Repere ale comunicării psiho-pastorale

Teofi l Tia Repere ale comunicării psiho-pastorale

9

Colecţie coordonată de Arhim. Teofi l Tia

Copertă: Ovidiu Muraru

Tehnoredactare: Pr. Nicolae-Dragoș Kerekes Corectură: Pr. Cătălin Pălimaru

Ilustrația copertei: Foto Darius Echim

Editura Renașterea © 2020 Piaţa Avram Iancu, nr. 18 RO – 400117, Cluj-Napoca

e-mail: [email protected] www.renasterea-cluj.ro

Tel: 0264-599649

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Repere ale comunicării psiho-pastorale / Maria Dorina Pașca, Teofi l Tia ; tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfi nţitului Părinte An- drei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Cluju- lui, Maramureșului și Sălajului. - Cluj-Napoca : Renașterea, 2020

    Conţine bibliografi e     ISBN 978-606-607-318-9 I. Tia, Teofi l

316.77

Cluj-Napoca, 2020

Tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfi nțitului

† ANDREI,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului

Teofi l Tia

Repere ale

comunicării

psiho-pastorale

Cuvânt, lumină și... comunicare 7

CAPITOLUL 1

Comunicarea-repere structurale 9 1.1. Dimensiunea emoţională a comunicării 9 1.2. Relaţia: emiţător-receptor versus receptor-emiţător 17

1.3. Principiile comunicării 25

1.4. Rolul ascultării active 41

1.5. Stiluri ale comunicării orale 45

1.6. Barierele comunicării efi ciente 58 1.7. Ascultarea și gestionarea timpului 63 1.8. Actorii comunicării și mecanismele proiective 77

1.9. Comunicarea interpersonală 84

1.10. Elemente carențiale în comunicare 101

1.11. Comunicarea asertivă 106

CAPITOLUL 2

Specifi cul comunicării psiho-pastorale 111

CAPITOLUL 3

Corelarea dintre comunicarea psiho-pastorală și

particularitățile de vârstă 147

Comunicarea psiho-pastorală în situații speciale 169

CAPITOLUL 5

Sursele neconvenționale și comunicarea psiho-pastorală 187 Concluzii 195

Bibliografi e 197

D

acă la început a fost... cuvântul și apoi acesta a... luminat, comuniunea/ comunicarea a făcut ca simbioza dintre cele două să creeze atitudinea omului faţă de el, natură și divinitate.

A putea înţelege complexitatea vieţii, reprezintă chintesenţa lui... a fi , a trăi,a voi, a cunoaște și a te cu- noaște, astfel încât similitudinea dintre actorii comuni- cării să fi e elementul sine qua non al relaţiei interperso- nale dintre aceștia.

Ce sunt acestea? Frumuseţea cuvântului și comuni- unea sa cu adevărul în lumina vieţii.

Ce reprezintă comunicarea psiho-pastorală în aceas- tă ambiguă lume ce-o trăim acum? Calea spre adevăr, cunoaștere, înţelegere, înţelepciune, ajutor și acceptare a aproapelui.

Și astfel, cele de faţă devin în lucrarea preotului cu enoriașii/ credincioșii săi binecuvântarea și smerenia Sa.

Autorii

COMUNICAREA-REPERE STRUCTURALE

1.1. Dimensiunea emoţională a comunicării

O

defi niție a comunicării este obligatorie la înce- put de drum; comunicarea este o călătorie a cunoașterii și nuanțării propriei identități și a celei a altora; o putem face doar apelând la anumiți itemi; ori- cum, acești itemi surprind multe posibile metamorfoze ale acestui complex act inter-relațional uman.

Astfel, vom începe modesta noastră călătorie gno- seologică de la următoarele constatări:

a) DEX-ul (2019) defi nește comunicarea drept actul de a face cunoscut, de a da de știre, a informa, a înștiinţa, a spune sau a vorbi;

b) Lohisse J. (2002) constată că termenul „comunica- re” transmite ideea relaţiei cu celălalt;

c) Pruteanu Șt. (2000) consideră că doar comunicarea poate crea comuniunea și comunitatea, adică o ţesă- tură de relaţii, indiferent de „cantitatea” de informaţii;

d) Lemeni, G. și Miclea, M. (2004) defi nește comuni- carea drept proces prin care se transmit informaţii de la un emiţător la un receptor, prin utilizarea unui anumit sistem de semne și simboluri;

Vom spune, concluzionând, că vorbim de un „joc”

de influenţe reciproce intre persoane, o interacțiune fertilă între două sau mai multe libertăţi și afectivităţi.

Nu greșesc deloc Commmarmond G. și Exiga A. (2005) când spun că semantica termenului „comunicare” e ge- neroasă, conceptul nu poate fi circumscris unei simple defi niții, dar fi ecare încercare de a-l defi ni surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea. Pruteanu Șt. (2000):

„comunicarea scapă încercărilor de a o defi ni”.

În context pastoral, adică în perspectiva raportului preot-enoriaș sau duhovnic-credincios, vom observa cum comunicarea rămâne un proces prin care o persoană (comunicatorul) transmite stimuli cu scopul de a schim- ba comportamentul altor persoane (auditoriul) – Dinu M. (1997). Comunicarea umană înseamnă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o infl uenţeze pe alta” – Warner Wezver (după Pruteanu Șt., 2000) și prin care o inimă poate să o remodeleze pe alta, prin forță afectivă contaminantă.

Trebuie să mai menționăm faptul că studiul, cerce- tarea, analiza comunicării umane urmăresc (Pruteanu Șt. 2000):

1. Explicarea, înțelegerea și însușirea unor teorii, con- cepte și tehnici ale comunicării efi cace, persuasive;

2. Ameliorarea imaginii de sine și dezvoltarea abilită- ţilor și competenţelor de comunicator etc;

3. Protejarea – prin norme de etică a comunicării – a persoanelor din grupuri și comunităţi în faţa unor stări speciale negative ale comunicatorului.

„Fiul pe care-l merităm!” Iată un caz difi cil, care presupune din partea preotului păstor vigilență, matu- ritate psiho-afectivă, naturalețe, echilibru duhovnicesc și competențe psihologice. E vorba de „Radu cel Nervos”, o personalitate difi cilă, care se autocaracterizează astfel:

„Eu m-am născut nervos! Sunt un profesionist al răzvră- tirii, al protestelor. Mă duc de e nevoie și în alte țări să particip la mitinguri anti-sistem. Am ajuns chiar la Genova, când a fost Adunarea G.8. Vedeți ce tatuaje speciale am?

Sunt făcute de un maestru al Body Art 1. Benefi ciarii unor astfel de lucrături artistice se disting de marea masă ano- nimă a tatuaților. Noi suntem speciali. Este foarte impor- tant să ai un personal style, chiar dacă faci parte dintr-un grup. S-a terminat epoca în care se tatuau doar marinarii și recruții… îmi conduc mașina cu muzica la maxim, căci am nevoie de zgomot mult… mă hrănește! Îmi place să las urme de cauciuc pe asfalt… să se vadă că am trecut!

La discotecă mă duc mai rar, atunci când simt nevoia să mă încarc. Eu sunt un dur! Când nu-i nevoie să o demon- strez public, stau pe canapea acasă și ascult rock satanic de Marilyn Manson, consum popcorn și țin discursuri în mintea mea contra rudelor, cunoscuților și contra lumii întregi! Nu-i mai suport! Îmi place enorm să distrug bunuri publice, să răstorn băncile în parc, să sparg ferestre la magazine, să lovesc cu mașina tăblițele rutiere… am făcut- o de nenumărate ori. Ultima dată m-a văzut un echipaj de poliție și m-au dus la secție. Ce nu le convine? Să mă lase în pace! Fac ce vreau! Nu-mi comandă ei mie!... Cu iubitele stau prost… nu le înțeleg ce tot vor… până să le

câștigi pierzi prea multă vreme. Eu sunt obișnuit să primesc ceea ce vreau instantaneu, nu așa… Mă aprind repede și execut comenzile minții mele: i-am incendiat mașina unui fost amic ce nu mi-a mai fost simpatic. Sunt liber să fac ce vreau!”

