• Nu S-Au Găsit Rezultate

Povestea terapeutică

N/A
N/A
Protected

Academic year: 2022

Share "Povestea terapeutică"

Copied!
297
0
0

Text complet

(1)

MARIA DORINA PAŞCA

POVESTEA

TERAPEUTICĂ

EDITURA ARDEALUL, 2004 Biblioteca de psihologie

(2)

I S B N 973-9087-69-8

Tipar: CASA DE EDITURA MUREŞ Tel. 0265-261437

Consilier editorial: Eugeniu Nistor Corectura aparţine autoarei Copyright © Maria Dorina Pasca, 2004

(3)

Motto:

„Doamne, acordă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să pot schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepriunea de a vedea diferenţa”.

(Rugăciunea Seninătăţii)

(4)

Cuprins

Introducere la o... poveste Cap. I-Delimitări strucurale 1.1.-Povestea ca specie literară 1.2.-Povestea ca element terapeutic 1.3.-Algoritmul poveştii terapeutice Cap. II-Compartimentări terapeutice

2.1.-Specificul poveştii terapeutice pentru copii 2.2.-Specificul poveştii terapeutice pentru adulţi 2.3.-Exerciţiul premergător poveştii terapeutice Cap. III-Povestea terapeutică

3.1.-Mesajul poveştii terapeutice vizând stări şi sentimente 3.1.1.-Bucuria:

1-Ursul Moş-Martin 2-Şotronul

3-Albastru 3.1.2.-Speranţa:

1-Iarbă, iarbă, fir de iarbă 2-Străjerul împărătesc 3-Dia-Păpădia

3.1.3.-Înţelegerea:

1-Fluturele poştaş 2-Un arici, licurici

(5)

3-Rodul soarelui 3.1.4.-Acceptarea:

1-Frunza de nisip 2-Mărgelele

3-Povestea drumului 3.1.5.-Rezolvări de probleme:

1-Curcubeul 2-Împărăţiile 3-Yes !

3.1.6.-Teama de a nu greşi:

1-Dacă 2-Ştersătura

3.1.7.-Trăsături temperamentale:

1-Livada

3.2.-Povestea terapeutică pentru copii 3.2.1.-Dificultăţi şcolare:

-Povestea lui Bibi

3.2.2.-Dezinteres faţă de lecţii:

-Povestea vânătorii de comori 3.2.3.-Abandon în faţa unei greutăţi:

-Povestea băieţelului şi a dragonului

3.2.4.-Dificultăţi în respectarea regulilor de grup:

-Povestea stupului de albine

3.2.5.-Nerespectarea regulilor în interiorul unui grup:

(6)

-Povestea lui Lapinot

3.2.6.-Dificultăţi în respectarea regulilor unui grup:

-Povestea jucătorului de fotbal

3.2.7.-Comportament certăreţ, iritabilitate:

-Povestea ariciului Pogonici

3.2.8.-Lipsa motivaţiei de a învăţa sau munci:

-Povestea furnicuţei Maria

3.2.9.-Rezolvarea de probleme în mod raţional -Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa

3.2.10.-Copil neînţeles, singur, introvertit -Perla fermecată

3.2.11.-Cunoaşterea şi acceptarea bolii cronice (diabetul) -Sora DIA

3.2.12.-Copilul care nu vrea să se culce:

-Nu vreau încă să mă culc 3.2.13.-Copilul visează urât:

-Un-doi, trei şi nu te temi!

3.2.14.-Copilului îi este frică de câini:

-Mircea şi căţeluşii pitici

3.2.15.-Copilului căruia îi este frică de dentist:

-Mica sirenă

3.2.16.-Pentru copilul bâlbâit:

-Florin şi limba ciocănitoarelor

(7)

3.2.17.-Pentru copilul care refuză mâncarea (refuză să mănânce):

-Şoricelul mâncăcios

3.2.18.-Copilul care deranjează clasa în timpul orelor:

-Clovnul

3.2.19.-Neînţelegerea şi cearta între fraţi:

-Duma, Dora şi ursuleţii

3.2.20.-Momentul în care copilul se întâlneşte cu moartea:

-Bunica a murit

3.2.21.-Agresivitatea copilului:

-Luri, copilul vişnopinto

3.2.22.-Frica de internare în spital şi despărţirea de părinţi:

-Salonul vesel

3.2.23.-Pentru copilul ce nu ştie să piardă sau să renunţe la ceva:

-Huh, stafia albă!

3.2.24.-Divorţul părinţilor:

-Micuţa doamnă

3.2.25.-În cazul copiilor cu familii mono-parentale:

-Liliacul

3.2.26.-Copilul care refuză să ia medicamentele -Siropel şi Tabletiţa

3.2.27.-Copilul căruia îi este teamă -Teama învinsă

(8)

3.2.28.-Copilul nepliticos şi care are obiceiul să se bată cu acelaşi coleg

-Norul şi soarele

3.3.-Povestea terapeutică pentru adulţi:

3.3.1.-Lipsa de motivaţie în muncă:

-Povestea focului

3.3.2.-Lipsa de implicare în activitate, negativism:

-Povestea piticului care nu vrea nimic

3.3.3.-Utilizarea confabulaţiei pentru a atrage atenţia:

-Povestea papagalului Rocco

3.3.4.-Lipsa solidarităţii în interiorul unui grup:

-Povestea paharelor de apă

3.3.5.-Incapacitatea de a-şi stabili un scop în viaţă:

-Povestea lui Ulysse

3.3.6.-Dependenţa faţă de droguri:

-Povestea berzei

3.3.7.-Nerespectarea regulilor în interiorul unui grup:

-Povestea lui Lapinot

3.3.8.-Dificultăţi în respectarea regulilor unui grup:

-Povestea jucătorului de fotbal

3.3.9.-Comportament certăreţ, iritabilitate:

-Povestea ariciului Pogonici 3.3.10.-Lipsa motivaţiei de a munci:

-Povestea furnicuţei Maria

(9)

3.3.11.-Lipsa de comunicare şi relaţionare:

-Dă-i mâna ta

3.3.12.-Sacrificiul matern:

-Dragostea de mamă 3.3.13.-Identitatea personală:

-Învăţătorul, un grădinar 3.3.14.-Identitatea personală:

-Cuiburile murdare Cap. IV „Povestea mea”

4.1.-Povestea terapeutică scrisă de copil:

4.1.1.-Copil clinic sănătos 1-Povestea lui „Nu ştiu”

2-Povestea fraţilor mei 3-Boala şi ...atât

4-Povestea mea primă şi a doua 5-Cătălin

6-Povestea mea 7-Povestea mea 8-Ajutorul

9-Puiuţul de dinozaur 10-Povestea Anei 11-Ziua tatălui 12-Lada cu nisip 4.1.2.-Copil bolnav

(10)

1-Povestea baticului meu 2-Speranţa, povestea mea

3-„A nu auzi” este povestea mea 4-Despre mine

5-Povestea unui învingător 6-Îngerule meu păzitor 7-Suntem nişte învingători

4.2.-Povestea terapeutică scrisă de adult 4.2.1.-Adult clinic sănătos

1-Ţin secret!

4.2.2.-Adult bolnav

1-Povestea inimii mele 2-E simplă povestea mea 3-Povestea lui „N-am timp”

4-Camera verde

4.2.3.-Adult privat de libertate 1-Nu da omului cât poate duce 2-Mă pregătesc să plec acasă 3-Frământând pâinea

4-Nu e un vis Concluzii la o ... poveste Notă bibliografică

Bibliografie

(11)

Introducere la ... o poveste

Obişnuiţi cu tradiţionalele şi nelipsitele „introduceri”, cartea de faţă îşi propune o introducere, aşa cun ne spune şi titlul, „la o poveste, printr-o poveste”.

Aşa şi nu astfel, deoarece „drumul” la o poveste, pentru o poveste şi dinspre o poveste, fie ea chiar şi terapeutică, porneşte de undeva, adică îşi are...

„Povestea drumului”

-Voi ştiţi de unde porneşte DRUMUL? Dar unde duce?

Aşa-l auzeam pe valul de mare întrebând şi apoi povestind:

-Într-o toamnă, începu valul de mare, îmi făcusem împrejurul casei, un gard din crizanteme. Erau albastre ca şi mine. Şi ce dacă nu este gard albastru? Şi nici crizanteme albastre? La mine erau albastre. Stăteam pe un scaun de piatră. Ce, vreţi să vă legaţi acum şi de scaun? Şi voiam să scriu vântului. Îi cumpărasem:un copac, un fir de iarbă şi o piersică cu urechi. În grădină şi la umbra gardului, pe scaun, scriam. Dar deodată, curioasă, o crizantemă îmi fură gândul de vânt şi porni. Le-am făcut semn frunzelor s-o aducă-napoi. Dar ea, prinse a croşeta un capăt de cer lăsând în urma ei, o poveste. Şi cine trecea pe acolo, călătorea fără odihnă, era pe DRUM. Aşa se făcu de apăru DRUMUL pe lume.

