CUPRINS:
CAP.1 – Ce este consilierea psihologică / 5 1.1-determinări structurale / 5
CAP. 2- Conceptul de consiliere psiho-nutriţională / 13 2.1-matricea problemei / 13
2.2-ascultarea şi întrebarea / 17
2.3-profilul consilerului psiho-nutriţional / 25 2.4-consilierea individuală şi de grup / 28 CAP. 3- Relaţia vârstă – hrană / 33
3.1-copil / 33 3.2-adolescent / 38 3.3-adult / 42 3.4-vârstnic / 45
CAP.4- Identitatea persoanelor consiliate psiho-nutriţional / 47
4.1-sub tratament medicamentos / 47 4.2-sportivi / 48
4.3-persoane CES / 50 4.4-persoane dificile / 53 4.5-situaţii speciale / 69
CAP.5-Tulburări comportamental-nutriţionale / 74 5.1-anorexia / 74
5.2-bulimia / 77 5.3-obezitatea / 80 5.4-cura de slabire / 85
CAP.6-Rolul programului nutriţional personalizat / 93 6.1-definiţie / 93
6.2 – factori psihosociali / 96
6.3-fişa de investigaţie atitudinal-comportamental- nutriţională / 100
6.4-umami-al cincilea gust / 118
CAP.7-Elemente de psihoterapie specifice / 134 7.1-concepte / 134
7.2-terapii scurte / 137 7.3-terapii ocupaţionale / 141
7.4-exerciţii – joc – terapii ocupaționale / 148 BIBLIOGRAFIE / 188
La început de drum...
Cu adevărat, consilierea psiho-nutrițională se află la început de drum, fiind cea care aduce noutatea într-un domeniu unde sănătatea atât pentru trup dar și suflet, trebuie să se afle pe aceeași lungime de undă, hrana lor trăind în perfectă simbioză.
În acest context, Pitagora ne amintește că: “ Veghează asupra bunei sănătăți a trupului tău. Mănâncă, bea și fă exerciții cu moderație. Măsura ta cea dreaptă este aceea care te împiedică a te moleși. Și obișnuiește-te cu un regim curat și sever”.
Astfel, consilierea psiho-nutrițională situează în prim plan, îmbinarea elementelor de consiliere psihologică cu cele nutriționale, determinând în final, apariția ecuației în care necunoscuta -greutatea- trecută prin radicalii afectivi și cei ai stimei și încrederii de sine, ajung în final la rezultanta-stilul de viață sănătos ce reprezintă practic, matricea noastră personală.
Fiind la început de drum în acest domeniu, cartea de față se dorește a fi un viabil instrument de lucru ce permite ca bonus, amprenta personal-pozitivă prin rezultatele obținute a consilierului psiho-nutriționist, abilitatea sa constând în a reuși să mențină un echilibru între hrana trupească și cea sufletească.
Deci, să începem consilierea psiho-nutrițională cu:
“Bună dimineața și...servim micul dejun...”
Autoarea
CAP.1 – Ce este consilierea psihologică
1.1– determinări structurale
Empiric, consilierea reprezintă acea modalitate etern umană de comunicare apropiată, pe bază de încredere reciprocă, sinceritate şi disponibilitate a oamenilor de a veni în ajutorul semenilor lor, prin transfer de experienţă, de competenţă, prin acordarea unor îndemnuri şi sfaturi oferite spontan. Astfel, consilierea face trimitere la orice demers de comunicare cu caracter interactiv şi permisiv, prin care se oferă îndrumări în probleme care depăşesc componentele celui căruia i se adresează.
De fapt, consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru persoanele normale care doresc să se realizeze la un nivel superior, să depăşească într-un mod mai eficient, anumite probleme cu care se confruntă, să-şi atingă obiectivele în mod optim şi în general, să-şi poată desfăşura activitatea cu mai multă coerenţă şi randament.
La nivelul psihologiei activităţii umane, numită şi psihologia consilierii, consilierea psihologică reprezintă practic modalitatea principală de realizare a asistenţei psihologice, a serviciilor de ajutor psihologic.
Ca terminologie, consilierea psihologică focalizează trei idei şi anume:
-este un demers de transmitere de sfaturi şi informaţii în probleme care depăşeşc competenţa celui căruia i se adresează, fapt care determină, remarca Beja M, consilierea psihologică ca relaţie intercomuncativă prin care psihologul, la solicitarea unei persoane care are de înfruntat anumite probleme de ordin psihologic, pe care nu le poate rezolva singur, o ajută în găsirea unei situaţii, face anumite recomandări bazate pe informaţiile pe
care le deţine de la acesta, pe rezultatele investigaţiilor psihodiagnostice efectuate în prealabil, precum şi pe propriile cunoştinţe şi experienţa sa de piholog practician;
-este o modalitate de desfăşurare a asistenţei psihologice integrată în activităţi psihoterapeutice, făcând referire şi la acele procedee complementare demersurilor psihoterapeutice, în acest caz consilierea dobândeşte un caracter mai puţin directiv, conferind mai multă libertate subiectului, astfel încât consilierea presupune ajutarea clientului de a-şi înţelege şi rezolva singur propriile probleme;
-apare în situaţii speciale care pun probleme, în plan patologic ce necesită demersuri psihoterapeutice, fiind unitar şi sinonim cu restul abordării conceptuale;
Concluzionând, Larousse (2006) precizează că psihologia consilierii se referă în acelaşi timp la îndrumări, conduita oblişnuită a vieţii cotidiene şi consilierea psihologică, cea din urmă reprezentând un act profesional efectuat de un psiholog consultant în calitate de expert în domeniul vieţii afective sau al vieţii sociale.
