Prof. univ. dr. Simona Cristea Av. Claudiu Munteanu-Jipescu
DOCTRINE JURIDICE
Caiet de seminar
Ediţia a IX-a revăzută şi adăugită
Universul Juridic Bucureşti
-2021-
TABLA DE MATERII
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA DE DOCTRINE JURIDICE. APARTENENŢA DISCIPLINEI DOCTRINE JURIDICE LA SISTEMUL ŞTIINŢEI
DREPTULUI ... 9
I. Definiţia doctrinelor juridice ... 10
II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului ... 12
III. Obiectul de studiu al disciplinei ... 17
IV. Scopul disciplinei ... 19
V. Disciplina în învăţământul juridic ... 24
CAPITOLUL II. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE ... 21
SECŢIUNEA I. GRECIA ANTICĂ ... 21
I. Definiţia dreptului ... 21
II. Izvoarele dreptului ... 25
III. Teoria legilor pozitive ... 28
SECŢIUNEA A II-A. ROMA ANTICĂ ... 31
I. Influenţa greacă şi principiile dreptului roman ... 31
II. Cicero ... 38
6
CAPITOLUL III. FORMAREA DREPTULUI
MODERN ... 39
SECŢIUNEA I. ROLUL CREŞTINISMULUI ÎN FORMAREA DREPTULUI. EVUL MEDIU ... 39
§1. Doctrina juridică a Sfântului Augustin ... 43
I. Teoria legilor profane ... 43
II. Conţinutul dreptului. Teoria izvoarelor dreptului ... 43
III. Teoria statului ... 48
§ 2. Concepţia despre drept şi lege a Sfântului Toma d’Aquino ... 53
I. Noi semnificaţii ale Teoriei dreptului natural ... 49
II. Crearea şi evoluţia dreptului ... 53
SECŢIUNEA A II-A. LAICIZAREA DREPTULUI ... 58
I. Teoria contractului social şi Teoria separaţiei puterilor ... 59
II. Concepţia lui Kant cu privire la drept ... 67
III. Drepturile inalienabile ale omului ... 69
IV. Raţionaliştii moderni ... 75
CAPITOLUL IV. CRIZA DREPTULUI ... 80
SECŢIUNEA I. JURIDICIZAREA ŞI ETATIZAREA DREPTULUI ... 80
I. Juridicizarea dreptului. Teoria normativistă ... 82
II. Etatizarea dreptului. Pozitivismul etatist francez ... 87
SECŢIUNEA A II-A. TEORIILE ANTIFORMALISTE ... 90
I. Decizionismul juridic ... 95
II. Şcoala liberului drept ... 94
III. Realismul american ... 97
IV. Realismul scandinav ... 99
V. Sociologia dreptului ... 100
VI. Pluralismul juridic ... 101
CAPITOLUL V. TEORIILE IDEALISTE ... 102
I. Neokantianismul. Giorgio del Vecchio şi R. Stammler ... 102
II. Fenomenologia dreptului ... 106
CAPITOLUL VI. REABILITAREA DREPTULUI NATURAL ... 112
I. Criza modernismului. Leo Strauss şi Şcoala germană ... 112
8
II. Declinul modernismului în concepţia
lui Michel Villey ... 117
CAPITOLUL VII. NEOPOZITIVISMUL JURIDIC ... 121
I. Conceptul de drept şi structura sistemului juridic. Concepţia lui H.L.A. Hart ... 121
II. Negarea jusnaturalismului. Doctrina lui Neil MacCormick ... 127
CAPITOLUL VIII. RECONSTRUCŢIA DREPTULUI ... 130
I. Ronald Dworkin ... 131
II. Jürgen Habermas ... 138
III. Şcoala italiană a dreptului ... 142
CAPITOLUL IX. CONCEPTE JURIDICE FUNDAMENTALE ŞI EVOLUŢIA LOR ÎN GÂNDIREA JURIDICĂ ... 144
CAPITOLUL X. BIOETICA ȘI DREPTUL ... 152
Concluzii ... 169
Bibliografie... 171
INTRODUCERE
Însuşirea problematicii Doctrinelor juridice presupune o îmbinare armonioasă a cursului cu seminarul. Cursul oferă primele cunoştinţe despre materie, de aceea este important ca studenţii să fie prezenţi şi să ia notiţe cât mai fidele. Neparticiparea la cursuri determină ca materia să fie transmisă prin intermediul altuia, care se află şi el tot la început şi, prin urmare, există riscul transmiterii unor erori.