Comunicarea cu tânărul presupune și investigarea originilor stărilor sale emoționale, ale începuturilor, ale primelor experiențe „limită”. Într-o atmosferă caldă, primitoare, de empatie, de acceptare necondiționată, el se deschide mai mult:

„Copilăria mea a fost una înecată în solitudine, chiar dacă am fost copleșit cu multe cadouri și jucării, care do- reau să substituie raporturile emoționale inexistente cu părinții. Pentru tatăl meu, banii au fost mult mai importanți decât dragostea: portofelul lui era pe primul plan între valorile familiei. Era preocupat să-mi furnizeze maximul economic, dar era complet dezinteresat de viața mea. Când aveam vreo difi cultate și doream să mă sfătuiesc cu el, se prefăcea repede că n-are timp, că trebuie să verifi ce niște tranzacții pe internet… așteptând să intervină salvator mama. Ea, în schimb, nu zicea niciodată altceva decât DA! Așa că eu făceam ceea ce-mi venea în cap. Mama mea vorbește prea mult și ascultă prea puțin. Cuvintele ei sunt un sonor de televizor ce merge singur. Pentru mine, Paștile și Crăciunul durează un an întreg: când tata mă vede supărat sau nervos, mă întreabă: Îți trebuie bani?

Aparent, familia mea este un templu al respectului reciproc, în realitate este o acumulare de egoisme bine camufl ate.

M-am săturat de toți! Vreau să fi u liber!”

O bună comunicare și o înțelegere de ansamblu a cazului va însemna și extensia interacțiunii cu apropiați ai lui Radu, pentru a vedea erorile pedagogice și greșelile de atitudine în formarea lui. Iată ce spune tatăl său:

„Nu vrem să părem îngâmfați, dar noi ne iubim co- pilul… i-am dat un apartament cadou de îndată ce a făcut 18 ani; n-a terminat liceul, dar am considerat că e bine să aibă un loc al său, de retragere; nu i-am refuzat nici o ocazie ca să se distreze, că de-aia este tânăr… iar banii, nu poate spune că i-au lipsit vreodată. Doar ne permitem, nu suntem sărăntoci ca alții! I-am dat tot ceea ce nouă ne-a lipsit când am fost ca el. Și ne-am speriat foarte tare când l-au arestat… Deși suntem convinși că polițiștii au exagerat. N-a distrus el toate acelea, probabil erau distruse mai de dinainte și acum vor să le plătim noi… Doar e încă un adolescent, sunt chestii specifi ce vârstei, nu-i așa de vinovat! Fiul nostru nu vorbește nici- odată cu noi… El nu este anti-social, cum pretind polițiștii, e ceva de moment acum… incidentul acesta… Credem că Dumneavoastră îl puteți face cuminte cum era când era mic… am venit la Dumnevoastră foarte supărați… că ne-a spus un preot că Fiecare avem copilul pe care-l merităm!

Așa ceva meritam noi?”

Analiză psiho-pastorală:

Un tată detașat de probleme, o mamă promotoare a unui fals moralism, aparent atenți amândoi la nevoile fiului, în realitate foarte departe de frământările lui emoționale, frământări care, în timp, s-au stins, sub efectul indiferentismului lor. Discursul tânărului se

reduce la trei cuvinte: sex, mașină și revoltă. Modelele lui de referință sunt: Cine se distrează mai bine! Cel care se face respectat! Cei care nu gândesc ca el sunt toți proști!

E mai ușor să dai bani, să faci cadouri, decât să educi.

Crescut într-un mediu marcat de absolută indulgență educațională, ca adult va ignora valoarea empatiei în raporturile inter-presonale. Va fi un subiect care-i va instrumentaliza pe ceilalți, tiranic, difi cil de iubit.

Hipertrofi a eului l-a făcut pe Radu să fi e violent, inclusiv în raport cu celălalt sex, asupra căruia descarcă mai mult ură decât iubire, mai mult insulte decât com- plimente, mai mult pălmuiri decât săruturi. Pretinde ca femeile să i se dăruiască fără rezervă, ignorând faptul că răbdarea în așteptare nu privează de plăcerea de a sta împreună, ci creează premizele unei sexualități mai pro- funde, când vor hotărî împreună, ambii parteneri, să avanseze în această direcție. Dacă nu se rezolvă proble- mele afective intrafamiliale, este foarte difi cil să iubești și să te faci iubit de o fată. Pentru că se va exporta în noul cuplu ceea ce s-a trăit și experimentat în familia de ori- gine.

Există animale solitare pentru întreaga viață, întru- cât prezintă o agresivitate deschisă, care dăunează altor indivizi ai speciei; așa că, pentru agresivi, nu e altă soluție decât singurătatea impusă. Radu este un emițător de pretenții, crescut în comoditate, antrenat în regula: Vreau totul și imediat! Vorbirea de jargon și plină de vulgarități relevă tentința imatură de a expune o forță virilă pe care, în realitate, nu o posedă!

El defi nește paranoic drept libertate, violarea legii (precum furtul din magazin sau incendierea mașinii altuia). Exaltarea agresivă a libertății corespunde întot- deauna unei culturi a non-responsabilității, relevând imaturitatea subiectului.

La întâlnirea cu preotul, Radu se înșeală pe sine crezând că ajutorul trebuie să-l primească întotdeauna din exterior. Prezintă un instinct agresiv primar care se exprimă ca permanentă auto-obligație de a se opune, tendință spre polemică sau critică aprioristică. E pregă- tit pentru dezbateri și negocieri nesfârșite. Crede că este un non-conformist, pe când este, în mod simplu, un ne-integrat. El știe doar să re-acționeze, fără să știe și să acționeze. Îi lipsește deci dinamismul pozitiv, simțul inițiativei, curajul, tenacitatea.

Vindecarea presupune să ajungă să se simtă acceptat și iubit; aceasta survine însă doar după un proces similar vechiului model al medicului și pacientului: de partea medicului era știința și conștiința, de partea bolnavului, încrederea și docilitatea. Doar după instalarea unei relații empatice cu preotul se poate corecta comportamentul și imaginea de sine pe care o are Radu, încurajându-l în tentativele de a crește. Anumite comportamente anti- sociale sunt consecința unei patologii psihice caracteri- zate de:

•

Scăzută autostimă,

•

Imposibilitatea de a-și creiona un proiect de viitor

•

Dezamăgirea creată de alții;

•

Tânărul va trebui să învețe că:

•

Nu întotdeauna trebuie să recurgi la război pentru a-ți atinge obiectivele;

•

Că nu este nevoie să trăiești permanent sub o mare tensiune interioară sau exterioară, intrapsihică și relațională;

•

Că poți cere, fără să agresezi și să călărești pe celălalt;

•

Că pentru a supraviețui este sufi cient să știi să te afi rmi, fără ca prin aceasta să distrugi pe cel care ți-e aproape.

•

Că a distruge nu este o formă de a umple golul tău existențial, ci este doar o fugă disperată de nesiguranță.

De asemenea, devine conștient de faptul că agresi- vitatea sa este proiecția în exterior a unor aspecte refu- zate în interior, adică tentativa inconștientă de a anula la alții negativul care nu se acceptă la sine însuși. Trebuie ajutat să-și construiască o structură etică, adică să-și formeze o conștiință, sensibilizându-l față de răul făcut altora, ajutându-l să exprimenteze și sentimnte de vinovăție, căci dincolo de lege, există și un tribunal in- terior, libertatea și responsabilitatea fi ind complemen- tare. Pentru a nu se naște în societate anestezie morală, ale cărei simptome sunt absența de autocritică, de respect pentru alții și – deci – indiferență, tinerii trebuie puși nu doar în fața drepturilor, ci și a datoriilor lor, a responsabilității. Altfel, revendicarea drepturilor indivi- duale naște anarhie etică, fără reguli și fără frâne, totul spre distrugerea celor mai slabi și mai neapărați, cangre- nându-se însăși conviețuirea civilă elementară dintr-o societate!

1.2. Relaţia: emiţător-receptor versus receptor-emiţător

În cadrul comunicării umane ne vom opri asupra identităților perceptuale ale acesteia:

•

intrapersonală = reprezintând dialogul lăuntric, cu sine, propria voce interioară; această comunicare este obligatorie pentru menţinerea echilibrului psi- hic și emoţional;

•

interpersonală = reprezintând dialogul dintre doi interlocutori, unul adresându-se celuilalt;

•

de grup = asigurând schimbul de idei și emoţii (în- tre mai multe persoane);

•

publică = realizându-se în faţa unui amplu auditoriu, unde publicul poate să fie: ostil, neutru, indecis, neinformat, susţinător, ironic etc;

•

de masă = având loc pentru mass-media (cu toate componentele sale specifi ce).