După Golu M (2002) consilierea psihologică presupune unitatea a trei secvenţe operaţionale în sensul:
-informativ-evolutiv = presupune recoltarea datelor diagnostice relevante pentru caz prin explorări variate, participând şi la stabilirea premiselor relaţiei de consiliere;
-formativ-profilactic = cuprinde demersul de pregătire psihologică a subiectului pentru a înţelege cum poate să abordeze şi să rezolve mai bine problemele sale şi învăţarea modalităţilor de a proceda în consecinţă; intervenţiile formative pregătitoare pot cuprinde şi demersuri de consiliere a factorilor educaţionali din mediul ambiant al subiectului pentru a creşte şansele de evoluţie pozitivă a acestuia;
-intervenţii terapeutice-recuperative = cuprinde momentul intervenţiilor efective ale psihologului în vederea ameliorării sau înlăturării dificultăţilor subiectului şi a restabilii echilibrul său adaptativ şi apare doar în situaţia în care clientul se apropie de elementele specifice psihoterapiei;
Apar aceste identităţi după ce de-a lungul evoluţiei sale, consilierea psihologică a beneficiat de o serioasă fundamentare teoretică, pornind de la:
Thomson, A (1992) care face trimitere la:
-psihologia dezvoltării umane;
-psihologia privind dezvoltarea conştiinţei de sine, ca structură majoră a
personalităţii;
-viziunea ştiinţifico-psihologică asupra sănătăţii;
-teoria deciziei;
Holdevici, I (2000) consideră consilierea ca fiind psihoterapie suportivă, iar modelele teoretice ale psihoterapiei suportive pot fi extrapolate la sfera modelelor teoretice privind consilierea;
Ivey, A,E (1994) tratează demersul asistenţei psihologice, ca cel specific interviului psihoterapeutic sau consiliator, ca proces decizional;
Brammer,M (1989) consideră că demersul practic al consilierii presupune succesiunea a zece paşi corespunzători unor procesualităţi decizionale, cum ar fi:
-stabilirea relaţiei de comunicare apropiată cu persoana consiliată, stimularea
colaborării, comunicare;
-identificarea şi clarificarea problemelor;
-determinarea şi analiza alternativelor posibile în soluţionarea problemelor;
-recoltarea unor informaţii;
-studiul implicaţiilor ce decurg din datele obţinute cu privire la subiect şi
consecinţele ce pot decurge din adaptarea diferitelor alternative;
-clarificarea consilierului asupra sistemelor de valori ce stau la baza alternativelor pentru care optează subiectului;
-reexaminarea scopurilor, obiectivelor şi soluţiilor alternative, precum şi a unor riscuri ce pot decurge din adoptarea unora dintre acestea;
-decizia cu privire la optarea pentru una dintre alternative şi formularea unui plan de acţiune pentru atingerea lor;
-generalizarea celor învăţate pe baza demersului de consiliere în raport cu noi situaţii de viaţă;
-testarea demersului parcurs pe baza unor reevaluări periodice, luând în considerare şi eventualele schimbări;
În demersul nostru conceptual, am acordat un loc aparte, lui Carl Rogers (1966) care s-a implicat în etapele procesuale ale consilierii, evidenţiindu-se:
-etapa stabilirii relaţiei de consiliere = fiind momentul decisiv pe toată durata consilierii, structura relaţiei de consiliere şi funcţionalitatea optimă a raporturilor intercomunicative, oferind cadrul fundamental al desfăşurării eficiente a acţiunii de consiliere; C.Rogers evidenţiază că o consiliere eficientă este necesar a avea la bază o relaţie bine structurată, dar permisivă, care trebuie să-l ajute pe client să se înţeleagă pe sine însuşi în asemenea măsură încât să fie capabil de a face paşi pe linia unei noi orientări. Pentru a ajunge la funcţionalitatea optimă a relaţiei, se va porni de la:
-stimularea comunicării deschise, sincere;
-realizarea unui climat de înţelegere, respect şi încredere;
-desfăşurarea liberă a unui interviu psihologic care să permită recoltarea informaţiilor despre client şi problemele sale;
-stabilirea gestaltului (structurii) consilierii, ceea ce înseamnă şi asigurarea premiselor necesare pentru cooperarea deplină între consilier şi persoana consiliată, aceasta din urmă conştientizând specificul acestui demers şi faptul că este necesar să-şi asume responsabilitatea eforturilor personale în demersul de analiză şi rezolvare a problemelor;
-asigurarea credibilităţii necesare şi îndeosebi a premiselor privind confidenţialitatea asupra datelor personale;
Relaţia de consiliere va funcţiona optimal dacă comunicarea sinceră, deschisă, va fi însoţită de înţelegerea empatică a subiectului abordat şi dacă pe acesată bază, consilierul va ajunge la modul în care subiectul înţelege lumea, se percepe, se vede şi se înţelege pe sine. În această relaţie de cosiliere e important încă de la primele şedinţe de a se face explicite aspectele legate de structura specifică a consilierii, presupunând o manieră specială a comunicării interactive, susţinută deopotrivă de client şi de consilier, care îndeplineşte rolul de a asculta ceea ce subiectul relatează despre sine şi problemele sale.
-etapa identificării şi explorării problemelor clientului
= unde clientul este ajutat să-şi exploreze şi să-şi înţeleagă propriile probleme, consilierul asistându-l doar, determinându-l a- şi asuma responsabilitatea rezolvării propriilor probleme, identificându-se ca obiective ale acelei etape, următoarele:
-explorarea şi analizarea fiecărei probleme;
-specificarea naturii problemelor clientului;
-stabilirea unei liste de priorităţi;
-determinarea gradului de severitate a problemelor şi selectarea acestora care sunt de competenţa consilierului;
-facilitarea demersului de autoanaliză a problemelor şi autoclarificării situaţiilor care au contribuit la geneza lor în perspectiva proiectării acelor schimburi care pot contribui la îndepărtarea efectelor indezirabile;
-etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor = ea urmează după ce consilierul obţine informaţii relevante referitoare la cazul abordat ştiind că nu se trece la demersul intervenţiei până ce nu s-a edificat asupra cazului abordat şi a naturii sale;
-etapa de implementare a soluţiilor = face trimitere la aplicarea soluţiilor de către client, el având rolul important, fiind ajutat de consilier să vadă multiplele soluţii determinative şi să aleagă căile accesibile lui, ca beneficiar al întregului demers integrator de consiliere; încheierea se realizează în condiţiile în care consilierul speră că clientul a învăţat să găsească soluţii nu numai la vechile probleme ci şi la eventual noile apărute;
Făcând încă un pas spre cunoaşterea valorii constructive a consilierii psihologice, este absolut necesar a face trimitere la ceea ce consideră Băban A (2001) consilierea psihologică şi educaţională integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers (1966) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obişnuit, în termeni de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală şi adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar psihologului văzut ca un superexpert.
Succesul este asigurat de implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi (consilierul şi persoana consiliată) în realizarea unei alianţe autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă. A ajuta şi a credita persoana ca fiind capabilă să îşi asume propria dezvoltare personală, să prevină diverse tulburări şi disfuncţii, să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să se simtă
bine cu sine, cu ceilalţi şi cu lumea în care trăieşte, reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologice.
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de specializare ce implică asistenţa psihologică:
-tipul de persoane cărora li se adresează, acestea fiind persoane normale ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură; consilierea facilitează prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient stresurilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii;
-utilizarea unui model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul clinic şi curativ; sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul strategii noi comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse adaptative, consilierea facilitând şi canalizând atingerea unui nivel optim de funcţionare cu lumea;
-preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei;
strategia de prevenţie constând în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor, înainte ca acestea să aibă un impact negativ, declanşând “crize” personale sau de grup.;
Sumarizând, putem observa că, procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale cât şi pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme.
CAP. 2- Conceptul de consiliere psiho-nutriţională
2.1-matricea problemei 2.2-ascultarea şi întrebarea
2.3-profilul consilerului psiho-nutriţional 2.4-consilierea individuală şi de grup
2.1-matricea problemei
În cazul actului nutriţional, apelarea la consilierea psihologică, este posibilă în momentul în care apare o problemă, mai precis, o situaţie problemă şi aceasta trebuie rezolvată.
Astfel, Miclea M. (1999) după Băban A. (2001), defineşte problema ca fiind diferenţa între starea curentă şi o stare dorită, diferenţa nedepăşită spontan datorită existenţei unor impedimente, practic, rezolvarea de probleme presupune luarea unei decizii.
Orice problemă, Băban A. (2001), are la bază trei elemente:
- datele sau starea curentă ( o dorinţă neîmplinită- ex.
scăderea în greutate);
- scopul sau starea dorită ( împlinirea dorinţei- ex. să slăbească repede);
- restricţiile impuse care ghidează alegerea deciziei de rezolvare ( ex. – apelarea la un nutriţionist, cură de slăbire rapidă fără consult de specialitate, înfometare).
Importantă în rezolvarea situaţiei problemă este atât atitudinea manifestată de noi cât şi abilităţile de a soluţiona evenimentul respectiv.
Pentru a ajunge a ieşi din impas şi a soluţiona/ rezolva problema, e necesar a ţine cont de cele şapte principii ale lui Badell Lennox (1997), după Băban A. (2001), şi anume:
- problemele sunt naturale = existenţa unei probleme nu indică o slăbiciune ci mai degrabă o situaţie în care îţi identifică sfera de abilităţi sau cunoştinţe pe care trebuie să ţi-o dezvolţi;
- majoritatea problemelor pot fi rezolvate = învăţarea abilităţilor de rezolvare de probleme, dezvoltă sentimentul de competenţă, de autoeficienţă şi încredere în sine, transformându- se astfel în situaţii de dezvoltare personală;
- asumarea responsabilităţii pentru probleme = subiectul este încurajat să îşi asume această responsabilitate contribuind la maturizarea sa din punct de vedere psihologic şi social;
- defineşte problema înainte de a acţiona = subiectul să fie învăţat să o definească, să clarifice aspectele problemei, să identifice consecinţele ei, priorităţile, abilităţile sau cunoştinţele pe care le are, să formuleze soluţii posibile şi să le evalueze;
- rezolvarea de probleme înseamnă să stabileşti ceea ce poţi să faci Nu ceea ce nu poţi = este învăţat să-şi stabileasc scopuri realiste în rezolvarea unor probleme şi să se focalizeze pe ceea ce deja cunoaşte sau ştie şi nu pe ce nu deţine (cunoştinţe sau abilităţi);
- soluţiile trebuie selecţionate în funcţie de abilităţile şi cunoştinţele personale = să înveţe să identifice acele soluţii în concordanţă cu nivelul lui de dezvoltare psihologică (mentală, emoţională, socială);
- rezolvarea problemelor presupune respectarea drepturilor personale şi ale celorlalţi indivizi = anumite atitudini faţă de problemă pot avea consecinţe negative asupra rezolvării ei.