Acest Caiet de seminar (sau îndrumar metodologic) are rolul de a ajuta pregătirea seminariilor, arătând la fiecare temă în parte obiectivele urmărite, o serie de întrebări care ajută la aprofundarea cunoştinţelor şi bibliografia necesară.
Însă, pregătirea seminariilor, la rândul ei, presupune mult studiu individual. Astfel, este necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Apoi, plecând de la studiul bibliografiei, se va încerca să se răspundă la întrebări, ţinând cont de specificul fiecăreia în parte.
Participarea la seminarii este esenţială, deoarece reprezintă un pas important în pregătirea examenului, aceasta cu atât mai mult cu cât nota finală de la examen are în vedere evaluarea activităţii desfăşurate de-a lungul întregului semestru şi nu exclusiv prezentarea din timpul examenului.
Prof. univ. dr. Simona Cristea
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE DOCTRINE JURIDICE.
APARTENENŢA DISCIPLINEI DOCTRINE JURIDICE LA SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
ELEMENTE DE SINTEZĂ:
I. Definiţia doctrinelor juridice
- 3 sensuri: izvor de drept, sens obişnuit, sensul de teorie;
- Distincţie: doctrina clasică, doctrina modernă.
II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului:
- relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria generală a dreptului:
teoria generală a dreptului a apărut ca o reacţie la filosofia dreptului;
doctrinele juridice sunt o completare firească a teoriei dreptului;
- relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului: doctri- nele juridice nu se confundă cu filosofia dreptului; doctrinele juridice nu înseamnă o cronologie a şcolilor juridice; contribuie la mai buna înţelegere a evoluţiei şi a altor discipline juridice.
III. Obiectul de studiu al disciplinei:
- studiul critic al principiilor sistemului ştiinţei dreptului;
- apelul la metoda istorică.
IV. Scopul disciplinei:
- de a prezenta geneza instituţiilor dreptului.
V. Disciplina în învăţământul juridic:
- se întâlneşte în toate universităţile europene, având o mare dez- voltare în special, în facultăţile de drept franceze.
APLICAŢII:
1. Locul şi rolul disciplinei Doctrine juridice în sistemul ştiinţei dreptului
2. Obiectul şi scopul disciplinei
BIBILIOGRAFIE:
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002.
Nicolae POPA, Ion DOGARU, Gheorghe DĂNIŞOR, Dan Claudiu DĂNIŞOR, Filosofia dreptului. Marile curente, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002,
Michel TROPER, La philosophie du droit, P.U.F., Paris, 2003.
Michel VILLEY, La formation de la pensée juridique moderne, P.U.F., Paris, 2003.
Jean-Cassien BILLIER, Aglaé MARYIOLI, Histoire de la philosophie du droit, Armand Collin, Paris, 2001.
Philippe MALAURIE, Anthologie de la pensée juridique, Cujas, Paris, 2001.
Norberto BOBBIO, Essais de théorie du droit, Paris, LGDJ, 1998.
François TERRE, Introduction générale au droit, 6e édition, Dalloz, Paris, 2003.
Simona CRISTEA, Doctrine juridice, ediţia a IX-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2021.
CAPITOLUL II
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE
SECŢIUNEA I GRECIA ANTICĂ
ELEMENTE DE SINTEZĂ:
1. Definiţia dreptului:
- la Platon: definiţia dreptului este corelată cu noţiunea de justiţie şi cu rolul juristului în societate; dreptul nu se diferenţiază de morală; dreptul are sensul de lege, dar este lege numai ceea ce este relevat de oamenii de artă;
- la Aristotel: justiţia este o virtute universală; justiţia este distinctă de morală şi implicit, dreptul este separat de morală; nu orice lege este şi lege juridică;
- scopul legii: virtutea; obiectul de reglementare: proprietatea, succesiunile, bunele moravuri, educaţia;
- semnificaţia termenului dikaion: sunt două sensuri, just şi drept;
- clasificarea justiţiei: în justiţie distributivă şi comutativă, aceste două forme fiind considerate originea distincţiei dreptului în drept public şi drept privat.
2. Izvoarele dreptului:
- la Platon: sunt fondate pe natură, dar şi pe religie;
- la Aristotel: dreptul natural, legile scrise ale statului.
