Cultura nihilismului
Prof.univ.dr.Ilie Bădescu, Universitatea din Bucureşti
The personal life is more and more invaded by the digital images and a part of the effects due to this fact are easily observed and measured. But there are also long term “hidden” effects with disastrous consequences on ontological level. This study tries to stress one of the latter category effects and to warn upon the diminishing or even disappearing of the spiritual frames which are the roots of the true human existence.
O ipoteză tragică: triumful Statului magic
Invazia televizualului în viaţa personală este însoţită de efecte uşor de observat şi de evaluat dar şi de efecte „ascunse” ale căror consecinţe se fac simţite abia pe termen lung. Lucrarea de faţă încearcă să pună în evidenţă câteva dintre efectele care aparţin ultimei categorii şi să avertizeze asupra consecinţelor grave care apar în urma diminuării sau chiar dispariţiei cadrelor spirituale ale fiinţării umane.
I Ştiinţa între cultura nihilismului şi cultura credinţei1 O ipoteză tragică: cultura nihilistă
Unele cărţi foarte recente, ca cea a lui McLuhan (tradusă şi în româneşte:
„Mass-media sau mediul invizibi”, 1997), dar şi aceea a lui Jerry Mander („Four Arguments for the Elimination of the Television”, 1978) şi a lui Janne M. Healy,
„Endangered Mind”, 1990) se înscriu într-o serie mondială de avertismente severe asupra marilor primejdii pe care le aduce mediul televizual de existenţă. Cartea dlui Virgiliu Gheorghe se individualizează între lucrările similare prin perspectiva din care este întreprinsă cercetarea, aceea a influenţei culturii nihiliste şi a „statului magic” asupra omului modern. „Ce aduce nou mediul cultural contemporan, noul stil de viaţă faţă de societatea tradiţională şi se reflectă în mod amplificat în mesajul lumii TV şi în experienţa acesteia? Răspunsul nu este greu de găsit în
1 Publicat şi în „Noopolitica. Teoria factorilor asincroni”, Editura Ziua, Bucureşti 2005, pp 88-119)
contextul cercetărilor privind problemele de atenţie şi învăţare. Concluzia la care se poate ajunge este că germenul disolutiv pentru viaţa şi sănătatea mentală a tinerilor noilor generaţii îl constituie, în modul cel mai probabil, cultura sau experienţa nihilistă” (citat din mss), iar această cultură a nihilismului capătă proporţii planetare graţie efectului de umbrelă informaţională globală pe care-l induce mass-media în frunte cu televiziunea.
Vătămarea cortexului prefrontal
Televiziunea afectează, ne avertizează autorul, deopotrivă activitatea corticală a creierului şi puterea sufletească a indivizilor care aleg să trăiască într- un mediu televizual de existenţă.2 Dl Gheorghe caută şi găseşte în primul volum probatoriul devastator cu privire la efectele dezastruoase ale televizualului asupra cortexului. Televizualul modifică oscilaţiile undelor creierului, până la diminuarea spre zero a undelor beta, adică a suportului energetic al activismului cerebral, al proceselor de gândire, analiză şi decizie: În cercetările întreprinse de soţii Emery ori în cele ale lui Krugman, s-a ajuns la concluzia că, „odată ce televizorul este pornit, undele creierului încetinesc până când undele alfa şi delta devin preponderente. Cu cât televizorul stă mai mult timp aprins, cu atât sunt mai lente undele cerebrale”3. Aceiaşi este concluzia doctorului Erich Peper, cercetător în domeniul undelor cerebrale, profesor la Universitatea din San Francisco, şi al unui cunoscut cercetător din domeniul neuropsihologiei, dr. Thomas Mulholand. Ei au realizat un experiment similar cu cel al lui H. Krugman:
<<S-a cerut unui grup de zece copii să privească emisiunea lor favorită.
Presupunerea noastră a fost că din moment ce aceste emisiuni erau cele preferate, copiii ar trebui să se implice mai mult şi ar trebui să înregistrăm oscilaţii între undele alfa cu frecvenţă joasă şi undele beta cu o frecvenţă înaltă. Presupunerea a fost că undele alfa vor apărea şi vor dispărea. Dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Aproape tot timpul copiii au fost în starea alfa. Asta înseamnă că, în timp ce se uitau la televizor, nu reacţionau, nu se orientau, nu se concentrau, erau visători>>
(s.n)”4.
2 Virgiliu Gheorghe, „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, Editura Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2005, pp14-15
3 Jerry Mander, Four Arguments for the Elimination of the Television, NY, 1978, p 206, Apud ibidem, p 19-20
4 Apud Ibidem, p 20. Dl Virgiliu Gheorghe reaminteşte cititorilor săi că „undele β (beta) care au frecvenţa cea mai mare – între 14 şi 30 Hz – apar în creier pe parcursul proceselor de gândire, de analiză şi de decizie, în majoritatea stărilor de veghe, atunci când mintea este concentrată asupra unei sarcini, a unei activităţi oarecare; undele α (alfa) cu o frecvenţă cuprinsă între 7,6 şi 13,9 Hz domină activitatea corticală în momentul în care persoana se află într-o stare de relaxare; undele θ (teta) – 5,6-7.6 Hz – sunt cele care definesc starea de somn uşor şi de meditaţie, iar undele δ (delta), cele mai lente – 4-5,6 Hz apar în creier pe perioada somnului profund. Pe parcursul vizionării TV măsurătorile au indicat o deplasare a vârfului spectrului de activitate electrică corticală dinspre undele beta,
În al doilea rând, ne previne autorul, invocând concluziile şi măsurătorile unor mari savanţi americani, neuropsihologi în special, televiziunea şi întreaga cultură legată de televizual creează mediul de apariţie a unor anomalii neurologice în ceea ce priveşte emisfera stângă a creierului, a cărei activitate pare a fi masiv inhibată pe toată durata privirii televizorului. Apariţia acestei anomalii neurologice în timpul privitului la TV şi anume inhibarea activităţii emisferei stângi a creierului, care-şi reduce extrem de mult activitatea, induce o radicală diminuare a capacităţilor critice, a creativităţii, a răspunsului şi deci a reactivităţii cortexului la stimulii primiţi pe cale televizuală.
„Soţii Emery arată că la adulţii cărora li s-a făcut electroencefalogramă pe parcursul vizionării TV, emisfera stângă este foarte puţin activă. Ei apreciază că
<<vizionarea TV se situează la nivelul conştient al somnambulismului. Emisfera dreaptă înregistrează imaginile de la televizor, dar, din moment ce legăturile încrucişate dintre emisfere au fost parţial întrerupte, aceste imagini cu greu pot fi conştientizate. De aici dificultatea celor mai mulţi oameni de a-şi aminti multe dintre lucrurile pe care le-au vizionat anterior.>>”5
Se pare că tot ceea ce obţine omul din partea televizorului se referă la corpul său exterior, la simţualitate, la satisfacerea privirii „fizice”, nu a celei interioare, care ne descoperă peisajele spirituale, frumuseţile divine, sublimul dumnezeiesc.
Cât de adânc sunt precizate lucrurile acestea de către Pr Dionisie de la Muntele Atos. „E o înţelepciune mare, nu sunt lucruri mici toate chestiunile, toate înlesnirile astea, dar vezi că le întrebuinţează oamenii spre dărâmarea lor, le întrebuinţează oamenii spre a se depărta de Dumnezeu. Ăştia pe care i-a luminat Dumnezeu şi au descoperit atâtea înlesniri, niciodată nu zic: <<Ia uite, Dumnezeu mi-a ajutat şi am descoperit cutare lucru>>. Nu! <<Eu, eu!>>. Eh!… Şi atunci nu este mai mare primejdie la fiecare dintre noi ca atunci când ai egoismul în tine. Adică, dacă ai egoism, de-acum te pui în locul lui Dumnezeu, nu te smereşti <<că eu sunt praf şi cenuşă>>, ci: <<Eu am descoperit, eu am făcut>>. Nu zici: <<Mulţumim Domnului, m-a luminat harul Sfântului Duh, m-a luminat Dumnezeu care pretutindenea şi în tot locul şi în tot momentul e cu noi şi am descoperit asta>>.
Nu, niciodată! Vezi? Egoismul!
cu frecvenţă înaltă, către cele mai lente – undele alfa şi teta –, cu o puternică predominanţă a spectrului undelor alfa. <<Modelele de emisie alfa, înregistrate în zona occipitală, apreciază dr. Peper, dispar în momentul în care o persoană dă comenzi vizuale (concentrare, acomodare), când are loc un proces de căutare de informaţie. Orice orientare înspre lumea exterioară creşte frecvenţa undelor cerebrale şi blochează emisia undelor alfa.