(12)

Că nu s-au mai întors frunzele, e adevărat. Foşnesc şi-au rămas călătoare. Că pasul măsoară drumul şi acum, e tot aşa. Doar că, de atâţia drumeţi, drumul se făcu albicios şi albastru se întoarse-n gândul meu. Iau eu?

Mă uitam la paşii mei. Se porneau peste o clipă la drum. Unde ducea drumul meu? Păi, dacă aş trece trei case, aş număra şapte pietricele şi mi-aş alege tovarăş de drum, un arici, aş ajunge... da nu vă spun. Căutaţi-mă pe DRUM şi o să ne întâlnim.

V-aştept acolo unde valul de mare scria”

Căci pasul pe drumul poveştii terapeutice e greu şi de multe ori neştiut în durerea ştiutului său, şi de aceea, cele ce urmează vin să facă mai înţeleasă şi de ce nu, acceptată durerea, dar mai ales faptul că, suntem unici, irepetabili şi cu toţii avem dreptul la viaţă chiar dacă nu dorim a şti că eternitatea clipei, e însăşi VIAŢA.

Şi-atunci:

„Din pom căzură trei mere:

unul este al meu, altul al celui care ascultă

şi cel mai gustos,

rămâne pentru cel care termină povestea”.

Dr. psiholog principal

(13)

CAPITOLUL I

Delimitări structurale

(14)

1.1. Povestea ca operă literară

Înainte de a primi conotaţii terapeutice şi a deveni mijloc de rezolvare a unei situaţii, povestea porneşte de la definirea sa, aşa cum, orice manual de şcoală o face cunoscută celor care, întreţin şi din instinct o îndrăgesc atât de mult copiii şi nu numai.

Astfel, povestirea sau naraţiunea este acea operă literară în care sunt prezentate întâmplări (fapte) într-o anumită ordine.

Succesiunea sau curgerea logică a naraţiunii porneşte de la : a)-povestitor (narator)

b)-personaje (participanţi la acţiune)

c)-acţiune (desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine), rezultând întregul, ceea ce determină ca mesajul să fie transmis şi repetat de grupul ţintă.

Povestea nu face altceva decât transmite pe baza celor relatate, o experienţă de viaţă, o situaţie problemă, o stare de fapt, toate concurând la găsirea unei soluţii implicând de cele mai multe ori, autorul cu întreaga sa personalitate.

În această situaţie, între povestitor şi ascultător, relaţia ce se stabileşte este cea de feed-back, făcând ca verbul „a implica” ca şi „a povesti” să se conjuge astfel, ajungând astfel la marii povestitori ai literaturii române-Ion Creangă şi Mihail

(15)

Sadoveanu, fiecare făcând „firul povestii” depănat ca nimeni altul.

Dacă în poveştile lui Ion Creangă ştim cine face bine şi cine e rău, dacă nimeni nu scapă nepedepsit, iar împăcarea cu soarta este in extremis, ultima soluţie, povestirile lui Mihail Sadoveanu te aduc pe tine, cititorule, în ipostaza de a fi acolo, la „Hanu Ancuţei” şi a asculta:

„Hanu Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme;

este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie, zonă fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, făptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal. Meritorii în parte şi fiecare aducând în suita aceasta de basme evocatorii, contribuţia ei melodică, povestirile se altoiesc însă pe o axă unitară, de o rară calitate”, amintea Perpesicius în Cuvântul din 31 martie 1928.

În această înlănţuire, vorbim la Sadoveanu de povestirea în ramă ca preambul al poveştii terapeutice, deoarece nararea faptelor se continuă cu o nouă experienţă de la un povestitor la altul. Experienţa de viaţă face ca fiecare segment al ramei să întregească de fapt, unitarul.

Chiar dacă comisul Ioniţă ce poposeşte la Hanu Ancuţei nu reuşeşte a spune decât o singură poveste, următoarea pe care şi-o

(16)

doreşte, nu mai ajunge a fi rostită deoarece, „spusa” celor de la han, menţine clipa de atenţie prin povestirea lor plină de imaginaţie, depăşind de multe ori un prag al înţelegerii, dar care, în context, nu deranjează pe nimeni, iar fantasticul fiind cel care se împleteşte cu experienţa de viaţă.

Secvenţial, rama poveştii o alcătuiesc poveştile celor nouă, care vin din varii etape ale vieţii, aducând confruntarea clipei din mediul ce le dă consistenţă, identitate şi responsabilitate. Chiar dacă mesajul existenţial vine din partea părintelui Gherman, Zodierul Leonte, căpitanul Neculai Isac, Ienache coropcarul, Constandin Moţoc, jupân Damian Cristişor, orbul şi Zaharia fântânarul, ei fiind pe rând: călugăr, zodier, căpitan, negustor ambulant, cioban, negustor, cerşetor şi fântânar, nimic nu împietează momentul în care povestea lor se completează şi curge, descoperind eternul personaj-omul.

În succesiunea lor logică, cele nouă poveşti:Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealalată Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustorul lipscan, Orb sărac şi Istorisirea Zahariei fântânarul, comprimă seturi de experienţe de viaţă ce într-o curbă ascendentă, pot porni de la elementul de umor, curaj şi iubire, la întâmplări deloc obişnuite, ajungând la dramă, amintiri înfricoşătoare, culminând cu fantasticul atât de prezent în Hanu Ancuţei. Relevante apar rândurile lui C-tin Ciopraga-

(17)

(Mihail Sadoveanu-Bucureşti, Ed.Tineretului - 1966) -:

„Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia. Hanu Ancuţei încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian.

Epica de o măreţie liniştită şi fascinaţia lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale naţionale, „Hanu Ancuţei”

este echivalentul românesc al celebrelor „Povestiri din Canterburg” ale lui Chancer.

După un asemenea demers al identificării povestirilor din Hanu Ancuţei, e momentul a decodifica din punct de vedere al implicaţiilor psihologice, toate semnele pe care atât personajele cât şi întreaga atitudine comportamentală şi arhitecturală a fiecărei poveşti în parte, fac dintr-un simplu (la prima vedere) enunţ, un mesaj cu încărcătură preponderent existenţialistă.

Rama povestirilor porneşte de la cele trei personaje care-şi revendică la un moment dat, ritmicitatea fenomenelor. Ancuţa, hangiţa alege întotdeauna „o oală nouă pentru fiecare”, adăugând astfel unicitate atât personajului (povestitorul la un moment dat) cât şi poveştii, găsindu-i locul potrivit.

Comisul Ioniţă e de fapt mentorul acţiunii, a naraţiunii, precum moş Leonte, Zodierul e un „solomonar cuminte” care

(18)

împleteşte firele realului cu cele ale fantasticului dând identitate fiecăruia, fapt completat de către cei ce povestesc, ce „fac închinare pentru fiecare”, recunoscând meritele şi acordând importanţa cuvenită celui ce povesteşte.

Întâmplător nu este nici locul ales, hanul fiind de fapt o cetate, iar cei ce vin, „intră în cetate, sunt ai cetăţii”, aşezat într- un anume punct în care şi apa Moldovei este prezentă , dar esenţială este vatra, focul-centrul, aici se povesteşte şi astfel se închide cercul, iar povestitorii făcând apel la experienţa proprie de viaţă în nararea evenimentelor, aduc mesajul spre personalizare, supunându-l unei judecăţi spirituale a colectivităţii raportată la valoarea umană.

Într-un asemenea context logistic încerc a descoperi acea poveste de suflet ce vindecă rătăcirea de-o clipă a speranţei şi-a durerii. Astfel, apropiată celui ce o citeşte, povestea, prin puterea magică a celor spuse, aduce alinare şi vindecare, făcându-l pe cel ce-o ascultă, să-şi spună la un moment dat propria poveste, ca un început de descoperiri personale a identităţii şi unicităţii sale.

(19)

1.2. Povestea ca element terapeutic

Dacă basmul terapeutic surprins punctual, bine documentat şi cu largă paletă de exemplificări în „Basme terapeutice pentru copii şi părinţi”-S. Filipoi-1998, demonstrează faptul că

„indiferent de vârstă, avantajele folosirii conştiente, intenţionate a basmului ca mesaj terapeutic sunt aceleaşi necesitând totodată compartimentarea sa, amintind că:

1)-basmul terapeutic iluminează, deoarece se adresează intuiţiei şi fanteziei, lărgind spaţiul interior al copilului, reprezentând totodată o lecţie de viaţă care sparge vechiul tipar al conflictului insurmontabil cu care este familiarizat;

2)-basmul terapeutic este un vehicol foarte potrivit pentru modele comportamentale şi valori morale, schimbarea de poziţiei îi este doar sugerată şi are mai mult caracter de joc;

3)-mesajul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis, nefiind legat direct de experienţa vieţii reale;

4)-basmul nu ajunge să fie un „trigger” pentru declanşarea rezistenţei la terapie, ci contribuie la dezvoltarea unei noi atitudini faţă de starea patogenă, comunicarea fiind făcută prin această formă;

(20)

5)-basmul aduce soluţii cu totul neaşteptate, cu efort emoţional pozitiv, ajungând chiar să contrazică logica şi obişnuinţa;

6)-subiectul are posibilitatea să lărgească sensul original al mesajului terapeutic deoarece basmul transmite un tip de creativitate;

7)-mesajul terapeutic se tezaurizează, el putând fi imediat, aparent, deghizat sau ascuns, făcând ca ambiguitatea să favorizeze efectul „retard” şi făcând ca mesajul terapeutic să poată fi reactivat în alte situaţii, fără ca dependenţa faţă de terapeutic să crească;

8)-basmul ca mesaj terapeutic poate fi folosit în combinaţie cu un instrument de comunicare, deoarece crează subiectului o bază de identificare protejându-l şi învăţându-l totodată să se autoînţeleagă, să se autoaprecieze pozitiv cât şi să- şi descopere propria putere interioară de a se „autivindeca”, adaugă în plus, modul mai incisiv, direct a faptelor prin personajele create, asupra celui care o citeşte, receptarea fiind maximă.