Simpla parcurgere teoretică a principiilor nu rezolvă şi problema, de aceea e necesar a parcurge etaple premergătoare pornind de la:
-recunoaşterea problemei;
-definirea problemei;
-generarea unor soluţii alternative;
-luarea deciziei;
-punerea în aplicare a soluţiei selecţionate;
-evaluarea consecinţelor aplicării soluţiei,
astfel încât să fie plauzibilă finalitatea situaţiei respective.
Cele mai multe situaţii problemă persistente la nivelul actului nutriţional ar putea pleca de la:
-obezitate;
-cură de slăbire;
-neacceptarea unor nutrienţi;
-refuzul de alimente;
-refuzul de a se hrăni;
-dietele,
ajungând chiar pâna la bolile ce răspund la apelativul: bulimie şi anorexie.
Problema rezolvată trebuie să ţină cont şi de raportul dintre eficienţa rezultatului şi menţinerea echilibrului prin creşterea:
-stimei de sine;
-încrederii de sine;
-opitimismului;
-gândirii pozitive,
ajungând a dezvolta o atitudine constructivă legată de problema în cauză prin înţelegerea şi acceptarea situaţiei/ stării ca atare.
Sprijinul celor din jur, încurajarea, susţinerea morală şi implicarea efectivă, fac din persoana respectivă, o individualitate care va reuşi, găsind soluţia cea mai optimă, ceea ce o va personaliza. Şi-atunci, persoana va învăţa şi jocul „pălăriilor gânditoare” prin care învaţă şase moduri de a gândi pozitiv, De Bono E. (2006), astfel:
- pălăria albă = se concentrează pe informaţii şi se referă la fapte, figuri, informaţii disponibile sau necesare;
- pălăria galbenă = se concentrează pe beneficii şi aspecte pozitive;
- pălăria neagră = este cea a problemelor, criticilor şi a precauţiilor;
- pălăria verde = este cea a creativităţii, schimbării, a alternativelor, propunerilor a ceea ce este interesant şi provocativ;
- pălăria albastră = este cea a coordonării, nu vizează un subiect în sine, ci procesul gândirii;
- pălăria roşie = dezvăluie intuiţiile, sentimentele şi emoţiile,
„purtatul pălăriilor” ne dă sentimentul de a gândi pozitiv, creator, de a avea şi susţine o opinie, dându-ne încredere în puterile proprii şi eliberându-ne totodată de nelinişti, frustrări şi instabilităţi emoţionale, descoperindu-ne mai puternici şi dornici de succese şi reuşită.
Toate acestea atunci când, De Bono E. (2006), „Obiectivul gândirii nu este corectitudinea, ci eficienţa. Ca să fim eficienţi trebuie până la urmă, să gândim corect, dar între cele două aspecte există o diferenţă importantă. A avea dreptate înseamnă a avea dreptate tot timpul. A fi eficient înseamnă a avea dreptate doar în final”.
2.2-ascultarea şi întrebarea
În activitatea sa directă, consilierul psiho-nutrițional e necesar a uzita de abilitatea sa de a asculta, câştigând astfel informaţia, înţelegere, recepţie reciprocă şi cooperare. Stanton N (1995) subliniază faptul că, ştiind consilierul să asculte, acesta:
-îi încurajează pe ceilalţi;
-obţine informaţii întregi;
-ameliorează relaţiile cu ceilalţi;
-se pot rezolva problemele;
-are loc o mai bună înţelegere a oamenilor;
Acelaşi autor insistă asupra a zece sfaturi pentru o bună ascultare, element de care consilierul nutriţional e bine a ţine cont. Sfaturile fac trimitere directă la:
-fiţi pregătit să ascultaţi = încercaţi să vă gândiţi mai mult la ceea ce vorbitorul încearcă să spună, decât la ce aţi dori dumneavoastră să spuneţi;
-fiţi interesat = orice mesaj poate fi interesant;
-arătaţi-vă interesat = puneţi-vă în locul celui care vorbeşte;
-păstraţi-vă mintea deschisă = nu trebuie să vă simţiţi ameninţat sau insultat de acele mesaje care vă contrazic
convingerile, atitudinile, ideile şi valorile, deci, nu faceţi aprecieri pripite;
-urmăriţi ideile principale = totul depinde de abilitatea de structurare a mesajului, limbajului folosit şi tendinţa vorbitorului de a se repeta, ideile putând apărea oriunde pe parcursul mesajului, aşa că, trebuie să fiţi permanent atent;
-ascultaţi critic = fiţi şi imparţial, fapt care vă ajută să cântăriţi cu atenţie valoarea dovezilor şi structura logică a mesajului;
-ascultaţi cu atenţie = atenţia poate fi fluctuantă şi selectivă, de aceea, încercaţi să nu vă fie distrasă atenţia de la vorbitor de către alţi oameni;
-luaţi notiţe = ascultaţi cu atenţie şi notaţi după ce a terminat vorbitorul, fiind situaţii în a vă fi distrasă atenţia în timpul notării;
-ajutaţi vorbitorul = prin gesturi discrete care dau siguranţă vorbitorului că este ascultat şi mesajul recepţionat;
-nu întrerupeţi pe vorbitor= ascultarea este un proces de autocontrol, iar un bun ascultător nu încearcă să întrerupă comunicarea;
În aceeaşi categorie a abilităţilor, se numără şi capacitatea consilierului pastoral de a-şi structura interviul. Ivey A.E.(2002) porneşte în realizarea interviului de la respectarea celor cinci paşi sub forma interogaţiilor adresate clientului:
-Petreceţi un anumit timp pentru stabilirea raportului şi relaţiilor cu clientul?
= Timpul petrecut în dezvoltarea relaţiilor personale are efect pozitiv pe măsură, de-a lungul consilierii.
-Conturaţi faptele, sentimentele şi modul de organizare al problemei?
= Dacă v-aţi focaliza doar asupra unei dimensiuni, puteţi pierde date de valoare.
-Dumneavoastră sau cealaltă persoană, aveţi un scop în minte sau doar staţi de vorbă?
= Dacă nu ştiţi înspre ce vă îndreptaţi, s-ar putea să ajungeţi în altă parte.
-Permiteţi celeilalte persoane să genereze propriile idei înainte de a-i oferi dumneavoastră sfaturi sau sugestii?
= Dacă ascultaţi plângerile lor prima dată, îşi vor rezolva problemele singuri.
-Sugeraţi acţiuni specifice de control periodic, astfel încât noile idei să fie puse în aplicare mai degrabă decât să fie uitate?
După ce sunt realizate segmentele descrise anterior, consilierul psiho-nutriţionist va trebui să-l determine (pe baza încrederii pe care clientul o are în el) să-şi spună povestea ascultându-l, va dobândi mai departe anumite abilităţi, cât şi capacitatea de a comunica, relaţiona şi nu numai:
-Abilitatea de a determina clientul să-şi spună povestea în limbajul său propriu şi din perspectiva sa proprie. Veţi putea contura faptele, sentimentele şi modul în care clientul îşi organizează relatările.
-Abilitatea de a genera un număr infinit de răspunsuri.
Mai degrabă decât să căutaţi modul “corect” şi “cel mai bun” de a răspunde, mai bine încercaţi să fiţi flexibili.