Comunicarea reprezintă, de fapt, o „tranzacţie”

între interlocutori: emiţătorul și receptorul; o „tranzacție”

care benefi ciază de o anumită reciprocitate, emiţătorul fi ind aproape simultan, emiţător și receptor, apoi recep- tor și emițător. Comunicarea este un act interpresonal, social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu. Ea este, în orice caz, unul dintre actele care stau la baza țesăturii sociale, și, este imposibil să nu comunici: Watzla Wick (1972) – „Dacă admitem că, într-o interacţiune, orice comportament are valoarea unui mesaj; cu alte cuvinte

este comunicare, rezultă că nu poți să nu comunici, in- diferent dacă vrei sau nu”.

Din perspectiva unei analize psihosociale, comuni- carea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efec- tuează schimburi de informaţii și de semnifi caţii între persoane afl ate într-o situaţie socială dată. Astfel, orice comunicare este o interacţiune, ea prezentându-se ca un fenomen dinamic care implică o transformare, născând un proces de infl uenţă între actorii sociali, practic între doi interlocutori.

Astfel, privind rolul actorilor comunicării, Feertchak (1996) amintea că „orice individ care comunică este direct implicat în situaţia de comunicare, ajungând în ea cu personalitatea sa și cu propriul sistem de nevoi, care îl și motivează”, fapt care determină și precizarea punc- tual necesară că ea, comunicarea, are întotdeauna o fi - nalitate, un obiectiv, ce pot fi explicite, implicite sau inconștiente.

Ca un corolar al celor spuse legat de comunica- re, vom observa, împreună cu Pasecinic V. (2000) cum psihologia comunicării umane proclamă o nevoie a ființei umane de a cunoaște, de a se dilata, de a progresa, de a-și lărgi spațiul vital; pentru aceasta fiecare om încearcă să învingă eventualele rezistențe psihologice ale interlocutorului, apelând la câteva reguli (pe care noi le vom formula la cazul

„Vocativ”):

•

evitaţi convorbirile negative, nu vă plângeţi, nu puneţi pe umerii altora propriile probleme și greutăţi;

•

evitaţi formele de adresare care îl subordonează, minimalizează sau chiar umilesc pe partenerul de dialog;

•

evitaţi orice manifestare de intoleranţă, iritare, ne- acceptare a celui din fața voastră;

•

nu strecurați în comunicare presiune și forţă, ame- ninţări cu pedeapsa sau cu alte posibile repercusiuni negative;

•

nu acceptaţi eventualele „provocări” ale partenerului de dialog spre ceartă, polemică aridă, controversă stearpă; aduceți argumente inteligente pentru a păs- tra o stare de spirit pozitivă;

•

evitaţi să vă opuneţi în mod ostentativ altora (de a fi, ceea ce românul numește cu expresia „Gică- Contra”);

•

abţineţi-vă de a vă amesteca în chestiunile altor oa- meni, crezând că aveți dumneavoastră soluții, de a fi invazivi, sâcâitori, presanți;

În comunicare, partea emoțională deține importanța covârșitoare. Constată S. Rubinstein (după Pasecinic V.

– 2000) că „inima omului este toată ţesută din atitudi- nile sale umane faţă de alţi oameni”, și a reuși să te com- porţi cu alţii, așa cum ai dori ca ei să se comporte cu tine constituie dezideratul major, elementul fundamental al artei comunicării.

Pentru a realiza o comunicare nu numai efi cientă, dar și corectă din punct de vedere al calităţii și „cantită- ţii” informaţiei transmise prin mesaj, e necesar a avea permanent în vedere ceea ce Larousse defi nește drept

„acțiunea de a transmite, a aduce la cunoștinţă, a împăr- tăși, a fi în raport cu, a fi legat de, a fi în relaţie cu”; co- municarea urmărește deci o stare și o acţiune, ambele menite să determine o atitudine și/sau un comportament.

Stanton N. (1995) vorbește de atingerea unor scopuri prin procesul de comunicare:

•

să fi m receptaţi (auziţi sau citiţi);

•

să fi m înţeleși;

•

să fi m acceptaţi;

•

să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine);

Relația se stabilește între emiţător și receptor, fi ind constelată de alte câteva elemente (sau „itemi”) de importanță capitală:

•

emiţătorul = persoana care iniţiază comunicarea;

•

receptorul = persoana care primește sau recepţio- nează mesajul/ informaţia;

•

mesajul = conținutul informaţiei transmise de emi- ţător, în manieră verbală sau nonverbală;

•

canalul = calea de transmitere a mesajului, fi ind în intimă legătură cu mesajul;

unde:

•

emiţătorul = cel care intenționează să ofere o infor- maţie;

•

codarea = maniera de a exprima sau de a traduce- re informaţia într-un limbaj accesibil destinataru- lui;

•

canalul = maniera, forma prin care mesajul este emis și vehiculat, graţie unui suport material;

•

decodarea = „decriptarea”, „traducerea”, înțelegerea, însușirea mesajului;

•

receptor = destinatarul mesajului, factorul care ab- soarbe, subiectul benefi ciar;

Iată monologul interior al unei fete în a cărei familie comunicarea pozitivă era foarte defi citară:

„ Am 16 ani; m-a adus mama cu for ța la Dumneavoastră… că am rămas însărcinată cu un coleg de clasă și mi-au făcut avort… mama e o vânzătoare apreciată la serviciu, dar acasă e foarte rece și contabili- zatoare; ea ar trebui să fi e vindecată, nu eu! Tatăl meu e un parvenit: era muritor de foame și printr-un artifi ciu fi nanciar ilegal s-a îmbogățit brusc. Cu mine s-a știut relaționa doar ducând mâna la portofel, în loc să-mi dă- ruiască puțin timp și câteva picături de dragoste. Până au divorțat, s-au certat permanent; de aceea, au fost incapa- bili să observe nevoile mele adevărate, interioare. Nu-mi spuneau niciodată «Nu!», dar asta pentru că nu vobeau cu mine niciodată! Îmi interziceau doar să vin acasă târ- ziu și să iau note slabe. În rest, am făcut ce-am vrut…

Când se certau, fi ecare zicea de mine: «fi ică-ta»… dar – simultan – mă și instigau fi ecare să trec de partea lui;

am înțeles că nu se vor mai putea împăca niciodată în seara în care tata mi-a zis că de mâine nu va mai veni acasă. Cred că mi-a căzut cerul în cap de durere… am murit de rușine atunci și mi-am evitat toate prietenele ca să nu mă oblige la dialog. Nu m-am putut exprima cu mânie sau disperare, ci a trebuit să mă închid în mine…

m-am simțit singură și sub asediu. Am sperat mult să se

împace… dar au fost doar iluzii de-ale mele… eram în- spământată de ceea ce se petrecea și mi se părea că eu sunt vinovată de tot… am slăbit tot mai mult din cauza unor dureri de stomac…

Sunt învățată să nu mă las infl uențată de reguli și datorii… pierderea fecioriei pentru mine n-a fost deloc o traumă…, numai că n-am luat în calcul riscul sarcinii!…

am făcut sex fără inhibiții, disprețuind orice normă mo- rală. Asta cred că și pentru că eu nu am fost educată de ei în spiritul așteptării, al răbdării, al perseverenței, al unei discipline. Dacă mă gândesc bine, știți de ce am făcut sex în acea excursie cu colegul pe care nici măcar nu îl iubeam?

Pentru că mă simțeam singură… simt că am probleme mai mari decât pot eu înfrunta! De unde-mi vine starea aceasta? Dar de ce m-or mai adus ei pe lume?

Apoi mama m-a obligat să mă implic în lupta ei fu- ribundă pentru avere contra tatei, prin tribunale, după divorț. Permanent m-a ațâțat contra lui. Ca să o protejez, nu i-am zis curând că-s însărcinată. Acum eu mă simt a nimănui. Nu înțeleg ce sens au toate… Da’ de ce trăim?

N-ar fi mai bine să nu mai trăim? E în mine un impuls colosal spre auto-distrugere…. Caut căldură și nu găsesc la nimeni… Oare am căutat în sex ceea ce nu am primit în plan sentimental de la părinți? Răspundeți-mi, vă rog….”.

Analistul psiho-pastoral:

Divorțul este întotdeauna rezultatul unui faliment afectiv, al unui eșec în dragoste. Primii perdanți sunt întotdeauna copiii: ei au nevoie de o călăuză stabilă și

matură, fapt realizabil doar într-o familie solidă, sigură, protectivă. Divorțul este un atac la echilibrul psihic al micuților, deoarece le pune în criză identitatea.