Undele alfa apar în momentul în care nu te orientezi spre ceva anume. Poţi să stai pe spate şi să ai nişte imagini în minte, dar eşti într-o stare cu totul pasivă şi nu eşti conştient de lumea din afara imaginilor tale. Cuvântul potrivit pentru starea alfa este «în afara spaţiului», fără orientare. Când o persoană se concentrează vizual sau se orientează către ceva, indiferent ce, şi observă ceva în afara sa, imediat are loc o creştere a frecvenţei undelor cerebrale (unde beta), iar undele alfa dispar. În loc să antreneze atenţia activă, televiziunea pare să o suspende (s.n).>>”. Cf. Ibidem, p21
5 Martin Large, Out of the Box , http://www.allianceforchildhood.org.uk/Brussels2000/Large.htm.
De aceea omenirea merge depărtată de harul Sfântului Duh. Mândria e cea mai primejdioasă patimă. Toate patimile, toate păcatele, se iartă foarte lesne, şi te îmbrăţişează Dumnezeu şi te duce în Împărăţia Cerului. Însă, la Împărăţia Cerului sub nici un motiv nu poţi înainta cu înălţarea minţii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte deştept şi ştie lucrul ăsta. De aceea seamănă în omenire înălţarea minţii şi tulburarea, adică mândria, ca să nu poată înainta omul la Împărăţia Cerurilor. Căci Sfintele Scripturi aşa spun, că, din bunătatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost împărăţia satanei atât de înfricoşat şi mare, care pe urmă a căzut din cauza mândriei, acolo să completeze locurile acelea cu sufletele bunilor creştini şi ale călugărilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poţi ajunge dacă ai înălţarea minţii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poţi ajunge acolo! De aceea, ispititorul instalează în sufletul copilului, de mic, înălţarea minţii, mândria, lucru care zicem că nu-i nimic, şi de fapt acela-i cel mai dăunător, cel mai primejdios pentru mântuirea sufletelor noastre” (interviu cu Pr. Dionisie în Virgiliu Gheorghe, op. cit. vol III, mss).
Iată, dar, că televizorul rupe intelectul de inimă, amputează funcţia sufletească, îl aruncă pe om în externalitatea lumii, în cele deşarte, de la mândrie (auto-admirare) până la beţia simţurilor, totul este plonjare totală în lumea aceasta, uitare de cer şi de Dumnezeu şi încredinţare în cele de pe pământ. Nimic din ceea ce ţine de extratemporalitate, de alocalismul noosic al fiinţei profunde, nu mai răzbate în manifestările cele obişnuite ale omului.
Amputarea memoriei sacre
Viaţa înseninată şi pacificată şi lumea liniştită sunt roadele darului, ale Harului, ele decurg din caracterul graţiat sau dăruit al existenţei, consecinţă a creaţiei. Aici este locul în care se interpune televiziunea: ea promite linişte, armonie, vindecare, înseninare şi pacificare, bucurie şi beatitudine. Tragică minciună. O nouă problemă survine în raport cu un astfel de unghi al abordării problematicii omului şi a societăţilor în lumina teoriei substituirii lucrării harului printr-o putere mincinoasă, cum este televiziunea, şi anume aceea a caracterului răscumpărător, tămăduitor, al memoriei sociale sau colective, esenţial pentru o ştiinţă a societăţii. Televiziunea modifică memoria, obturează canalul amintirii de Dumnezeu, ceea ce conduce la cea mai gravă maladie ontologică a omului ca specie. Dar mai presus de toate, această amputare este o tragică deviere a ştiinţei, care devine astfel albia unei canalizări nihiliste.
Memoria sau „aducerea aminte de Dumnezeu” a fost la început „simplă şi omogenă”, ne spune Sf. Grigorie Sinaitul.
„Principiul şi cauza gândurilor înseamnă, după încălcarea poruncilor, distrugerea memoriei simple şi omogene. Devenind complicată şi schimbăcioasă, din simplă şi omogenă cum era, ea a pierdut amintirea lui Dumnezeu şi puterea ei a fost distrusă.
Remediul pentru a scăpa această memorie primordială de memoria primejdioasă şi păcătoasă a gândurilor este revenirea la simplitatea iniţială…
Marele remediu pentru vindecarea memoriei este perseverenţa şi neclintita aducere aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune”6. Or cultura televiziunii compromite, blochează tocmai această amintire, căci la toate necazurile şi spaimele omului propune o evadare în lumea cutiei de sticlă. Adevărata vindecare presupune „dezactualizarea vieţii robite de memoria primejdioasă şi păcătoasă a gândurilor” şi, deci, disponibilizarea pentru energii sau lucrări duhovniceşti.
Aceasta este calea dreptei trăiri şi către dreapta rânduială. Aici se interpune cu putere deviatoare televiziunea: ea promite ceea ce numai Dumnezeu ne poate da.
Orice dezactualizare a vieţii robite de neputinţe şi de patimi este implicit o actualizare a darului şi deci a latenţelor sufleteşti. Aceasta presupune tocmai situarea în orizontul „bucuriei şi al veseliei în suflet”. „Iubitorule de Dumnezeu, fii foarte atent! Atunci când te îndeletniceşti cu munca şi vezi o lumină sau un foc, înlăuntrul tău sau în exterior, sau aşa-zisa imagine a lui Hristos, a îngerilor sau a sfinţilor, nu o primi, eşti în primejdie, şi poţi să suferi din cauza ei. Nu-i da voie spiritului să născocească astfel de imagini! Toate aceste născociri exterioare nepotrivite au ca efect rătăcirea sufletului. Adevăratul principiu al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile, care naşte bucuria şi veselia în suflet, care supune inima unei iubiri adevărate şi unui sentiment de plenitudine neîndoielnică”7. Televiziunea este acea forţă care ne sustrage, ne răpeşte de pe calea spre adevărata eliberare şi ne livrează robiei cutiei născocitoare de imagini. În felul acesta, la obturarea funcţiilor emisferei stângi, a dinamismului creierului prefrontal, de care vorbeşte autorul în cartea sa ca despre cele mai grave efecte ale expunerii la televizual, se adaugă şi această amputare a memoriei ontologice, adică a amintirii de Dumnezeu. „Sfinţii părinţi şi psihologia adâncurilor arată că sunt două memorii: o memorie ontologică, fiinţială, sacră, a chipului lui Dumnezeu în om, şi o memorie istorică – acea agonizare umană de-a lungul vieţii, mileniilor umane (…) zice Psalmistul: Ci pus-a în vistierii adâncul”8.
„Ce sunt nu ştiu, iar ce ştiu nu sunt”.
„Trei sunt uriaşii care ucid sufletul: Uitarea, Ignoranţa şi Lenea”.9
Să reţinem că cele două forme de memorie constituie adevăruri de la vârful ştiinţei sufletului pe care psihologia pozitivistă le-a făcut obscure, tocmai ca
6 Cf. „Acrostihuri despre porunci”, trad. J. Gouillard, „Petite Philocalie”, p.240, apud. J.
Meyendorf, p.54.
7 Ibidem, p.255-256, apud Meyendorf, p.57.
8 Pr. Prof. Galeriu, op. cit. p.35.
9 Ibidem. Dreapta trăire şi dreapta rânduială sunt cadrele „preferate”, alese de factorii asincroni spre actualizare. Lucrarea Domnului se foloseşte, deci, de anume cadre. Ne convingem, iată, că sociologul adevărat trebuie să urmeze calea dreptei trăiri şi a dreptei rânduieli, altfel există riscul ca el să „bată câmpii”, ori chiar să se smintească şi să smintească lumea, cum se întâmplă azi cu aşa-zişii analişti de toate soiurile, care vorbesc despre felurite lucruri şi probleme sociale chiar fără a le fi cercetat efectiv, adică deviind de la calea dreptei rânduieli pentru cunoaştere, aşa cum a fost ea predicată de maeştrii acestei ştiinţe.
sufletul să piardă legătura cu dreapta memorie. Iar televiziunea cultivă unilateralitatea memoriei aşa cum în raport cu cele două emisfere cerebrale cultivă unilateralitatea emisferei drepte. În genere, lucrurile sunt simple şi învăţăturile sunt şi ele simple. Învăţăturile actualizate au forma sentimentelor bune, iar îndrumările rele vin pe calea şi prin mijlocirea sentimentelor negative şi a gândurilor încâlcite sau, graţie televizualului, vin prin mijlocirea unei vieţi amputate.
Televiziunea creează într-un ins iluzia că lucrurile şi timpul sunt la dispoziţia lui încât el nu realizează că toate sunt deşertăciune şi doar cele simple sunt aducătoare de pace, armonie, siguranţă şi mântuire. Sentimentul bun este învăţătura cea bună. Noi suntem întotdeauna în interiorul câte unui sentiment dominant în jurul căruia se clădesc, mai apoi, toate gândurile şi orientările noastre. Unele sentimente sunt luminoase şi ele fac din noi persoane luminate, minţi luminate, gândire luminată. Eroarea „iluminiştilor” a fost aceea să creadă că „raţiunea” este sursa luminii. În realitate, sursa luminii este în adâncul fără fund al inimii, Însuşi Dumnezeu, şi se transpune în lume prin trăiri înălţate şi înălţătoare, adică prin stări sufleteşti, la temelia cărora găsim latenţele sufleteşti, energiile necreate. Or tocmai acest dinamism vertical este suprimat de televiziune.