-Abilitatea de a demonstra deprinderile de influenţare în interviu. Va fi prezentată fiecare deprindere în parte.
-Abilitatea de a conduce un interviu structurat pe cinci paşi. Va fi discutată o structură de bază deosebit de utilă diferitelor tipuri de consiliere.
-Abilitatea de a vă angaja într-un antrenament asertiv. O importantă strategie în profesiunea de consiliere este de a face clientul capabil să vorbească despre sine într-un mod potrivit, nici prea blând, nici prea agresiv.
Revenind la ascultare, aceasta reprezintă baza pentru relaţia de consiliere psiho-nutrițională între consilier şi client, cel dintâi reuşind a găsi aspectele pozitive cât şi a soluţiilor ce apar din povestea celui din urmă. Este de fapt partea concretă cu care clientul se prezintă în faţa consilierului, acesta ştiind că poate regăsi în relatarea poveştii în prima fază, elementele ce-l vor duce spre soluţionarea problemei ivite. Această ascultare a poveştii de către consilier, va avea efectul de a-l încuraja să:
-vă opriţi, o clipă şi să vă gândiţi la cineva care v-a ascultat necazurile atunci când aveaţi nevoie;
-citiţi şi să vă revedeţi deprinderile organizate în secvenţa fundamentală de ascultare;
-căutaţi punctele pozitive care pot fi folosite ca bază pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă clientul;
-vizionaţi o casetă video sau o demonstraţie în direct a deprinderii respective în acţiune;
-puneţi în practică secvenţa fundamentală de ascultare şi strategia de căutare a aspectelor pozitive în timp ce ascultaţi plângerile clientului;
Se remarcă metodologic, prima secvenţă fundamentală de ascultare, sarcina majoră a acesteia fiind aceea de a ajuta clientul să-şi separe faptele şi sentimentele şi să le organizeze într-un pattern semnificativ. Consilierul psiho-nutriţionist va uza de:
-întrebări deschise;
-întrebări închise;
-încurajări minimale;
-parafrazări;
-reflectarea sentimentelor feed-back;
-sumarizarea;
pentru a ajuta clientul să sorteze faptele şi sentimentele mixte.
A doua secvenţă reprezintă căutarea pozitivă şi forţele clientului insistând asupra abordării acestuia, cu respect şi într-o manieră pozitivă. Căutaţi deci, aspectele pozitive, forţele şi competenţele clientului. Dacă veţi realiza împreună o listă a acestor calităţi, veţi descoperi că acest lucru vă va ajuta să treceţi mai departe la rezolvarea problemei. Oricum, încercaţi prima dată să abordaţi pozitiv problema şi apoi să faceţi un plan de interacţiune, sunt observaţiile pertinente ale lui Ivey A.E.(2002).
Considerăm că aceste abordări sunt bine venite în ideea de a accentua importanţa existenţei abilităţilor consilierului psiho- nutriţionist, de aputea comunica şi relaţiona cu clientul acţionând în favoarea acestuia, şi de a face din acest item, un element practic menit a facilita munca de consiliere psiho-nutriţională.
În comunicarea cu persoana venită la consilierul psiho- nutriționist, acesta din urmă trebuie să ştie că pe lângă a asculta e necesar şi a adresa o întrebare celui în cauză.
În acest sens,,,reţetele’’ pot fi variate, în cazul nostru ne- am oprit la cea pe care Servan – Schreiber D(2007) le codifica sub forma CEDFE, unde,,banalul cotidian se transformă într-un moment magic’’.
De fapt, autorul porneşte în a afla cauza de la suma lucrurilor mărunte care în multe situaţii, poate constitui baza unui început al cunoaşterii persoanei aflată în faţa psiho- nutriţionistului. Setul celor cinci întrebări se structurează sub forma:
-C - de la ce s-a întâmplat ? – persoana trebuie a ne povesti ce i-a produs o asemenea suferinţă ( s-a depăşit momentul de durere, dureros )
(exp: - Azi dimineaţă am avut neplăcuta situaţie de a constata că m-am îngrăşat în aşa hal încât nu mai am ce îmbrăca )
-E – de la şi ce emoţie aţi resimţit ?
( exp: - Şi am simţit că sunt respinsă şi nu mă mai iubeşte nimeni) -D – de la dificultate maximă, adică ce vi s-a părut cel mai greu ?
(exp.: - Că îmi pot pierde familia (soţul) şi serviciul )
Această întrebare,,magică’’ îl ajută pe cel care suferă să se concentreze mai bine asupra celor întâmplate şi îi permite să-şi grupeze ideile în jurul punctului fundamental,cel mai dureros,amintea Servan – Schreiber D(2007).
-F - de la faceţi faţă ? întrebarea îndepărtându-i atenţia celui în cauză către resursele ce există deja la îndemână, putându- l ajuta să depăşească dar să şi înfrunte situaţia. Nu noi trebuie să-i dăm soluţiile şi să-l scăpăm de probleme, ci să-i fim deocamdată aproape, nefiind cel suferind, singur.
(exp: - Cred că dacă o să fiu în continuare foarte bună la serviciu şi voi avea grijă de kilogramele mele în plus, o să fie bine, dar nu e uşor şi de aceea sunt aici )
-E – de la empatie, încheie seria întrebărilor interactive, codificând starea noastră de empatie pe care am avut-o faţă de cel în cauză, făcându-l a înţelege că îi împărtăşim necazul pe care-l are de depăşit. Ne putem adresa cu anumite cuvinte simple care,, să ajungă la suflet ’’, dăndu-i încrederea de sine de care are nevoie, empatizând, persoana nemaifiind singură.
( exp: - Cred că vă este foarte greu să observaţi şi conştientizaţi acest lucru.
- Regret cele întâmplate, dar mă bucur că sunteţi aici şi vă voi ajuta.
- A fost un pas important cel făcut azi, venind aici şi pentru acest lucru, vă felicit.
- Nu e uşor, dar nu mai sunteţi acum singură.) cel mai important lucru fiind acela de a înlătura măcar pentru o perioada de timp, singurătatea.
Modalitatea utilizării celor cinci întrebări la începutul cunoaşterii persoanei venită la psiho-nutriţionist,va uşura comunicarea, finalitatea reprezentând pasul următor spre raportarea la acceptarea şi apoi depăşirea şi/sau soluţionarea situaţiei – problemă existente la un moment dat, într-o contextualitate dată.
Exemplul dat pe parcurs, codifică modalitatea prin care persoana în cauză, răspunde la întrebările consilierului psiho- nutriţionist. Rezumând, o persoană adultă 30-35 ani, de sex feminin, ajunge a conştientiza că fără ajutorul unui consilier psiho-nutriţionist nu-şi poate rezolva problemele: locul de muncă şi liniştea familiei dacă continuă a deveni supraponderală, chiar obeză. Seria de întrebări adresate de consilierul psiho-nutriţionist, o eliberează de nelinişti şi stres, facând-o a realiza atât efectul cât şi cauza problemei.
Discuţiile în comun ce vor urma, vor duce cu siguranţă spre realizarea unui program nutriţional personalizat în care, implicarea persoanei ajunsă personaj în cazul nostru, cu multă perseverenţă, încredere de sine, dar şi seriozitate şi conştientizare a rezultatelor, va deveni o învingătoare, reuşita aparţinându-i, neuitând că are alături consilierul psiho-nutriţionist ce o poate determina în a aborda şi construi un nou stil de viaţă dând sens prin calitatea sa, propriei vieţi.
2.3-profilul consilerului psiho-nutriţionist
Considerăm că e necesar a face de la început precizarea că, identitatea consilierului psiho-nutriţionist trebuie să fie aceeaşi cu a consilierului psiholog, celui dintâi adăugându-i-se elemenele specifice consilierii nutriţionale.