După divorț, copiii sunt, de obicei, dați în grija ma- mei, tatălui rămânându-i un rol marginal: o pensie ali- mentară și dreptul la niște vizite. De obicei, mama, din răzbunare, contribuie la schimonosirea fi gurii paterne în ochii copiilor. Și așa, copiii cresc lipsiți de un funda- mental punct de reper. Ei ajung foarte singuri: doar cu ei înșiși și cu propriile lor neliniști. Se simt abandonați și refuzați, divorțul făcându-i nesiguri și înfricoșați, cu o consistentă prăbușire a stimei de sine, cu o enormă nevoie de ajutor afectiv. La adolescență aceștia vor ajun- ge cu probleme comportamentale, pentru că sunt deposedați de modele psihoafective mature.

Cu cât mai mare a fost confl ictul dintre părinți dina- intea divorțului, cu atât mai mari sunt problemele relaționale ale copiilor deveniți adulți, care vor trăi cu mare difi cul- tate raporturile de dragoste, căci au asimilat modele ne- gative, și se tem că se vor repeta experiențele dureroase din copilărie. Ei vor avea o viață conjugală nesatisfăcătoa- re, de exemplu, vor fi exponenții unei sexualități fără li- bido sau practicată doar ca obligație conjugală.

Adolescenții caută cu exasperare să pară maturi, dar o fac în forme exterioare: optează pentru transgresiune, experiențe superfi ciale, sunt marcați mult de nevoia de a se auto-verifi ca, fug de difi cultățile relaționale cu părinții, consideră greșit că sexul poate rezolva carențele afective.

Iată în ce direcție trebuie intervenit:

•

să se atenueze sentimentele de vinovăție inconștiente acumulate,

•

să se fortifi ce controlul impulsurilor (și al emoțiilor destabilizante),

•

să fi e ajutați să evalueze cu realism și inteligență consecințele propriilor comportamente.

Libertatea, inclusiv cea sexuală, își pierde sensul dacă nu este corelată cu simțul responsabilității, pe care ade- seori familia nu reușește să-l mai transmită. Prea des adolescenții sunt lăsați singuri, sunt abandonați. Ei tră- iesc o perioadă de furtuni identitare și relaționale, mar- cată de contestări, răzvrătiri, închistări în sine.

Mulți copii intră în adolescență deposedați de punc- te sigure de reper:

•

în familie respiră un aer ostil,

•

la școală primesc puține impulsuri motivaționale,

•

locul de muncă este greu de găsit și e instabil,

•

societatea îi înșeală cu modele iluzorii și anti-peda- gogice.

Așa că ei urmează caricatura bărbatului macho, a efeminatului, a bătăușului, a emancipatei arogante, a starletei parvenite, personaje prin care caută să-și hră- nească propriile vise, cu rezultate dezastruoase: ajung oropsiți în valori, în limbaj și în educație. Așa că, adolescenții mimează fericirea, și par a avea un unic obiectiv: distracția!

Dar acesta e un obiectiv nevrotic, substitutiv. Bunăstarea socială și cea economică a abolit în ei simțul sacrifi ciului și al responsabilității, provocând plictis, îngâmfare și incapacitate de acțiune. Televiziunea, internetul și

video-jocurile nasc singurătate, deoarece mută în virtual ceea ce ar trebui să fi e trăit în comunicarea reală.

Ei trebuie lăsați să vorbească, să se exprime, căci lipsa dialogului este mai nocivă decât orice ar putea ei spune.

1.3. Principiile comunicării

Acestea fi ind spuse, putem purcede la identifi care a nouă elemente care definesc o comunicare eficientă, conform Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. – (2004). Astfel, aceasta trebuie să presupună în mod obligatoriu:

•

a învăţa, transmite sau primi cunoștinţe;

•

a infl uenţa comportamentul cuiva;

•

a exprima sentimente;

•

a explica sau înţelege propriul comportament sau al altora;

•

a întreţine legături cu cei din jur/ a te integra într-o colectivitate sau un grup social;

•

a clarifi ca o problemă;

•

a atinge un obiectiv propus;

•

a reduce tensiunile sau a rezolva un confl ict;

•

a stimula interesele proprii sau ale celor din jur.

În contextul amplu creat de psihologia comunicării, Abric J. C. (2002) formulează câteva principii funda- mentale, obligatorii pentru o acțiune de comunicare efi cientă și marcată de autenticitate:

1. Primul principiu face referință la proeminenţa climatu lui asupr a tehni cii în comuni c are a

inter-umană: calitatea relaţiei este principalul factor care generează calitatea comunicării, astfel încât, cel mai bine va comunica acel individ care:

a) este în măsură să creeze un context relaţional;

b) este în măsură să faciliteze exprimarea și receptivi- tatea;

Climatul emoțional are deci o autoritate supe- rioară tehnicilor de intervenție, iar formula româ- nească „Are întotdeauna dreptate cel care iubește mai mult” își demonstrează în acest context valabi- litatea.

2. Al doilea principiu consideră autentic actul de comunicare constituit pe baza a cinci reguli elemen- tare:

a) Să asculţi! = adică să iei în considerare punctul de vedere al celuilalt;

b) Să observi! = altfel spus, să fi i atent la toate reacțiile, atitudinile, evenimentele, de multe ori de natura nonverbală, care au loc în respectiva situaţie de co- municare;

c) Să analizezi! = în scopul de a reuși să detașezi partea de „explicit” de cea de „implicit”, partea evidentă de cea ascunsă, pentru a degaja elementele ce constitu- ie câmpul psihologic și social determinant pentru indivizii afl ați în comunicare;

d) Să controlezi! = în sensul pozitiv, de a avea perma- nent în atenție calitatea și pertinenţa mesajului (feed- back-ul) și procesele susceptibile de a parazita inter- acţiunea sănătoasă;

e) Să te exprimi! = respectând condiția și statutul in- terlocutorului și natura contextuală a comunicării respective;

3. Ultimul principiu presupune conștientizarea fap- tului că orice comunicare se înscrie într-un context psihologic bine delimitat social și ideologic; aceasta înseamnă că trebuie avute permanent în atenție rolul și ponderea care revin normelor sociale, reprezentărilor sociale și valorilor de referinţă în contextul dat, o simplă analiză tehnică a comunicării fi ind insufi cientă.

Iată maniera în care discuțiile cu ridicat coefi cient de intimitate au o pronunțată vertebrare psihologică:

Ne spune Arthur – seropozitivul: „Mama mea, în copilărie, ținea enorm la formă și la aparențe; tatăl meu era ocupat tot timpul cu serviciul, iar când venea acasă, de obicei, mă bătea pentru tot ce greșea fratele mai mic, pe motiv că eu aș fi responsabil, căci sunt mai mare. Viața mea sexuală a fost profund marcată de un episod petrecut prin gimnaziu: m-am dus la cinema în cartierul meu și s-a așezat lângă mine un bătrân; în timpul fi lmului, fi ind întuneric, mi-a luat mâna și a început să se apese cu ea pe pantaloni, descheindu-se. Am înghețat… Apoi a început să facă așa și la mine, atingându-mă… Brusc, s-au aprins luminile, și el s-a ridicat repede și s-a dus cu vreo cinci rânduri mai în spate. Am fost foarte traumatizat de ce s-a întâmplat.

I-am povestit, acasă, mamei, iar ea a zis sec: La acel cinematograf să nu te mai duci! Și a schimbat vorba. Eu

m-am simțit atunci foarte părăsit de ea; credeam că pot conta pe dragostea părinților, pe protecția lor, și mi-am dat seama că lor le este mai comod, uneori, decât să in- tervină cu responsabilitate, cu autoritate și prin dialog, să se eschiveze. Din acel moment, capitolul sexualitate pentru mine a fost dereglat… doar la 25 de ani am avut prima experiență sexuală cu prietena mea, Nicoleta.

Apoi, mama a fost diagnosticată cu o tumoare malig- nă și m-am simțit obligat să preiau afacerea familiei și să mă însor, ca ea să fi e liniștită. Dar noaptea, mereu aveam visul că vine un bătrân necunoscut și mă stăpânește se- xual… după un timp am început să frecventez cinemato- grafele cu renume prost. Nevastă-mea și-a dat seama că la mine ceva nu-i bine și a divorțat. Distrugerea unei căsătorii este întotdeauna o înfrângere. Așa că am ajuns sclavul viciilor.