3. Teoria legilor pozitive:
- teza filosofului-rege;
- cele 3 tipuri de guvernământ;
- principiul princeps legibus solutus est;
- limitele puterii legilor.
Texte de referinţă (a se comenta la seminar):
1. Platon:
„În realitate, tu, Socrate, afirmând că eşti în căutarea adevărului, recurgi la argumente demagogice şi ieftine despre ceea ce nu este frumos după natură şi este frumos după lege. În cele mai multe cazuri, natura şi legea se află în contradicţie între ele. Când cineva se ruşinează şi nu îndrăzneşte să spună ceea ce gândeşte se vede silit să se contrazică. Remarcând această particularitate, tu denaturezi sensurile: când cineva vorbeşte conform legii, îl interpelezi conform naturii, iar când vorbeşte conform naturii îl interpelezi conform legii.
Tot aşa şi adineauri cu privire la a nedreptăţi şi a fi nedreptăţit, când Polos vorbea de urâtul conform legii, tu hărţuiai legea din punctul de vedere al naturii. După natură, cel mai urât lucru este cel mai rău,
anume a fi nedreptăţit, iar după lege, a nedreptăţi. A îndura nedrep- tatea nu este în firea unui bărbat, ci a unui sclav, pentru care moartea este de preferat vieţii, căci fiind nedreptăţit şi bruftuit nu este în stare nici să se apere, nici să vină în ajutorul celor la care ţine. Eu cred că legile au fost statornicite de oamenii slabi şi mulţi. Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi, înalţă laude şi aruncă cu blesteme. Pentru a înspăimânta pe oamenii mai puternici, pe cei capabili să aibă mai mult, ca să nu ajungă să aibă mai mult decât ei, spun că este urât şi nedrept să fii mai presus de alţii, că nedreptatea constă în a căuta să ai mai mult decât alţii. Ei sunt bucuroşi, cred, să aibă tot atât cât şi ceilalţi, deşi sunt mai bicisnici. Pentru aceasta se şi spune că, după lege, este nedrept şi urât să te străduieşti să ai mai mult decât cei mulţi, ceea ce ei tocmai numesc a fi nedrept. Dar natura însăşi arată, cred, că este drept ca cel capabil să aibă mai mult decât cel netrebnic, cel ce este mai puternic decât cel ce este mai slab. E vădit că aşa stau lucrurile peste tot, şi printre animale şi printre oamenii din toate cetăţile şi de toate neamurile, la care dreptul se defineşte prin faptul că cel puternic conduce pe cel slab şi stăpâneşte mai mult decât el. Căci pe ce drept, oare, s-a întemeiat Xerxes când a mers asupra Eladei, sau tatăl acestuia, când i-a atacat pe sciţi, precum şi alte nenumărate asemenea cazuri care s-ar putea cita? Eu socotesc că aceştia acţionează după adevărata natură a dreptului, ba, chiar, pe Zeus, după legea proprie naturii, nicidecum după cea pe care o statornicim noi. Conform acesteia educăm noi pe
cei mai buni şi mai puternici dintre noi, când îi luăm de mici, întocmai ca pe nişte pui de lei, şi-i domesticim cu vrăji şi amăgiri, învăţându-i că oamenii trebuie să fie egali, şi că aceasta înseamnă frumosul şi dreptul. Dacă ar apărea, zic eu, un bărbat cu o natură viguroasă, care să zguduie, să sfărâme şi să arunce toate acestea, călcând în picioare scrierile şi farmecele noastre, descântecele şi legile, toate contrare naturii, el s-ar înălţa arătându-se că este nu sclavul, ci stăpânul nostru, şi ar face atunci să strălucească dreptul naturii80. Cred că şi Pindar exprimă ceea ce susţin eu, în cântarea în care spune că
Legea-i tuturor stupină,
Muritorilor şi nemuritorilor.
Aceasta, zice el,
Să conducă straşnicei puteri îi dă îndreptăţire cu mână atotstăpânitoare. De mărturie aduc Faptele lui Heracle, căci fără răscumpăr …”
(Platon, Gorgias, Opere, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 340-341) 2. Platon:
„Ca s-o luăm de la început, spune-mi care este, după tine şi după Pindar, dreptul conform naturii? Cel puternic să ia cu forţa
bunurile celor slabi, cel ce este mai bun, să conducă pe cei inferiori, iar cel capabil să posede mai mult decât cel netrebnic? Dacă-mi aduc bine aminte, asta spuneai că înseamnă dreptatea.