În acest context, consilierul este o persoană cu pregătire psihologică şi nutriţională, ce în derularea activităţii sale va porni de la ideea că:
-toate persoanele sunt speciale şi valoroase pentru că sunt unice;
-fiecare persoană este responsabilă pentru propriile sale decizii;
Astfel, revenind la C. Rogers ca exponent al fundamentării procesului de consiliere, sunt de menţionat cele şase puncte de plecare a consilierului în munca sa şi anume:
-existenţa unui raport intercomunicativ între client şi consilier;
-prezenţa unei solicitări de ajutor din partea persoanei consiliate;
-existenţa unei comunicări sincere şi autentice în relaţia client-consilier;
-capacitatea consilierului de a trăi şi de a-şi exprima atitudinea pozitivă, necondiţionată faţă de subiectul abordat;
-capacitatea de înţelegere empatică a cadrului de referinţă al clientului;
-prezenţa unei acceptanţe necondiţionate conferite clientului, aceasta fiind o premisă pentru siguranţa psihologică interioară.
Într-un alt registru al valorilor şi formării profesionale, consilierul trebuie să-şi ajute clientul de a-şi analiza propriile probleme proiectându-şi şi situaţiile ameliorative, învăţându-l cum să abordeze demersul de rezolvare, având ca punct de pornire, înţelegerea situaţiilor care au contribuit la geneza problemelor. Astfel, consilierul în activitatea sa directă, va putea porni de la obiective ca:
-stabilirea unui acord reciproc referitor la scopurile principale stabilite în soluţionarea problemelor;
-stabilirea unor strategii;
-conştientizarea unei ierarhizări a scopului;
Toate acestea concretizate prin modul în care consilierul psiho-nutriţionist va adopta o atitudine pozitivă şi necondiţionată faţă de client. Apropierea caldă, sinceritatea şi naturaleţea comunicării, vor contribui la eliminarea reţinerilor sau blocajelor interioare. De asemenea, se recomandă să se insiste asupra libertăţii depline pe care clientul o va avea în legătură cu subiectele abordate, să manifeste o acceptare totală, necondiţionată, audiindu-l cu răbdare, ajutându-l să depăşească momentul de tăcere, făcându-l să înţeleagă că el este liber să spună orice despre sine şi că nu va fi constrâns să vorbească despre subiecte pe care nu doreşte să le abordeze. Consilierul în speţă, cel psiho-nutriţionist va trebui să rămână imparţial, clientul, hotărând: cum, când, unde, care, de ce, drumul, calea prin care-şi poate rezolva propria problemă, având certitudinea că, în lucrarea sa nu este singur.
Considerăm că este cazul de a menţiona şi faptul că, se vor regăsi şi situaţii
de consilierului psiho-nutriţionist, care se poate încadra sau nu într-o anumită tipologie. În aces context, al identităţii, literatura de specialitate consacră în anumite situaţii termenul de consilier terapeut, astfel încâ, Janis şi Mann (1977) (după Holdevici I- 1996) identifică stilurile decizionale specifice acestei calităţi, sub forma:
-stilul bazat pe aderarea non-conflictuală, caracteristic unei persoane care găseşte o singură modalitate de rezolvare a problemei şi merge pe această direcţie indiferent dacă rezultatul este dezastruos; în cadrul consilierii este vorba de o persoană care crede cu tărie într-o anumită teorie psihologică şi o aplică nediferenţiat, indiferent de situaţie;
-stilul bazat pe schimbarea non-conflictuală este caracteristic consilierului care îşi modifică rapid ideile, adesea fără a reflecta prea mult, acesta adoptând o atitudine ecletică, fără a avea un motiv bine întemeiat s-o facă;
-stilul de decizie defecisiv-evitant este caracteristic persoanelor care neagă problemele sau, pur şi simplu, refuză să se aplece asupra lor, consilierii care aparţin acestui tip, nu reuşesc să-i determine pe clienţii lor să-şi analizeze suficient de profund problemele lor şi de regulă se comportă suspect de amabil;
-stilul de decizie hipervigilent caracterizează persoana care este conştientă de multitudinea posibilităţilor existente, dar care este în acelaşi timp, anxioasă şi preocupată că ar fi putut omite un element important, aceşti consilieri sunt excesivi de stresanţi;
-stilul vigilent consideră ca fiind cel mai eficient pentru consilierea psihologică, se caracterizează prin aceea că persoana este suficient de motivată şi activată pentru a se angaja în sarcini cognitive de luare de decizii, dar niciodată atât de motivată încât supraactivarea să-i afecteze eficienţa cognitivă, iar consilierul
vigilent va fi permanent alert şi deschis şedinţelor de psihoterapie.
Am conchide noi la prezentarea stilurilor anterioare că, atenţia consilierului psiho-nutriţionist trebuie să se centreze pe client el fiind cel asupra căruia se acţionează şi nu pe propria personalitate, care, la un moment dat îl poate eclipsa pe client sau chiar periclita întreaga acţiune de consiliere.
2.4.-consilierea individuală şi de grup.
Pentru a-şi atinge scopul, consilierea psiho-nutrițională trebuie să răspundă solicitărilor clientului astfel încât să influenţeze în mod pozitiv evoluţia evenimentelor viitoare ce se vor derula între cei doi.
De aceea, cunoaşterea şi apoi aplicarea principiilor codului deontologic al psihologului consilier-Holdevici I (1996) determină aplicarea unor strategii menite a ridica ştacheta valorii autentice a celui care desfăşoară o astfel de activitate. Principiile remarcă:
-păstrarea caracterului confidenţial al datelor obţinute de la clienţi;
-consilierul-terapeut trebuie să fie conştient de propriile limite;
-evitarea solicitărilor excesive a unor detalii irelevante -clientul trebuie tratat el însuşi, cu respect, blândeţe, onestitate şi atitudine de acceptare;
Practic, consilierul psiho-nutriţionist va porni în abordarea clientului său de la:
-definirea clară a problemei;
-elaborarea unor alternative ca posibile soluţii;
-alegerea unei alternative şi implementarea ei în practică;
Pentru că această muncă de consiliere psiho-nutrițională este la un început de drum, nu ar fi lipsit de importanţă dacă, legat de procesul de abordare a clientului vom porni de la, Băban A (2001):
-definirea problemei = stabilirea problemei şi a modului de formulare;
-descrierea problemelor = descrierea comportamentală, cognitivă şi emoţională;
-identificarea posibililor factori de formare şi dezvoltare a problemei = reprezintă un pas indispensabil în eliminarea ei;
-identificarea factorilor de menţinere şi de activare a problemei = împiedică formarea unor atitudini adecvate sau abilităţi eficiente;
-planul de intervenţie = cuprinde totalitatea modalităţilor de realizare obiectivelor de intervenţie, etapele formulării planului fiind:
-formularea obiectivului de lungă durată;
-formularea obiectivelor specifice;
-strategiile de intervenţie.
-evaluarea intervenţiei = vizează modificarea cunoştinţelor, atitudinilor şi abilităţilor.
De aceea, să nu uităm că, prima regulă a oricărui interviu de consiliere psiho-nutriţională, constă în a preciza împreună cu clientul care este problema ce va fi discutată, stabilind în timp, responsabilităţile fiecăruia în relaţia pe care o vor parcurge amândoi.
Ajungem astfel în momentul de a surprinde elementele ce pot caracteriza stările de consiliere individuală şi/sau de grup.
Legat de grup, Ionescu G (1990) motivează pertinent activitatea cu acesta, stabilind şi faptul că structura cuprinde aproximativ zece membri, dintre care, în general şase formează un nucleu de grup cu participare constantă coeziunii interpersonale; ceilalţi constituie o zonă intermediară, cu prezenţă inconstantă şi slabă adeziune, aspecte determinate atât de selecţie cât şi de alţi factori imprevizibili legaţi de evoluţia tulburărilor.