După o vreme, am întâlnit-o pe Carla, fată bogată, din familie cu renume, care-mi era superioară din toate punctele de vedere. Nu știu de ce m-a ales; poate pentru că se zice că aș fi foarte frumos. O duceam prin călătorii scumpe, îi făceam cadouri prețioase; și am început să mă simt rău; tot mai rău… mi-am făcut analizele și am afl at că am SIDA. A trebuit să i-o spun: m-a dat afară din casă, m-a silit să pun toată averea doar pe numele ei, și am ajuns într-un centru socio-medical. Singur, cu problema mea! La nimeni nu-i pasă de mine. Singura mea bucurie sunt medicamentele anti-durere. Medicii zic că fi ecare zi în plus este un cadou ceresc. M-am gândit să fac ordine în viața mea, măcar acum, la sfârșit: Cine sunt eu? De ce

am trăit? Ce rost are totul? Simt că vreau și eu să fi u înțeles, acceptat și iubit! Dar cine-i dispus la asta pentru mine?

Nimeni!

Vorbind cu un preot sau cu un specialist simt cum cuvintele pot deveni terapie. Simt cum un om al lui Dumnezeu îmi poate furniza o a doua educație, corectând erorile părinților biologici. După o discuție cu ei, recâștig seninătate. În tot ceea ce visez noaptea, se ascunde secre- tul imaturității mele profunde. Relația cu ei pentru mine e hrană, precum mâncarea pentru trup. Dialogul este un aliment pentru psihicul meu… Ce se mai poate face, oare?”

Constatări psiho-pastorale:

1. Pe traseul formării noastre psiho-afective și al maturizării noastre umane, avem mare nevoie de o cer- titudine: aceea că suntem iubiți și protejați de o forță (sau autoritate) superioară nouă. Acest lucru se întâmplă – de obicei – în copilărie, când mama și tata sunt prezenți în viața noastră, și știm că putem conta pe dragostea lor și pe intervenția lor în caz de nevoie; securitatea noastră se construiește pe convingerea că ei ne protejează, că ajutorul lor – în momente critice – nu va întârzia să apară. Cimentați pe astfel de convingeri și stări emoționale, înaintăm în viață cu dinamism și încredere că difi cultățile vieții vor fi depășite. Este un prim pas consistent în aventura complexă a vieții conștiente.

O educație prin prezență este deci una superioară, mult mai efi cientă decât una bazată doar pe exemple sau

modele exterioare și îndepărtate. Din păcate, nu întot- deauna părinții au curajul să înfrunte problemele, fi ind ei înșiși lipsiți de înțelepciunea de a gestiona corespun- zător propria responsabilitate, refugiindu-se în autorita- rism sau refuzând dialogul. În aceste cazuri, însă, ei fac rabat de la Legea Dragostei, neștiind revărsa în viața copiilor proprii sufi cientă iubire; lipsa iubirii sau prezența ei rarefi ată și insufi cientă naște fi ințe fragile psihic, ge- nerează subiecți vulnerabili din punct de vedere psiho- logic, care înfruntă viața împovărați de suspiciuni și de neîncredere în sine și în ceilalți.

2. A doua constatare psiho-pastorală:

O experiență defi citară în iubire a copilului va naște și o slabă conștiință a Divinului; Dumnezeu este dragoste, conform defi niției biblice ioaneice (1 Ioan 2, 4), iar cei care nu benefi ciază de sufi cientă iubire sunt privați de energia Lui terapeutică și binefăcătoare. Nefi ind iubiți sufi cient în copilărie, ei vor avea pe tot parcursul vieții un sentiment al absenței lui Dumnezeu din viața lor, și fără un efort religios explicit întreprins ulterior, nu vor fi niciodată convinși de existența Lui și de intervențiile Lui în viața pământenilor.

Căsătoria este un alt moment în care viața unui om ar trebui să se umple de dragoste. Mulți înregistrează și la acest capitol un eșec, fi e eșuând în căsnicie, fi e nereușind să închege o legătură solidă pe termen nelimitat.

Falimentul unei căsnicii este întotdeauna o înfrângere, pentru că se pierde o parte din propria viață

și șansa creșterii în dragoste pentru restul etapelor de viață.

3. A treia psiho-constatare:

Pacientul cu SIDA este invitat de propria boală să-și pună problemele fundamentale ale vieții: cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă. Discuțiile pastorale îl pot ajuta enorm să descopere cine este cu adevărat, nu cine pare a fi , care îi este identitatea cea mai profundă:

aceea de subiect uman iubit de Dumnezeu în ciuda greșelilor trecutului. Pe acest mesaj trebuie clădite toa- te discuțiile și interacțiunile cu bolnavul: Dumnezeu ne iubește în ciuda păcatelor săvârșite, iar (în viziunea Lui) există întotdeauna un timp al întoarcerii și al reconstrucției pozitive de sine.

Solitudinea și disperarea paralizează viața unui bol- nav. Preotul păstor, ca om al lui Dumnezeu, aduce cu sine speranța și un orizont de lumină. Toți pacienții, chiar cei care nu recunosc, au o mare nevoie de a se înțelege pe ei înșiși și de a se accepta. Au nevoie să se reconcili- eze cu propriul trecut. Preotul păstor ascultă cu duioșie, în liniște, cele relatate, acceptând empatic narațiunea unui trecut unic și irepetabil. Vorbește puțin, pentru că, în întâlnirile pastoral-duhovnicești, cuvintele pacientu- lui devin terapie.

Nu este ușor pentru un pacient cu acest diagnostic să se elibereze de lanțurile reticenței, să înceteze să se lupte cu sine însuși, pentru a începe să se cunoască cu adevărat. Mulți adulți nu sunt capabili să fi e maturi. Fie

nu vor, fi e nu pot, fi e nu știu… toate sunt situații care presupun abordări terapeutice diferite. Psihoterapia de orientare psihanalitică în arealul pastoral corespunde unei a doua formări individuale, pentru a corecta greșelile părinților biologici.

4. A patra psiho-constatare:

În cazul multor pacienți cu SIDA, întâlnim o hiper- trofi e a Supra-Eului (un defect la Super-Ego, mai exact), care se exprimă prin difi cultăți în controlul instinctualității, o tendință spre a repeta comportamente deviante și o scăzută capacitate de a evalua consecințele propriilor fapte. Autoculpabilizările patologice trebuie prelucrate pastoral pentru ca agresivitatea contra sinelui, în loc să se descarce în direcția auto-distrugerii, să fi e sublimată și utilizată în scopuri pozitive, în special în construi- rea unei vieți afective revitalizante, sănătoase și forti- fi cante. Datoria intervenției pastoral-terapeutice este aceea de a substitui auto-culpabilizarea excesivă cu responsabilizarea, ajutându-se treptat pacientul să reacționeze într-o manieră matură la propria boală.

Aceasta înseamnă să-l susținem în direcția dobândirii unei anumite seninătăți în raport cu viața și cu toate cele care vor urma.

5. A cincea psiho-constatare:

Conform liniilor de orientare ale psihoterapiei psih- analitice, pacientul devine atent să captureze și să inter- preteze visele pe care le are, întrucât acestea ascund, de

obicei, secretul imaturităților interioare. Prin intermediul acestora se exprimă psihicul adânc, printr-un limbaj alternativ stărilor de veghe, dar la fel de grăitor (dacă nu chiar mai mult). Dacă interpretarea lor este corectă, ele devin foarte utile pentru a intui dinamicile inconștientului și rădăcinile devianțelor psihopatologice.

Inter-relaționarea are o valoare capitală pentru fi ința umană; este o hrană pentru psihic precum pâinea pentru trup; dialogul este un aliment pentru sufl etul nostru: îl practicăm cu medicul pentru sănătatea tru- pească, cu psihoterapeutul pentru confortul psihic, și cu preotul păstor pentru a ni se trasa orizonturi ultraterene.

Poate tocmai de o inter-relaționare abundentă sunt privați pacienții cu SIDA, ei fi ind victimele multor prejudecăți sociale nedrepte.