CALLICLES – Acestea le-am spus şi le mai spun şi acum.
SOCRATE – Oare, pentru tine a fi mai puternic este identic cu a fi mai bun? Adineauri n-am fost în stare să înţeleg ce ai vrut să spui. Oare, îi numeşti mai puternici pe cei ce sunt mai tari şi trebuie ca cei slabi să asculte de cel tare, aşa cum ai motivat, mi se pare, că cetăţile mari merg asupra celor mici, în numele dreptului naturii, deoarece sunt mai puternice şi mai tari? Deci mai puternic, mai tare şi mai bun sunt acelaşi lucru, ori poţi să fii mai bun chiar dacă eşti mai slab şi mai neputincios, şi să fii mai puternic şi în acelaşi timp mai rău? A fi mai bun şi a fi mai puternic au acelaşi înţeles?
Defineşte-mi în mod clar, dacă mai puternic, mai bun şi mai tare sunt totuna sau sunt lucruri deosebite?
CALLICLES – Dar eu îţi spun clar că sunt totuna.
SOCRATE – Atunci, după natură, mai mulţi oameni nu sunt mai puternici decât unul singur? Ei sunt şi cei care impun legile acestuia, aşa cum ai spus acum o clipă.
CALLICLES – Fireşte.
SOCRATE Astfel, legiuirile celor mulţi sunt totodată şi ale celor mai puternici.
Prof. univ. dr. Simona Cristea
DOCTRINE JURIDICE
Ediţia a IX-a revăzută şi adăugită
Universul Juridic Bucureşti
-2021-
TABLA DE MATERII
CAPITOLUL I. NOŢIUNEA DE DOCTRINE JURIDICE. APARTENENŢA DISCIPLINEI DOCTRINE JURIDICE LA SISTEMUL ŞTIINŢEI
DREPTULUI ... 9
I. Definiţia doctrinelor juridice ... 10
II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului ... 12
III. Obiectul de studiu al disciplinei ... 17
IV. Scopul disciplinei ... 19
V. Disciplina în învăţământul juridic ... 24
CAPITOLUL II. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE ... 21
SECŢIUNEA I. GRECIA ANTICĂ ... 21
I. Definiţia dreptului ... 21
II. Izvoarele dreptului ... 25
III. Teoria legilor pozitive ... 28
SECŢIUNEA A II-A. ROMA ANTICĂ ... 31
I. Influenţa greacă şi principiile dreptului roman ... 31
II. Cicero ... 38
6
CAPITOLUL III. FORMAREA DREPTULUI
MODERN ... 39
SECŢIUNEA I. ROLUL CREŞTINISMULUI ÎN FORMAREA DREPTULUI. EVUL MEDIU ... 39
§1. Doctrina juridică a Sfântului Augustin ... 43
I. Teoria legilor profane ... 43
II. Conţinutul dreptului. Teoria izvoarelor dreptului ... 43
III. Teoria statului ... 48
§ 2. Concepţia despre drept şi lege a Sfântului Toma d’Aquino ... 53
I. Noi semnificaţii ale Teoriei dreptului natural ... 49
II. Crearea şi evoluţia dreptului ... 53
SECŢIUNEA A II-A. LAICIZAREA DREPTULUI ... 58
I. Teoria contractului social şi Teoria separaţiei puterilor ... 59
II. Concepţia lui Kant cu privire la drept ... 67
III. Drepturile inalienabile ale omului ... 69
IV. Raţionaliştii moderni ... 75
CAPITOLUL IV. CRIZA DREPTULUI ... 80
SECŢIUNEA I. JURIDICIZAREA ŞI ETATIZAREA DREPTULUI ... 80
I. Juridicizarea dreptului. Teoria normativistă ... 82
II. Etatizarea dreptului. Pozitivismul etatist francez ... 87
SECŢIUNEA A II-A. TEORIILE ANTIFORMALISTE ... 90
I. Decizionismul juridic ... 95
II. Şcoala liberului drept ... 94
III. Realismul american ... 97
IV. Realismul scandinav ... 99
V. Sociologia dreptului ... 100
VI. Pluralismul juridic ... 101
CAPITOLUL V. TEORIILE IDEALISTE ... 102
I. Neokantianismul. Giorgio del Vecchio şi R. Stammler ... 102
II. Fenomenologia dreptului ... 106
CAPITOLUL VI. REABILITAREA DREPTULUI NATURAL ... 112
I. Criza modernismului. Leo Strauss şi Şcoala germană ... 112
8
II. Declinul modernismului în concepţia
lui Michel Villey ... 117
CAPITOLUL VII. NEOPOZITIVISMUL JURIDIC ... 121
I. Conceptul de drept şi structura sistemului juridic. Concepţia lui H.L.A. Hart ... 121
II. Negarea jusnaturalismului. Doctrina lui Neil MacCormick ... 127
CAPITOLUL VIII. RECONSTRUCŢIA DREPTULUI ... 130
I. Ronald Dworkin ... 131
II. Jürgen Habermas ... 138
III. Şcoala italiană a dreptului ... 142
CAPITOLUL IX. CONCEPTE JURIDICE FUNDAMENTALE ŞI EVOLUŢIA LOR ÎN GÂNDIREA JURIDICĂ ... 144
CAPITOLUL X. BIOETICA ȘI DREPTUL ... 152
Concluzii ... 169
Bibliografie... 171
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE DOCTRINE JURIDICE.
