CARTIER Rotonda
Doru CioCanu s-a născut pe Terra aproximativ în anul 13 799 001 968 de la Big Bang. istoriografia universului nu poate determina cu exactitate anul, însă data este cu siguranță cea de 30 mai. Părinții lui sunt participanți activi la acest eveniment, îndeosebi mama sa.
autorul cărții de față a avut o copilărie în general fericită, alături de părinți, bunici și, ulterior, soră-sa mai mică și frumușică, aura.
Despre această copilărie în stadiul său fraged citiți în această carte.
Școala lui D.C. a decurs tot într-o veselie, materiile fixe reușindu-i cu dificultate sau deloc, iar cele umanistice, un pic mai ușor. anii de școală vor fi descriși ulterior în Amintiri de pe planeta M. 2.
armata la ruși i-a mai temperat pofta de viață – în doi ani Doru a citit două cărți și a tras un milion de gloanțe.
Revenit în patrie (RSSM), Doru Ciocanu s-a încadrat activ în miș- carea de renaștere națională, dar deoarece nu a colaborat cu KGB, nu a avansat în cariera politică, de care îi este greață până în ziua de azi.
a studiat la Facultatea de Jurnalism a uSM materii inutile (istoria partidului, istoria presei de partid etc.), și niciuna care să-l învețe să scrie.
Până a emigra în Canada, a colaborat cu mass-media, îndeosebi cu revista Săptămîna și Radio Moldova.
Prima sa carte, Dicționar Auafed, a fost un eșec total, deși rudele și prietenii săi zic că nu.
Cea de-a doua carte, Dicționar Auafed 2 (2015, Editura urma Ta), lansată peste aproape douăzeci de ani de la prima, a rămas și ea oarecum neobservată de publicul larg, deși calitatea operei a crescut considerabil.
Cea de-a treia carte, Dicționar Auafed 3 (2016, Editura Cartier), a propulsat genul de proză scurtă de anticipație la înălțimi celeste, deși publicul basarabean a continuat să rămână nereceptiv la asemenea valori universale incontestabile.
Prezenta carte este cea de a patra.
anul 2018 promite să ne aducă Dicționar Auafed 4. opera lui Doru Ciocanu a fost tradusă în peste 400 000 de limbi ale Căii-Lactee.
R o t o n d a
Amintiri
de pe planeta M.
Ciocanu
Doru
Memorialistică de anticipație
Desene de Lică SainCiuC
CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău, MD2012.
Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: [email protected] Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, Bucureşti.
Tel/fax: 210 80 51. E-mail: [email protected] Cărţile Cartier pot fi procurate online pe shop.cartier.md și în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.
Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Noble și cartier.md LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ştefan cel Mare, nr. 126, Chişinău. Tel./fax: 022 21 42 03.
E-mail: [email protected]
Librăria din Hol, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău. Tel.: 022 24 10 00.
E-mail: [email protected]
Librăria online, shop.cartier.md, tel. 068 555 579.
E-mail: [email protected] Comenzi CARTEA PRIN POŞTĂ
CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 Bucureşti, România Tel./fax: (021) 210 80 51
E-mail: [email protected]
Taxele poştale sunt suportate de editură.
Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.
Colecția Rotonda este coordonată de Em. Galaicu-Păun Editor: Gheorghe Erizanu
Lectori: Vicor Pânzaru, Dorin Onofrei Cartografie: Augustin Orjacovski Pictor: Lică Sainciuc
Coperta: Vitalie Coroban, după un desen de Lică Sainciuc Design/tehnoredactare: Marina Darii
Prepress: Editura Cartier Tipărită la Bons Offices Doru Ciocanu
AMINTIRI DE PE PLANETA M.
Ediția I, septembrie 2017
© 2017, Editura Cartier pentru prezenta ediție. Toate drepturile rezervate.
Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului şi a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții Ciocanu, Doru.
Amintiri de pe planeta M.: Memorialistică de anticipaţie/ Doru Ciocanu; des. de Lică Sainciuc;
cop.: Vitalie Coroban. – Chişinău: Cartier, 2017 (Tipogr. „Bons Offices”). – 180 p. – (Colecţia „Rotonda”/ coord. de Em. Galaicu-Păun, ISBN 978-9975-79-907-2).