Deformarea tiparelor experienţei colective. Desbisericirea lumii
Putem încadra, iată, efectele televizualului în categoria celor de tip devastator şi nu putem să nu receptăm oferta noului concept al autorului pentru a reda sintetic noul tip de cultură generată de mediul comunicării video-audio:
cultură nihilistă. Cum s-a precizat, aceasta afectează nu doar activitatea cortexului ci diminuează în chip dramatic, spre alarmă, puterile sufleteşti ale indivizilor şi în ansamblu ale popoarelor. Dl Virgiliu Gheorghe examinează în profunzime chestiunea. Cultura noilor media pare a diminua spre anihilare valoarea (vi) pe care omul o atribuie în mod obişnuit unei trăiri (stări de viaţă) înălţate (spiritualizate), ceea ce afectează actualitatea ei sufletească, şi deopotrivă gradul acceptării ei (ai).
Există moduri de viaţă care provoacă declinul preţuirii unor cadre spirituale, adică unor tipare de trăire. Diminuarea preţuirii aduce după sine şi diminuarea spre anihilare a aderării la asemenea tipare. Prin urmare, orice act de trăire este
„învelit” de aceste două faţete: preţuirea şi aderarea. Ele trebuie să se regăsească în orice diagnoză asupra comportamentelor omeneşti, deci în studiile şi cercetările umane.10
Fiecare cadru spiritual este aidoma unei insule, sau grădini în care „te întâlneşti” cu cei ce aleg să-şi trăiască zilele libertăţii acolo.
Între valoarea unui cadru de trăire (preţuirea sau actualitatea lui sufletească) şi actualizarea lui efectivă (aderarea la el prin comportare nemijlocită,
10 Cf. asupra chestiunii şi inclusiv asupra exemplului Kapferer, p.195, iar asupra funcţiei aditive, vezi M. Fishbein, I. Agzen, „Belief, Attitude, Intention and Behavior”, 1975, Reading Mass. Addison-Wesley Publishing Company.
practicarea lui în viaţa cea de toate zilele) este o diferenţă care fundamentează predicţiile realiste. În fapt, orice popor, prin manifestările lui creatoare, îşi fixează tiparele de „trăire” sub forma unor cadre spirituale, la rândul lor multiplicate în opere, ritualuri, sărbători etc. şi, mai presus de toate, în religiozitate, şi toate acestea compun un „întreg” spiritual definitoriu pentru acel popor, este însăşi spiritualitatea sa faţă de care putem măsura distanţările concret-istorice ale celor ce trăiesc în epoci diferite, ale „claselor” şi grupărilor sociale diferite ale popoarelor, respectiv ale elitelor sale istorice.
Arareori o elită s-ar putea manifesta la puterea întregului spiritual al acelui popor. Particularitatea culturii bazate pe exclusivitatea mediului video-audio de comunicare constă în aceea că micşorează această varietate de cadre spirituale, dar mai ales compromite accesul la cadrele de viaţă spirituală pe care le desemnăm sintetic prin termenul de origine grecească de biserică sau prin termenul koinonia care înseamnă stare de comuniune, iar aceasta atinge un prag maximal în acel cadru de trăire (noologic) pe care-l numim biserică.
Televizorul dezbisericeşte lumea, ne previne dl Virgiliu Gheorghe, instalând în mediul de viaţă al popoarelor un fel de surogate religioase între care televizorul însuşi. Toate cercetările dedicate acestei chestiuni au constatat că există o legătură strânsă între stările neurologice, psihologice şi, am adăuga noi, noologice, induse de vizionarea TV şi de conţinutul acesteia. Trăsătura dominantă a acestei legături este dată de faptul că în toate se poate citi progresul nihilismului. Încât putem adera şi la cea de-a doua concluzie desprinsă din această categorie de cercetări:
singurul răspuns la cultura nihilismului este cultura credinţei. Fără de această
„întoarcere”, se poate uşor prognoza nu sfârşitul civilizaţiei occidentale, ci sfârşitul omenirii. Cu adevărat, omenirea se află azi la răspântie: cultura nihilismului şi cultura credinţei reprezintă marea bifurcaţie a omenirii. Ea este bifurcaţia între drumul spre sinucidere colectivă sau spre supravieţuire colectivă.
Tertium non datur.
Cultura nihilismului, fenomen global
Cercetătorul civilizaţiei moderne va consemna că modernitatea a creat un tip special de cadre de manifestare psiho-morală caracterizate prin faptul că induc o teribilă diminuare a puterilor sufleteşti şi un tip de amputare a funcţiilor spirituale.
Unul dintre cadrele cu această eficacitate negatoare este televiziunea, cadrul televizual dimpreună cu subcultura care înfloreşte într-un mediu televizual de viaţă, un mediu controlat de televizor. Televiziunea, ne spune, dl Virgiliu Gheorghe în cartea sa, induce un tip special de cultură pe care autorul o denumeşte printr-un termen anume construit: cultură a nihilismului. În acest scop el fixează, pe urmele unei extraordinare şi profetice cărţi a Pr Seraphim Rose, trăsăturile nihilismului ca fenomen şi curent de lungă durată. Vom reţine în sinteza sa aceste trăsături spre a propune, în final şi în completare la analizele extrem de bogate ale autorului, o viziune de antropologie istorică creştină asupra genezei acestei culturi a nihilismului, pe care am încercat noi înşine s-o extragem din alte surse, pe temeiul
unor dovezi complementare la cele cutremurătoare adunate de către autor în sprijinul ipotezei sale, prin care este, de fapt, inaugurată o teorie a culturii nihiliste, cultura negării omului. Ipoteza avansată este aceea că acest tip de cultură s-a născut într-un context istoric şi civilizaţional de durată lungă şi trăsăturile sale dominante s-au cristalizat definitiv în ultimii 300 de ani. Trăsăturile culturii nihiliste sunt, într-o viziune împrumutată de la Pr. Seraphim Rose: indiferentismul religios (care înfloreşte în cadrul liberalismului), vitalismul, realismul (în fapt, mai adecvat numit, naturalismul sau materialismul extins), nihilismul distrugerii cu manifestările sale anarhice, violenţă, cultul puterii, etc.
„A spune că nihilismul este nota definitorie a culturii occidentale şi a mesajului TV este o afirmaţie care ar putea stârni o anumită reacţie nu numai printre ideologii sau admiratorii acestei culturi, dar şi printre mulţi dintre telespectatorii care nu înţeleg cum se poate ajunge la o asemenea concluzie. Şi totuşi, Martin Heidegger, Ioan Petru Culianu şi Părintele Serafim Rose, poate între cei mai complecşi şi profunzi gânditori ai secolului al XX-lea, demonstrează în operele lor că <<nihilismul este destinul însuşi al Occidentului şi, prin urmare, al tuturor popoarelor lumii care gravitează în sfera de influenţă decisivă a Occidentului>>11. M. Heidegger, considerat cel mai important filozof al secolului trecut, în eseul Nietzsches Wort „Gott ist tot12, afirmă că: <<Nihilismul este o mişcare istorială, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul mişcă istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este, aşadar, un fenomen istoric printre altele sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfăţişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul.
Nihilismul, gândit în esenţa lui, este mai curând mişcarea fundamentală a istoriei Occidentului. (...) Nihilismul este mişcarea universală a popoarelor pământului înghiţite în sfera de putere a timpurilor moderne. (...) Ceea ce mai înainte condiţiona şi determina, sub modul finalităţii şi al măsurii lucrurilor, esenţa omului (credinţa în Dumnezeu, în lumea de dincolo, într-o lege spirituală), şi-a pierdut (în conştiinţa acestei culturi) puterea absolută şi imediată de eficienţă, această putere pretutindeni infailibilă şi eficientă>>13. Cu alte cuvinte, cauza acestui fenomen cultural sau proces istoric este îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-i mai recunoaşte Creatorului eficienţa intervenţiei în istorie, sau până la a contesta nu numai prezenţa, ci şi existenţa dumnezeirii şi a unei lumi spirituale. Acest proces sau nihilismul însuşi a debutat în perioada Evului Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renaşterii şi ale Iluminismului, a ajuns la o primă maturitate în perioada Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârşi (ca formulă culturală sau în consecinţele sale ultime) în nazism, în comunismul ateist, în
11 I.P.C. p. 216, Religie şi putere, apud ibidem, p 224
12 Eseul face parte din volumul Holzwege, Klostërmann, Frankfurt, 1950, apud ibidem, p 224.
13 Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, p. 309, apud ibidem.
revirimentul practicilor orientale şi în mişcările sataniste care au invadat lumea modernă”14.