APARTENENŢA DISCIPLINEI DOCTRINE JURIDICE LA SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Se spune că trăim din ce în ce mai mult sub imperiul dreptului1, că instituţiile sale se succed în viaţa noastră de când ne naştem, ca un cortegiu nesfârşit. Însă instituţiile juridice nu au fost formulate dintr-o dată în ştiinţa dreptului, ele sunt rezultatul cristalizării gândirii juridice şi se bazează pe principii, teorii, curente, pe adevărate sisteme juridice.
Dreptul nu poate fi conceput fără cunoaşterea acestor principii şi teorii, deoarece ele explică evoluţia lui în timp, nevoia permanentă de adaptare la realităţile sociale şi găsirea celor mai adecvate soluţii.
Tradiţional, au fost trei mari preocupări ale gândirii juridice2:
1 Michel Troper, La Philosophie du droit, PUF, Paris, 2003, p. 3.
2 Michel Villey, La Formation de la pensée juridique moderne, PUF, Paris, 2003, pp. 51-52.
10
– cele legate de definirea dreptului sau ontologia juridică;
– izvoarele dreptului1;
– axiologie juridică (principiile care guvernează con- ţinutul dreptului).
Definirea dreptului a însemnat, implicit, şi definirea conceptelor, a categoriilor sale fundamentale.
În ceea ce priveşte doctrinele juridice, vom formula, mai întâi, o definiţie a acestora (I), prezentând, apoi, locul şi rolul lor în sistemul ştiinţei dreptului (II), arătând relaţia dintre acestea şi teoria generală a dreptului, relaţia cu filosofia dreptului, continuând cu obiectul de studiu al disciplinei (III), scopul acesteia (IV), starea disciplinei în învăţământul juridic (V).
I. Definiţia doctrinelor juridice
Termenul de doctrină poate comporta mai multe accepţiuni. Astfel, într-un prim sens, prin doctrină
1 După unii autori, această a doua mare linie a gândirii juridice se numeşte metodologie. A se vedea în acest sens, Michel Villey, op. cit., p. 51.
înţelegem „opiniile emise asupra dreptului de persoane care au funcţia de a-l studia (profesori, magistraţi, avocaţi etc.)”1. Este vorba despre sensul de izvor de drept, adică opiniile profesorilor sau ale savanţilor (communis opinio doctorum), fiind opus celui de jurisprudenţă, cutumă sau lege.
În sens obişnuit, prin doctrină înţelegem o opinie exprimată asupra unei chestiuni particulare2.
Termenul de doctrină, folosit la plural (doctrine juridice), desemnează, într-un alt sens, totalitatea teo- riilor, curentelor, şcolilor cu privire la fenomenul juridic. Acesta este sensul care ne interesează.
De asemenea, trebuie să facem o distincţie între doctrina clasică şi doctrina modernă. Doctrina clasică era preocupată de exegeza textelor legale (în special a Codului civil) şi cuprindea operele apărute până la sfâr- şitul secolului al XIX-lea, având la bază ideologia liberală.