Povestea terapeutică e prezentă prin mesajul său specific ţinând cont de particularităţile de vârstă a celui căruia i se adresează, copil sau/şi adult, făcându-l a înţelege modul în care, receptarea dureri, bolii şi chiar a speranţei pot echilibra,

(21)

metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea şi în final, starea de fapt creată.

Atunci când vorbim de povestea terapeutică, în general, logistica sa se îndreaptă spre depăşirea suferinţei şi a durerii de către cei în cauză şi mai apoi, elaborarea unor naraţiuni ce decurg dintr-o logică bine structurată a gândirii pozitive, pornind de la elemente ca: bucurie, speranţă, şansă, atitudine, înţelegere şi acceptare. În acest context-Mitrofan I şi Buzducea D-(2002) edidenţiază cele zece principii descrise de Worden (1992) pentru a ajuta o persoană aflată în suferinţă să depăşească durerea, necesareîn extremis, conturând profilul de personalitate specific situaţiei create:

1. actualizarea durerii (descrierea morţii, a circumstan- ţelor ei)

2. identificarea şi exprimarea sentimentelor (furie, culpabilitate, etc.)

3. detaşarea de cel decedat (luarea unor decizii, schimbări) 4. înlocuirea emoţională a persoanei decedate (stabilirea de noi relaţii)

5. stabilirea unui termen-limită pentru doliu 6. reasigurarea normalităţii sentimentelor

7. recunoaşterea diferenţelor individuale în procesul durerii

(22)

8. accesul în suport non-intensiv pe termen lung

9. explorarea stilurilor de a face faţă puctând riscul alunecării spre folosirea unor metode neadaptative (abuz de alcool, drog)

10. identificarea durerii nerezolvate

Important este faptul că, până a ajunge în acest punct, e necesar a folosi întreaga baterie terapeutică a poveştii atunci când, ea poate să amelioreze durerea şi suferinţa atât a copilului cât şi a adultului.

Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci când spus unde,cum şi de cine trebuie , recunoscându-i-se astfel, valoarea terapeutică, acţionează ca o forţă.

Povestea terapeutică prin nararea faptelor „comprimă” la maxim experienţe de viaţă, menite a semnala o stare de fapt şi a atenua criza ce, inevitabil apare la un moment dat, declanşată, precum, filosofic vorbind, de neînţelesuri ale înţelesului, ştiutelor şi neştiutelor.

Povestea terapeutică se povesteşte (se spune) şi nu se citeşte. Ea trebuie să fie liantul dintre trup şi suflet, gând şi gestică, trăire şi exprimare. Ea nu poate fi spusă de către oricine, oriunde şi oricum. Trăind în simbioză cu cel suferind, povestea terapeutică îşi are legile nescrise ale vulnerabilităţii sale, ceea ce

(23)

face ca simpla virgulă, să mai acorde o şansă, iar punctul, o certitudine şi o reuşită.

Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutică îşi îndeplineşte menirea de mediator a durerii şi suferinţei, aducând mult mai aproape pe cel aflat într-un impas, sincopă a vieţii, de lumea în care legile care guvernează pot declanşa apariţia unor resurse vitale de a învinge:frica, teama, neliniştea, neputinţa, nesiguranţa şi a descoperi speranţa şi şansa, conjugând verbele „a vrea”, „a putea” şi „a dori”, la timpul pretent. În acel moment, povestea terapeutică îşi dovedeşte utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în suferinţă, „să se mişte altfel”, să fie percepută prin prism noilor conotaţii cognitive ale elementelor de identitate personală , dând unicitate clipei trăite.

1.3. Algoritmul poveştii terapeutice

Dacă în DEX alegoria este definită ca un procedeu artistic, constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete şi/sau opera literară sau plastică-folosind această formă de expresie (fabula, parabola, etc), în psihoterapie alegoria sau metafora se defineşte ca o istorie reală sau fictivă care are ca scop:

(24)

- informarea - educarea

- vindecarea individului - dezvoltarea

Obiectivul poveştilor este să „păcălească” subiectul prin blocarea mecanismelor sale de apărare şi intrarea în contact cu inconştienul şi multitudinea de soluţii depozitate în acesta.

Copilul mic are nevoie de poveşti pentru a învăţa simbolica şi securizanta de cum să-şi rezolve propriile probleme. La rândul său, adultul se confruntă şi el cu probleme noi, de altă natură şi fără a discredita resursele trecutului, are nevoie de instrumente pentru a depăşi dificultăţile. Povestea terapeutică devine astfel un instrumen preţios care va scoate la iveală emoţii şi sentimente ce riscă să rămână ascunse în inconştient:angoase, frici, dorinţe, obsesii, culpabilităţi, invidii, întrebări la care nu le-am găsit dar nici căutat, răspunsuri. Astfel, funcţia metaforelor şi a poveştilor este aceea, de a ajuta „ascultătorul” să împace propriiile sale pulsiuni cu cerinţele realităţii externe şi regulile societăţii, deloc uşoare în unele cazuri.

Conţinutul alegoriilor nu e necesar să şi placă sub aspectul estetic, dar dacă ele întrunesc şi calitatea de: plăcut, acceptat şi accesibil, reuşita în timpul terapeutic de aplicare a lor, este meritoriu. În acest sens, din istorioara metaforică, subiectul va

(25)

percepe, prea puţin conştient şi cu mult mai mult , inconştient, legăturile dintre poveste şi propriile sale probleme. Ca o certitudine, subiectul va avea mult mai târziu o revelaţie („insight”) cu privire la mesajul poveştii şi cu siguranţă că acest moment temporal va coincide cu începutul vindecării, a rezolvării într-o manieră nouă a impasului său existenţial, dat într-o stare de fapt.

Recunoscutul psihiatric american Milton E.Erickson folosind alegoria ca tehnică psihoterapeutică nu uita să remarce atunci când era întrebat cum reuşeşte să vindece spunând poveşti ca:„Oamenii vin şi mă ascultă cum le istorisesc poveşti, apoi pleacă la ei acasă şi-şi schimbă comportamentul”. De fapt, acesta este punctul, momentul de la care trebuie să plecăm atunci când avem cu adevărat certitudinea că povestea terapeutică îşi are viabilitatea ca tehnică folosită pe scara accepţiei de către subiect, a surselor şi resurselor care vindecă sau ameliorează suferinţa şi durerea.

În accepţiunea sa, Erickon consideră că sediul conştientului s-ar găsi în emisfera stângă, ce controlează activităţile raţionale şi analitice, cum ar fi:limbajul, gândirea lineară, comunicarea digitală, scrierea, aritmetica, ş.a. în acelaşi concept, psihiatrul american, cantonează inconştientul în emisfera dreaptă care se ocupă şi de activităţile de sinteză, de înţelegere a limbajului,

(26)

muzicii, creativităţii şi comunicare analitică. Toate aceste remarci sunt absolut necesare a fi subliniate, pornind de la faptul că psihanaliza consideră inconştientul un rezervor al pulsiunilor refulate, al dorinţelor nepermise, ceea ce-l determină pe Erickson a susţine când vorbeşte despre acelaşi inconştient, ca fiind cu adevărat un sediu al soluţiilor şi nimic altceva.

De fapt, vorbind subiectului, nu faci altceva decât să te adresezi în aceeaşi măsură, egală, atât conştientului cât şi inconştientului, ceea ce determină ca într-o primă etapă când subiectul se află într-o transă uşoară, metafora ericksoniană să permită deconectarea eminsferei stângi (starea de conştienţă) şi comutarea emisferei drepte, demonstrând în partea a doua a intervenţiei psiho-terapeutice, funcţionalitatea emisferei stângi fiind reluată pentru a sintetiza informaţiile redate în prima etapă.

De notat în mod special este faptul că utilitatea poveştilor terapeutice este indicată pentru toate categoriile de subiecţi (clienţi, pacienţi), indiferent de vârstă şi/sau nivelul de şcolarizare.