De aceea, se cuvine să înșirăm „axiomele” comuni- cării formulate de Pruteanu Șt. (2000), cărora li s-a con- ferit chiar o rigoare matematică:

1. Comunicarea este inevitabilă sau non-comunicarea este imposibilă = orice comportament are valoare comunicativă, chiar refuzul comunicării comunicând ceva; aceasta, dacă vei ști decripta cele mai mici indicii, semne și semnale ale contextului;

2. Comunicarea se dezvoltă întotdeauna pe două pla- nuri: al conţinutului (oferă informaţii) și al relaţiei (oferă informaţii despre informaţii). Însuși modul de rostire a cuvintelor (tonul) spune mult despre calitatea comunicării;

3. Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat simplist în termeni de cauză/efect sau stimul/răspuns; omul comunică în fi ecare moment cu întreg trecutul său și cu toate experienţele acu- mulate;

4. Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală, cât și pe informaţie analogică, simbolurile fi ind transpuse în cod binar, la nivelul neuronilor și sinapselor;

5. Comunicarea este ireversibilă, mesajul (bun sau rău) odată emis și recepţionat nu mai poate fi luat înapoi;

6. Comunicarea implică raporturi de putere între par- teneri, iar tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare; idealul reali- zării unui raport de deplină egalitate între interlo- cutori este utopic;

7. Comunicarea implică procese de acomodare și ajus- tare a comportamentelor, deoarece există nevoia parametrilor de a se armoniza și sincroniza unul cu celălalt.

În acest scop, pentru a fi efi cientă, comunicarea tre- buie să funcţioneze ca un sistem circular și să se auto- regleze prin feedback-ul care îi permite receptorului să emită reacţii. Practic, o comunicare corectă presupune o fl exibilitate a rolurilor, o interacţiune, iar nu o simplă transmitere de mesaj. Astfel, orice comunicare trebuie să se analizeze, organizeze și realizeze ca o interacţiune, ea fi ind bilaterală. Feedback-ul poate să fi e:

•

pozitiv = atunci când îmbogăţește relaţia;

•

negativ = când ești stimulat să corectezi sau să îți îmbunătăţești maniera de a comunica, retroacţiunea corepunzând celor patru funcţii:

a) de control al înţelegerii, al receptării în bune con- diţii a mesajelor;

b) de adaptare a mesajului la caracteristicile recep- torilor, la difi cultăţile întâmpinate sau la alte ele- mente care impun o modifi care a formei de trans- mitere a informației;

c) de reglare socială prin fl exibilitatea rolurilor și a funcţiilor îndeplinite de diferiţi actori, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de vedere al celuilalt și să favorizeze învățarea socială;

d) socio-afectivă, când existenţa feedback-ului spo- rește „siguranţa” actorilor, reduce aprehensiunea și mărește satisfacţia reciprocă.

Iată o situație în care un feed-back corespunzător a salvat dintr-o neagră depresie o fi ință umană, aparent fericită, grație realizării socio-profesionale.

Mi-am luat licența în Litere și sunt secretara unui manager multinațional foarte important. Muncesc 12 ore pe zi, asta de la 25 de ani, și până acum munca mi-a adus nenumărate satisfacții. De câtva timp însă, mă simt rău, resimt un gol interior, nu mai am echilibrul lăuntric care mi se părea că l-am atins… În familia în care m-am năs- cut, nu a lipsit dragostea, ci exprimarea ei, manifestarea ei… nu ne exprimam niciodată sentimentele. Tatăl meu era o prezență sigură, fermă, constantă, până în ziua în

care a avut un accident rutier și a murit. În seara zilei de înmormântare, întoarse acasă, eu și mama, ea a zis, vă- zând locul lui gol la masă: De acum încolo îți voi fi eu și tată! Eu am încercat să fi u o fi ică model pentru a nu o dezamăgi. E o mare nedreptate să devii orfană de tată la 15 ani, mai ales că am pierdut un tată foarte curajos, activ, neostenit. Șeful meu de la serviciu seamănă cu el:

inspiră forță și autoritate, are o agresivitate controlată care îi creează profi lul unui dominator, imagine de care însă nu profi tă. Nu e deloc un dictator, ci un lider care se mișcă cu mult respect față de cei care-i sunt coechipieri. Pe lân- gă faptul că este un mare profesionist, are capacitatea de a distinge între ceea ce este general și ceea ce este particu- lar, și nu se foloseaște de prestigiul ce-l are pentru a profi - ta de ceea ce multe dintre colegele mele sunt dispuse să-i dea… Înțelegeți dumnevoastră ce vreau să spun… Am lucrat cu el într-o sintonie și abnegație care cred că nu o avea nici măcar cu soția lui. Ea nu-l susținea în ascensi- unea lui profesională, dimpotrivă, eu l-am dinamizat mai mult, renunțând la propriile mele ambiții.

De-a lungul timpului, am acumulat mai multe ten- tative de a mi se face curte din partea unor bărbați, dar relațiile nu au devenit stabile, pentru că eu sunt o perfecționistă. În epoca postmodernă femeia contempo- rană a scăpat de prostie și e conștientă că profesia și cul- tura sunt investiții mai generatoare de profi t decât dragos- tea. Căsătoria nu e o relație paritară, căci nu există dragoste democratică. Bărbații nu iubesc femeile emanci- pate, căci le retează lor din putere. Nu m-aș putea odihni

cu un bărbat în pat. Ar trage pătura de pe mine. Dar nici singură nu e bine… când deschid frigiderul de acasă îl găsesc aproape gol, și rece precum inima mea. Atunci îmi vine să mă întorc la birou.

În loc să mă bucur de ceea ce am realizat, de salariul meu colosal, mă gândesc la tot ceea ce nu am realizat!

Mi-a fost toată viața frică de dragoste. Mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc. Așa că trăiesc de pe o zi pe alta, ocupân- du-mi mintea cu gânduri de la serviciu. M-am dus odată la spovedit și m-am simțit ridicolă. Nu m-am putut rela- xa, nici exprima… fi e gesticulam excesiv, fi e zâmbeam nervos, fie lăsam lungi pauze de liniște, de rușine, de suferință. M-am întâlnit cu o parte din mine necunoscu- tă, pe care nu vreau să o accept, care nu știe să plângă, împotriva căreia lupt cu furie… îmi cheltuiesc energiile pentru a atinge obiective pe care alții mi le-au fi xat, într- o continuă nevoie de a demonstra ceva… simt o mare absență care reclamă o prezență! Sunt strivită într-un labirint de proiecte care nu sunt ale mele. Toată ziua mi-o petrec la birou repetând subalternilor poruncile șefului, nuanțându-le, căci nu mă încred în ei… Lumea afacerilor e plină de indivizi lipsiți de simțul datoriei.

Nici nu mă pot închipui într-o relație de dragoste cu un bărbat. La adolescență îi cam alungam pe toți cei care mă curtau, acuzându-i că nu mă înțeleg. Poate că deja de atunci era în mine ceva ce nu funcționa. Așa că am rămas singură, invidiată pentru succesul meu, pentru independența mea. Dar… nu am un tovarăș de viață pentru a construi un proiect de viață personală.

Îmi amintesc iarăși că dintru început eram șefă foar- te responsabilă, lucrând într-un ritm masacrant. Trebuia să mă mai lupt și cu anumite colege invidioase, care mă considerau spioana șefului. Cred că unii colegi mă consi- deră o șefă isterică. Sunt sigură că atunci când mă voi pensiona, voi fi repede uitată de angajații acestei multinaționale în care mi-am cheltuit cei mai frumoși ani ai vieții…. Ce să mă fac?

După o pauză....

De când mă întâlnesc la discuții cu un preot, îmi văd viitorul mai puțin negru. Sunt mai liniștită privitor la ceea ce va urma, chiar peste 20 de ani, după pensionare…, cred că îmi voi descoperi noi interese, noi prietenii, care îl vor substitui pe director. Îmi dau seama că alții pot avea asu- pra mea doar puterea pe care eu însămi le-o îngădui! Mă simt eliberată și pot să înfrunt viitorul cu o viziune nouă.

Șeful mă admonestează prietenește și complice: Domnișoara Paula, mai nou, nu ești la fel de mult dedicată biroului!

Are dreptate! Mă simt mai liberă și mai puternică. Nu serviciul este pe locul întâi în viață! Sper într-un viitor senin, fertilizat de multă dragoste! Dar cum să o obțin?….

Analiză pastorală culturală contextuală:

Prin alianța realizată la locul de muncă cu un om de mare prestigiu profesional, social și intelectual, precum directorul, Paula a găsit, inconștient, o paradigmă sub- stitutitvă a tatălui, o imagine de tată protectiv care a luat locul tatălui biologic mort prea repede. O parte din

universul ei psiho-afectiv a rămas ferm anexată la atașamentul fetiță-tată din copilărie, care o împiedică să aibă pe deplin o relație de dragoste, cu atât mai puțin în componentă sexuală, deoarece o percepe drept inces- tuoasă. Nu se poate deci abandona unui partener care să-i ofere o relație totală și de durată.

