yenfeld, o potecă suie, printre pajişti şi livezi, spre poalele munţilor ce do- mină din această parte în- treaga vale. Se şi simte aici mirosul pătrunzător al ierbii de munte, căci poteca e abruptă și se pierde sus, în pășunile alpine.Într-o dimineaţă senină de iunie, o munteancă tâ- nără și voinică, ducând de mână o fetiţă cu obrajii aprinși, pășea încet pe această potecă. Fetiţa să fi avut cinci ani, dar adevărata ei statură era greu de ghicit, căci, în ciuda soarelui ce începuse să dogorească, purta pe ea două sau chiar trei rochiţe, iar peste ele, un șal gros de bumbac, de culoare roșie. Înfofolită ast- fel și încălţată cu pantofi groși, bătuţi cu ţinte, părea mai voinică – o făptură durdulie care se căţăra ane- voie pe povârnișul abrupt.
, ,
Drumeţele noastre lăsaseră în urmă valea cam de o oră, când pătrunseră în micul cătun Dörfli, aflat la jumătatea distanţei dintre Mayenfeld și imașuri. Era satul natal al tinerei muntence. Sătenii o recunos - cuseră numaidecât, iar porţile și ferestrele începură să se deschidă la tot pasul în calea ei; o strigau, o
chemau, ea le răspundea tuturor, fără să se oprească, înainte de a ajunge până în dreptul ultimei dintre căsuţele risipite ale pitorescului cătun. aici, o voce îi strigă din pragul unei uși deschise:
— Stai puţin, Dete. Dacă mergi mai sus, te-aș în - soţi o bucată de drum, ce zici?
Dete se opri. În clipa aceea, fetiţa își trase mânuţa din mâna ei și se așeză pe jos.
— Ești obosită, heidi? o întrebă tovarășa ei de drum.
— Nu, dar, știi, mi-e cald, răspunse fetiţa.
Ei, dacă îţi mai dai un pic silinţa și mai întinzi și tu niţel pasul, într-o oră suntem sus.
o tânără rotofeie și drăgălașă ţâșni deodată din căsuţa cu pricina și li se alătură drumeţelor noastre.
Fetiţa se ridică și porni în urma femeilor, care se apu- cară să discute cu însufleţire, forfecându-i pe toţi lo- cuitorii cătunului și pe cei din împrejurimi.
— Da’ unde-o duci pe copila asta, Dete? întrebă la un moment dat, noua venită. Nu e cumva micuţa orfană rămasă după sora ta?
— Ba da, ea e și o duc la Unchiul, unde trebuie să rămână.
— Ce tot spui? Ți-ai pierdut minţile, Dete?!!
Cum poţi face una ca asta? Pun mâna în foc că bă- trânul nici n-o să vrea să audă de așa ceva și o să te gonească.
— Cu neputinţă. E bunicul fetiţei și e de datoria lui să facă și el ceva pentru ea. Până azi, am ţinut-o la
mine, dar te asigur, Barbel, că n-o să scap din pricina ei slujba ce mi se oferă. acum e rândul bunicului să facă ceva.
— Spune-mi, Dete, întotdeauna a fost bătrânul atât de sălbatic și de temut?
— habar n-am. De unde să știu? Moșul are acum șaptezeci de ani, iar eu abia am împlinit douăzeci și șase. Cu toate astea, dacă nu mi-ar fi teamă că o să le aud repetate în toată valea, ţi-aș spune bucuroasă unele lucruri, căci, vorba ceea, maică-mea și cu el erau amândoi din Domleschg.
— Cum adică, făcu Barbel jignită, tu nu crezi că aș fi în stare să păstrez un secret? Te asigur că n-o să-ţi pară rău dacă o să-mi spui.
— Bine, dar bagă de seamă, o vorbă să nu sufli!
Și Dete își întoarse privirea spre a se convinge că heidi n-o putea auzi. Copilul, însă, ia-l de unde nu-i;
de câteva clipe se desprinsese de cele două femei, iar acestea, în toiul aprinsei discuţii, nici nu-i simţiseră lipsa. Dete se opri. Pe poteca șerpuitoare nu era ni- meni și se putea vedea pe ea până la Dörfli...