II Statul magic, omul grefat şi pseudoştiinţa Omul grefat
Secolul XX a produs cel puţin două utopii asupra viitorului omenirii, prin cartea lui Orwell, 1984, şi cartea scrisă de S. Huxley, Brava lume nouă. Dl V.
Gheorghe găseşte în cele două utopii o reprezentare asupra esenţei puterii şi a controlului conştiinţelor în era globalizării. Esenţa utopiei orwelliene constă în fenomenul statului fondat pe controlul ideologic, în care televizorul este instrumentul esenţial. „În 1984 autorul imaginează o societate în care ecranul uriaş al televizorului patronează în mijlocul fiecărei case precum şi în locurile publice.
Prin intermediul ecranului ochiul Marelui Frate (Big Brother) pătrunde în cele mai intime locuri ale vieţii oamenilor pentru a le controla şi dirija gândurile şi sentimentele. Televiziunea în viziunea lui Orwell nu este un mijloc de divertisment, ci unul ideologic, de manipulare a conştiinţelor, o prezenţă obligatorie în spatele căreia se ascunde ameninţarea cu forţa, sistemul sau cei care vor binele poporului şi vorbesc în numele lui şi al democraţiei. Cetăţenii îşi petrec cea mai mare parte a timpului în preajma ecranului. Adorm cu televizorul, se trezesc în compania acestuia. Viaţa se desfăşoară, practic, pe coordonatele trasate de ideologia la care oamenii sunt conectaţi permanent prin intermediul televiziunii” (ibid. Vol 2, mss).
Acest tip de stat totalitar este un derivat al ipotezei dictaturii intelectului. Puterea intelectuală a ideologilor, o adevărată ideocraţie, are grijă să programeze mental dinamica vieţii cotidiene. Din această cauză dictatura este una dură, este un dictat al minţii. La polul opus, S Huxley imaginează o dictatură „blândă” pentru care dl V. Gheorghe propune un concept nou, cel de stat magic. Este dictatura pe care o putere perversă o dobândeşte prin excitarea simţurilor, prin narcoza conştiinţei, prin efecte de seducţie, un fel de seducţie amestecată cu subversiunea spaţiului intim. „Şi în cartea lui Huxley ecranul joacă un rol esenţial în procesul de spălare a creierului. Efectul acestuia este mai puţin unul ideologic cât unul magic, de excitare a simţurilor, de inducere a plăcerii şi aprindere a imaginaţiei. Ecranul nu este obligatoriu, ci facultativ, însă în viziunea lui Huxley, el este căutat de oameni pentru caracterul său fascinator, seductiv, pentru experienţa cathartică, de tip şamanic ce o presupune vizionarea, pentru puternica excitare a simţurilor şi narcoza ce el o face posibilă” (ibidem, vol.2, mss).
Ambele utopii redau câte ceva din experienţa dictaturilor în secolul al XX- lea. „Cartea lui Orwell anticipează un stat poliţienesc, constrângător, o dictatură militară care prin forţă reuşeşte să conducă omenirea, în timp ce Huxley imaginează un stat magic, în care spălarea creierului se realizează prin mijloace
14 Virgiliu Gheorghiu, op. cit., p 225
<<blânde>>, prin consumul drogului (soma) ca obicei social, prin cultivarea unei sexualităţi liberalizate, scoase complet din contextul relaţiei conjugale, prin ritualuri magice care excită simţurile şi imaginaţia, creând iluzia puterii, a realizării precum şi o plăcere ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare” (ibidem, vol 2, mss). După al doilea război, occidentalii au avut tentaţia dictaturii aspre a ideocraţilor şi a ideologiilor, dar, în cele din urmă s-au lăsat ademeniţi de dictatura „blândă” a statului magic, conchide autorul.
„În perioada imediată celui de-al doilea război mondial, după ce lumea fusese zguduită de regimurile de dictatură militară nazistă, fascistă şi comunistă, în mediile intelectuale occidentale exista tendinţa de a crede că viitorul va aparţine unei dictaturi de tipul celei instaurate în Uniunea Sovietică unde, chiar dacă nu lipseau mijloacele magice de spălare a creierului, totuşi forţei poliţieneşti îi revenea rolul principal. Evoluţia lucrurilor în societatea occidentală, mai cu seamă după anii
`70, îi va face însă pe tot mai mulţi să bănuiască sau să înţeleagă că statul magic este cel care va guverna lumea într-un viitor nu prea îndepărtat. Şi nu întâmplător în acest stat televiziunea va fi principalul instrument de control al conştiinţei umane” (ibidem).
Există, însă, înaintea celor două utopii occidentale, o vedenie răsăriteană, pe care i-o datorăm lui Dostoievski şi acesta este încă mai clarvăzător decât Orwell şi Huxley în privinţa mutanţilor secolului al XX-lea şi al XXI-lea. Mă întorc aici asupra vedeniei dostoievskiene chiar şi numai pentru a completa acest tablou al profeţiilor europene asupra viitorului omului şi al omenirii în orizontul unei istorii fondată pe principiile unui sistemism european fără de nici o raportare la intervenţia proniatoare în lume a lui Dumnezeu. O lume silită să plonjeze într-o istorie şi o civilizaţie din care a fost alungat Dumnezeu ajunge la cele trei ipostaze:
statul ideocrat al lui Orwell, statul magic al lui Huxley, omul grefat al statului holotropic din vedenia lui Dostoievski. Iată, acum, profeţia răsăriteanului Dostoievski.
În “Crimă şi pedeapsă”, în ajunul „trezirii” sale morale, Rascolnikov s-a îmbolnăvit. În timp ce bolea, cuprins de febră a avut nişte vise şi năzăriri prin care, de fapt, răzbate la noi o vedenie din adâncuri, un adevăr noologic, totodată prevestire şi adeverire privind apariţia în lume a “omului grefat”. Omul grefat cunoaşte o aşa de terifică răspândire pentru că se născuse climatul care-i favoriza înmulţirea, asemenea unei epidemii. Acest climat este sintetic caracterizabil printr- o sintagmă formulată mai târziu de un celebru filosof: “paranoia raţiunii”.
“În boala lui i se năzărea că parcă toată lumea era sortită să cadă victimă unei groaznice, nemaiauzite, nemaivăzute epidemii de ciumă ce venea din adâncul Asiei asupra Europei. Urma să piară toată lumea afară de câţiva aleşi, care erau foarte puţini la număr. Apăruseră un fel de trichine noi, nişte fiinţe microscopice care îşi găseau sălaş în trupurile oamenilor. Dar aceste fiinţe erau duhuri înzestrate cu raţiune şi voinţă (s.n.) Oamenii care le primeau în trupurile lor se îndrăceau şi înnebuneau pe loc (s.n.) Însă niciodată, absolut niciodată, oamenii nu se considerau atât de inteligenţi şi atât de neclintiţi în adevărul lor cum se
considerau cei contaminaţi (s.n.)”15. Dostoievski a descoperit, iată, “prin sondajul pneumatologic pe care îl mediază visul lui Raslconikov, realitatea “grefelor gnoseologice” şi a răspândirii oamenilor marcaţi prin astfel de “grefe logice”, răspândire ce are forţa de izbire a unei teribile epidemii. Aceste “grefe logice” sunt prezentate prin metafora trichinelor înzestrate cu raţiune şi voinţă”, care îşi găseau sălaş în trupurile oamenilor, iar cei ce le primeau “se îndrăceau şi înnebuneau pe loc”. Omul grefat este, iată, un om îndrăcit, fiindcă nu el gândeşte, ci grefa care sălăşluieşte în trupul lui. Chestiunea este metafizic tulburătoare, căci este cea mai teribilă provocare la ideea omului ca fiinţă înzestrată cu liber arbitru. Iată, zice Dostoievski, vor veni vremuri, e posibil să fie asemenea vremuri, în care “fiinţe microscopice”, ca nişte duhuri înzestrate cu raţiune şi voinţă, vor pătrunde în oameni şi vor gândi în locul lor şi vor voi în locul lor. Oare nu acestea sunt grefele ideologice ale epocii marilor ideologii precum bolşevismul, hitlerismul, globalismul etc.? Şi aceste grefe odată instalate în om, în trupul lui, îl îndrăcesc şi-l înnebunesc. Oare n-a înnebunit omenirea ultimului veac, ba chiar al celui de al XIX-lea veac, în cadrul curentului de răspândire a “grefelor liberale”, şi nu s-au războit oamenii interminabil şi la scara planetei, într-un război pe care Huntington îl denumeşte “război al ideologiilor”? Grefa transmite celui “contaminat”
intoleranţă, inteligenţă dogmatică, încredere paranoică (neclintită) în procesele acelea de “gândire şi de voinţă” grefate în el prin mijlocirea acelor trichine bizare.
“Niciodată nu-şi considerau sentinţele, deducţiile ştiinţifice, credinţele şi convingerile lor morale mai nezdruncinate ca acum. Sate întregi, oraşe şi popoare întregi se molipseau şi înnebuneau. Toţi erau alertaţi şi nu se înţelegeau unii cu alţii. Fiecare credea că numai el deţine adevărul şi se chinuia, uitându-se la alţii, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Nimeni nu ştia cum şi pe cine să judece, căci oamenii nu puteau să cadă de acord când era vorba să aleagă între ceea ce trebuie considerat bun şi ceea ce trebuie socotit rău. Nu ştiau pe cine să acuze şi pe cine să îndreptăţească. Oamenii se omorau unii pe alţii cu oarecare răutate absurdă. se grupau unii împotriva altora, în armate întregi, dar armatele, în plin marş de campanie, începeau la un moment dat să se măcelărească între ele, rupeau rândurile, soldaţii se năpusteau unii asupra altora, se mâncau unii pe alţii.
Cât era ziua de mare, prin oraşe suna alarma: erau chemaţi toţi oamenii, dar cine îi chema şi pentru ce, nimeni nu ştia. Toată lumea însă era cuprinsă de nelinişte”16. Oare nu este aceasta viziunea “marilor revoluţii ale secolului”?
Procesul acesta de “ideologizare” a cuprins omenirea aşa cum a prevestit-o Raskolnikov, în visele lui premonitorii. În loc de a fi ceea ce sunt, în chip natural, prin făptura popoarelor, oamenii au ales a se grupa în armate şi a se nimici unii pe alţii în numele “adevărului” lor, al “credinţelor” lor, al “convingerilor” lor.
“Niciodată nu-şi considerau sentinţele, deducţiile ştiinţifice, credinţele şi convingerile lor morale mai nezdruncinate ca acum”. Un adevărat furor logicus,
15 F.M. Dostoievski, “Prestupenie i nacazanie”, t5, p. 570, citat de P. Lecca în cartea sa, Frumosul în opera lui Dostoievski, Fundaţia Dosoftei, Discipol, Bucureşti, 1998, p.69.
16 Ibidem.
această “pretenţie” la exclusivitatea adevărului enunţat, iată, în esenţa ei, “paranoia raţiunii”, credinţă oarbă şi exclusivistă în ceea ce le şopteau aceste bizare engrame îndrăcite prin tenacitatea cu care îl rupeau pe om de ceilalţi semeni, dirijându-l a se socoti pe sine suficient lui însuşi, o monadă a trufiei şi gândirii suprematiste, absolutiste. Aceste “euri logice” au de ales între a se nimici între ele ori a ceda autonomia gândirii unui “eu filosofic”, ele însele coborând la rang de obiecte (euri- obiecte). Acest “eu suprematist” este marele ideocrat, ideologul aflat acolo spre a fi chiar idolatrizat, cum s-a şi întâmplat. Aceşti “engramaţi” au creat ordinea bolşevică mondială, organizaţi cum erau în armata de comisari politici. Au fost create, pentru producerea lor în serie, facultăţi ideologice, de “socialism ştiinţific”, pe care de altminteri l-au şi decretat singura “ştiinţă socială adevărată”, iar
“ideologul comunist” a şi devenit noul sacerdot al acestei alienante ordini abstracte, stringent logică, dar fără inimă, fără trăire, fără iubire. Visul lui Raskolnikov are funcţie de dezvăluire proprie oricărui sondaj pneumatologic. Forţa de seducţie a acestor grefe se verifică prin puterea lor de a dezagrega grupările naturale de viaţă în numele noilor agregări ideocratice. „Oamenii îşi părăseau meseriile lor obişnuite, pentru că fiecare îşi propunea ideile sale, reformele sale şi nu se puteau înţelege. Se oprise munca câmpului, ici colo oamenii se adunau în grupe, cădeau de acord asupra unei propuneri, jurau să nu se despartă, dar îndată începeau ceva cu totul dimpotrivă, ceva contrar celor ce-şi propuneau ei înşişi cu o clipă mai înainte, începeau să se învinuiască unii pe alţii, se băteau şi se jungheau (...) Totul şi toate se distrugeau. Ciuma creştea şi se întindea din ce în ce mai departe. Aceştia erau curaţi şi aleşi, predestinaţi să pună începutul unui nou neam de oameni, unei noi vieţi, să înnoiască şi să purifice pământul, dar nimeni şi nicăieri nu i-a văzut pe aceşti oameni, nimeni n-a auzit cuvintele lor şi glasurile lor”17.
Dostoievski a înţeles, iată, graţie metodei de cunoaştere folosite, că răul lumii noastre vine de la fenomenul acestor „grefe ideologice” care ajung să pătrundă în mintea omului modern dirijându-i gândirea şi voinţa, de fapt gândind în contul lui, şi voind pentru el. El a sesizat fenomenul acestor teribile „engrame ale secolului XX” şi a proorocit răspândirea lor cu forţa marilor epidemii de ciumă, care a devastat Europa în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Pascal a avut şi el viziunea omenirii destrămată într-un uriaş flagel roşu de forma unui teribil incendiu. Faţă de viziunea pascaliană, clarviziunea dostoievskiană aduce precizări de relief pneumatologic atât de extraordinare încât devine cu putinţă prezicerea catastrofei cu destulă precizie: „Dostoievski afirmă lămurit că aceste trichine «erau fiinţe înzestrate cu raţiune şi cu voinţă, erau spirite»”. Dar cum intrau aceste spirite, aceste duhuri în sufletele oamenilor? Răspunsul ni-l dă tot Dostoievski în Fraţii Karamazov. „Pictorul, scrie el, are un remarcabil tablou intitulat «Contemplatorul».
Pe acest tablou este pictată o pădure pe timp de iarnă, iar în pădure, pe drum, îmbrăcat cu un surtucaş rupt şi încălţat cu nişte opincuţe din coajă de tei, sta singur singurel, în cea mai profundă izolare, un biet ţăran rătăcit. Pare că stă căzut pe gânduri, însă el nu cugetă, ci «contemplează» ceva. Dacă l-ai ghionti, ţăranul ar
17 ibidem.
tresări şi s-ar uita la dumneata. Exact ca cineva trezit din somn, care nu înţelege nimic. În schimb însă, cu aceeaşi siguranţă, şi-ar tăinui în inima lui acea impresie sub înrâurirea căreia se afla în vremea contemplării sale. Aceste impresii îi sunt scumpe şi el le acumulează cu siguranţă, chiar fără să-şi dea seama şi pentru ce şi în ce scop: poate că, grămădind impresii de acest fel timp de mai mulţi ani, va părăsi, la un moment dat, toate şi va pleca la Ierusalim, ca să peregrineze şi să se mântuiască, dar poate că, tot aşa deodată, va da foc satului în care s-a născut, după cum se mai poate întâmpla să facă şi una şi alta”18. Oare nu sunt astfel de
„contemplatori” toţi cei care, copii şi adulţi, privesc înecaţi în pasivitate şi închişi în ei cu starea aceea cu tot, emisiuni şi imagini televizate, ori cei care, în aceeaşi contemplare pasivă, se robesc cu totul marilor ideologii ale epocii; contemplatori şi înrăiţi de atâtea vedenii, pe cât de atractive pe atât de neaevea, ei „atrag trichinele demonice în sufletele lor”, intră adică în curentul acesta de seducţie a engramelor imagologice ori a ideogramelor discursive cu o mare încărcătură de promisiuni, care astfel pătrund încetul cu încetul, în sufletul lor şi încep a dirija de acolo, din subterana sufletească astfel formată, gândirea şi voinţa celor pe care i-au robit pe neaşteptate şi în chip neconştient. Şi cine poate şti ce gânduri trec prin mintea acestui „rob” al engramelor secolului XX.
Oare nu dezlănţuie acesta un incendiu noologic, printr-un gest de acelaşi tip cu al celui ce iese brusc din tăcere doar spre a-şi incendia satul sau casa? De unde vine această „inspiraţie”, dacă nu din „acele impresii” tăinuite în inimă, receptacul tragic al acestor trichine demonice, „impresii sub înrâurirea cărora s-a aflat în vremea contemplării sale” şi care s-au acumulat aruncându-l acum în incendiul ce
„arde” deopotrivă şi sufletul incendiator: căci „tot grămădind impresii de acest fel timp de mai mulţi ani, va părăsi, poate, la un moment dat, toate şi va pleca la Ierusalim, ca să peregrineze şi să se mântuiască, dar poate că tot aşa, deodată, va da foc satului în care s-a născut” („Fraţii Karamazov”).
Cât amar de vreme se vor fi îngrămădit tainic în inima unor asemenea inşi aceste impresii în care se vor fi amestecat pulsiuni suprimate, ura dimpreună cu atracţii şi spaime nefiltrate, refuzate luminii conştiinţei până când, deodată, au răbufnit toate sub forma unei teribile agresări dirijată cu furie contra maicii simbolice, într-o dezlănţuire tot atât de contrară firii ca focul aruncat asupra satului într-un moment de neconştientă izbucnire?! Teribilă maladie, pe care n-ar putea s-o vindece decât o tot atât de teribilă remuşcare, un sentiment al păcatului şi umilinţei tot atât de adânci pe cât au fost aceste porniri profanatoare.
În viziunile lui Dostoievski, nefericiţii posedaţi se pregătesc pentru capitolul următor, pe care scriitorul rus l-a intitulat „Smerdeakov”. „Pentru că acest ucigaş al propriului său tată a fost un astfel de contemplator. Rău din fire şi plin de ură [exact ca eroii poemelor noastre, s.n.], Smerdeakov a atras încă din copilărie trichinele demonice în sufletul său. Încă de când se distra, spânzurând pisicile, Smerdeakov intrase în zona de influenţă demonică”19. Ca şi pe Smerdeakov al lui
18 F.M. Dostoievski, „Bratia Caramazovi”, t.9, p.161-162, apud P. Lecca, p. 70-71.
19 P. Lecca, p. 71.
Dostoievski pe toţi fraţii întru răutate ai aceluia, dacă i-ar fi „examinat un fizionomist, ar fi spus că în capul [lor] nu există nici gânduri, nici idei, ci numai aşa, un fel de contemplare” 20
„Omul doarme şi se scoală, e noapte, e zi, şi sămânţa încolţeşte şi creşte, el însuşi nu ştie cum”, zice Domnul Iisus. Dacă în inima unui om, aplecat spre bine, Dumnezeu aruncă un grăunte de grâu, după un timp de luminoasă contemplare, omul va pleca la Ierusalim, dar dacă în inima altui om, aplecat spre rău, diavolul aruncă un bob de neghină, după o perioadă de neagră contemplare, el va sfârşi într- o crimă ca printr-un rod firesc al seminţei vrăjmaşe21. La urma urmelor nu faptul că cineva scrie aşa este problema, ne previne Dostoievski. Întotdeauna au existat aceste exemplare fiindcă întotdeauna „trichinele demonice” au pătruns în firile pregătite să le „găzduiască”. Problema ţine de amploarea fenomenului, de faptul că, iată, în acest caz, o instituţie de prim rang oferă cadrul ei pentru găzduirea fiinţelor engramate spre a le trimite apoi, cu legitimarea ei, în mediul neprofanat al sufletelor curate ale copiilor şi adolescenţilor. Lucrul acesta este cu adevărat alarmant fiindcă este de natură să incendieze nu un sat, ci o lume, o ţară şi o lume.
Faţă de infestarea cu „trichinele demonice” a mii de zeci de mii de suflete curate, infestarea cu HIV cade pe o treaptă de relevanţă secundă. Şi totuşi, pentru a contracara infestarea cu HIV se iau atâtea măsuri, în schimb contra infestării cu
„trichinele demonice” a unor întregi generaţii nu se ia nici o măsură. Ba, din contră, asemenea engrame sunt cultivate în „serele ideologice” ale unor instituţii şi sunt apoi difuzate în „proporţie de masă” prin acele „conserve culturale” infestate numite „manuale alternative”. Catehismele bolşevice erau un început prea modest pentru manualele alternative. Fiindcă „mintea şi inima omului sunt ca moara care nu se opreşte niciodată. Dacă omul nu primeşte sămânţa lui Dumnezeu, vine diavolul şi aruncă trichinele sale, şi fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi”22.
Procesul care oferă mediul propice „trichinelor aruncate de diavol” în sufletul omului este un fel de „neagră contemplare”, „o stare receptivă pasivă”, care durează atât cât eşti „în sfera de influenţă a diavolului”. Această „neagră contemplare” se instaurează într-un mediu prielnic de rodire ea însăşi. Şi oare n-a fost lunga iarnă bolşevică una în care sufletul a zăcut în neagră contemplare căci drumul spre Dumnezeu i-a fost blocat cu totul. Instalarea „engramelor malefice”, a acelor „trichine demonice” suspendă cu totul libera gândire şi libera voinţă a celui posedat, încât, asemenea lui Raskolnikov „la un moment dat (cu puţin timp înainte de a săvârşi răul propriu-zis) vei simţi cu toată fiinţa că nu ai nici libertate de gândire, nici voie liberă, şi că totul este hotărât definitiv”23.
20 Dostoievski, op.cit., p. 159, t.9.
21 op.cit., p.71.
22 Matei, 12, 45, prin comentariul lui P. Lecca, p. 73.
23 Lecca, p. 73.
„În această stare de complexă posedare demonică, «Raskolnikov era înclinat să vadă nişte lucruri ciudate, nişte coincidenţe, nişte influenţe, o predestinare şi un indiciu»”24.
„Această transă diavolească, această hipnoză diabolică, exercitată asupra întregii lumi care «zace întru cel viclean» o descrie Dostoievski prin gura lui Svidrigailov astfel:
«Petersburgul este un oraş de oameni buni. Dacă am poseda anumite discipline ştiinţifice, atunci medicii, juriştii şi filosofii ar putea întreprinde cercetările cele mai preţioase asupra Petersburgului, fiecare în specialitatea lui.
Arareori se întâmplă să vezi un oraş în care să se găsească atâtea influenţe tenebroase, pătrunzătoare şi bizare, exercitate asupra sufletului omenesc ca în Petersburg. Influenţele climaterice nu au nici o valoare în comparaţie cu aceste influenţe. Pe deasupra, acesta este centrul administrativ al întregii Rusii şi caracterul Petersburgului trebuie să se răsfrângă asupra tuturor ruşilor. Dar acum nu este vorba de aceste influenţe, ci de faptul că eu, îi spune Svidrigailov lui Rascolnicov, m-am uitat de câteva ori la dumneata dintr-o parte. Când ieşi din casă, dumneata mai ţii capul drept. Dar după ce faci vreo douăzeci de paşi, începi să-ţi pleci capul spre pământ şi îţi duci mâinile la spate. Deşi priveşti, totuşi e vădit că nu mai vezi nimic, nici în faţa dumitale, nici în lături. În cele din urmă, începi să-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur, iar uneori ridici mâna şi declami, pentru ca, în sfârşit, să te opreşti multă vreme în mijlocul drumului»25.
Acele “influenţe tenebroase” care au copleşit Petersburgul dostoievskian sunt de fapt manifestarea de mediu a “engramelor”, a “bizarelor grefe gnoseologice” în şi prin care se propagă în lume răul, “duhurile necurate”.
Pentru ca ele să dobândească o aşa de mare autonomie şi răspândire şi să răzbată în lume prin faptă rea, fie ea crimă sau cuvânt profanator, ucigător de suflet trebuie să existe pe lume o altă ipostază a Sodomei, a celui de-al doilea tipar de lume, lumea degradării şi corupţiei, căreia, într-altfel i-a vestit apariţia sociologul german, G. Simmel, în “Metropolis” (Metropola), ori Kafka în Castelul. În aceeaşi direcţie, vestirea acestei lumi “condusă” de mari secte de intelectuali posedaţi o face, într-un elan de clarviziune, sociologul român de la Cernăuţi, Tr. Brăileanu, într-o memorabilă carte, “Teoria comunităţii omeneşti”.
În sondajele dostoievskiene acestea sunt ivirile din lume, în proporţii masive ale “fiinţelor engramate”, ale unui nou tipar de om, omul în care-au pătruns aceste trichine demonice, ca un fel de “grefe gnoseologice” ce deţin o atât de mare putere şi autonomie încât preiau direcţia gândirii şi voinţei celui “posedat”.
“Aceste duhuri, aceste spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă, intră în oameni ca într-o turmă de porci care, nebuni şi turbaţi, se aruncă de pe stâncă în mare”26.
Această întâmplare “istorisită în Evanghelie, Dostoievski a pus-o ca motto la romanul său Demonii”27. Lumea noastră stă sub semnul şi sub puterea acestor
24 Dostoievski, t.5, p.69.
25 Dostoievski, Prestolemie i nacaznie, t.5, p. 487.
26 Dostoievski, Besî, t.7, p. 681, apud P. Lecca, p. 75.
posedaţi. Iviţi pe lume sub forma unei secte de intelectuali, ei au preluat conducerea proceselor mentale, gnoseologice şi artistice ale lumii, supusă contaminării engramelor malefice ale veacului din toate părţile, căci spaţiul influenţelor a dobândit ubicuitate din clipa în care au pus stăpânire pe mijloacele de comunicare în masă, pe reţelele informatizate ale planetei (internet), pe care-au acoperit-o cu linţoliul greu al celei de-a doua morţi. Aceasta se numeşte astăzi, ciberspaţiu şi istoria lui este, în mare măsură, istoria puterii şi suprematismului grefelor gnoseologice, a engramelor malefice pe care Dostoievski le-a prevestit prin imaginea unei lumi posedate de “trichinele demonice”, de “fiinţe microscopice înzestrate cu raţiune şi voinţă proprie” şi cu puterea de a intra în oameni şi a sălaşului în ei spre a-i înnebuni şi a-i arunca în anarhia şi dezagregarea finală.
Sociologia a descoperit multe fenomene a căror propagare îmbracă forma epidemiilor. Durkheim a descoperit în această tipologie, “valul sinuciderilor” ca în sinuciderea anomică. Pareto a descoperit mareele religioase, care sunt uriaşe descărcări de “religiozitate” în perioadele marilor “revoluţii”. G. Le Bon a consemnat forma de propagare a “stărilor de mulţime”, care este tot aceea a valului epidemiologic. Dostoievski, prin sondajele sale pneumatologice a descoperit un fenomen epidemiologic nou pentru epoca modernă, de propagare a unor “trichine” asemănătoare unor “engrame” care au duh propriu şi intră în fiinţa celui aflat într-o stare de “neagră contemplare”, robindu-i sufletul (“aceste duhuri, aceste spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă intră în oameni ca într-o turmă de porci care, nebuni şi turbaţi, se aruncă de pe stâncă în mare”28). La unii aceste
“influenţe” tenebroase se descarcă sub forma “cuvântului infectat”, a
“incontinenţei vituperaţiilor” etc. Pentru noi, ca sociologi, se ridică o problemă în plus, aceea de a înţelege tipul nou de relaţie dintre cei engramaţi şi popoarele în mediul cărora se iveşte ciudata maladie. Faţă de cele descoperite de Dostoievski prin metoda sondajului pneumatologic, ar trebui adăugate unele explicaţii complementare în lumina cărora vom putea sesiza mecanismul de germinare a maladiei. Trichinele acestea demonice descoperite de Dostoievski sunt în lume dar se propagă, devin val epidemiologic doar în mediile pregătite să le garanteze fixarea şi proliferarea.
Sondajul pneumatologic
Se pune, desigur, problema accesului la cercetarea acestor mutaţii pe care pare a le fi suferit omul condus pe căile amăgitoare ale unei civilizaţii fără de Dumnezeu. Chestiunea a fost abordată de cercetătorii operei dostoievskiene şi vom insista de aceea asupra ei şi cu acest prilej. Ea nu este o metodă psihologică, cum s- ar crede, ci una care cercetează condiţia duhovnicească a omului, cea mai afectată de civilizaţia modernă. “Pentru arta lui Dostoievski, scrie Mociulski, psihologia nu
27 P. Lecca, p.75.
28 Dostoievski, citat de Paulin Lecca, p. 75.
e decât o lucrare de suprafaţă (sn. I.B.). Ea nu constituie pentru autor un scop, ci un mijloc. Domeniul vieţii sufleteşti nu e decât tinda împărăţiei duhului. În spatele psihologului se află pneumatologul, genialul cercetător al duhului omenesc. Într- unul din carnetele sale găsim următoarea notiţă: «Lumea îmi spune că sunt psiholog. Dar nu este adevărat. Eu nu sunt decât un realist în sensul cel mai înalt al cuvântului, adică zugrăvesc «adâncimile sufletului omenesc». Dostoievski a avut o doctrină proprie despre om şi tocmai în aceasta consistă măreaţa sa însemnătate istorică. El şi-a închinat toate puterile sale luptei pentru partea duhovnicească a omului, pentru apărarea demnităţii, personalităţii şi libertăţii lui”29.
Paulin Lecca, teolog atât de subtil, a sesizat în toată adâncimea sensul acestei
“diferenţe ontologice” între psihologie şi pneumatologie, încât socoteşte că psihologia este lipsită de orice relevanţă în analiza operei dostoievskiene şi că trebuie complinită prin recursul la cercetarea pneumatologică. “Trebuie să spunem, din capul locului, în deplin acord cu Berdiaev, că nu vom trata subiectul din punct de vedere psihologic. Nu, pentru noi problema se pune într-un mod cu totul diferit:
ea este pneumatologică iar nu psihologică”30.
Dostoievski, iată, înţelesese că, sub stratul de la suprafaţă al psihologiei, alte energii străbat trăirile omeneşti şi cutreieră lumea modelând-o, energiile profunzimii, şi la ele nu se răzbate prin metoda psihologică, ci printr-o alta, care este aceea a pneumatologiei şi a pneumatologului.
Dostoievski refuză explicit pentru sine caracterizarea de psiholog. “Eu nu sunt psiholog”, spune el. Ţinta e alta: “eu zugrăvesc profunzimile sufletului omenesc”31. Aceste profunzimi au esenţă spirituală sau noologică, nu psihologică şi, în consecinţă, ascultă de alte legi decât legile psihologiei (în caz că acestea ar exista). Este evident că acele “legi” ale profunzimilor sunt cercetate de alte corpusuri ale cunoaşterii, pe care, în cazul discutat, cei doi, Mociulski şi P. Lecca, le integrează unui corpus disciplinar unitar, pneumatologia. Într-un studiu celebru al său, L. Blaga delimitându-se de metoda psihologiei freudiene, propunea şi el o altă “diviziune funcţională” a cunoaşterii profunzimilor, pentru care a şi propus termenul specific: “noologie abisală”. Filosoful şi antropologul român identifica drept legi ale acestor “adâncimi noologice” mănunchiul “determinantelor stilistice”
al căror mod de manifestare este “matricea” (matca stilistică) modelatoare (“determinism matriceal”) iar formularea lor gnoseologică este aceea a “garniturii categoriilor stilistice” ale “inconştientului creator”. Jung, celebrul cercetător al
“profunzimilor” “sufletului”omenesc, identifica şi el “legile” acestor abisalităţi noologice în ceea ce desemna prin “arhetipuri”, adică prin “imaginile primordiale”
fixate în “inconştientul colectiv” al speciei omeneşti. Din adâncurile sufletului omenesc, aceste arhetipuri modelează totul, şi trăirile şi simţirile şi gândirea şi evaluările şi acţiunile etc.
29 Dostoievski – „Jizni i tvorcestvo”, YMCA-Press, Parij, 1947, p. 534, apud Paulin Lecca, Frumosul în opera lui Dostoievski, Fundaţia Dosoftei, Discipol, Bucureşti, 1998, p. 37.
30 Paulin Lecca, p. 37.
31 Dostoievski, apud Mociulski, op.cit., p. 37.
M. Eliade extinde metoda noologiei abisale la domeniul antropologiei şi identifică, la rândul său, o sumă de legităţi abisale, între care legea paradigmelor spirituale, a acelor “categorii paradigmatice” care introduc în trăirile individuale şi colective tendinţa spre “esenţializare fenomenologică”, adică imprimă existenţei tendinţa spre “pace categorială”, spre împăcare sufletească cu cele rânduite, şi din această tendinţă se nasc legendele, miturile, poveştile etc. Graţie acestei tendinţe profunde (noologice) sufletul omenesc revine permanent la “modelele originare”
fixate în “scenariile primordiale” ale creaţiei, adică de cele ce ţin de rânduiala creată de Însuşi Dumnezeu. Scenariile acestea primordiale, situate in illo tempore, în prototimp, fac din mituri şi din trăirile religioase permanenţe ale sufletului omenesc încât omul este, în realitatea sa generică, homo religiosus, adică fiinţa destinată actualizării sacrului în toate manifestările lui, chiar şi în cele mai
“profane”. G. Durand, ilustru reprezentant al direcţiilor înnoitoare în sociologia şi antropologia franceză, socoteşte că cercetările lui M. Eliade şi G. Jung au făcut posibilă naşterea unei “sociologii a profunzimilor”, aşa încât, iată că sociologia, ea însăşi, participă la deschiderea noului orizont gnoseologic în cunoaşterea societăţilor şi a omului. Cercetările lui T. Brăileanu, dar şi ale unora dintre reprezentanţii Şoclii sociologice gustiene, au împins lucrurile atât de departe încât nu este deloc dificil pentru noi să îndrăznim a relansa această năzuinţă către o nouă sociologie capabilă să explice mişcările de la suprafaţă ale societăţilor pe temeiul cunoaşterii structurilor din adânc, ale acelor stări profunde în care stau pregătite spre afirmarea de la suprafaţă latenţe noologice încă negrăite. Rostul sociologiei noologice ar fi tocmai acesta de a muta “locul” explicaţiei sociologice în stratul latenţelor sufleteşti difuze (graţie dimensiunii sufleteşti a fiinţei omeneşti). Omul este înzestrat, graţie caracterului său de fiinţă profundă, înzestrată cu adâncimi noologice greu sondabile, pentru a căror cunoaştere nu e suficientă psihologia, ci e necesară pneumatologia, cu facultăţi ale profunzimilor noologice care fac din el o fiinţă adânc trăitoare, spiritual trăitoare. El este, în adâncurile lui, destinat unor trăiri spirituale care pot reface rupturi, aruncând punţi peste abisuri altfel de netrecut, singurele în stare să ofere omului rătăcit singura cheie de revenire la ţărm, care este tocmai “trăirea noologică” sau spirituală.
Aşa putem înţelege şansa pe care-o dobândeşte omul prin starea de care se teme atâta, pe care-o numim “suferinţă”. Când rătăcirea şi pierderea lui par atât de complete, tocmai suferinţa este aceea care-i devine firul salvator, menit a-l readuce la lumină şi la odihna ce fugise de el ca fata morgana de omul pustiit, rătăcit în deşert. Trăirea profunzimilor, capabilă adică să ne adâncească în profunzimile sufletului nostru fac posibilă şi o reformă a omului şi o nouă ştiinţă, care este tocmai sociologia şi antropologia noologică. Prin studiul profunzimilor omeneşti antropologia, sociologia, psihologia etc. îşi pot uni eforturile în cadrul unei posibile ştiinţe unificate pe care o putem denumi noologie. Noologia unificată cu studiul societăţii compun împreună un demers nou pentru ştiinţa socială care este tocmai sociologia noologică. Ne-am încumetat a merge pe drumul acesta care nouă ni se pare a fi înnoitor şi păşind spre noul corpus teoretic am descoperit una dintre metodele cele mai reprezentative ale sociologiei noologice, care este tocmai
sondajul pneumatologic. Vom zăbovi mai încolo asupra folosirii acestei metode în cercetările lumii lui Dostoievski. Înainte, însă, e necesar să fixăm câteva trăsături în care se şi lămureşte specificul acestui procedeu. Mai întâi, vom sesiza că sondajul pneumatologic operează cu omul spiritual, nu cu individualitatea psihologică, aceasta fiindu-i cel mult treaptă spre eul spiritual, când nu-i este cu totul indiferentă. Pentru sociologia noologică, faptul că oamenii consumă, se distrează, se ceartă, se ucid etc. nu este mai mult decât simptomatologia unei stări mai adânci în care descoperim dezechilibbrele spirituale, suferinţa spiritului, maladiile destinului creator, adică tocmai condiţia spirituală a omului. Altfel clasificarea indivizilor, de pildă, pe categorii de venituri sau pe tipuri de consum, ori pe atitudini electorale, poate fi cu desăvârşire indiferentă. Dacă nu vom căuta pragul de la care puterea economică sau politică afectează spiritul, iar banul afectează fiinţa morală din lume, cercetarea acestor fenomene devine, pentru sociologia noologică, absolut nerelevantă, lipsită de orice înţeles, tot atât de indiferentă ca şi faptul de a fi consemnat câţi pasageri au trecut pe lângă trenul care te purta într-o direcţie lipsită de vreo legătură cu destinaţia spre care se vor fi îndreptat, la rândul lor, ei înşişi. În al doilea rând, sondajul pneumatologic caută acele stări spirituale profunde prin care se compune fiinţa morală a unor colectivităţi omeneşti şi prin care se conservă în lume, în stare activă, pacea, adevărul, binele, justiţia, frumosul etc. În al treilea rând, sondajul pneumatologic caută în stările psihologice ale oamenilor intensităţile noologice care fac din trăirile individuale şi colective purtătoare de intensităţi spirituale locuri de concentrare a energiilor sufleteşti, suficient de puternice încât să devină un fel de centre de polarizare a vieţii sufleteşti a insului şi a colectivităţilor. Când aceste intensităţi noologice sunt diminuate insul şi colectivitatea îşi pierd centrele spirituale şi apare în lume haosul, iar în mintea omului se iveşte confuzia, relativismul moral, frivolitatea şi toleranţa la rău, dificultatea de a distinge între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între justeţe şi strâmbătate (malversaţie) sau nedreptate etc. Omul se “învaţă” cu răul aşa cum se obişnuieşte cu vremea rea.
În al patrulea rând, sondajul pneumatologic caută cadrele în care se fixează tipare de trăire învăţături spirituale spre a stabili dacă omul concret le nutreşte încă ori le-a părăsit şi ele zac în paragină. Aşa se întâmplă cu “sărbătorile” poporului, cu multe tradiţii şi obiceiuri, cu opere de mare învăţătură pentru omenire, cum ar fi cântecele populare, folclorul în genere, cu acele cadre de memorare colectivă pe care odată părăsindu-le, omul îşi pierde reperele temporale, nu mai ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă şi nici măcar cine sunt cei ce se află în jurul lui, în aceeaşi lume cu el, în aceleaşi staţii, pe aceleaşi drumuri, în aceleaşi locuri de vieţuire, ca şi cum nu i-ar mai fi văzut şi nu-şi poate imagina încotro se duc ei înşişi şi de unde vin, ori dacă se află în juru-i de mai multă vreme ori s-au aciuat în preajmă de puţină vreme. Noţiuni ca cele de popor, neam, “cei de aceeaşi cultură”
ori “cei de aceeaşi limbă” ori naţiune, nu-i mai spun nimic acestui biet ins rătăcit, pierdut în lume. El este atât de singur şi de obosit încât nu mai vrea, căci nu mai poate, să ştie de nimeni şi de nimic. El este pregătit să moară în fiinţa lui spirituală cu mult înainte de a se stinge în fiinţa lui biologică. Din el s-a retras realitatea
spirituală, fiinţa morală a suferit în el o asemenea recesivitate încât abia de mai poate clipi de milă ori de iubire. Sondajul pneumatologic merge atât de adânc încât îi poate descoperi iată pe marii obosiţi şi marea nevroză a lumii, dar tot pe atât îi descoperă şi pe marii furioşi, pe nihiliştii livraţi distrugerii care autodistruge.
Abia sondajul pneumatologic poate depista agresiunea profundă dirijată contra adâncului ontologic din om, contra condiţiei sale identitare, care poate fi aruncată ea însăşi într-o criză capabilă a îmbolnăvi lumea în totalitatea ei. Cadrele noologice sunt baza sănătăţii spirituale a omului, aşa cum apele, pădurile, „spaţiile verzi” sunt baza sănătăţii biologice a omului. Când aceste cadre sunt distruse în lume se insaturează oboseala spirituală şi marea nevroză. Cei ce distruge cadrele noologice, de la mituri, tradiţii, opere, cadre de viaţă religioasă, sărbători, cadre ale memoriei colective atentează la sănătatea spirituală a popoarelor, în genere a omului. Aceste aspecte ni le dezvăluie sondajul pneumatologic. El, mai cu seamă, este metoda care ne permite să diagnosticăm sănătatea morală, starea de echilibru spiritual al omului în lume la un moment dat.
Însă tot sondajul pneumatologic este acela care ne ajută să căutăm şi să descoperim stările şi trăirile spirituale prin care lumea renaşte şi omul se mântuie, adică se mai salvează pentru o vreme (cât durează puterea acelor “trăiri”) de la catastrofa finală, adică de la sfârşitul cel de pe urmă, fiindcă altfel tot sfârşit a fost şi acela prin care tocmai s-a stins lumea lui şi el este astăzi, iată, deja un om fără lume, trăind vremuri amar nelumite şi prin aceasta, tragic neconştiute. Omul fără lume este cea mai tragică descoperire a sociologiei noologice. Bătrânul care-a rămas singur, fără cei ce-au fost podoaba casei sale şi lumea lui, este un om fără lume, căci lumea lui s-a dus.
Civilizaţiile tradiţionale aveau ştiinţa grijii pentru omul fără lume. În satul tradiţional, bătrânii obişnuiesc să socotească ultimii ani de viaţă după rata împuţinării celor de acelaşi leat cu el, adică a celor cu care a traversat veacul, vremea lui, ca cei de aceiaşi generaţie cu el. „Sunt leat cu Lisandru Vultur”, spune un asemenea bătrân. „Dintre toţi, eu şi el am mai rămas. Cel ce va rămâne, va fi cel mai vechi. Acu noi suntem cei mai vechi”. Ghepardul lui Lampedusa este cartea unui om fără lume, a acestui aristocrat al spiritului marilor tradiţii, pe care nu le mai cunoaşte şi nu le mai respectă decât el. Cu fiecare generaţie se repetă aceiaşi eternă dramă a celui fără de lume, căci lumea lui s-a dus şi el singur a mai rămas parcă spre a o prohodi într-un anonimat complet. Cine aude plânsul după lumea care s-a stins al unui biet bătrân anonim, uitat de toţi, ocolit de toţi, ca un lucru fără de trebuinţă, de la care s-au retras şi lacrimile, aşa cum se vede pe faţa cu ochii larg deschişi, dar fără priviri, a bătrânilor din autoportretele şi portretele rambrandtiene?! Omul fără lume este cel ce rămâne după ce lumea lui, o cultură, o civilizaţie, o generaţie s-au dus, ori, de-a dreptul, după ce vremurile lor au apus.
Aşa se întâmplă mereu la schimbarea vremilor şi deopotrivă a generaţiilor. Omul fără lume este un fenomen social şi spiritual permanent.
Sondajul pneumatologic a fost deja folosit de toţi marii creatori şi deopotrivă de toţi marii sociologi chiar dacă ei nu l-au şi denumit ca atare, specificându-l, între celelalte metode, drept calea cu adevărat regală a sociologiei. Nu chestionarul, ci