Este normal ca fi ecare dintre noi să depunem eforturi pentru a fi niște fi ințe superioare, a fi mai buni, a pro- gresa: aici se înscrie și sublimarea instinctualității. Acest fapt este specifi c maturizării psiho-afective, dar a obține-o prin intermediul dedicării exclusive muncii, este indiciu de nevroză. Soțul meu este serviciul – ar fi lozinca Paulei.

Emanciparea feminină a provocat o criză multise- cularei îngâmfări maschiliste. Grație independenței economice și detașării maternității de sexualitate (prin recursul la anti-concepționale), femeia și-a multiplicat rolurile în societatea postmodernă, contestând tradiționalele ei îndatoriri (hrana familiei, igiena casei, educația copiilor).

Așa că a început o concurență cu bărbatul, decla- rându-i război, invadându-i teritoriile consacrate în trecut (munca în afara casei, poziționarea în spațiul public, dobândirea de resurse fi nanciare pentru familie).

Dar a reușit să facă aceasta plătind un preț scump: sin- gurătatea afectivă!

Analiză pastoral focalizată individual:

Paula devine conștientă că rigidele norme de com- portament însușite în copilărie o împiedică să se

angajeze și emoțional pe traseul vieții. Deoarece, încă din adolescență, s-a simțit obligată la responsabilitate, cariera i-a devenit un bun pretext pentru falimentele afective.

Când spune: Nu sunt cicălitoare, ci precisă, minuțioasă!, e convinsă că este metodică, cu simțul ordinii, dar în realitate ascunde anxietatea de a greși printr-un exces de precizie. Întotdeauna bolnavul de anxietate este și meticulos, implicându-se în muncă într-o manieră scru- puloasă. Paula a ajuns sclavă rigorii și dedicării, acționând cu rigiditate perfecționistă, și alungând afecțiunea.

Dacă cineva nu reușește să trăiască relaționalitatea într-o manieră matură, inconștient încearcă să găsească realizări secundare, compensatorii frustrațiilor, și evitând să se gândească la cauzele adânci ale angoaselor sale, pentru a nu da peste dezamăgiri, frici din trecut, care îi fl anchează așteptările negate.

Dacă nu benefi ciezi de o viață privată senină, sau există tulburări în plan afectiv, ai tendința de a plonja în muncă, convins că ea nu te va trăda niciodată, până când carențele interioare se acutizează și te constrâng să reflectezi asupra propriilor imaturități. Dacă vei conștientiza cu adevărat situația ta, vei dobândi puterea să o exprimi în cuvinte și să-ți cucerești o nouă poziție, să-ți conturezi propria identitate. Paula a început să descopere superioritatea relaționalității afective asupra celei profesionale.

Abordarea psiho-pastorală presupune o revizuire de ansamblu a modului de a a-ți trăi viața și a

idealurilor existențiale. Nu oferă soluții miraculoase, nu vindecă instantaneu durererile vieții pământești; succe- sul ei depinde enorm însă de dispoziția spre creștere a benefi ciarului.

1.4. Rolul ascultării active

Confi rmarea faptului că mesajul a fost corect re- ceptat, grație feedback-ului (care presupune exprimarea obiectivă a ceea ce a înțeles și a ceea ce simte benefi ci- arul comunicării) are efecte pozitive nenumărate, pre- cum:

•

evitarea unui confl ict;

•

schimbarea comportamentului deranjant;

•

evidenţierea acelor situaţii, comportamente, contex- te care declanșează emoţii plăcute.

În mod particular, în comunicarea pastorală, preotul păstor trebuie să se asigure (referitor la percepția mesa- jului său de către enoriași):

•

dacă s-a emis corect și nedeformat mesajul;

•

cum este acesta recepționat de credincioși;

•

la ce reacții sau rezultate poate să se aștepte;

•

cât reprezintă respectiva comunicare din ansamblul mesajului hristic;

•

care este dispoziția în viitor de acceptare a mesajului și de punere a lui în practică, astfel încât ascultarea să fi e activă.

Ascultarea activă face trimitere deci la modul de înţelegere și receptare a mesajului, implicând încurajarea

partenerului de discuţii printr-o serie de gesturi și com- portamente ce vizează:

•

clarifi carea nelămuririlor;

•

demonstrarea înţelegerii mesajului transmis;

•

interesul pentru discuţii;

astfel încât receptorul (în cazul nostru enoriașul) să-și poată exprima o opinie vizavi de cele spuse (astfel există posibilitatea de a schimba ceva în situaţia dată).

Dar, exista și situaţii în care, se manifestă, conform lui Burns D. (1989), atitudini care ne împiedică să-i as- cultăm pe ceilalţi, cum ar fi :

•

convingerea că dreptatea este de partea noastră (su- biectul e tributar mentalității că „numai el are drep- tate și celălalt se înșeală”);

•

blamarea (individul este convins că problema a fost generată de greșeala celeilalte persoane);

•

nevoia de victimizare (individul își „plânge de milă”

și consideră că ceilalţi îl tratează cu superioritate pe nedrept, și aceasta în virtutea egoismului și lipsei lor de sensibilitate);

•

scoaterea din cauză (persoana nu-și poate imagina că a contribuit în vreun fel la crearea problemei survenite, pentru că nu e capabil să sesizeze impac- tul propriului comportament asupra celorlalţi);

•

defensivitatea (subiectului îi este atât de teamă de critică, încât nu are puterea să audă ceva negativ sau corectiv la adresa sa);

•

hipersensibilitatea la constrângere (persoana se teme să cedeze, din frică de a nu ajunge dominat);

•

pretenția de solicitudine dusă la extrem, pretenția de disponibilitate perpetuă a celorlalți (persoana se crede îndreptăţită de un tratament special din partea celorlalţi și se simte frustrată atunci când nu este tratată așa cum s-a așteptat);

•

egoismul (subiectul dorește un anumit lucru, într-un moment anume, și se exprimă nevrotic dacă nu-l obţine; nu este interesat de ceea ce cred sau simt alţii privitor la respectiva situație);

•

neîncrederea (subiectul se înconjură de un zid de teamă că, dacă va asculta și va căuta să înţeleagă ce simt și ce gândesc ceilalţi, aceștia vor profi ta de el);

•

nevoia compulsivă de a oferi ajutor (subiectul simte nevoia să-i ajute pe ceilalţi, deși aceștia nu doresc decât să fi e ascultaţi, și el nu-și dă seama de aceasta, fi ind copleșit de nenumărate gânduri de intervenție).

Iată o mărturie care ne invită trașant la a avea în vedere, ceea ce se menţiona anterior :

„În relația mea cu Matei eu caut respectul, încrederea, iubirea, dar cu el nu pot fi deloc liniștită și fericită. Are permanent un comportament agitat, neliniștit, contami- nând cu tensiunea lui pe cei din jur. Frica de a fi trădat îl face insuportabil: mă sună de nenumărate ori pe zi, «pen- tru plăcerea de a mă auzi» – declară. Eu cred însă că o face pentru a mă controla. Dacă nu îi răspund, se înner- vează și apoi cade în depresie. La începutul relației noas- tre, gelozia lui mă făcea să mă simt importantă, chiar dacă atitudinile lui inchizitoriale mă puneau în derută. Dar

acum sunt epuizată. Pentru mine, a iubi înseamnă și a renunța, a face spațiu celuilalt, a-i dărui atenție și tandrețe.

El nu o face…

La începutul relației noastre, aveam un principiu că- lăuzitor: să îl mulțumesc cu orice preț. Chiar aveam certi- tudinea că, dacă nu îl mulțumesc în detaliu, îl voi pierde, și nu am sufi ciente calități pentru a fi iubită de un alt bărbat! Cu timpul însă, relația a devenit ștrangulantă.

Lucrurile s-au degradat continuu, căci el pare acum să vrea să-mi controleze gândurile, sentimentele, emoțiile. Mă vede ca pe o proprietate a lui, ca pe un obiect: îmi caută în geantă, îmi citește notițele de pe celular, emailurile… totul, pentru a descoperi probe ale unor posibile trădări.

«Nu sunt în centrul gândurilor tale!» – îmi reproșează adeseori. Și chiar așa și este, căci de când sunt astfel hărțuită, nu mai reușesc să construiesc cu el un raport de compli- citate. Suspiciunea lui că sunt pregătită permanent să-l trădez îmi provoacă o stare de insecuritate perpetuă. Am ajuns să fi u dispusă să mărturisesc până și trădări inexis- tente, pentru ca să îl determin să termine cu torturantele lui presupuneri.