— Gata, am ajuns, răspunse Barbel. am ceva de vorbit cu mama lui Peter, paznicul de capre. Știi, în timpul iernii, toarce pentru mine. Drum bun, Dete, și noroc!
Dete strânse mâna tovarășei de drum și rămase pe loc s-o urmărească din ochi până la micuţa cabană cafenie, aflată la câţiva pași de marginea potecii.
Cabana, ce se înălţa la jumătatea drumului dintre sat
și pășuni, era atât de veche și atât de dărăpănată, încât marele ei noroc era văgăuna în care se adăpostea.
Când vântul sufla cu putere, toate scârţâiau și tros- neau în ea, din încheieturi: ușile, ferestrele și chiar grinzile din acoperiș. Dacă s-ar fi aflat undeva în vâr- ful muntelui, vântul föehn1ar fi smuls-o din pământ și ar fi prăvălit-o la vale.
aici locuia Peter, căprarul, un băiat de unsprezece ani, care dis-de-dimineaţă cobora în Dörfli să ia ca- prele spre a le duce la păscut. abia spre seară se în- torcea el în sat, cu caprele lui. ajuns în piaţă, vâra două degete în gură și șuiera și, la acest semnal, copiii satului dădeau fuga din toate părţile să-și ia acasă ca- prele; era, de altfel, singurul moment al zilei când Peter se simţea mai aproape de semenii lui. acasă, ce-i drept, le avea pe mama și pe bunica oarbă și săracă, dar cum el pleca în zori și nu se întorcea la vatră decât seara târziu, nu-și petrecea acasă, unde s-ar mai fi putut bucura de tovărășia altor copii, decât timpul cât să-și bea laptele și să mănânce o bucată de pâine, și noaptea, când dormea. Tatăl lui, și el căprar în tine - reţe, murise cu câţiva ani în urmă, răpus într-un ac- cident de muncă, în pădure; mama, Brigitte, era cunoscută pretutindeni sub numele de Căprăreasa, iar bătrânei îi spuneau cu toţii, simplu, bunica.
_____________
1föehn = vânt cald, uscat și puternic, care bate primăvara dinspre crestele alpine ale munţilor din Elveţia și austria spre văi, grăbind topirea zăpezilor.
La început, fetiţa îl urmări anevoie, sufocându-se în îmbrăcămintea ei prea groasă. Nu scotea, însă, o vorbă și se uita cu uimire când la Peter, care zburda desculţ pe pajiștea verde, când la caprele lui ce se căţărau sprintene, cu picioarele lor subţiri, pe panta abruptă, strecurându-se ușor printre stânci și tufișuri.
Deodată, heidi se așeză pe jos și, după ce-și scoase la iuţeală pantofii și ciorapii, se ridică din nou și în- cepu să tropăie de bucurie; își scoase apoi șalul și ro- chia de duminică pe care mătușa Dete i-o pusese peste cea de toate zilele, ca să nu aibă nimic de dus.
Când se dezbrăcă și de cea de a doua rochie, rămase numai într-o fustiţă, iar braţele goale îi ieșeau din mâ- necile scurte ale cămășuţei. Împături totul cu grijă și se apucă să sară și ea în urma caprelor, alături de Peter, la fel de sprintenă ca întreaga turmă.
Peter nu apucase să vadă această schimbare dar, când o zări pe heidi în noua ei ţinută, se strâmbă și întoarse capul într-o parte. Uimirea lui crescu și mai mult văzând grămăjoara aceea de haine; căscă gura până la urechi, dar nu suflă o vorbă. heidi se simţea acum nespus de ușoară și de liberă și avea un chef nestăvilit de a sta de vorbă cu Peter, care se văzu silit să răspundă la nenumărate întrebări. Fata voia să știe tot: câte capre are, unde le duce și ce face toată ziulica acolo, sus.
Și așa, din vorbă în vorbă, ajunseră în cele din urmă la cabană, nu departe de locul unde îi aștepta Dete. Cum îi zări, Dete strigă uluită:
— heidi, ce-ai făcut?
Unde-i rochia de dumi- nică? Și cea de toate zilele!?