Interesant de subliniat este situaţia deja cunoscută în lumea psihoterapeutică, de a cuprinde alegoria ca fiind mult mai uşor acceptată de subiect (client), deoarece el nu se sinte direct vizat de subiectul poveştii. Considerată ca mijloc de intervenţie

(27)

psihologică, Jeffrey Zeig, îi punctează alegoriei amintite avantaje faţă de alte tehnici terapeutice şi anume:

1)-nu are efecte negative;

2)-este captivantă;

3)-favorizează independenţa subiectului (clientului) faţă de psihoterapeut care nu-i oferă o soluţie gata fabricată ci îl obligă să facă singur conexiunile care-l vor duce spre/la găsirea soluţiei;

4)-poate fi folosită pentru depăşirea rezistenţelor naturale la schimbare;

5)-favorizează memorarea deoarece sub formă de istorioară, ideile prezentate sunt mai uşor memorizate;

6)-provoacă confuzie, ceea ce declanşează comutarea pe emisfera dreaptă şi deci, accesul la inconştient;

7)-poate fi utilizată atât pentru eliminarea comportamen- telor de eşec cât şi pentru optimizarea performanţelor;

Chiar dacă unii la prima vedere ar putea crede că psihoterapia prin poveste este o formă de manipulare, la o privire mai atentă şi reală, pot constata contrarul, datorită faptului că, inconştientul are propriul său sistem de protecţie şi nu se lasă şi nici nu poate fi manipulat cu atâtauşurinţă cum s-ar putea crede.

În acest context,acţiunea poveştilor se manifestă printr-o reacţie constructivă de cunoaştere la nivelul credinţelor personale şi nu printr-o simplă manipulare. Astfel, alegoria deţine calitatea de a

(28)

fi un instrument atât simplu, dar şi complex totodată având în acelaşi timp şi puterea de a transforma viaţa cuiva în sens pozitiv sau blocând aspiraţiile şi chiar certitudinile unora, atunci când construirea ei nu respectă algoritmul unei poveşti terapeutice.

Matematic şi psihologic vorbind, algoritmul unei poveşti terapeutice trebuie să reprezinte suma (S) unor termeni pozitivi (T.P.) şi ai situaţiei, eliminând printr-o simplă scădere, nesiguranţa, incertitudinea şi nereuşita, adică termenii negativişti ( T.S), rezultanta (R) fiind :reuşita, rezolvarea problemei, găsirea soluţiei rezonabile, repunând astfel pe linia de încredere şi certitudine, persoana (subiectul, clientul) supusă psihoterapiei pe baza poveştii terapeutice. În contextualitatea dată, algoritmul poveştii terapeutice se determină aplicând formula:

(T.P+T.P.)- T.N.=R.

Tot ca sumă (S) trebuie să se considere şi termenii senzoriali (T.S) ca fiind formaţi din cei:vizuali, auditivi, kinesteziei (de atingere), T.V; T.A; T.K, adică

T.V.+ T.A.+T.K.=T.S.

Implementând algoritmii prin formulele descrise anterior, putem continua cu certitudine afirmând faptul că, subiectul unei poveşti terapeutice trebuie descris în termeni pozitivi, deoarece inconştientul nu înţelege limbajul negativ (exp: O persoană căreia

(29)

o să-i cerem să nu se mai gândească la momentul în care s-a produs evenimentul negativ, ea va continua să aibă în minte aceeaşi idee). Un argument în acest caz este şi acela că, în multe situaţii, omul ştie mai repede ce nu-şi doreşte, decât ce vrea cu adevărat în realitate. De asemenea un obiectiv formulat în termeni negativişti, este mai puţin creativ şi duce mai uşor la o stare de disconfort şi indispoziţie.

Totodată, povestea terapeutică permite natarorului (N) să stabilească o comunicare (C) multivalentă şi multinivelară cu ascultătorul (A), atât la nivel conştient cât şi inconştient.

C

N A

Din această cauză, subiectul alegoriei trebuie formulat şi în termeni senzoriali: vizual, auditib, kinestetic (atingerea).(exp.- dacă vom spune „vreau să fiu fericit”,-reuşita va fi departe deoarece mesajul nu există prin neimplicarea termenilor senzoriali). Conţinutul alegoriei trebuie să fie descris în termeni cât mai vagi pentru a stimula creativitatea, iar cuvintele folosite să nu fie personalizate (neoferind referinţe precise de oameni, locuri, etc.).

(30)

Din punct de vedere psiholingvistic, verbele de acţiune vor fi înlocuite cu substantive pentru a lăsa imaginaţia ascultătorului să facă completările necesare: amintirea, gândul, împrejurarea, etc. Este foarte important să „intre în scenă”, practic în strategia de rezolvare a problemelor, personajele care fac parte consecvent din inconştientul colectiv, ele stimulând inconştientul subiectului (clientului). Acestea în general sunt:zâne, înţelepţi, prinţi, prinţese, regi, regine, moş Crăciun, personaje din Biblie, Iisus, eroi mitologici, cât şi persoanale din cercul de cunoscuţi sau/şi prieteni care la un moment dat, pot deveni personaje pozitive într-o poveste terapeutică.

Deci, schematic, sarcina creatorului de poveste terapeutică porneşte de la relaţia dintre:

Ascultător (A) Povestitor (P) -situaţia problemă -situaţia

-situaţia ideală -strategia de rezolvare

-rezolvarea pozitivă

Aşa cum mai aminteam, povestea terapeutică nu se citeşte, ci ea se relatează, tonul vocii, intensitatea, amplitudinea, mimica şi gestica fiind deosebite în acest caz. Edificator poate fi şi următoarea povestire asiatică:

(31)

„Cică într-o zi un tânăr îl întreabă pe rabin despre maniera în care trebuie să povestim:

-Bunicul meu era şchiop, începu să povestească rabinul, iar într-o zi l-am rugat să-mi spună o istorie despre tatăl său. Bunicul meu a povestit că tatăl său avea obiceiul să ţopăie şi să danseze.

Prins de istorisirea sa, bunicul s-a sculat şi a început să ţopăie şi să danseze cum făcea tatăl său. Şi astfel, din acel moment el s-a vindecat de infirmitatea sa”.

Astfel, psihoterapeutul devine un actor care face mai multe roluri, starea de empatie fiind indispensabilă pentru reuşita în transmiterea şi depistarea mesajului poveştii terapeutice.

În viziunea lui Erickson, pentru ca mesajul să fie recepţionat de inconştient este de preferat ca înainte de relatarea propriu-zisă, să se creeze un moment de confuzie, pregătind astfel terenul , povestind lucruri fără legătură cu problema subiectului (clientului) dar care au drept scop dezorganizarea sau destabilizarea conştientului.

Erickson avea obiceiul de a repeta fraze de genul:„Există câteva lucruri pe care le ştii, dar fără să şti că le ştii. Când vei ştii ceea ce nu ştii că ştii, atunci te vei schimba”.

O asemenea formulare dar şi abordare a confuziei, misterioasă şi fascinantă, obligă ascultătorul să caute în el resursele necesare pentru a se schimba.

(32)

Interesante şi pline de substanţă sunt întrebările pe care ni le propune Stăvărache C (2002) pentru a crea acea dezorganizare la nivelul conştientului şi anume:

• Ce culoare are somnul ? De ce?

• Ce este mai grea: o inimă întristată sau o piatră de râu?

• Ce este mai dulce: un zâmbet sau o bomboană? De ce?

• Care este asemănarea dintre un castor care roade o bucată de lemn şi o maşină de scris?

• Care animal seamănă cel mai bine cu o bucată de elastic?

De ce?

• Cu ce aminal semeni cel mai bine? De ce?

• Cu care floare semeni cel mai mult? De ce?

Şi seria întrebărilor „destabilizatoare” poate continua, importantă fiind ideea pe care grupul ţintă cărei i se adresează, să fie receptată la intensitatea sa maximă.

O mare atenţie trebuie acordată în procesul de derulare a logisticii povestii terapeutice, faptului că aceasta nu trebuie explicată (fapta, întâmplarera, alegoria). Dacă facem imprudenţa din necunoaşterea construcţiei (algoritmului) poveştii terapeutice şi încercăm să răspundem la nedumeririle şi în avalanşă, întrebări ale ascultătorului şi o „traducere”, riscăm şi o să avem neplăcuta surpriză, de a reduce drastic din acţiunea pe care ea trebuie s-o

(33)

aibă asupra inconştientului, provocând voluntar rezistenţe şi obiecţii, nemaiputând a sconta pe rezultatul pozitiv al intervenţiei noastre psihoterapeutice asupra subiectului (clientului) nostru.

Şi n-ar strica a aminti paşii pe care copilul îi poate parcurge atunci când, bolnav fiind, doreşte să-şi scrie propria poveste sau simplu, să scrie o poveste.