Dacă mă sună un coleg, telefonul lui declanșează represalii: Cine este? De ce a sunat? Nu ai fost clară… Sigur ai conștiința murdară…. Ce loc ocupă el în viața ta? etc…

Mi-am dat seama în trei zile de concediu că nu mai pot suporta iubirea lui bolnăvicioasă presărată cu amenințări, șantaje, strigăte, agresiune psihică etc. E o relație care mă obligă să plătesc un preț prea mare, o relație periculoa- să pentru identitatea mea. O relație care mă devorează

și mă distruge. Închipuiți-vă, în aeroport, m-a făcut de minune strigând de la distanță, când eu mă afl am la coa- da pentru viză: «Cățea! Te grăbești să ajungi acasă pentru ca să-ți întâlnești concubinul!..». În clipa aceea m-am dezîndrăgostit defi nitiv. Mi-am dat seama că o duci mult mai bine singură decât cu un astfel de om !”

1.5. Stiluri ale comunicării orale

În cele ce urmează vom structura demersul nostru pornind de la cei 5 W (Who says what, in which channel, to whom, with what eff ect), inspirându-ne din Stanton N. (1995) delimitându-i sub forma:

1. De ce? – scopul

º

De ce comunic?

º

Care este scopul meu real când scriu sau vorbesc?

º

Ce sper eu să realizez? (o schimbare de atitudine? de opinie?);

º

Care îmi este scopul? (să informez? să infl uenţez? să conving? să fac conversaţie?)

2. Cine? – interlocutorul

º

Cine este, cu precizie, receptorul mesajului meu?

º

Ce fel de persoană este? (ce personalitate are? edu- caţia? vârsta? statutul social?)

º

Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu?

º

Ce știe el deja despre conţinutul mesajului meu?

(puţin? nimic? mai mult sau mai puţin decât mine?)

3. Unde și când? – locul și contextul

º

Unde va fi interlocutorul (receptorul) meu când va primi mesajul meu? (care elemente ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i reamintesc faptele?);

º

În ce moment sosește mesajul meu? (este prima in- formaţie pe care o primește?);

º

Care este relaţia mea cu ascultătorul? (mesajul trans- mis este un motiv de controversă între noi? Atmosfera este încărcată sau încordată?);

4. Ce? – subiectul

º

Ce vreau exact să spun?

º

Ce aș dori să spun?

º

Ce dorește el să știe?

º

Ce informaţii pot omite?

º

Ce informaţii pot da pentru a fi : clar, concis, amabil, constructiv, corect și complet?

5. Cum? – tonul și stilul

º

Cum voi comunica mesajul meu? (în cuvinte? în imagini? cu ce cuvinte? cu ce imagini?);

º

Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? (scris sau vorbit? o scriere, o discuţie personală sau un inter- viu?);

º

Cum voi organiza informaţiile pe care să le transmit?

º

Cum voi obține efectul dorit? (ce ton trebuie să fo- losesc pentru a-mi atinge obiectivul? ce cuvinte

trebuie să folosesc sau să evit pentru a crea o atmo- sferă plăcută?);

º

Și, pentru a avea feedback pozitiv la toate întrebări- le anterioare, este necesar ca să facem apel la modul în care-l oferim și apoi îl primim într-un context dat:

a) Oferim feedback-ul prin:

•

Descrie exact comportamentul care te deranjează;

•

Expune consecinţele comportamentului la care te referi;

•

Referă-te la comportament și nu la persoană;

•

Referă-te doar la ceea ce poţi observa direct;

•

Când oferi feedback negativ va fi pe un ton ferm, dar calm (ai grijă unde o faci, în ce context și cine te mai poate auzi);

•

La un feedback negativ, introdu obligatoriu și as- pecte pozitive;

•

Ai grijă ca persoana să înţeleagă că este părerea ta;

•

Verifi că dacă persoana a înţeles exact ceea ce ţi-a plăcut sau ceea ce te-a nemulţumit;

•

Oferă-i persoanei căreia îi comunici feedback-ul tău șansa de a analiza cele spuse de tine;

b) Primim feedback prin:

•

Propunem și un alt spațiu cadru de desfășurare a discuției;

•

Ascultă cu atenţie ce ţi se spune;

•

Clarifi că orice nelămurire, asigurându-te că ai fost corect înţeles;

•

Înţelege că nu toată lumea știe să ofere un feedback corect și nu te supăra;

•

Privește-l ca pe o oportunitate de a-ţi îmbogăţi comportamentul;

•

Asigură-te că persoana și-a spus corect părerea;

•

Analizează feedback-ul primit și nu te grăbi;

•

Nu te mulţumi sumar, cere o a doua părere;

•

Oferă-i persoanei șansa de a analiza cele spuse;

Nu este difi cil să constatăm complexitatea actului comunicării; ea presupune întotdeauna un set specializat de componente interpersonale, utilizate într-o situație dată – Craiovean M. P. (2006). Același autor inventaria- ză o serie de stiluri de comunicare, surprinzându-le diferențiat unele caracteristici, cum ar fi :

1) Directiv:

•

Comunicarea este unidirecţională;

•

Comunicatorii invită ca ideile lor să aibă prioritate;

•

Comunicatorii îi conving pe ceilalţi să acţioneze așa cum doresc ei;

•

Comunicatorii își folosesc puterea și autoritatea pentru a se face ascultaţi;

•

Comunicatorii recurg la manipularea interlocutoru- lui;

2) Egalitarist:

•

Comunicarea e bidirecţională;

•

Comunicatorii stimulează generarea de idei de către ceilalţi;

•

Comunicarea este deschisă și fl uidă;

•

Comunicarea este prietenoasă și caldă, bazată pe înţelegere reciprocă;

3) Structurativ:

•

Comunicarea este orientată către sistematizarea mediului;

•

Comunicatorii îi infl uenţează pe ceilalţi prin citirea procedurilor, standardelor, aplicabile situaţiei;

•

Comunicarea este orientată spre clarificarea sau structurarea problemelor;

4) Dinamic:

•

Comunicarea se exprimă scurt și la obiect;

•

Comunicatorii sunt sinceri și direcţi;

•

Conţinutul comunicării este pragmatic și orientat spre acţiune;

5) De abandon:

•

Comunicatorii se supun dorinţelor celorlalţi;

•

Comunicatorii se arată de acord cu punctele de ve- dere exprimate de ceilalţi;

•

Comunicatorii sunt receptivi la ideile și contribuţi- ile altor persoane;

•

Comunicatorii cedează responsabilitatea altor per- soane, asumându-și doar un rol suportiv;

6) De evitare:

•

Comunicatorii evită procesul de comunicare;

•

Nu doresc exercitarea vreunei infl uenţe;

•

Deciziile sunt luate în general independent, nu in- teractiv;

•

Comunicatorii evită subiectul aflat în discuţie, vorbind despre altceva sau atacându-și verbal in- terlocutorul; susţinând că acestea pot să se adap- teze unor anumite situaţii, important fi ind faptul că ele, în cursul unei comunicări trebuie să-și de- monstreze eficacitatea comportamentelor ce le dezvoltă.

Iată o luare de decizie independentă, dar greșită, exprimând o atitudine autistă față de viață:

— „Eu, de când am adus copilul acesta pe lume, mi- am dat seama de multe lucruri… și am realizat o mare mutare de accent: de pe bărbatu’ meu pe copil! Ce ne- voie mai am eu de soț? și cu cât apare vreun confl ict cu bărbatu’ meu, cu atât mai mult intensifi c raportul cu copilul. Știu că am devenit mult mai mult mamă decât soție... și nu-mi pare rău! Deci, pe soț nu-l mai las să se atingă de mine! Ce-mi trebuie mie intimități cu el? astea- s naivități superfl ue… Și îmi dau seama că acest copil nu are nevoie cu adevărat de tată, căci tot ceea ce are nevoie îi furnizez eu… și apoi, dacă ne gândim bine, bărbații nu știu să îngrijească un copil… natura a fost clară: nu pot alăpta! Așa că sunt sigură că nu greșesc deloc dacă îl înlătur complet din viața mea pe acest om.

Nu am nevoie de el. Îmi sunt sufi cientă mie însămi. Mă chiar încurcă… Doar eu l-am născut pe copil și l-am purtat în pântece nouă luni. E al meu. Vreau să nu fi u deranjată!”.