300 ex.
ISBN 978-9975-86-209-7.
821.135.1(478)-94 C 51
Aceste amintiri le trimit sub formă de litere tatălui meu, care le va citi din trecut.
„Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este numai o persistentă şi încăpăţânată iluzie.”
albert EinSTEin
7
Prolog
Copilăria mea, preponderent fericită, a decurs pe un pământ cu două burice: buricul pământului Băhrinești și buricul pământului Mălăiești. Dacă mă veţi întreba cum o fi posibil să aibă cineva sau ceva două burice – deoarece, anatomic, acest lucru nu prea are sens –, probabil, v-aș răspunde: anatomic, nu, dar practic, da*.
nu vreau să spun că în buricul pământului Băhrinești îmi plăcea mai mult decât în buricul mălăieștean, deși, în primul, aveam doi prieteni buni: pe Mircea și pe alic, iar uneori veneau și văru’ Stelian, și văru’ Dragoș, cu care ne jiucam până ne dădeam de-a dura (mai puţin cu Dragoș, că era mai nic de ani). Despre ei, dar și despre bunicii mei, sunt, în general, amintirile înșiruite în această carte.
În buricul pământului Mălăiești însă, chiar dacă nu prea erau prin mahala băieţi de-o vârstă cu mine, aveam o livadă-pădure de poveste, miraculoasă, în care mă pierdeam în adevăratul sens al cuvântului. Și, ciudat lucru, chiar de mă pierdeam cu firea, nu simţeam nicio frică, și nu pentru că știam că, dacă aș striga o dată, bunica mama Sofia m-ar auzi neapărat și mi-ar sări în ajutor. nu mă temeam, pentru că livada-pădure era plină de bunătate și emana liniște și beatitudine. Pentru că era fermecată, un tărâm benefic, un fel de sân al naturii în care mă simţeam o buburuză fericită.
* nenea Radu susţinea că buricul pământului se află la Chirca, ceea ce mă face să cred din două una: sau că pământul are, până la urmă, trei burice (ceea ce, anatomic vorbind, are și mai puţin sens decât două burice), sau că nenea Radu greșea.
Și mai era podul casei. În el puteam să stau cu zilele. Părinţii râdeau, zicând că mi-am petrecut vacanţa de vară în pod la Mălă- iești. Dar acolo, în pod, era un colţ de basm. Totul, până și pânzele de păianjen cu elefanţi pe ele, și razele solare – punţi de legătură cu alte universuri – ce răzbăteau enigmatic prin crăpături de acoperiș, și muntele mare-mare, antic, de porumb, și agregatul primitiv, dar magic și el, de dezghiocat porumbul, făceau parte din lumea mira- culoasă pe care azi, din păcate, îmi vine mult mai greu s-o observ.
Erau în acel pod și fel de fel de vechituri fermecate. Îmi plăceau (și-mi plac) la nebunie vechiturile, chiar dacă sunt inutile ori stricate.
Mă fascinează, deoarece conţin, cel puţin, o istorie adevărată ori o amintire, pe care o păstrează, în aDn-ul lor încă nedescoperit, de-a lungul anilor – fie că e o figurină de ceramică, fie că e un fier de călcat cu cărbuni, fie că e o floare de plastic sau o jucărie de lemn, fie că e o piesă de bicicletă sau dintr-o mașinărie fantastică, fie că e un tablouaș croșetat într-o ramă veche. Tot în pod am găsit și un patefon adevărat, funcţional, cu discuri! Le-am ascultat pe toate de zeci de ori, și nu erau puţine! Până într-o zi, când am hotărât, din proprie voinţă, nesilit de nimeni și împins, probabil, de dracu’, să mă uit cum funcţionează și l-am desfăcut. Cu șurubelniţa, frumos, cum i se cuvine unui meșter-faur-cap-de-gâscă. L-am desfăcut, apoi l-am făcut la loc. nu, nu au rămas piese în plus, cum, poate, aţi fi tentaţi să credeţi. Însă, în timp ce-l desfăceam, din difuzorul nichelat s-a împrăștiat pe jos niște praf negru. Din acestă cauză, patefonul, înșurubat la loc, a început să scoată doar niște sunete hârcâite, care voiau să se numească muzică, și, cu aceasta, activitatea artistică a patefonului s-a încheiat.