Din punct de vedere metodologic, consilierul psiho- nutriţionist trebuie să ţină cont şi de:
-diadă = (când se desfăşoară individual);
-grup = format între 6-10 membrii, 8 fiind în general mediu;
-vârsta = apropiată celor ce formează grupul;
-sexul = grupul se poate forma şi exista atât mixt cât şi bazat pe apartenenţea sexuală, acest lucru depinzând de atitudinea participanţilor cât şi de tematica şedinţei;
-nivelul socio-cultural şi individual = favorizând “gradul de conştientizare”, activând grupul;
-locul şi ambianţa sălii = alegerea formei de cerc pentru activitatea de grup, iluminat plăcut fără a deveni agasant, scaune comode şi distanţa de o lungime de braţ între ele;
-atmosfera activităţii = plăcută, caldă, care să asigure încredere şi siguranţă pentru client, dovedind empatie şi responsabilitate din partea consilierului nutriţionist, accent punându-se pe gândirea pozitivă;
-prezenţa la întâlnirile/şedinţele de consiliere = prin instituirea unor reguli interne ale grupului de comun acord şi respectate ca atare, aplicându-se, dacă este cazul, în anumite situaţii, a contractului personal între consilier şi client;
-ritmicitatea întâlnirilor/şedinţelor = în general, săptămânal, menţionându-se că e bine a respecta aceeaşi zi, acelaşi loc, aceeaşi oră;
-durata întâlnirilor/şedinţelor = între 60-120 minute în medie 90 de minute (mai ales la grup);
-numărul întâlnirilor/şedinţelor = între minimun două şi maxim 50, în funcţie de problematica supusă atenţiei consilierului şi clientului.
Şi pentru că, la un moment dat, în derularea prezentării vorbeam despre calitatea consilierului-terapeut, este bine ca la reuşita consilierii individuale şi/sau de grup să se ţină cont de faptul că:
-nu începe terapia fără o analiză temeinică şi complexă a problemei;
-nu începe singur, ci în cuplu cu clientul;
-nu aborda probleme intime din prima şedinţă/întâlnire;
-nu da lecţii de moralitate;
-nu face predici de la început;
-nu spune “sunt mai multe cazuri cu aceeaşi problemă”;
-discută orice aspect al terapiei cu clientul;
-modelează-te pe problemă şi client;
elementele punctând încă o dată faptul că, în activitatea de consiliere psiho-nutriţională sunt doi - consilierul şi clientul, cel dintâi centrându-se prin acţiunea sa, pe problematica adusă în prim planul de intervenţie de specialitate, iar cel de-al doilea reuşind la un moment dat de a realiza o anumită “stare de simbioză” ca efect pozitiv al stării create.
CAP. 3 - Relaţia vârstă – hrană
3.1-copil 3.2-adolescent 3.3-adult 3.4-vârstnic
3.1-copil
Aşa cum se cunoaşte, actul de nutriţie/ hrănire cât şi hrana ca atare, au o importanţă deosebită în dezvoltarea şi evoluţia umană. De aceea, tindem a vorbi în timp de o artă a nutriţiei, moment în care însăşi modul de a percepe viaţa şi a o trăi va fi diferită, deoarece, trecută prin prisma atitudinii noastre comportamentale, ne vom raporta altfel la ea, valoirificându-i resursele.
Astfel, cunoaşterea dintr-o anumită perspectivă a particularităţilor de vârstă ale clienţilor noştri, ne va aduce în situaţia nu numai de a înţelege actul nutriţional pe categorii, dar şi a realiza un program nutriţional personalizat în funcţie şi plecând de la identităţile psihologice legate de dezvoltare şi evoluţie.
Pornind de la această percepere, vom enumera câteva din caracteristicile, în primul rând ale copilului pentru care inocenţa reprezintă cuvântul cheie. În această secvenţă evolutivă, putem înscrie copilul de la naştere şi până în jurul vârstei de 11 ani.
Venirea pe lume face ca mama să se implice în rolul său, sau să rămână doar „purtătoarea unui făt”, adică biologică, fără acceptarea afectivă în acest caz. Noul născut care oscilează între încredere şi neîncredere de la naştere şi până la un an, are nevoie
de mama ce-i dă siguranţă, încredere, realizându-se în fapt un liant între cei doi.
Specialiştii au remarcat de-a lungul anilor de studii, că se formează un concept legat de potrivirea şi nepotrivirea celor doi: mamă- copil, fiind de fapt evidenţiată, compatibiliatea astfel încât:
- potrivirea parentală „contabilizează” armonia şi înţelegerea părinţilor cu copilul, creându-se în timp, structuri comportamentale sănătoase;
- slaba potrivire parentală- ce duce la incompatibilitate şi în timp la dezvoltarea unor atitudini carenţiale afective;
Putem constata în esenţă că, existenţa şi cultivarea unei relaţii pozitive între părinţi şi copil şi care formând deja o familie, pot cultiva construcţia unei armonii ce se bazează şi pe valori morale.
Copilul creşte, depăşind anumite obstacole pe care, paşii deja iniţiaţi, îl fac să le ocolească. Îndoiala, ruşinea dar şi autonomia (1- 3 ani) fac din această perioadă, un univers aparte.
Este momentul în care „desface, distruge” jucării, le duce la gură, le percepe, le cunoaşte şi recunoaşte, fapt care-l conduce în final pe copil, spre lumea sau vârsta „de ce- urilor”, culminând cu propria sa descoperire ca fiinţă, Tudose Fl. (2002), copilul capătă un sentiment de mirare în faţa vieţii şi se simte bine cu propriul rol în această viaţă. Tot acum creşte rolul părintelui care e necesar a conştientiza responsabiltatea pe care o are, cât şi faptul că jocul îşi găseşte deja locul în viaţa copilului. Este de asemenea clipa în care se pun bazele socializării copilului, acesta descoperind prin frecventarea creşei, că există şi altceva la care să se raporteze în afara familiei, adică, apare grupul social.
Înaintând în creşterea şi dezvoltarea sa, copilul între 3 şi 5 ani descoperă atât iniţiativa cât şi nevinovăţia, fiind totodată vârsta preşcolarităţii, momentul în care, aşa cum aminteam
anterior, raportarea se face şi la alt grup decât familia. În întreaga sa evoluţie, un lucru apare ca cert, acela al dezvoltării sale complexe, acesta apreciind deja jocul, independenţa în mişcare, comunicare, relaţionare, cât şi modul personal de a descoperi lumea. Ajungem a vorbi despre „psihologia buzunarelor pline” ca strategie cognitivă a lumii, copilul adunând tot ce-i suscită interes şi-i probează curiozitatea şi imaginaţia, grefate pe-o inteligenţă ce se apropie de perioada preoperaţională a lui J. Piaget.
Îşi primeşte identitatea de preşcolar şi Iamandescu I. B.
(2002), de la vârsta de trei ani, se recunoaşte ca individ separat de ceilalţi, are dorinţa de a comunica, este curios, tinde spre dobândirea independenţei, încearcă să placă celor din jur, îi imită pe adulţi în jocurile sale, se identifică cu părinţii care devin un ideal de viaţă, îşi exprimă îndoieli apărând totodată spiritul autocritic.
Vârsta şcolară - 6-11 ani, sau copilăria mijlocie, caracterizată prin: activitate, hărnicie, perseverenţă, inferioritate, reprezintă participarea mai aprofundată la un program organizat de educaţie. Participarea ca elev în şcoala primară, îl aduce pe copil ce-şi transformă statusul social în elev, de a percepe timpul ca timp pedagogic (oră, pauză, semestru, vacanţă, an şcolar) determinând apariţia etapei operaţiilor concrete, după J. Piaget, ceea ce duce la modificări structurale ale acestuia.
Tot după Iamandescu I. B. (2002), în acestă perioadă, este sensibil, mai puţin egocentrist, devine mai sigur pe el în cadrul familiei, începe să se îndoiască de valoarea părinţilor, răspunde mai bine la sugestii decât la ordine, îi place societatea, este conştient de diferenţele de sex.
Este momentul în care copilul descoperă şi lumea sub alte aspecte, adică familia sa poate să sufere: un deces, un divorţ, un abandon, sau chiar el ajunge a se simţi sufocat de către o mamă supraprotectivă sau din contră, abandonat de propii părinţi.
În aceste situaţii, copilul poate să-şi facă din hrană/ actul nutriţional, un aliat sau un duşman, mai ales în situaţiile în care apar:
-eşecuri şcolare;
-neînţelegeri în familie;
-carenţe afective pe un fond social;
-tulburări comportamentale;
-tulburări de personalitate,
pierzându-şi în timp relativ scurt, stima şi încrederea de sine greu încercate.
Tot sub asemenea „auspicii”, actul de hrănire/ nutriţie, hrana în sine, pot lua forma unui:
-refugiu (mănânc, mă îndop, pentru că sunt supărat, nu mă iubeşte nimeni, nu-mi pasă cum arăt) putând să apară semnele unei viitoare obezităţi;
-protest (nu mănânc pentru că părinţii mei se ceartă, au divorţat, vreau să mor, nu mă mai interesează nimic), manifestându-se uşor semnele unei anorexii nervoase,remediul la cele menţionate anterior putând porni chiar de la atmosfera casei/
familiei, şi climatului de securitate şi siguranţă ce trebuie creat copilului în toate situaţiile posibile.
În cazul în care e necesară intervenţia medicală sau a persoanei specializate, în speţă a nutriţionistului, acesta e util a cunoaşte:
-că jocul este la un moment dat modalitatea de învăţare;
-particularităţile de vârstă;
-unele comportamente tipice copilului într-o anumită fază a evoluţiei sale;
-anumite tehnici şi metode de evaluare a problemei copilului;
-necesitatea modelării după nevoile copilului cât şi ale familiei sale.
Consilierul psiho-nutriţionist nu trebuie să plece în abordarea/ anamneza copilului, fără a-l lăsa şi pe acesta a se exprima, a-şi spune propria părere, acolo unde nu intervine familia. Hrana, aşa cum mai aminteam anterior, nu trebuie să fie o sperietoare, exact ca şi ameninţările obişnuite şi practicate la masă, de către părinţi la nivelul copilului:
-mănâncă tot că vine şi te duce cu sacul/ babaul;
-vezi că-ţi pleacă mâncarea din farfurie că eşti rău şi nu vrei să mănânci tot;
-numai te faci că te doare burta;
-nu mă minţi şi mănâncă, că n-o să stau toată ziua după tine,
şi „lista” poate continua, important fiind locul ocupat de cei doi în acestă relaţie:
copilul ( C ) - hrana ( H ) nefiind întotdeauna cea mai benefică.
Deoarece copilul nu ştie întotdeauna a-şi găsi singur şi a- şi procura hrana necesară, „îndopatul” cu nutrimente din partea unor părinţi poate deveni o stare obsesivă ce îndepărtează şi mai mult pe cei implicaţi în procesul de hrănire.
De aceea, părinţii au nevoie de răbdare, calm, bună dispoziţie, pentru a hrăni copilul, făcând din actul de nutriţie, nu o obligaţie, ci o adevărată artă, mergând câteodată pe două principii:
-mult şi prost;
-puţin şi bun,
doar nutriţionistul, cântarul şi randamentul psiho- social ne pot demonstra ce/ că este adevărat sau nu.
Şi poate nu în ultimul rând ar trebui să ne punem întrebarea- de ce refuză copilul nostru să mănânce? Cauza?
Multiple? Efectul? Atitudine comportamentală diferită, mai ales că reclamele abundă, iar mesajul lor subliminal persistă. Doar educaţia pentru o mâncare/ hrană sănătoasă face din copil o persoană ce ştie să respecte alimentele, fiindu-i aliate şi nu duşmani.
3.2-adolescent
Ajungem la perioada identităţii şi/sau a confuziei de rol unde începând cu preadolesenţa şi apoi adolescenţa (11- 20 ani) căutările sunt cele care dau nota definitorie timpului. De fapt, Tudose Fl. (2003), perioada amintită, din punct de vedere al procesului psiho- social, este adesea conceptualizată în termenii nevoii de a răspunde la două sarcini majore şi anume:
- transformarea dintr-o persoană dependentă într-una independentă;
- stabilirea unei identităţi.
În acest context, căutarea de sine şi permanenta întrebare:
cine sunt? ce fac? la cine mă raportez ?, definesc o nouă construcţie a adolescentului pentru care la un moment dat şi într-o anumită conjunctură succesul şi/ sau eşecul s-ar putea afla pe acelaşi „podium”, el continuând cu seria „de ce tocmai eu/ mie mi se întâmplă?”
După J. Piaget suntem deja în perioada operaţiilor formale unde se cristalizează cogniţia, iar structurile de personalitate se bazează mai mult pe comportament. Adolescentul este în căutarea rolului, astfel fiind posibile anumite confuzii, alăturări la „găşti”
dar şi conflicte privind relaţia cu familia, şcoala şi/ sau comunitatea. Se manifestă nonconformismul, sfidarea, dar şi teribilismul, ce pot duce la consumul de alcool şi/ sau de drog. Cu toate acestea, adolescentul se poate conforma unor standarde, reguli dar şi asumarea unor responsabilităţi, acestea fiind rezultatul elementelor de flexibilitate şi compatibilitate cu un nou super- ego, dând în timp, stabilitatea şi coerenţa în creştere şi dezvoltare.
Sub un alt aspect, această perioadă îl face pe adolescent să creadă, metaforic vorbind, „că tot ce zboară se mănâncă”, adică, trece prin etapele de:
-uşor influenţabil;
-scăzută stima şi încrederea de sine;
-căutarea unui idol, model;
-dorit a fi considerat şi tratat ca un om mare, revers, nu se mai consideră copil;
-apar sau continuă accentuat conduitele de risc comportamental până la faza delictuală ajungând a spune că adolescenţa, Athanasiu A. (1983), este o perioadă frumoasă dar
„ingrată” prin conflictele ce pot apărea ca urmare a transformărilor personalităţii.
Dacă anterior surprindeam începerea unei relţii între copil şi hrană, la acest nivel, între cele două componente:
adolescent ( A ) – hrană ( H )
se poate naşte şi se întâmplă de cele mai multe ori, un adevărat conflict pe baza atitudinii de: a refuza şi cea de refugiu, găsite încă din fază incipientă la copil.
La această vârstă, conflictul cât şi atitudinea devin conştiente, trecând uneori de la faza de joacă sau inconştienţă a copilului, la a şti: de ce?, cum?, ce?, când? , unde? , care? cu
trimiteri precare la alimente/ la actul nutriţional, satisfac (negativ vorbind) nevoia adolescentului de-a lua atitudine:
-a avea ceva de spus;
-a protesta;
-a dori să fie văzut;
-a dori să fie înţeles;
elemente care declanşează atât mecanisme de autoapărare cât şi de exprimare, hrana fiind principala formă a atacului, urmând sloganul:
-Şi ce dacă mă îngraş, e fix problema mea?
-Şi ce dacă slăbesc, e fix problema mea?
-Şi ce dacă mor, e fix problema mea, care-i problema?
şi deja aceasta (problema) se profilează într-un context în care:
familia, educaţia (şcoala, facultatea şi comunitatea) au un cuvânt de spus.
Se cunoaşte că în această perioadă de creştere, corpul:
-fetelor, prinde graţie dezvoltând formele feminităţii;
-băieţilor, devine musculos, prinde vigoare, se formează pentru anii următori, fapt ce declanşează o atitudine specială dar şi normală privind actul de nutriţie astfel:
-fetele „ciugulesc” mâncarea având grija siluetei;
-băieţii mănâncă mult, des şi au aproape în permanenţă senzaţia de foame, unele mame chiar decretând ca sunt „saci fără fund”, grija lor pentru ronţăit ceva fiind chiar îngrijorătoare la un moment dat.
Se prevede ca în cazul în care adolescentul are nevoie de un consult de specialitate,consilierul psiho-nutriţionist va trebui să ştie că e necesar să:
-îl trateze cu respect, fără să-l critice;
-realizeze o relaţie bazată pe acceptare şi încredere;
-asigure elementul de confidenţialitate dovedind pacientului că este luat în serios şi crezut;
-i se asculte părerea dar şi propria motivaţie;
-discuţia să se bazeze pe cunoaşterea elementelor de cogniscibilitate ale acestuia;
-unele subiecte cu caracter intim să fie abordate cu tact şi delicateţe
-ascultarea să fie activă şi empatică;
-dea dovadă de flexibilitate, simţ al umorului şi lipsa prejudecăţilor, fapt care favorizeză comunicarea.
Şi ca un corolar la cele amintite şi legate de pacientul adolescent, considerăm că este momentul prielnic în care dictonul latin „Mens sana in corpore sano!” poate avea aplicabilitate maximă.
3.3-adult
Este momentul în care, se împleteşte intimitatea cu izolarea şi cariera cu retragerea în sine, parcurgându-se o perioadă ce porneşte de la 20 de ani la 65 de ani. Predispusă la schimbări, această etapă adultă, obligă individul de a fi capabil să se adapteze la toate schimbările ce pot să apară, marcând faza de maturitate a adultului. În această perioadă se produc fenomene ca:
-angajarea profesională prin desăvârşirea educaţiei;
-apariţia şomajului;
-creşterea copiilor;
-apariţia instituţiei căsătoriei;
-apariţia rolului de părinte;
-rol, poziţie şi staus social;
-apariţia unui divorţ;
-reacţii la fenomene stresante;
-impactul unui deces,
enumerarea putând continua sub varii aspecte şi motive, cert fiind faptul că, Erikson, după Pașca MD (2009) surprinde trei calităţi ce definesc această etapă adultă şi anume:
- intimitatea;
- pro(creaţia);
- integritatea.
Realizarea itemilor pornind de la aceste calităţi dobândite în perioada de adult, face ca acesta să ajungă a conştientiza rolul echilibrului în actul nutriţional, încercând a depăşi faza nefastă de a trăi pentru a mânca.
Este momentul în care, adultul la această vârstă a maturităţii, Iordăchescu G. (2006), la nivelul alimentaţiei, acumulează experienţă, cultură şi are discernământ în alegerea alimentelor zilnice. Intervine „jocul nutrimentelor”, a cântarului, a curelor „a la minut”, accentul punându-se şi pe mişcare făcută
„de ochii lumii” sau ca o adevărată necesitate a păstrării sănătăţii.
Atingem în această perioadă apogeul, adică hrana devine o artă, bucătăria se transformă într-un sanctuar, pe când procurarea alimentelor se transformă nedorit într-o „goană nebună de provizii, fără acoperire în fapte”, iar timpul petrecut în marile magazine, o „jalnică inducere în eroare a inamicului”, dorinţa de saţietate nefiind întotdeauna direct proporţională cu cererea şi oferta prezente la un moment dat, şi care pot declanşa atitudini şi comportamente contradictorii.
De aceea, în această perioadă, vizita adultului la consilierul psiho-nutriţionist trebuie să pornească în eficienţa sa, de la cel dintâi, datoria lui fiind aceea de a:
-avea încredere reciprocă;
-responsabiliza necesitatea intervenţiei nutriţionale;
-conştientiza o alimentaţie sănătoasă;
-realizarea o echipă în cazul în care intervenţia/
consilierea psiho-nutriţională este de lungă durată;
- alunga stările depresive;
- lupta pentru a împiedica izolarea şi marginalizarea;
- ajuta să înţeleagă filosofia vieţii şi să se raporteze la ea fără a-şi nega propria existenţă;
Cumpătarea şi echilibrul nutriţional vor fi componentele de bază ale unei vieţi adulte mature, ce trebuie să fie pregătită atât pentru reuşite şi de ce nu, chiar eşecuri câteodată, depăşirea lor, prin rezolvarea situaţiilor problemă, fiind marele attu al acestei perioade în dezvoltarea umană în general, dar şi particulară în special.
3.4-vârstnic
Până ajungem să vorbim despre înţelepciunea vârstei, peste 65 de ani, ne sunt mai aproape integritatea, disperarea şi izolarea. După Athanasiu A. (1983) îmbătrânirea trebuie înţeleasă ca un proces complex de involuţie şi restructurare, declin şi compensare, eventual şi de câştig, fiind considerată uneori ca o schimbare de interese, dacă reprezintă expresia adaptării la ierarhia nevoilor fundamentale.
Atitudinea faţă de muncă, dar şi cea legată de propria viaţă, face ca perioada în sine să fie pentru unii, destul de stresantă. A avea sau nu o familie, a fi sau a nu fi singur, a fi sănătos sau bolnav, dar mai ales a se ţine sau nu de moarte şi a se pregăti pentru „lunga călătorie”, reprezintă tot atâtea întrebări, dar şi mai multe răspunsuri pe care persoanele aflate la senectute le trăiesc, făcând de cele mai multe ori trimitere la „un stil de viaţă”
personal, creându-se în timp „biografii”.
În acest context, după Iamandescu I. B. (2002), vârstnicul trăieşte un veritabil complex de inferioritate amplificat de apropierea pensionării sau de ieşirea la pensie, ca şi de anturajul său social, constând din:
-sentimentul de inutilitate socială;
-subapreciere personală;
-pierderea sensului existeţei,
toate regăsindu-se ca modificări ale imaginii de sine.
Totodată, asistăm de asemenea la tulburări cognitive şi afective ce apar concretizate în:
-scăderea memoriei;
-scăderea funcţiilor senzorio- motorii;
-apariţia stării depresive;
-apariţia anxietăţii;
-modificări comportamentale;
care alături de alte identităţi, pot duce spre noi interpretări a unei perioade ce-şi arogă şi calitatea de a manifesta o fragilitate şi sensibilitate crescută.
La acest nivel, persoana mănâncă pentru a trăi, impunându-şi un riguros program alimentar al meselor de peste zi, controlând efectul benefic mai ales al fructelor şi legumelor ca
predecesoare ale alimentaţiei bazată pe exponenţi naturali. Hrana în general este puţină, dar actul masticaţiei se poate prelungi, atât din cauza dentiţiei (proteză, dinţi lipsă) cât şi a plăcerii de a savura mâncarea respectivă. Dispare conflictul legat de hrană, iar educaţia nutriţională ajungând până în acest moment, îşi face pe deplin datoria.
Rolul consilierul psiho-nutriţionist în această perioadă este mai mult unul simbolic, el întreţinând o relaţie de menţinere şi supraveghere a unui regim alimentar, aplanând unele reacţii de disconfort alimentar ce pot interveni la un moment dat pe un fond organic.
Din aceste perspective ale cunoaşterii particularităţilor de vârstă, consilierea psiho-nutriţională poate fi personalizată, componenta în cauză, determinând noi atitudini comportamentale prefigurate în timp şi spaţiu, codificate prin educaţie la nivel de viaţă sănătoasă, surprinsă sub toate aspectele sale de manifestare structural- conceptuală şi nu numai.
CAP.4- Identitatea persoanelor consiliate psiho- nutriţional
4.1-sub tratament medicamentos 4.2-sportivi
4.3-persoane CES 4.4-persoane dificile 4.5-situaţii speciale
4.1-sub tratament medicamentos
Consilierea psiho- nutriţională va porni în cazul persoanelor aflate sub tratament medicamentos, de la a cunoaşte concret:
-diagnosticul;
-evoluţia bolii;
-indicaţiile medicale;
-restricţiile alimentare (regimul alimentar) prescrise în cadrul bolii;
În această situaţie,consilierul psiho-nutriţionist va putea întocmi în cunoştinţă de cauză, meniurile alimentare necesar a fi respectate, acestea fiind în corelaţie directă cu afecţiunea pacientului. Practic, munca în echipă – medic specialist –consilier psiho-nutriţionist, va adăuga un plus de valoare actului medical prin care recuperarea bolnavului se va face ţinând cont de toţi parametrii înscrişi în codicele reuşitei sale.