În acest „sistem”, compartimentăm astfel:

A) Învaţă să spui o poveste (9 paşi) 1- găseşte o poveste care să-ţi placă;

2- citeşte şi reciteşte povestea preferată;

3- analizează personajele;

4- analizează ce ţi-a plăcut cel mai mult;

5- adaugă sau scoate din poveste la ce ţi-a plăcut şi la ce nu ţi-a plăcut din poveste;

6- povesteşte-ţi noua ta poveste;

7- ai încredere în tine când spui povestea;

8- spune povestea (repet-o) până o ştii bine;

9- spune şi altora povestea, acceptând atât lauda cât şi critica;

B) Cum să-ţi alegi o poveste (8 paşi)

1- alege cele mai frumoase poveşti după părerea ta;

2- caută povestea mai ales în literature clasică dacă crezi că te reprezintă, dacă nu găseşte-o în realitate;

(34)

3- găseşte o poveste care să ţi se adreseze ţie în mod personal;

4- cunoaşte grupul ţintă căreia vrei să-i spui povestea ta;

5- caută povestea ce „cerşeşte” să fie spusă;

6- caută povestea în media;

7- ia parte la întâlnirile povestitorilor profesionişti;

8- testează-ţi poveştile selecate pentru grupul ţintă;

C) „Fişa poveştii tale” (contabilizarea poveştilor tale) - Titlu;

- Autor;

- Sursa (carte, bibliotecă, proprie);

- Timpul alocat povestirii;

- Personaje;

- Succesiunea evenimentelor;

- Grup ţintă;

- Genul poveştii;

Se impune ca la sfârşitul demersului psihoterapeutic prin alegorie, să avem certitudinea de a releva eficienţa printr-un scor valoric anume (moral, social, etc.). Elementul pozitiv la acest capitol îl reprezintă faptul că NU există nici o regulă după care să se măsoare eficacitatea unei alegorii. Cert este doar că efectul – schimbarea va avea loc, timpul fiind cel care guvernează (câteva ore, zile sau săptămâni). Important este faptul că efectul pozitiv

(35)

are loc în toate cazurile, specificul venind de la unicitatea individului ca specie umană raporatată atât la sine prin tot ce-l caracterizează cât şi la societatea/comunitatea care-l acceptă sau nu în macro sau micro structura sa, trecute de multe ori prin metamorfoze de ordin fiziologic şi psihologic.

E momentul a ne opri şi asupra poveştilor folosite în psihoterapia pozitivă. Astfel, Peseşchkian N (2005) surprinde fazele unui plan terapeutic, având la bază, povestea, ca parte a tratamentului-5 paşi:

1) -observare-distanţare = se face o relatare, preferabil în scris, despre motivul supărării, cine a cauzat-o şi când;

2) -inventariere = folosind DAI (Differentiation Analysis Inventory) determinând ariile de conduită în care pacientul însuşi şi partenerul său au trăsături pozitive, precum şi cele supuse criticii; astfel putem contracara tendinţa spre generalizare;

3) -încurajarea situaţională = pentru a construi o relaţie de încredere, întărim trăsăturile individuale pe care le considerăm acceptabile şi care sunt corespondentele trăsăturilor etichetate negativ;

4) -verbalizarea = pentru depăşirea, în conflict, a tăcerii şi a distorsiunii vorbirii, comunicarea cu partenerul se dezvoltă pas cu pas; se discută despre trăsărurile şi experienţele pozitive, precum şi negative;

(36)

5) -extinderea scopurilor =

- îngustarea nevrotică a perspectivei este distrusă în mod conştient;

- se învaţă cum să nu se transporte conflictul în alte arii;

- se învaţă deschiderea spre noi scopuri, care nu au mai fost probabil experimentate înainte;

- tratamentul se bazează pe două proceduri care merg paralel şi sunt împletite:

a)-psihoterapia, prin plan;

b)-autoajutorarea, prin care pacientul preia sarcina terapeutică în cadrul cercului de oameni de care este apreciat.

Toate aceste consideraţii pornesc de la faptul că psihoterapia pozitivă încearcă să extindă demersul tradiţional prin trei idei de bază:

1)-abordarea pozitivă ca răspuns la psihopatologie;

2)-abordarea referitoare la conţinut, drept un mediator pentru comuniunea diverselor discipline;

3)-metoda „ajutorul de sine” în cinci etape şi terapia pentru vitalizarea pacientului, prin folosirea poveştilor şi a vorbelor înţelepte;

De asemenea, psihoterapia pozitivă are trei aspecte:

- punct de plecare pozitiv - proceduri legate de conţinut

(37)

- cele cinci faze ale psihoterapiei pozitive.

ceea ce a determinat punerea accentului, în acest caz, pe povestea terapeutică (orientală), amintită în structura sa, prin cinci paşi.

Voi aduce ca aplicaţie practică, două poveşti terapeutice, după Stăvărache C. (2002) şi Paşca M.D. (2004) nr.3

1- Povestea furnicuţei Maria a)-indicaţii terapeutice:

-lipsa motivaţiei de a învăţa sau munci;

b)-efecte dorite:

-valorizarea sancinilor cotidiene;

-prevenirea abandonului şcolar;

-încurajarea efortului de dezvoltare personală;

c)-grupul ţintă:

-copii;

-adulţi;

A fost odată o furnicuţă care nu voia să muncească.

Furnicuţa Maria prefera să stea toată ziua lungită , să se joace sau să alerge. În toate momentele zilei, toate scuzele erau bune pentru a nu munci. Din această cauză, ea se juca mai mult singură, deoarece colegele sale erau ocupate să muncească.

(38)

Într-o zi, în timp ce Maria era plecată în pădure să se joace, o zână veni la furnicar. Ea explică tuturor furnicilor că lansează un concurs pentru desemnarea celei mai bune furnici din lume.

Fiecare furnică va putea acumula puncte dacă munceşte atunci când trebuie, se joacă în cel mai potrivit moment şi, bineînţeles, are o mulţime de prieteni. Astfel, micuţele furnici se puseră pe treabă pentru că fiecare vroia să câştige. Când Maria se întoarse acasă, văzu că nimeni nu o bagă în seamă. Toate furnicile cântau, zâmbeau şi transportau provizii. Maria se simţi puţin dată la o parte. Până să se culce, reuşi totuşi să afle care era pricina acestei schimbări şi de ce toată lumea era atât de grăbită. Atunci, Maria îşi zise că trebuie să câştige concursul, că este capabilă să fie prima. Dis de dimineaţă, furnicuţa noastră se alătură suratelor sale. Lăbuţele sale erau foarte obosite pentru că Maria, nu era obişnuită cu munca, dar ea nu se descuraja deoartece voia să câştige concursul şi să devină cea mai bună furnică din lume. Ea se juca acum împreună cu celelalte furnicuţe şi acest lucru era deosebit de plăcut.

La sfârşitul concursului a constatat că avea o mulţime de prieteni. În aşteptarea rezultatului concursului, toate furnicuţele erau anxioase. Zâna a anunţat în sfârşit marea câştigătoare:

„Pentru că a făcut multe eforturi şi ameliorat rezultatele, o declar pe furnicuţa Maria, câştigătoarea concursului”.

(39)

Toată lumea a aplaudat, iar Maria era foarte mândră de ea.

Zâna i-a dat şi o diplomă, precum şi următoarele sfaturi: „Rămâi întotdeauna o furnicuţă muncitoare şi conştiincioasă. Când îţi vei simţi lăbuţele obosite sau când curajul te va părăsi, respiră adânc de trei ori şi vei vedea cum o lumină albastră te va înconjura şi-ţi va da forţă şi curajul de a continua. Această lumină va fi invizibilă pentru ceilalţi, doar TU o vei putea vedea”.

2- Povestea lui Ulysse a)-indicaţii terapeutice:

-incapacitatea de a-şi stabili un scop în viaţă;

b)-efecte dorite:

-conştientizarea importanţei cunoaşterii a ceea ce vrem să facem înainte de a acţiona;

c)-grupul ţintă:

-adulţi;

De mai mult timp, Ulysse se pregătea să plece într-o călătorie care să-i schimbe viaţa. El a studiat mai multe limbi străine, precum şi hărţi care să-i arate diferite zone ale lumii.

Locul de destinaţie era mai puţin important, ceea ce-l interesa cu adevărat, era să plece.

Dificultăţile au început să apară în momentul în care s-a prezentat la o agenţie de turism pentru a-şi rezerva un billet de

(40)

avion. Bărbatul de la ghişeu i-a pus mai multe întrebări obişnuite pentru a afla locul şi momentul când vrea să plece.

-„Eu nu vreau să merg în Mexic, în Grecia sau în Italia”.

-„Unde vreţi atunci să mergeţi?” l-a întrebat funcţionarul de la ghişeu.

-„În mod sigur, nu vreau să merg în Anglia, în Australia şi nici în Germania”.

-„Pe mine nu mă interesează unde nu vreţi să mergeţi”, zise funcţionarul din ce în ce mai nerăbdător. „Pe noi ne interesează unde a-ţi vrea să plecaţi în călătorie”.

-„Nu mă interesează nici Spania sau Portugalia, nici India sau Rusia”, zise Ulysse.

În acel moment îşi dădu seama de impasul său şi se întoarse acasă. În acea noapte a avut un vis: se făcea că se afla într-un aeroport şi privea plecarea mai multor avioane. Deodată îi apăru în faţa ochilor marele Lindberg, primul pilot care a traversat Atlanticul în 1927, care îi adresă următoarele cuvinte:

„Avioanele sunt pregătite să zboare, nu contează unde. Pilotul este acela care decide locul unde aparatul va ateriza”.

Puţin după aceea eroul nostru adormi. Dimineaţa el realiză importanţa cunoaşterii exacte a destinaţiei înainte de a pleca într- o călătorie pe care el încă nu o ştia.