Și mai era în podul bunicilor o saltea, pe care mă puteam întinde ca să-mi văd alephul* propriu. Ţineţi minte, la Borges, „în acea
* După Jorge Luis Borges, aleph este „punctul în care se află, fără a se confun- da, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile”.
9
clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăi- mântătoare; niciunul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau același punct, fără a se suprapune și fără a fi transparente”?
așa și eu, și tot așa, odată cu trecerea timpului, am uitat toate acele
„milioane”, dar, de fapt, cvadrilioane de lucruri, fiinţe și stări, văzute în aleph, pentru că a trebuit să merg la școală, să execut diverse acţiuni cotidiene anoste, să mă conformez unor reguli prestabilite, într-un cuvânt – să mă integrez în societate.
Toate bazaconiile descrise în această carte s-au întâmplat, pro- babil. iar dacă am îndrăznit să mai adaug și ceva de la mine, este tocmai pentru că au existat într-o altă realitate din multitudinea de universuri existente. Multe trăsnăi și fapte bune au rămas uitate undeva în creierul meu năuc, terestru și, câteodată, îmi apar doar în urma unor eforturi și exerciţii cerebrale supraomenești. uneori, hotarul dintre real și imaginar este atât de fin și de estompat, încât, vrând-nevrând, revin iar și iar la ideea că orice gând, oricât de trăsnit și de imposibil, este o exprimare a unei realităţi din multiuniver- sul cela din spaţiul fără spaţiu și din timpul cela de tinereţe fără bătrâneţe. iar timpul… Timpul suntem noi, el nu există în afara noastră. Fizicianul Robert Frost – pe care nu l-am citit, ci doar am dat de un citat de-al lui, într-o carte foarte inspirată – a zis: „Hai să ne imaginăm că realitatea este ca o placă de patefon infinită (din podul bunicilor lui Doru, de la Mălăiești – n.a.), că noi ne aflăm exact acolo unde acul o înţeapă – acesta este prezentul –, dar toate, absolut toate melodiile de pe placă există simultan, iar noi nu le putem auzi, deci trăi, în afara momentului de acum. Dar dacă am avea acces la întreg – și nu avem, conștiinţa noastră nu o permite –, am trăi simultan cu întregul univers”*.
De aceea, dragilor, vă rog să nu uitaţi: chiar dacă trăim doar în prezent, trecutul nostru continuă să existe, iar viitorul există deja
* alexandru Mironov, „Lumea-după-Google”, nemira, 2013.
de mult. Și dacă trăim în acel punct efemer în care acul patefonului atinge placa, să nu uităm că placa există și în afara contactului cu acul, indiferent dacă o ascultăm sau nu. iar oamenii dragi care au murit, deci au plecat din acest prezent al acului de pe placă, au rămas atât în trecut, cât și pe acea placă de patefon din podul bunicilor de la Mălăieștiul fiecăruia dintre noi. Ei se bucură ori de câte ori îi pomenim – iertaţi-mi clișeul bisericesc pe care l-am utilizat. Daţi-le un telefon – amintiţi-vă de ei, gândiţi-vă la ei – și le va zvâcni inima de bucurie. iar orice zvâcnet de inimă – poate aţi știut? – creează în univers o nouă stea. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Mișu.
11
Ţintirimul
— Mircea, alic, iaca, aista-i Doru, jiucaţi-vă cu dânsul, m-a prezentat bunica unei droaie de băieţi nu prea mari, cam de-o seamă cu mine, care stăteau în drum și discutau ceva important.
— Bun, nan’ Tane, o asigură un băieţel, cel mai mic dintre toţi, sau Mircea, sau alic. Mata lasă-l, că noi ne-om jiuca.
Bunica mă lepădă și-și căută de treburi.