Unde ai lăsat șalul și pan- tofii cei noi, pe care abia ţi i-am cumpărat? Unde-s ciorapii tricotaţi cu mâna mea?
Fetiţa arătă liniștită spre poalele povârnișului.
Mătușa se uită într-acolo și văzu, într-adevăr, un pa- chet cu un moţ roșu în vârf, de bună seamă șalul de bumbac.
— Nefericito! strigă ea mânioasă. Ce ţi-a venit să te dezbraci? Ce înseamnă asta? Ți-ai pierdut minţile?
— Nu mai am nevoie de haine, răspunse heidi, fără a părea câtuși de puţin tulburată.
— N-ai pic de minte, copil neastâmpărat! se văita
mătușa. Cine o să coboare acum să le aducă? Până acolo e drum de o jumătate de oră. hei, Peter, ce stai aici ca bătut în cuie, dă fuga și adu pachetul...
— Nu pot, și așa sunt în întârziere, răspunse Peter neclintit, cu mâinile în buzunare.
— Dacă stai și te zgâiești așa la mine, nu te alegi cu nimic, strigă mătușa Dete. Mai bine, vino-ncoace să-ţi dau ceva frumos...
Și, rostind aceste cuvinte, îi arătă un bănuţ stră- lucitor. așa stând lucrurile, Peter porni la vale zbu- rând, de parcă ar fi avut aripi, luă iute pachetul la subsuoară și se înapoie atât de repede, încât mătușa nu putu să nu-l felicite când îi dădu banul câștigat pe drept.
După trei sferturi de oră de mers, mica trupă ajunse la pășunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, așezată în bătaia vânturilor, dar și a soarelui și de unde îmbrăţișai cu privirea întreaga vale. În spatele căsuţei se înălţau trei brazi bătrâni, cu crengile mari și stufoase, iar mai sus se întindeau alte povârnișuri, acoperite de iarbă, ce se pierdeau de- parte, în niște stânci abrupte și pleșuve.
Unchiul stătea pe o bancă în faţa cabanei. Cu pipa în gură și cu mâinile pe genunchi, se uita liniștit la cei ce urcau.
Încet, încet copiii și caprele o lăsară pe mătușa Dete în urmă și heidi ajunse sus cea dintâi. Se duse direct la bătrân și, întinzându-i mâna, îi spuse:
— Bună ziua, bunicule!
— hm! Ce vrei să spui? întrebă bătrânul cu o voce aspră, strângându-i mânuţa și măsurând-o înde- lung cu ochii lui iscoditori, de sub sprâncenele stu- foase.
heidi îi înfruntă privirea fără să clipească și nu se mai sătura să-l cerceteze pe acest bunic cu barba lungă și cu sprâncenele dese și sure, ce se îmbinau la rădă- cina nasului. Între timp, sosi și mătușa, însoţită de Peter, care, la un moment dat, se oprise să vadă ce avea să se întâmple.
— Bună ziua, Unchiule, rosti Dete, apropiin - du-se de bătrân. Ți-am adus-o pe heidi, fetiţa lui To- bias și a adelheidei. Cred că nu o mai recunoști, căci n-ai mai văzut-o de când avea un an.
— De ce-ai adus-o? întrebă tăios bătrânul. Iar tu, de colo, strigă la Peter, ce stai? Poţi să pleci cu caprele tale, și așa ai întârziat. Și nu uita să le iei și pe ale mele.
Peter îl ascultă fără să crâcnească și își luă numai- decât tălpășiţa. Pricepuse din privirea moșneagului că nu mai era cazul să rămână.
— acum e rândul dumitale s-o ţii, răspunse Dete.
La mine a stat patru ani, eu mi-am făcut datoria.
— aha, făcu bătrânul, aruncându-i o privire sfre- delitoare. Și dacă micuţa se plictisește cu mine și în- cepe să plângă, ce mă fac?
— Treaba dumitale. Nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când m-am trezit cu ea pe cap și, vorba ceea, aveam și așa destule necazuri cu mama. acum, însă, trebuie să plec și dumneata ești ruda ei cea mai apro- piată. Dacă nu vrei s-o ţii, n-ai decât, faci cu ea ce
vrei. Dacă moare, dumneata o să fii de vină și n-o să fie asta singura ispravă pe care ai avea-o pe cuget.