(41)

3- Ursul-Moş Martin a)-indicaţii terapeutice:

-nevoia de a se bucura, de a trăi bucuria;

b)-efecte dorite:

-conştientizarea sentimentului de bucurie ca sens al trăirilor sufleteşti;

c)-grup ţintă:

-copilul infectat HIV/SIDA;

Într-un orăşel de munte, pe o străduţă liniştită, locuia un vestit croitor. Toate animalele pădurii îşi comandau hainele la atelierul său.

Aşa s-a întâmplat că, într-o zi apăru în uşa atelierului, ursul.

Era tare supărat. Nu se putea prezenta la serbarea pădurii, pentru că, n-avea haine.

Meşterul croitor îl privi pe deasupra ochelarilor. Oare ce haine să-I facă? Din blană? Cât de călduroase să fie? Dar, mai ales, să nu semene cu a altuia din pădure. Să fie verzi? Nu se poate! Nu l-ar vedea nimeni prin poiană. Să aibă pene? Ce-ar zice păsările? Greu de făcut!

Tocmai atunci apăru pe uşă, Riţa-Veveriţa:

-Ce faci meştere? întrebă ea spărgând o nucă. Supărat?

-Păi uite. Mă aşteaptă ursul pădurii şi nu ştiu ce haină să-I cos pentru serbare.

(42)

Doar o clipă făcu Riţa-Veveriţa ochii roată. Parcă ar fi căutat ceva. Luă apoi foarfecele meşterului croitor şi ieşi grabnic cu ele pe uşă.

Meşterul privi mirat în urma ei. Oare unde se dusese? Şi-i luase şi foarfecele! Se uită la ceas. Cucul se pregătea să cânte, dar mai repede auzi clopoţelul de la uşă.

Intrând, Riţa-Veveriţa răsturnă pe masa meşterului, tot ce ţinea-n lăbuţe şi zise:

-Să-i croieşti haină de blană moşului. Culoare să-i dai după coaja de nucă, frunza toamnei, petecul de scoarţă de copac şi-un smoc de păr din coada mea. Şi-o semăna cu noi care-l vom ocroti şi…

Luându-şi coada la spinare, Riţa-Veveriţa fugi repede la serbarea pădurii.

Meşterul se apucă grabnic de lucru. Haina de blană o coloră cu ron-maron, iar la serbarea pădurii, ursul se dovedi cel mai frumos. Nimeni nu era ca el, ci doar dintr-un colţ se auzi un ronţăit. Cine? Riţa-Veveriţa îi zâmbea prieteneşte. Oare cine era frumosul-frumos? Nimeni altul decât ursul Moş-Martin. Păi nu?

Deci, atenţie părinţi şi cadre didactice:

- nu vă descurajaţi copiii atunci când începeţi să aplicaţi terapia prin poveste;

(43)

- motivaţi-vă correct intervenţia terapeutică în faţa copilului;

- înţelegeţi de la început, corect problema copiilor;

- acceptarea şi respectul să fie reciproc;

- gândiţi-vă întotdeauna, câtă „parte” vă revine din comportamentul necorespunzător al copiilor, toate acestea avându-le în vedere, când ascultătorul este copilul.

(44)

CAPITOLUL II

Compartimentări terapeutice

(45)

2.1. Specificul poveştii terapeutice pentru copii

Copiilor le plac poveştile, chiar dacă nu au toate zâne şi feţi- frumoşi, pitici şi zmei, dar foarte bine pot avea personaje de vârsta lor, cu prietenii lor şi de ce nu, bucuriile şi necazurile lor.

De fapt copilul nu caută altceva în „bucătăria” poveştii terapeutice, decât pe sine, încercând să-şi întărească EU-L.

Imaginea, sunetul şi desenul, completează povestea pe care copilul doreşte s-o asculte şi la care el se raportează. El o alege.

Poate fi clasică şi atunci „Răţuşca cea urâtă” de Ch. Andersen câştigă detaşat în „topul suferinţei”, sau nu reprezintă altceva decât privirea tristă a colegului de bancă atunci când, plin de seriozitate şi gravitate îl roagă să-l protejeze, să nu se lovească, să nu se taie, să nu se zgârie, spunându-i atât de simplu: „Nu ştiu cât o să-ţi mai fiu coleg de bancă, deoarece doctorii mi-au spus că sunt infectat HIV. Nu te speria. Nu fac nimic, dar vreau să mă ajuţi să fiu, atât cât se poate, COPIL şi pe mai departe”.

În aceste situaţii şi nu numai, povestea terapeutică trebuie să fie un izvor atât de energie, cu precădere pozitivă, cât şi unul de bucurie în care evenimentele vieţii să fie o cascadă de culori benefice celui în suferinţă.

(46)

Aşa cum aminteam de-a lungul cărţii, povestea terapeutică nu se poate explica, ea nu dă nici soluţii şi nici verdicte, ci se lasă înţeleasă de cel ce o înţelege. E şi normal ca cel clinic sănătos să nu reacţioneze la fel cu cel bolnav. Unde sunt experienţele de viaţă? Ce status avem şi cât responsabilizăm în situaţia creată? Greu de înţeles atunci când nu poţi înţelege pentru că nu te ştii înţeles. În acest repertoriu, copilul îşi alege povestea pe care o doreşte el, cu personajul preferat, sau dacă nu o are, şi-o poate scrie singur, moment în care apare amintirea ca punct forte în întregul demers terapeutic pe baza poveştilor.

Întrebările, cei 5 W:

-cât doreşte să-şi amintească;

-cum doreşte să-şi amintească;

-când doreşte să-şi amintească;

-unde doreşte să-şi amintească;

-de ce doreşte să-şi amintească,

constituie pilonii ce survin prin amintire, elementul de creativitate şi fantezia copilului, nevoit de a depăşi fazele suferinţei şi durerii sale.

Ajunge el să se autoprotejeze? Ne lasă să-l cunoaştem?

Ştim să-l ajutăm? Avem maturitatea şi înţelepciunea de a-l înţelege şi ajuta? Ne-am pus vreodată întrebările lui? Am trecut prin propria sa experienţă de viaţă?

(47)

Apăsătoare şi responsabile întrebări, fapt ce duce la găsirea unor puncte în care e necesar să se întâlnească întru cooperare interesul colilului şi responsabilitatea adultului.

Astfel Faber A. şi Mazslish E. (2002) susţin cele şapte metode menite a-l atrage pe copil să coopereze atât la şcoală cât şi acasă, iar în situaţia de faţă, fiind punctul în care cei doi, COPILUL ŞI ADULTUL trebuie să fie pe aceaşi baricadă, întelegându-se şi acceptându-se reciproc. Deci:

1. descrie problema;

2. dă informaţii;

3. oferă o variantă;

4. exprimă-te printr-un cuvant sau un gest;

5. descrie ceea ce sinţi tu;

6. aşterne pe hârtie;

7. fii glumeţ;

Povestea obişnuită sau nu, cuprinsă sau nu într-o carte de poveşti, poate deveni un punct de pornire în „a aborda” copilul atunci când acesta nu se simte confortabil de a vorbi despre sentimentele sale . În acest moment Mitrofan I si Buzducea D (2002) remarca faptul că „O modalitate simplă, dar eficientă o reprezintă tehnica celor cinci sentimente:tristeţea, furia, fericirea, frica şi singurătatea. Este foarte important să nu se anticipeze şi nici să nu se sugereze răspunsul copilului. Se

(48)

urmăreşte consonanţa dintre comportamentul verbal şi cel nonverbal al copilului. O altă modalitate de a ajunge la sufletul copilului este aceea de a concentra toate simţurile acestuia spre o activitate care să fie relevantă scopurilor terapeutice urmărite. Dacă copilul întâmpină dificultăţi în exprimarea verbală a ceea ce simte, se poate inventa o poveste în care el însuşi să fie unul dintre actorii acesteia, oferindu-i posibilitatea dezvăluirii sentimentelor (anxietate, teama, îngrijorare, etc.). De asemenea, se poate folosi un joc în care se pot implica sentimente legate de pierdere şi separare. Există şi copii care au un alt mod de a simţi pierderea şi durerea, mai putin în exterior şi care nu cer ajutor în mod explicit, ceea ce mai înseamnă că nu vor primi ajutorul consilierului dacă li se oferă.”

Din acest moment putem vorbi de o altă tehnică familială, dezvoltată de Dreikurs (1974) cunoscută sub numele de

„rezolvarea mutuala a problemei”, deoarece şi în cazul poveştii terapeutice, relaţia dintre ascultător-povestitor ce pot fi copilul-părintele şi nu numai, pot fi urmariţi şase paşi specifici şi anume:

1)-în primul rând, se exprimă acordul asupra faptului că există o problemă şi se defineşte exact care este problema;

(49)

2)-în al doilea rând, vor stabili dacă sunt sau nu capabili să învingă împreună problema, formând împreună o echipă, având acelaşi inamic comun;

3)-în al treilea rând, constă în stimularea folosirii de către copii de întreaga energie şi resursele de care dispun

4)-în al patrulea rând, rezidă în implicarea tuturor în rezolvarea problemei, ţinând cont de părerea, dorinţele şi nevoile copilului, contribuind astfel la maturizarea şi cresterea normală a acestuia;

5)-în al cincelea rând, familia va supune la vot părerile şi soluţiile discutate, pentru a selecta pe cea care a întrunit cele mai multe voturi;

6)- în al şaselea rând, după ce s-a realizat un concurs într-o anume direcţie, se vor încuraja unul pe altul şi vor devaloriza lucrurile care ar putea sabota încercarea ce şi-au propus-o”.

Finalul „colaborării” va conta la scorul dintre punctele care au dus la rezolvarea problemei. Reevaluarea apare doar atunci când situaţia găsită de cei în cauză, n-au rezolvat pe deplin problema respectivă.

Şi toate acestea, spre cel mai sensibil moment creat în cadrul realizării terapiei prin poveste şi anume stabilirea încrederii copilului în adult, fapt important şi realizat printr-o :

-comunicare bună de ambele părţi

(50)

-lucru în echipă, respect şi responsabilitate;

-informaţie consistentă, reală şi utilă;

Atunci, copilul va şti să recepteze şi prin interme-diul poveştii, mesajul dintre propria boală sau simptomele agravării stării sale de sănătate. De aceea, pentru a şti să preîntâmpinăm stări nedorite în receptarea mesajului de către copil, e bine să stabilim în munca cu acesta, patru mesaje esenţiuale şi anume:

a)-nu există sentimente drepte sau greşite şi chiar cele despre care copilul se poate simţi ruşinat/culpabilizat nu sunt comune şi nici rezonabile;

b)-este de ajutor să-şi exprime sentimentele;

c)-poate fi ajutat să lucreze cu sentimentele;

d)-nu există modalităţi corecte sau greşite de exprimare a sentimentelor, copii au nevoie să fie protejati de propriile dureri/răni;

La toate acestea, tot punctat, în practică apare mult mai pragmatic şi coerent, Kellmer Pringle M (2000) ce surprinde în cele zece comandamente legate de educarea unui copil, în cazul nostru, din perspectiva dezvoltării armonioase a personalităţii sale, atunci când beneficiază de dragoste şi securitate, de experienţe noi, de apreciere şi stimă, de responsabilitate şi autonomie:

(51)

1 -oferiţi copilului o mare parte din timpul şi înţelegerea dumneavoastră, jocul cu copilul, lectura sunt mult mai importante decât un menaj bine făcut;

2 -copilul are nevoie de experienţe noi şi de comunicare permanentă, ceea ce-i asigură dezvoltarea spirituală;

3 -oferiţi copilului îngrijiri permanente, coerentă iubitoare ceea ce este de o importanţă fundamentală pentru sănătatea spirituală, la fel cum alimentaţia corectă este esenţială pentru sănătatea corpului;

4 -copilul va fi stimulat să se joace singur sau cu alţi copii, ceea ce permite explorarea, imitaţia, construcţia şi creaţia;

5 -atunci când eforturile copilului sunt încununate de succes, el trebuie felicitat, apreciat;

6 -părinţii trebuie să-i dea copilului responsabilităţi din ce în ce mai mari, deoarece simţul responsabilităţii se dezvoltă prin activităţi practice;

7 -fiecare copil este unic în felul său, astfel că părintele trebuie să-şi adapteze comportamentul la caracteristicile acestuia;

8 -atunci când nu suntem de acord cu comportamentul copilului, manifestarea dezaprobării trebuie să ţina cont de temperament, vârstă şi capacitate de întelegere a copilului;

(52)

9 -copilul nu trebuie ameninţat cu pierderea dragostei sau abandonului; părinţii pot respinge comportamentul copilu-lui dar nu-şi pot respinge propriul copil;

10 -părinţii nu trebuie să aştepte recunoştinţă, deoarece copilul nu şi-a solicita naşterea;

Dacă analizăm cele menţionate mai sus, vom observa, în cazul nostru, că el, copilul, pentru a avea cât mai mult timp o stare de bine fizică şi psihică, e absolut necesar a fi cunoscut, apreciat, înţeles, acceptat şi crescut, în aşa fel încat, atunci când suferinţa şi boala îi produc supărări, amelioarea şi în cele din nurmă vindecarea sa poata veni şi din implicarea într-un tratament medicamen-tos şi nu numai a psihoterapiei, în speţă a terapiei prin poveste, ţinând cont de unicitatea celui în cauză sub toate aspectele dezvoltării sale bio-psiho-sociale.

2.2. Specificul poveştii terapeutice pentru adulţi

Ar putea părea paradoxal pentru unii, faptul că şi adultul poate fi cuprins într-un program terapeutic bazat pe poveste.

Suportând alte rigori metodologice, povestea terapeutică este aplicată cu bune rezultate şi cerută de multe ori chiar de către subiect (client) deoarece o consideră mai aproape de sufletul său, regăsindu-se conştient sau inconştient ăn acţiunea narării.

(53)

Faţă de copil, impactul cu povestea este mult mai pragmatic, el, adultul, trecând de cele mai multe ori totul prin prisma conştientului, rezultanta, chiar mai putin vizibă la început,

„explodează” atunci când toate acumulă-rile existenţiale şi experienţele sunt deja făcute.

Elementele de bază în terapia prin poveste la adult pot fi considerate:

- optimismul;

- gândirea pozitivă;

- dorinţa de vindecare;

- autovindecarea;

Optimismul pus faţă în faţă cu pesimismul? Cine câştigă oare? Cel veşnic nemulţumit, nervos, neliniştit, irascibil, ce se consideră neajutorat?

De fapt, la baza pesimismului stă femomenul de neajutorare înţeles ca stare de lucru în care nimic din ce alegi să faci, nu afectează ceea ce se întîmplă. Neputinţa voită apare atunci când, veşnic te consideri neajutorat, iar depresia nu este altceva decât consecinţa unei stări, privită din perspectiva unui negativism total.

Dr. Seligman M. (2004) ce s-a ocupat mai bine de 25 de ani de optimism (ca ştiinţă a controlului personal) şi pesimism, menţiona printre altele: „Atunci când sănătatea cuiva lasă de

(54)

dorit este din cauza constituţiei sale, proaste-lor habitudini privind sănătatea sau faptului că respectivul a venit în contact cu prea mulţi microbi.

Această viziune convenţională scapă din vedere un motiv hotărâtor al sănătăţii: propriile cogniţii. Putem avea asupra sănătăţii noastre fizice un control personal mult mai bun decât bănuim. De exemplu:

- Modul în care gândim, mai ales despre sănătate, ne influentează sănătatea;

- Optimiştii iau mai puţine boli infecţioase decât pesimiştii;

- Optimiştii au obiceiuri de îngrijire a sănătăţii mai bune decât pesimiştii;

- Sistemul nostru imunitar poate funcţiona mai bine dacă suntem optimişti

- Avem dovezi că optimiştii trăiesc mai mult decât pesimiătii;”

Privind această înşiruire, putem afirma faptul că „crucial este ce gândeşti atunci când eşuezi folosind puterea gândirii non- negative . Să schimbi lucrurile distructive pe care ţi le spui atunci când ai parte de necazuri pe care viaţa ni le rezervă tuturor, iată cheia optimismului”, (Seligman M. -2004), făcând din povestea terapeutică, învelişul formelor cognitive.

(55)

„Grupul ţintă” a poveştii terapeutice nu este doar adultul bolnav fizic, ci şi cel pentru care teama, neputinţa, frica, speranţa, iubirea, reuşita, încrederea, sunt într-o furibundă tornadă, deoarece el se caută şi nu se găseşte, elementul de reper fiind de multe ori aproape inexistent.

Dr. Siegel B. (2004)-surprinzând în studiul său clientul, pacientul, sublinia faptul că:„ Problema fundamen-tală cu care se cofruntă majoritatea pacienţilor este incapacitatea de a se iubi pe ei înşişi, determinată de faptul că n-au fost iubiţi de alţii într-o periadă crucială a vieţii. În majoritatea cazurilor e vorba de copilărie-când relaţiile cu părinţii ne cizelează modalităţile specifice de reacţie la stres. Ajunşi adulţi, repetăm aceste reacţii şi devenim vulnerabili în faţa bolilor, iar personalitatea noastră determină adesea natura celor pe care le contrac-tăm. Capacitatea de a te iubi pe tine însuţi laolalta cu capacitatea de a iubi viaţa, acceptând fără rezerve faptul că nu va dura veşnic, îţi dă putinţa de a-ţi îmbunătăţii calitatea vieţii”.

De ce această remarcă aici? Ea se datorează faptului că, prin povestea terapeutică, adultul îţi poate regăsi propriul EU, acceptând o situaţie dată, dar şi luptând pentru a se cunoaşte pe sine. În acest sens, este mult mai important să înveţi să trăieşti fără teamă, să fi împăcat cu viaţa şi să accepţi în extremis, sfârşitul, fiind acum momentul în care poate avea loc

(56)

vindecarea, iar subiectul (clientul,pacientul) nu mai este sortit eşecului.

Şi poate, în acelaşi spirit al dr. Siegel B. În relaţia terapeutică pe bază de poveste, să pornim cu pacientul adult bolnav clinic, de la cele patru întrebări fundamentale, răspunsurile ce vor urma lor, canalizându-ne viitoare formulă terapeutică sortită reuşitei:

1) Vrei să trăieşti până la o sută de ani?

a)-instinctiv nu îţi asumi responsabilitatea de a da valoare întregii tale vieţi;

b)-speranţa şi teama sunt categorii ce te fac să priveşti prin prisma lor, viitorul;

2) Ce ţi s-a întamplat cu un an sau doi înainte de a te îmbolnăvi?

a)-reactivează factorii interni de stress;

b)-poate determina o criză de identitate sau renunţarea la un vis drag din tinereţe;

3) Ce înseamnă boala pentru tine?

a)-un element tabu;

b)-dacă boala reprezintă o provocare, formidabilă dar nu invincibilă, atunci pacientul are ceva de la care să pornească;

(57)

4) De ce aveai nevoie de boală?

a)-îl ajută pe pacient să înţeleagă nevoile psihice pe care s-ar putea să i le satisfacă boala;

b)-scuza pentru un eşec;

Din toate, adultul trebuie să înveţe să fie un supravieţuitor, iar povestea terapeutică poate fi primul semn spre o asemenea cale de vindecare sufletească, „Ceea ce contează este părerea sa despre propria persoană. Trebuie să găseşti în viaţă acel rol care ţi se potriveşte, după care să renunţi la a mai juca teatru: profesia ta este acea de a fi” ne aminteşte Quentin Crips în piesa sa, Funcţionarul gol.

Eşti tu, atunci când simţi că şi Dumnezeu este aproape de tine, descoperind că spiritualitatea reprezinta capacitatea de a găsi pacea şi fericirea într-o lume în continuă mişcare şi de a simţi că propria personalitate este imperfectă, dar acceptabilă.

Din această stare de spirit, împăcate decurg atât creativitatea cât şi aptitidinea de a iubi neegoist, ce merg mână în mână.

Acceptarea, credinţa, iertarea, pacea şi iubirea sunt trăsături care pentru fiecare din noi, pot defini la un moment dat, spiritualitatea. Aceste caracteristici se întâlnesc întotdeauna la cei ce reuşesc să se vindece atât sufleteşte cât şi trupeşte, neuitând să adauge:

(58)

„ Cred în soare-chiar şi când nu străluceşte Cred în iubire-chiar şi când ea nu se arată

Cred în Dumnezeu-chiar şi atunci când nu vorbeşte”

Din acest moment, pentru adult, povestea terapeutică ajută, deaorece el doreşte acest lucru, o simte aproape de el, are nevoie de a fi el însuşi, reconsiderându-se ca valoare umană.

2.3. Exercitiul premergător poveştii terapeutice

Am considerat absolut necesar în ideea de a nu bagateliza tehnica terapiei prin poveste, de a puncta pe baza unor exerciţii, elementele care premerg aplicarea psihoterapiei de faţă.

Adresându-se copilului şi/sau adultului, acesta fiind ascultătorul, pentru atingerea scopului propus, povestea terapeutică are nevoie de un preambul (exerciţiu pregătitor), ce se bazează atât pe particularităţile de vârstă ale celor în cauză cât şi pe dorinţa lor de implicare în actul terapeutic.

Exerciţiul va urmări obişnuirea copilului şi/sau adultului atât cu elemente de creativitate, de vizualizare cât şi de implicarea amintirii pe baza stimulării senzoriale.

De menţionat că, exerciţiile ce vor urma, pot fi folosite cu bune rezultate atât la copii cât şi la adulţi, important este de a

(59)

ţine cont de obiectivul şi sarcina de lucru pe care o indică acţiunea în fapt.

În acest caz, de un real folos ne este faptul că nu separăm cele doua elemente: creativitatea şi vizualizarea, ci le surprindem importanţa în comun, asa cum Day J. (1998) dădea câştig de cauză, spunând: „Vizualizarea creativă reprezintă utilizarea deliberată a imaginaţiei creatoare, aplicată activ în viaţa cotidiană în scopul atingerii obiectivelor, al depăşirii obstacolelor, al sporirii conştiinţei de sine şi creşterii în general a calităţii vieţii.”

De fapt, folosirea vizualizării creative cu copiii este mai cu seamă plină de satisfacţii, fiind de obice aproape o a doua natură pentru ei. Copiii au o nevoie firească şi un talent deosebit pentru jocuri creatoare şi pline de imaginaţie astfel încât, pentru ei, folosirea conştientă a imaginarului nu presupune aproape nici un efort, fiind un instrument firesc ce-i poate ajuta să fie echilibraţi şi mai constienţi de sine.

Folosită şi în cadrul persoanelor cu probleme speci-ale, vizualizarea creativă ajută la depaşirea unor situaţii problemă ivite cât şi a unor stări de hiperactivitate, hipersensibilitate şi incapacitate de concentrare, făcându-l mai ales pe copil să crească şi să evolueza frumos şi armonios, indeplinindu-şi potenţialurile individuale.

(60)

Pentru a realiza un întreg a exercitiului premergator, efectul amintirii şi fanteziei, aduc un plus creativităţii, în special vizualizării creative. Subiectul (clientul) are nevoie să-şi amintească, amintirea fiind:

- vizuală;

- auditivă;

- gustativă;

- olfactivă;

- kinestezică (atingere);

făcând ca prin execuţiile ce vor urma, să conştientizeze efectul benefic al poveştii terapeutice.

Exerciţiile-joc reprezintă o modalitate de activitate creativă ce poate fi îmbunătăţită şi completată după caz, de cei care practică o asemenea tehnică psihoterapeutică, prin poveste şi sunt deschişi actului creator.

Şi pentru ca în tot ce facem, dar mai ales în felul de a ne cunoaşte, ajuta şi accepta aşa cum suntem, n-ar fi lipsit de importanţă de a pleca de la „Parabola încăperii albe” (Nuta A.- 2003).

„Închipuieşte-ţi că te găseşti într-o cameră goală în care totul este alb: podeaua, pereţii, tavanul. O forţă miraculoasă te ţine suspendat în aer, în mijlocul camerei. Nu se aude nimic, iar

(61)

tot ceea ce vezi, este un alb desăvârşit. Care ar fi experienţa ta în acest caz şi cât de mult ai dori să se prelungească?

În cadrul acestei experienţe, ştii ceva despre tine? De pildă, ştii unde te afli şi de cât timp esti acolo? Eşti înalt sau mărunţel?

Eşti rotofei sau slăbănog? Eşti un om bun? Eşti un om rău?

Intrebări fără răspuns... Această experienţă nu-ţi permite să afli nimic despre tine însuţi.

Brusc, viaţa ta se schimbă. Pe perete, nu se ştie cum, a aparut un mic punct negru. N-ai observat cum s-a ivit acel punct acolo. Cert este că el exista. Şi, odată cu el, experienţa ta se lărgeşte.

Punctul este mai mic decât tine, prin urmare tu eşti mai mare decât el. Punctul este acolo, tu eşti aici. Deşi invizibilă, între tine şi punctul de pe perete se ţese acum o relaţie. Această relaţie îţi permite să te defineşti. Începi să-ţi creezi o identitate.

Apoi, la fel de neasteptat, în cameră apare un căţeluş (un pui de dalmaţian), urmat la un interval scurt de o zebră. Habar nu ai cum apar lucrurile astea. În sinea ta, te bucuri însă, deoarece, cu ajurorul lor te poţi cunoaşte pe tine însuţi. Fără altceva/altcineva, tu nu ştii cine eşti. Tu şi ceilalţi formaţi o pereche polară. Ai nevoie de celălalt pentru a te defini, a te descoperi sau a te cunoaşte”.

Referințe

DOCUMENTE SIMILARE

Pius al II-lea, care era papă când s-a născut Leonardo, a scris despre vizita sa la Ferrara, unde suita care l-a întâmpinat includea șapte prinți din familia conducătoare Este,

Prima idee este evident critică, îndeosebi față de zebra care, din când în când, trebuie să alerge ca să scape cu viață� Dar a doua idee conclusivă este mult mai

Nu contează dacă intriga este de natură emoțională („Oare teama lui Jack de a se implica emoțional îl va împiedica să găsească adevărata dragoste alături de

cesitilţi, pe care consiliul actual al camerei, mai mult decât oricare altul, nu se putea să nu o remarce.. De- aceea hotărârea a fost nu numai cu

1707 la contractul de antrepriză (C.A. În consecință, pentru convingerea instanței a fost suficient ca viciul să fie grav, fără să mai aibă relevanță caracterul aparent

Pentru o clipă, se întrebă dacă omul era nebun, apoi îşi spuse că individul se referea la avion, care aşteptase ultimul pasager.. — Îmi pare rău că v-am reţinut, zise

Similar, un tip de la CIA nu dă socoteală dacă are loc un aten- tat terorist; el/ea are de dat explicații doar dacă nu există vreun raport scris care detaliază posibilitățile

Există 48 specii de bacili, dintre care doar unele ca- uzează boli, de exemplu Bacillus an- thracis, care este răspunzător pentru periculosul Antrax.. Alți bacili sunt însă