— Știi să sudui? mă întrebă cel mic când bunica dispăru după gardul de piatră al Ţacadunei.
— Știu.
— ian.
— Crucea mă-sî.
Vreo doi băieţi au râs.
— Da’ cu prostii? întrebă același băiat. V’o prostie știi?
— Știu.
— ian spune.
— Cur, puţă…
un nechezat tunător se răspândi peste toată mahalaua și înţe- lesei că am spus ceva nepotrivit.
— M-m… căcat, am adăugat nesigur.
nechezatul se amplifică. Credeam că intru în pământ.
— Ș’ gata? uăi Mircea, uăi, el nu știe nică!
— Ei, lasă, te-om învăţa noi, zise Mircea (cel mic). Hadem în ţintirim.
Îndemnul sună ca o comandă. Toţi erau gata să meargă într- acolo.
13
— Ţie mâca îţi dă voie în ţintirim?
— D-ap’ cum! răspunsei, deși știam că nu.
ne-am îndreptat cu toţii pașii spre ţintirim, care era foarte aproape. Spre ţintirimul Băhrineștiului, care avea să devină locul numărul unu al jocurilor noastre de copii, unde aveam mult spaţiu cu iarbă moale-moale și tufe de liliac care te adăposteau pe vreme de arșiţă, locul unde ne simţeam în apele noastre. Locul unde ne vom petrece toate verile copilăriei. acolo unde, peste 60 de ani, va fi descoperit și apoi pus în funcţiune primul portal interstelar de pe Pământ, „Stargate 1”.
Jănea
— Când am s’ cresc, am s’ ma-nsor cu Jănea, ne-a declarat Mircea într-o zi.
— Care Jănea? am întrebat, cu alic într-un glas.
— Jănea Manea.
am văzut-o pe Jănea o singură dată, nu ţin minte în ce împre- jurări. Dar îmi păruse cam urâţică, într-o rochiţă murdară, cu muci verzi sub nas și vorbea tare și cam urât, tușind cu flegmă și râzând aiurea. Povestea cum, odată, când se pișa în lesopolos, a pișcat-o ceva de cur, și ea când a ţipat o dată și când a rupt-o de fugă, a făcut pe dânsa de s-a udat toată, ș’ chiloţi, ș’ tăt. atunci am râs toţi în cor, și eu am râs, pentru că toţi au râs. Dar de plăcut totuși Jănea nu mi-a plăcut deloc.
— Și eu am s’ mă-nsor cu Jănea, a zis și alic.
Mircea încuviinţă din cap și ambii se uitară la mine, așteptând o declaraţie și din partea mea.
— Da’ eu nu, am zis.
— Da’ tu cu cine?
— Da’ eu cu ina Jeltova de la mine din ogradă, de acasă, de la Chișnău.
— Ruscă?
— Da.
— E-e, ruștele-s alintate și lenoase, anunţă Mircea, fără drept de apel. Îmblă numa’ cu unghiile făcute și nu fac nică prin casă – nu spală, nu fac curat, nu fac mâncare, nu nică.
15
am căzut pe gânduri. Într-adevăr, ina era cam alintată. nu ţineam minte dacă era cu manichiură, dar odată am văzut cum i-a arătat mamei sale mânjii, că nu i-a cumpărat nu știu ce „kuklu s koleaskoi”, de se tăvălea pe jos de plâns. Da, cred că avea dreptate Mircea – ruștele-s cam alintate. n-am să mă mai însor cu ina. Dar nici cu Jănea nu voiam.
— Dară cu nimeni, am decis tot atunci.
Peste ani și ani, Jănea avea să devină prim-ministra Republicii Moldova. iar eu cu Mircea și alic aveam să ne însurăm cu extra- terestre.
Tata Ion
— „Lenin”, poezie de Grigore Vieru!
Cocoţat pe scaun, am început să recit poezia din Abecedar, învăţată prematur cu mama:
— Da, a fost copil și Lenin!…
— Da’ alta nu știi? mă întrerupse fără pic de tact bunicul – tata ion, cum îi spuneam –, care băuse un pahar de vin.