Dete era ușor tulburată, se încălzise vorbind și o luase gura pe dinainte. La ultimele ei cuvinte, bătrâ- nul se ridică de pe bancă și o privi atât de fioros, încât ea se sperie și se dădu cu câţiva pași înapoi. Bătrânul ridică braţul și spuse poruncitor:
— Pleacă, și să nu te mai văd pe aici!
Dete nu așteptă să i se spună de două ori.
— Le revedere, Unchiule, la revedere, heidi!
strigă ea și, într-o clipă, o rupse la fugă și nu se mai opri decât în vale, la Dörfli...
Capitolul 2
La bunicul
D
e îndată ce Dete se făcu nevăzută, bunicul se așeză din nou pe banca lui. Trăgea adânc din pipă și pufăia de zor, scoţând întruna nori mari și albi de fum. În timpul acesta, stătea cu privirea aţintită în pământ și nicio vorbă nu ieșea din gura lui. În așteptare, heidi se uita cu plăcere în jurul ei. Mai întâi, descoperi staulul caprelor, lipit de cabană, și băgă de seamă că e pustiu. Merse apoi mai departe cu cercetările ei și ajunse în spatele cabanei, la brazii cei falnici și bătrâni. aici, vântul sufla tare și se furișa printre ramuri cu atâta repeziciune, încât stârnea în preajma lor un freamăt tânguitor.heidi se opri să-l asculte. Văzând-o cum stă ne - mișcată, bătrânul o întrebă:
— Ei, și acum ce-ai vrea să faci?
— aș vrea să mă uit cum arată cabana pe dinăun- tru, răspunse heidi.
— Bine, vino!
Și, ridicându-se în picioare, bunicul se îndreptă spre intrarea în cabană.
— Dar, ia-ţi și hainele, se grăbi el să adauge, pe un ton poruncitor.
— Nu mai am nevoie de ele, răspunse heidi.
Bunicul se întoarse cu mirare spre nepoata lui, ai cărei ochi negri, ce ardeau de nerăbdare, trădau dorinţa ei nestăvilită de a afla ce anume se ascundea în interiorul cabanei.
„Nu e lipsită de bun simţ”, spuse el în șoaptă, apoi, cu voce tare, adăugă:
— De ce nu-ţi mai trebuie?
— Fiindcă mie îmi place mai mult să fiu ușoară, ca să pot umbla așa cum umblă caprele.
— Mă rog, asta poţi să faci, dar, până una alta, ia-ţi hainele. o să le punem la păstrare în șifonier.
Pricepi?
heidi îl ascultă.
Bătrânul deschise ușa și intrară amândoi într-o odaie destul de încăpătoare, ce se întindea pe toată
lungimea cabanei. heidi azvârli hainele în șifonier cu atâta nepăsare, de parcă ar fi vrut să le amestece în vălmășagul acela, spre a nu le mai găsi niciodată.
apoi, rotindu-și privirea prin odaie, întrebă:
— Eu unde o să dorm, bunicule?
— Unde vrei, răspunse bătrânul.
Fetiţei îi plăcu răspunsul. Cercetă cu atenţie în- treaga încăpere și deodată ochii ei descoperiră, lângă patul bunicului, o scăriţă. Se sui pe ea și pătrunse în pod, unde în dreptul unei grămezi de fân proaspăt, cu miros îmbietor, se ridica o lucarnă2 rotundă, prin care se vedea întreaga vale.
— aici vreau să dorm, bunicule! strigă heidi, fe- ricită. Vino și tu să vezi ce frumos e aici!
— Știu, răspunse bătrânul, cu voce domoală.
— Vreau să-mi fac patul. Nu-mi aduci un cearșaf?
— Păi, să-ţi aduc, ce să fac... spuse bătrânul și, scotocind cu răbdare prin dulap, găsi în cele din urmă o bucată de pânză aspră. Se sui cu ea în pod unde, între timp, fetiţa își pregătise lângă lucarnă un culcuș de toată frumuseţea.
— E bine făcut, spuse el. Uite, ţi-am adus și un cearșaf. Ia-l și întinde-l.
Bucata de pânză era atât de grea, încât fetiţa abia o putu ridica de jos. Cum era însă destul de mare, îi strecură marginile sub grămada de fân, în așa fel încât culcușul semăna acum cu un pat în toată regula.
_____________
2 lucarnă = fereastră mică pe acoperișul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod.
— Dar, ce-ai zice dacă mai întâi am mânca ceva?
întrebă bunicul.
Prinsă cu pregătitul patului, heidi uitase de toate, dar vorbele bătrânului avură darul să-i aducă aminte că e lihnită de foame. Dimineaţa, în zori, înainte de plecare, mâncase o bucată de pâine și băuse o ceașcă de cafea cu lapte; de atunci, însă, bătuse atâta amar de drum fără să pună nimic în gură și asta îi stârnise o poftă de mâncare nemaipomenită. De aceea spuse fără să se codească:
— Da, n-ar fi rău.
— atunci, dacă suntem de aceeași părere, să co- borâm.
ajuns în odaie, bunicul se apropie de vatră, luă ceaunul mare și în locul lui atârnă un altul mai mic, apoi se așeză pe un scăunel cu trei picioare și încinse un foc puternic, la ale cărui flăcări conţinutul ceau- nului începu repede să fiarbă. După aceea, înfipse într-o furculiţă lungă o bucată mare de brânză și se apucă să o învârtească încet deasupra focului, așa fel încât să se înmoaie și să se rumenească pe îndelete.
heidi îl urmărea cu cea mai mare atenţie; în timpul acesta îi veni în minte o idee și deodată nu-și mai găsi astâmpărul. Când bunicul se întoarse și se îndreptă spre masă, cu ceaunul aburind și cu brânza în vârful furculiţei, masa era gata pusă. Căci heidi, isteaţă, nu stătuse degeaba și, în timp ce bătrânul trebăluia pe lângă vatră, ea scosese la iuţeală din dulap pâinea,
două farfurii și două cuţite și le așezase frumos pe masă.
— Mă bucur că te-ai gândit la treaba asta, spuse bunicul întinzând brânza pe pâine.
Când văzu ceaunul, heidi își dădu seama că mai lipsește ceva și se repezi din nou la dulap. Negăsind în el decât o singură ceașcă, mai luă și un pahar.
— Foarte bine, o lăudă bunicul, văd că știi să te descurci; dar, ia spune tu, unde vrei să stai?
Cum singurul scaun din casă era ocupat de bă- trân, heidi trase de lângă vatră scăunelul cu trei pi- cioare și se așeză pe el.
— Ești prea mică și nu ajungi până la masă, băgă de seamă bunicul și, apropiind scaunul lui de scău- nelul fetiţei, îi făcu o măsuţă numai pentru ea. După aceea, îi umplu o ceașcă cu lapte cald și-i dădu o felie de pâine cu brânză rumenită, iar el se așeză pe un colţ al mesei și o privi îndelung. Fetiţa apucă ceașca și o dădu peste cap dintr-o suflare, apoi scoase un geamăt de mulţumire.
— Ești sigură că-ţi place laptele ăsta? o întrebă bunicul.
— Niciodată n-am mai băut un lapte așa de bun.
— atunci să-ţi mai dau o ceașcă.
— Mulţumesc, bunicule, răspunse heidi, muș - când cu poftă din tartina cu brânză.
După ce isprăviră de mâncat, bătrânul se duse să rânduiască prin staul, iar heidi îl urmări cu atenţie să vadă cum mătură și așterne fânul proaspăt pentru
caprele lui. Intrară apoi împreună într-o mică maga- zie, unde bunicul luă trei beţe frumos cioplite și o scândură pătrată în care făcu la repezeală trei găuri, și în fiecare dintre cele trei găuri introduse câte un băţ. Când totul fu gata, heidi rămase mută de admiraţie văzând în faţa ei un scăunel cu trei picioare, asemănător cu cel din odaie, atâta doar că era ceva mai înalt.
— Ce te uiţi așa? o întrebă bătrânul.
— Ăsta... ăsta e scaunul meu... Ce repede l-ai făcut!
Cu un ciocan și câteva cuie în mână, bunicul în- cepu apoi să dea târcoale cabanei și, din când în când, mai bătea pe ici pe colo câte un cui, ca să întărească locurile mai slabe. heidi se ţinea după el pas cu pas și nu-i scăpa nimic din ceea ce făcea bătrânul...
În dreptul cabanei, turma se mai domoli un pic.
La un moment dat, două capre frumoase, una albă și alta tărcată, se desprinseră din șirul celorlalte și, apropiindu-se de bunic, începură să-i lingă mâi- nile; ele știau că, în fiecare seară, bătrânul le așteaptă cu obișnuitul drob de sare.
Peter nu mai zăbovi nicio clipă și își văzu mai de- parte de drum, coborând spre Dörfli cu zglobia sa turmă. heidi, în culmea fericirii, sărea neastâmpărată de la o capră la alta și nu știa pe care s-o mângâie mai întâi.
— astea-s caprele noastre, bunicule? amândouă?
]
Și-o să stea tot timpul aici, cu noi? Și-o să doarmă aici, în staul? întreba ea de zor, în timp ce bătrânul abia mai prididea cu răspunsurile la fiecare din între- bările ei.
Când caprele încetară să-i mai lingă mâinile, bu- nicul îi spuse nepoatei:
— Du-te în casă și adu o cană și o bucată de pâine.
Fetiţa îl ascultă și într-o clipită fu înapoi. Bunicul începu să mulgă capra albă și, după ce umplu cana cu lapte și tăie o felie de pâine, îi spuse nepoatei să bea și să mănânce, apoi să meargă la culcare. Îi ură noapte bună și se grăbi să adauge:
— Vezi că mătușa Dete ţi-a lăsat un pachet cu niște cămășuţe și alte lucruri de îmbrăcăminte. Sunt jos, în dulap. Dacă ai nevoie de ceva, ia de acolo. Între timp, eu mă duc cu caprele în staul.
— Noapte bună, bunicule, noapte bună!
Și, alergând în urma bătrânului, care tocmai dis- părea cu caprele în spatele cabanei, mai strigă o dată:
— Bunicule, bunicule, ai uitat să-mi spui cum le cheamă!...
— Pe cea albă o cheamă Fulg-de-nea, iar pe cea tărcată, Pestriţa...
Capitolul 3
La pasune
A
doua zi, dis-de-dimineaţă, un fluierat strident o trezi pe heidi din somn și, când deschise ochii, o rază strălucitoare ce se strecura prin lucarnă până la culcușul ei făcea ca totul în pod să lucească de parcă ar fi fost poleit cu aur. Se uită uimită în jurul ei, nemaiștiind unde se află. Când auzi, însă, vocea bunicului, își aduse aminte de toate întâmplările din ajun, de urcușul pe panta abruptă a muntelui și, îndeosebi, de momentul despărţirii de bătrâna mă - tușă Ursula, care asurzise rău de tot și veșnic se plângea de frig; de aceea, mai tot timpul și-l petrecea lângă focul din bucătărie, ori lipită de soba din odaia mare. Sărăcuţa nu mai auzea aproape deloc și heidi, ca să poată fi supravegheată, trebuia să se joace mereu prin preajma ei. așa se face că deseori copila se simţea încătușată și nu o dată fusese ispitită s-o zbughească în uliţă. Cu atât mai mare îi fu bucuria când se trezi în noul ei cămin. amintirea celor văzute cu o zi îna - inte și gândul la ce avea să mai vadă îi umpleau inima^
,
de bucurie. Și, mai ales, ardea de nerăbdare să revadă cât mai repede cele două căpriţe. Sări sprintenă în picioare, se îmbrăcă în câteva minute, coborî scăriţa și ieși fuga în faţa cabanei. Peter era acolo, cu turma lui, iar bunicul tocmai deschidea staulul să iasă Fulg- de-nea și Pestriţa. alergă în întâmpinarea celor două prietene, strigând de zor: „Bună ziua!”
— Vrei să te duci și tu cu ele la păscut? întrebă bunicul.
heidi sări în sus de bucurie.
— atunci, mai întâi du-te de te spală, nu de alta, dar aici, să știi, trebuie să fii foarte curată, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer. Uite, totul e pre- gătit, spuse bătrânul, arătându-i un lighean cu apă.