Doctrina modernă sau doctrina secolului al XX-lea se
1 François Terré, Introduction générale au droit, 6e édition, Dalloz, Paris, 2003, p. 153.
2 Idem, p. 154.
12
desprinde de exegeza legii, analizând probleme noi, apărute în practică, de unde şi o nouă categorie de doctrină, comentariul sau nota de jurisprudenţă, observându-se, totodată şi tendinţa interdisciplinarităţii. Astfel, studiile juridice fac apel din ce în ce mai mult la sociologie, logică, economie etc. Tot în această perioadă dobândesc o mare amploare studiile de drept comparat.
II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului
Doctrinele juridice nu sunt în afara sistemului ştiinţei dreptului.
De aceea, vom analiza, pe de o parte, relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria generală a dreptului, iar pe de altă parte, relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului.
A. Relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria gene- rală a dreptului
Teoria generală a dreptului a apărut la sfârşitul seco- lului al XIX-lea, ca o reacţie la filosofia dreptului de până atunci, considerată prea speculativă şi preocupată
de un drept ideal. Teoria generală a dreptului este preo- cupată de studiul dreptului pozitiv, ea urmăreşte
„exclusiv să descrie şi să analizeze dreptul aşa cum este el, graţie folosirii unei metode ştiinţifice şi se doreşte pură de orice judecată de valoare”1.
Doctrinele juridice sunt o completare firească a Teoriei generale a dreptului, contribuind la înţelegerea evoluţiei Teoriei generale a dreptului, la crearea şi devenirea conceptelor, a ramurilor şi instituţiilor juridice. În plus, doctrinele juridice pun accentul pe analiză faţă de sinteză, fiind un răspuns la tendinţa de schematizare şi generalizare.
B. Relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului
În literatura de specialitate se afirmă că trebuie făcută o distincţie între filosofia dreptului a filosofilor (creată de filosofi) şi filosofia dreptului a juriştilor (creată de jurişti). Astfel, filosofia dreptului aparţinând filosofilor este o filosofie aplicată, care „ar consta în
1 M. Troper, op. cit., p. 11.
14
principal în transpunerea problemelor de drept şi de justiţie ale marilor doctrine filosofice. Ea se distinge, de altfel, destul de slab de ramurile filosofiei, care poartă asupra noţiunilor legate de drept cu un titlu sau altul, ca filosofia morală, filosofia ştiinţelor sau filosofia politică”1.
Filosofia dreptului a juriştilor este mult mai analitică, sistematică şi este fondată pe experienţa juridică. Norberto Bobbio subliniază că această categorie de filosofie a dreptului studiază conceptul dreptului, teoria justiţiei şi teoria ştiinţei juridice, plecând de la studiul fenomenelor juridice şi fără a face speculaţii asupra esenţelor2.
În consecinţă, „ea nu caută să determine esenţa dreptului, ci să elaboreze conceptul dreptului, care să permită sesizarea fenomenului juridic ca un complex de norme, cărora va face efortul să le determine pro- prietăţile. [...] Filosofia dreptului a juriştilor apare astfel
1 Idem, p. 12.
2 Norberto Bobbio, Essais de théorie du droit, Bruylant L.G.D.J., Paris, 1998, p. 15.
ca o descriere a practicilor juridice, care nu se caracte- rizează decât prin nivelul său ridicat de abstractizare şi generalizare”1.
Doctrinele juridice nu se confundă nici cu filosofia dreptului a filosofilor şi nici cu cea a juriştilor. Ea se deosebeşte prin faptul că nu cuprinde o înşiruire a opi- niilor juridice, ci oferă o analiză a formării şi evoluţiei principalelor concepte şi categorii juridice, rezultat al gândirii juridice din antichitate până în perioada contemporană.
Disciplina Doctrine juridice nu înseamnă o cronolo- gie a şcolilor juridice, o simplă istorie a teoriilor şi curentelor, ci prezentarea principalelor construcţii teore- tice, arătând evoluţia dreptului.
În ce priveşte rolul Doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului, apreciem că prin punerea în evidenţă a principalelor dezbateri juridice cu privire la evoluţia dreptului, se contribuie la mai buna înţelegere a evoluţiei şi a altor discipline juridice (Teoria generală a dreptului,
1 M. Troper, op. cit., p. 14.
16
disciplinele de ramură, disciplinele ajutătoare sau participative), neputându-se face abstracţie de faptul că fiecare instituţie juridică, fiecare concept este rezultatul unui proces îndelungat, iar de cunoaşterea acestui proces depinde înţelegerea devenirii continue a concep- telor juridice.
Nu trebuie să considerăm că această disciplină şi-ar pierde din importanţă, deoarece, teoriile şi opiniile juridice exprimate nu au forţa legii şi nici pe cea a jurisprudenţei. Opinia unui autor nu se impune judecătorului şi nici legiuitorului, dar poate ghida jurisprudenţa sau influenţa pe legiuitor: „Autorii nu se limitează doar la a comenta legile şi deciziile de jurisprudenţă explicând sensul lor, contribuţia, condiţiile de aplicare; ei fac asupra lor o judecată de valoare, apreciind mijloacele tehnice folosite, rezultatele practice date de lege sau jurisprudenţă. Prin această critică şi inspirându-se din dreptul comparat şi din istorie, doctrina poate propune reforme, aducând astfel o contribuţie preţioasă”1.
1 François Terré, op. cit., p. 157.
În plus, prin construcţiile sale, prin soluţiile şi modelele juridice pe care le propun, doctrinele juridice contribuie la crearea dreptului, dat fiind că, adeseori, principiile pe care le formulează sunt preluate de legiuitor sau de practica judecătorească. Dat fiind rolul pe care îl joacă în construcţia dreptului pozitiv, doctrina juridică mai are şi rolul de a potenţa valoarea celorlalte izvoare ale dreptului, în special legea şi jurisprudenţa:
„nnu ne putem imagina un sistem juridic fără doctrină, pentru că ea este cea care face ca celelalte componente ale dreptului să aibă conştiinţa propriei lor existenţe”1. Dreptul trebuie pus în corelaţie cu originile şi sursele sale. Dar, pentru a defini dreptul, pentru a găsi specificul său, trebuie „să privilegiem doctrina, căci ea deschide accesul la surse.” În acest spirit s-a afirmat că dreptul este, în fapt, doctrina dreptului2.
III. Obiectul de studiu al disciplinei
Disciplina Doctrine juridice are ca obiect studiul critic al principiilor sistemelor ştiinţei dreptului. Fiecare
1 Idem, p. 159.
2 Ibidem.
18
şcoală de drept îşi afirmă şi încearcă să-şi impună propriile sale teorii, concepte şi metode ca fiind singurele adevărate, singurele demne de a fi reţinute ca ştiinţifice. În acest context este necesar apelul şi la metoda istorică, cursul urmărind o prezentare a doctrinelor din antichitate până în zilele noastre. Pe de altă parte, diversitatea de opinii, unele controversate, contribuie la progresul juridic şi sunt expresia unei anumite libertăţi a cercetării ştiinţifice, în sensul că scapă controlului puterii politice1.
În concret, obiectul de studiu al disciplinei priveşte:
Dreptul şi justiţia în antichitate: Grecia antică, Roma antică; Formarea dreptului modern: rolul creştinismului, Evul mediu, teoria contractului social, teoria separaţiei puterilor, drepturile inalienabile, şcoala dreptului natural, raţionaliştii moderni; Criza dreptului: teoriile formaliste (H. Kelsen şi normativismul juridic, C. De Malberg sau pozitivismul etatist francez); Teoriile antiformaliste:
C. Schmitt şi decizionismul juridic, realismul american,
1 Idem, p. 158.
Sistemul ştiinţei dreptului are la bază principiile şi doctrinele formulate de şcolile de drept. Prin urmare, şcolile juridice sunt cele în care s-au cristalizat concep- tele, categoriile, noţiunile fundamentale ale dreptului, formulându-se teorii generale.
Scopul disciplinei este de a pune în lumină geneza instituţiilor juridice, pentru a desprinde „semnificaţia şi finalităţile juridicului”, deoarece „ca şi în alte domenii, istoria ideilor explică opţiunile posibile ale timpului prezent”1.
V. Disciplina în învăţământul juridic
Disciplina Doctrine juridice este introdusă de câteva decenii în universităţile europene, având o mare dezvoltare în special, în facultăţile de drept americane, germane, italiene, spaniole şi, bineînţeles, franceze, sub denumirea de Théories du droit, Legal theory.
Şi în România figurează ca disciplină distinctă în planul de învăţământ, înscriindu-se, astfel, în spiritul european al cercetării ştiinţifice.
d’ontologie juridique, Thèse, Paris, 1981; P. Amselek, C. Grzegorczyk, Controverses autour de l’ontologie du droit, Paris, 1989.
1 François Terré, op. cit., p. 125.