— Tagidingură, măi! îl probozi bunica cu jumătate de voce.
Lasă copchilu’ în pace!
— Mai bine despre căţăluș, nu se lăsa tata ion. oare despre…
— Tată, lasă-l să spună ce vre, râse și tăticu’. (Tăticul meu.)
— Hai, Doruţu, spuni mâcăi, spuni mai diparti, mă încurajă bunica.
— „Lenin”, poezie de Grigore Vieru! reluai poezia de la început.
— Tţ, ţâcâi tata ion dezaprobator și-și bău vinul rămas în pahar.
După ce am spus poezia, toţi oaspeţii au aplaudat și au spus:
bravo!
— Da’ amu, ian aceea cu căţălușu’, nu se ogoia bunicul.
— Ei, cu căţălușu’ e pentru copii mici, zise mămica. Doruţu, ian spune „iarna”, frumos, cu intonaţie.
— „iarna”, de Vasile alecsandri! „Din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…”, fără să mă fasolesc, am început să declam și am spus dintr-o răsuflare întregul pastel, la început frumos, cu intonaţie, apoi tot mai repede și mai încâlcit, dar am scos-o cu succes la capăt cu el, doar cu 7-8 șoptiri din partea sufleorului mămica.
— Măi-măi-măi! se mirau oaspeţii. Ce poezie frumoasă și lungă!
17
— iaca asta-i bună, aprobă și tata ion. Tare bună! Da’ cu Lenin…
Lenin… Lenin o fost un bandit ș-un talhari.
— Șșș! Ș-ș-ș! l-au ţistuit din toate părţile oaspeţii, dar mai ales bunica.
— Tagidingură, măi ion! ian nu-i mai turnaţi moșneagului!
După alte câteva poezii, pe care le învăţasem la grădiniţă, preponderent despre iarnă, pentru că se apropia matineul de anul nou și, cât făceam repetiţii, toţi copiii din grupa mare își știau unul altuia poeziile, am fost lăsat să revin la jucăriile și prietenii mei, niște verișori și niște băieţei din mahala.
În acea seară, pentru prima dată, am aflat din gura lui tata ion, trăgând cu urechea, că uniunea Sovietică e ţara hoţilor și a ban- diţilor, iar rușii-s niște talhari ca și Lenin. Și că va veni o zi când toţi comuniștii or să dea seamă în faţa lui Dumnezeu, iar Rusia o să dispară ca ţară…
…Treceau anii. Eu creșteam, mă maturizam, iar părinţii și, mai ales, bunicii îmbătrâneau. Vorbele lui tata ion despre uRSS erau pe cale să se adeverească – Moldova se elibera de lanţurile sovietice, deși mai avea mult până să se lepede de satana comunistă.
Eram student și umblam cu tricolorul prin Piaţa Marii adunări naţionale toată ziua, cerând limbă, alfabet, dreptul la autodetermi- nare naţională, chestii… Mai că dormeam în piaţă.
Într-o zi, am venit în vizită la bunici, la Băcioi. Tata ion începea să cedeze, puterile îl părăseau pe zi ce trecea. (Zicea că degrabă are să moară.)
Când am intrat în ogradă, bunica se porăia pe afară și tare s-a bucurat să mă vadă.
— Dorrruţu, ai venit la mâca! se bucură cu nespusă bucurie.
Mă cuprinse și mă pupă umed, lăcrimă, apoi zise:
— Tucă-tu-i cam greu… Matincă vre să moară.
am intrat în casa tristă.
— Cini-i? Sofi, tu? întrebă o voce de pe cuptor.
— Eu, tată ion. Eu, Doru.
— Doru, se bucură vocea. Vină-ncoaci, că nie ni-i cam greu s’
ma scol. am slăghit de puteri.
M-am apropiat de cuptor, am urcat sus și l-am văzut pe tata ion, slăbit și ramolit. Cândva măroi și puternic, acum stătea lat, de nu-mi venea să cred că era el. Mi-am lăsat ochelarii într-un colţ de cuptor și m-am culcat lângă el, strângându-i capul la piept și sărutându-l pe creștetul nespălat. am început să plângem amândoi, pentru că simţeam moartea în aer. nu puteam rosti niciun cuvânt, iar el făcu un efort și zise:
— Da’ undi-i tătic-tu?