Fetiţa zbură într-acolo și începu să se spele de zor.
Între timp, bunicul intră în cabană și-l chemă pe Peter după el.
— hei, general al caprelor, vino încoace și adu și sacul tău de merinde.
Peter îl ascultă și se duse.
— Deschide-l, ce stai! îi mai spuse bunicul cu glas poruncitor și în clipa următoare vârî în sac un codru zdravăn de pâine și o bucată mare de brânză.
Peter căscă ochii cât cepele, atât era de uluit, căci numai porţia de pâine era de nu știu câte ori mai mare decât felia de pâine neagră care alcătuia prânzul său amărât.
— Vezi, ai grijă, mai adăugă bunicul. La amiază, fetiţei îi mai mulgi două căni cu lapte, căci ea nu știe
să bea de la ugerul caprei. Și te mai rog să fii cu ochii în patru, să nu cadă de pe stânci. M-ai înţeles?
În clipa aceea apăru heidi.
— Ei, ce zici, bunicule, acum o să mai râdă soa- rele de mine? întrebă ea cu mândrie.
Se frecase bine cu o cârpă aspră, pe gât, pe braţe și pe obraji, de i se roșise pielea ca racul. Bunicul zâmbi ușor.
— Nu, acum n-o să aibă de ce să râdă. Dar, ţine minte, diseară va trebui iar să te speli, căci, după o zi de zbenguială cu caprele, o să te întorci acasă neagră ca smoala. Ei, și-acum, la drum!
Trupa porni cu voioșie pe povârnișul ce ducea spre pășune. Peste noapte, vântul risipise de pe cer ul- timii nori și bolta avea acum o culoare de un albastru fermecător.
Frumuseţea sclipitoare avu darul s-o încânte pe heidi în asemenea măsură, încât mititica uită de Peter și de capre. Se simţea atrasă în toate părţile și nu mai prididea cu culesul florilor, în dorinţa de a-și împodobi odaia cu toate culorile pajiștii. Și nu se lăsă până când nu-și umplu poala șor - ţului cu flori. Peter avea destulă bătaie de cap cu caprele. Săreau, zvăpă- iate, și se împrăștiau care încotro, încât sără - cuţul era silit să fluiere
și să pocnească tot timpul din bici, ca să le aducă în- apoi pe cele mai plimbăreţe.
— Unde ești, heidi? strigă el deodată, cu tulbu- rare în glas.
— aici, îi răspunse o voce, dar Peter nu văzu pe nimeni, căci heidi se așezase în spatele unei movile, în mijlocul unui câmp cu flori ce îmbălsămau aerul.
— Vino-ncoace, să nu cazi de pe stânci, așa a zis bunicul!
— Dar unde sunt stâncile? întrebă heidi fără să se miște, trăgând în piept, cu nesaţ, parfumul ame - ţitor al florilor.
— Sus, sus de tot, acolo unde ai să vezi îndată și un vultur cloncănitor...
Încurajată de această promisiune, heidi veni nu- maidecât, cu șorţul încărcat cu flori...
Deodată, micul păstor începu să fluiere și să strige ceva în gura mare. heidi nu știa ce înseamnă asta, în schimb caprele știau căci în clipa următoare sosiră în goană, una după alta. Turma era adunată la un loc.
Câteva capre pășteau liniștite, altele parcă de plicti- seală se hârjoneau izbindu-se ușor cu coarnele. heidi dădu fuga în mijlocul lor și nu mai putea de fericire văzând ce frumos se joacă animalele. Se apropia de fiecare în parte, să le cunoască mai bine, căci se deose - beau între ele, fie printr-un semn, fie printr-o purtare aparte.
În acest timp, Peter se duse să aducă sacul cu me- rinde, așternu masa pe jos, apoi făcu împărţeală cin-
stită, așa cum primise poruncă, punând porţiile mai mari în partea fetiţei, porţiile mai mici în partea lui și cana la mijloc.
După aceea, o mulse pe Fulg-de-nea și umplu cana cu lapte proaspăt și gustos, și o chemă pe heidi, care nu se mai sătura jucându-se cu caprele. Era atât de zglobie și zburdalnică, încât Peter fu nevoit să mai repete de câteva ori chemarea până când fetiţa, zărind masa întinsă pe iarbă, începu să ţopăie și mai tare de bucurie.
— haide, e timpul să mâncăm, treci la masă, îi porunci Peter.
— Laptele e pentru mi - ne? întrebă heidi.
— Da, și bucăţile astea mari de pâine și brânză tot ale tale sunt.
Fetiţa dădu cana peste cap, dintr-o răsuflare, și Pe - ter i-o umplu din nou. apoi heidi rupse pâinea în două
și-i întinse lui Peter bucata mai mare și toată brânza.
Băiatul se codea, minunându-se un pic, căci în viaţa lui nu căpătase dintr-o dată atâta mâncare.
— Ia, e pentru tine, mie îmi ajunge cât am, îi spuse fetiţa, cu o voce convingătoare.
Dându-și seama că tovarășa lui nu glumește, luă darurile și, plecând fruntea în semn de mulţumire, mâncă pe săturate, cum nu mai mâncase vreodată un păzitor de capre...
Deodată, Peter sări în picioare ca fript și o luă la goană după zvăpăiata Pestriţa, care pornise în căutare de iarbă mai fragedă, spre marginea prăpastiei. Se re- pezi s-o prindă, dar căzu; atunci o apucă iute de un picior. Mirată de încercarea lui de a o opri din drum, capra începu să se zbată. Speriat, Peter o chemă pe heidi în ajutor, nu de alta, dar afurisita trăgea din răsputeri și el nu avea cum să se ridice. heidi rupse la iuţeală un smoc de iarbă grasă și îl întinse Pestriţei, care se potoli ca din senin și încetă să se mai smu- cească. Peter se sculă în picioare, mână capra salvată spre locul unde păștea întreaga turmă, apoi luă biciul, pregătindu-se s-o pedepsească bine pe vinovată.
Pestriţa tremura ca varga, atât era de înspăimântată.
Văzând-o în halul acesta, heidi strigă:
— Nu, Peter, nu da în ea, uite ce speriată e, sără - cuţa!...
— Trebuie să-i dau o lecţie, ca să ţină minte.
Dar heidi nu-i dădu răgaz și izbucni cu căldură în glas:
— Nu, nu vreau, nu vreau s-o doară!
Văzând privirea ei rugătoare, Peter lăsă biciul în jos și spuse:
— Bine, nu-i fac nimic, dar pentru asta îmi dai și mâine porţia ta de brânză cu pâine.
heidi căzu numaidecât la învoială, ba, mai mult, îi făgădui să-i dea în fiecare zi mâncarea atât de mult râvnită, cerându-i în schimb să nu mai bată niciodată caprele ei dragi. Și astfel, micuţa poznașă se întoarse nepedepsită în mijlocul suratelor ei.
Ziua trecu repede și soarele, ce cobora în asfinţit, se pregătea să se ascundă în spatele munţilor. heidi se așeză din nou pe iarbă, ca să admire încă o dată co- vorul de flori ce sclipea în bătaia ultimelor raze ale zilei.
Deodată, însă, fetiţa sări în sus și începu să strige:
— Peter, Peter! au luat foc munţii! Uite, totul arde acolo sus! Gheţarul, cerul, stâncile, zăpada și bra- zii, toate sunt în flăcări și focul s-a întins până dincolo de stânci, unde stă vulturul cloncănitor.
— așa se întâmplă aici în fiecare seară, spuse Peter foarte liniștit.
— Și ce-i asta? întrebă heidi, învârtindu-se în loc ca să privească uriașul foc ce o înconjura.
— Nimic, ce să fie, e ceva ce vine de la sine, în- cercă să-i explice ciobănașul.
heidi nu mai putea de fericire că îi fusese dat să vadă, într-o singură zi, atâtea lucruri noi și intere- sante, încât la întoarcere le rânduia pe toate în mintea
ei, fără să scoată o vorbă. Când, în sfârșit, zări cabana, o rupse la fugă, îndreptându-se spre bunicul ei care stătea pe banca de sub brazii cei bătrâni.