— o să vină mâine, poate poimâine, i-am zis. are de lucru.
El mă cuprindea cu mâini vlăguite, iar eu nu mă puteam opri din plâns.
— Eu, când eram tânăr, știi ci putere avem? oho-ho! Luam bou’ de coarne, dacă împungé, și el mă asculta. Răsturnam căruţa pe-o parte c-o mână. Ș’ cu cine mă luam la bataie, pe toţi îi dovdem.
noi suntem șiocani, tari ca șeru’. amu am mai slăghit eu oleacă, da’ înainte eram oho-ho!
Căzu pe gânduri. apoi continuă:
— Eu cu mâc’ta Sofea jiucam ceal mai frumos la horă. Eu jiucam tare frumos. Și ea tot. Erau hore pe la noi pin Mălăiești, cân’ era la români, eeee… amu nu mai sunt… amu, numai pe la club, jioacă numa vughi-bughi de estea…
Mie vughi-bughi îmi plăcea. Și hard rock, și heavy metal…
Și muzica populară începea să-mi placă de când cu deșteptarea naţională.
— Și eu an scris poizâi când iaram tânăr, continuă tata ion. Tat’
tu știe. Tăţ din neamu’ nostru o scris. Și tata meu, și tătuca… da…
— o, da?! Chiar??
noutatea că tata ion a scris și el poezii m-a amuzat și m-a surprins.
— Spune-mi vreuna.
19
— Eeei, nu le mai ţân eu minte. avem eu multe, un caiet plin, di ceal gros, obşi tetradi. Da’ s-o prăpădit, nu mai știu uni-i… Cred că o cherit când ne-am mutat de la Mălăiești la Băcioi.
— Și chiar nu mai ţii minte niciuna?
Tata ion râse bătrânește:
— numa una. Ș’ numa începutu’.
Și recită, cu ochii în pod:
— Rus-rus-paparus, Cine naiba te-o adus?
Că, de nu te aducea, Tare ghine mai era.
Puiul de găină
Primele gânduri despre viaţă mi-au venit când aveam nu știu câţi ani – că patru, că cinci. Poate nici atâta. Eram la bunici, la Mălăiești, și mă jucam prin ogradă: bunica avea o cloșcă cu pui proaspăt scoși, care alergau peste tot, ciugulind de pe jos.
Eu, fiind mic, voiam să mă joc cu ei, puii însă, nu. Și, tot așa, alergând după puii ceia, pe unul l-am călcat, întâmplător. M-am speriat și m-am ascuns. Peste câteva minute (sau ore) am venit să văd dacă puiul și-a revenit.
nu-și revenise – stătea nemișcat, cu maţele afară.
nu știu ce gând mă păli, dar am înţeles că n-are să se mai ridice niciodată. Și atunci mă cuprinse o jale cât cosmosul de mare.
Până acum visez, uneori, puiul cela cu maţele ieșite și mă trezesc în sudori reci. Și, pentru că nimic nu este întâmplător în lume, mă tot întreb până în ziua de azi: de ce nu pot uita puiul cela, ce semn mi-a fost dat și, nu în ultimul rând, ce am învăţat, primindu-l? Poate a fost doar o coincidenţă, dar, iarăși, să nu uităm că nimic nu se produce întâmplător în lume. o fi fost acel incident un semn divin ori o simplă reacţie chimică în conștiinţa mea puerilă? Poate acel pui de găină urma să-mi dea o lecţie, pe care însă n-am mai înţeles-o?
Pe de altă parte, mare treabă, un pui! Că doar n-am ucis o girafă sau un leu! ia, un pui abia ieșit din ou, oricum îl mâncam peste vreo două luni sau ani. ori îl fura vreun dihore sau vreo vulpe. ori murea singur, de ciuma păsărilor.
nu am mai aflat, mult timp după aceea, de ce totuși a fost să se întâmple să calc puiul cela de găină.
Dar uite că, citind odată o carte, am dat de acest text:
