Mr. Yeats sings the blues.
O discuţie a albumului An Appointment with Mr. Yeats (The Waterboys) din
perspectiva teoriei receptării
DRAGOŞ CARASEVICI
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]
This article turns the spotlight on a relatively new scientific field, which lies at the intersection of Philology, Musicology and Cultural Stud- ies – its (German) name, “Literaturpop”, and its scientific coordinates were proposed by a research group at the University of Cologne. We start from the premise that this new field could be explored by using the analy- sis tools of the reception theory, more precisely those used in the study of productive reception. While taking into account the terminology and classifications proposed by Hannelore Link, our discussion focuses on an interesting example of musical adaptation of literature: the album An Ap- pointment with Mr. Yeats(2011) by the British folk-rock and blues-rock band The Waterboys. Based entirely on poems by the famous Irish author W.B.
Yeats, the project was approached in a manner, at once philological and creative, by the leader, lead singer and composer of the band, Mike Scott.
As a literary adaptation, accomplished using the collage technique, the project lies in the field of reproductive reception – as a musical adaptation it lies in the field of productive reception. The inclusion in this last cate- gory depends however on the identification of an artistic “marker”.
Aducând în prim plan o direcţie ştiinţifică relativ recentă, aflată la intersecţia dintre filologie, muzicologie şi studii culturale, numită, în germană, „Literaturpop” şi propusă de un grup de cercetare de la Uni- versitatea din Köln, articolul de faţă pleacă de la premisa că acest nou domeniu ar putea fi explorat cu instrumentele de analiză ale teoriei receptării, mai exact cu cele folosite în studiul receptării productive.
Apelând la terminologia şi clasificările propuse de Hannelore Link, discuţia noastră se concentrează pe un exemplu interesant de prelucrare muzicală a literaturii: albumul An Appointment with Mr. Yeats(2011) al trupei britanice de folk-rock şi blues-rock The Waterboys, un disc bazat integral pe versurile renumitului autor irlandez W.B. Yeats. Modul deopotrivă filo- logic şi creativ în care Mike Scott, liderul, vocalistul şi compozitorul prin- cipal al grupului, abordează acest proiect face ca această prelucrare muzicală a poemelor yeatsiene, să fie, înainte de toate, una literară. Bazată pe colaj, aceasta din urmă intră în sfera receptării reproductive, factorul muzical făcând trecerea către receptarea productivă. Includerea în această categorie depinde însă de identificarea unui „marker” artistic.
79
Mr. Yeats Sings the Blues.
A Discussion of the Album An Appointment with Mr. Yeats (The Waterboys) from a Reception Theory Perspective
Cuvintecheie
adaptare muzicală;
receptare productivă; teoria receptării;
iteraturpop; W.B.
Yeats;
The Waterboys.
Keywords
musical adapta- tion; productive re- ception; reception theory; Literatur- pop; W.B. Yeats;
The Waterboys.
2/2021
©2021 AIC DOI: 10.47743/aic-2021-2-0009
80
În ultimii 50 de ani, estetica receptării, produs al aşa-numitei „Konstanzer Schule” (Şcoala de la Konstanz), a stat la baza a nenumărate studii axate pe receptarea literaturii. Extinderea ei către celelalte arte a venit practic de la sine, conceptele-cheie ale acesteia regăsindu-se poate cel mai pregnant în domeniul receptării muzicii: la fel ca cititorul, cel care participă la o audiţie muzicală are un „orizont de aşteptare”1 (Jauβ, 1970); la fel ca scriitorul, cel care compune o lucrare muzicală are în minte, probabil, un receptor standard, aşa-numitul „cititor implicit”
(Iser, 1972) devenind astfel „ascultător implicit”. Bineînţeles că aceste concepte ale Şcolii de la Konstanz pot fi completate cu teorii ale psihologiei muzicale, cum ar fi ITPRA (imagination response – tension response – prediction response – reaction response – appraisal response), un instrument de analiză a expectanţei în muzică descris de David Huron în Sweet Anticipation. Music and the Psychology of Expectation (2006), însă principiile de bază ale receptării rămân aceleaşi.
Ce se întâmplă însă atunci când receptorul este expus concomitent la muzică şi literatură?
O direcţie ştiinţifică relativ recentă, aflată la intersecţia dintre filologie, muzicologie şi studii culturale, numită, în germană, „Literaturpop“ (Hahn, 2019) şi lansată de un grup de cercetare de la Universitatea din Köln, îşi propune să analizeze relaţia dintre literatură, muzică şi cultură pop, atunci când avem de-a face cu lucrări din sfera muzicii pop (în sensul ei cel mai larg), care devin vehicul pentru teme, motive sau texte literare. În terminologia teoriei literare acestea sunt cazuri de „receptare productivă” (Link, 1976) şi, prin urmare, pot fi analizate cu instrumentele propuse de acest domeniu al teoriei receptării.
În articolul său, Thesen zur Rezeptionsgeschichtsschreibung (1974), Otfried Ehrismann vorbeşte despre o tipologie a posibililor cititori, nu în sensul „cititorului implicit” al lui Wolfgang Iser (1972), ci în sensul clasificării diverselor tipuri de receptori reali care ar putea interacţiona cu textul literar. El face distincţia între receptarea pasivă şi receptarea productivă, semnalând faptul că aceasta din urmă poate funcţiona pe patru niveluri: cel academic, cel şcolar, cel jurnalistic şi cel artistic.
Die vier Schichten sind verbunden durch die gemeinsamen Akte von Aufnahme und Mitteilung. Ich fasse sie als produktive Schicht zusammen. Ihnen steht die Schicht der reinen Rezipienten – eine schweigende Mehrheit – gegenüber: etwa Schüler, Zeitungsleser, Theaterbesucher, literarische Zirkel. (1974: 125)
În timp ce Ehrismann priveşte aici receptarea productivă mai curând ca receptare reproductivă şi nu abordează deloc dimensiunea numită „interpretare”, Hannelore Link defineşte receptarea productivă exclusiv ca munca de creare a unei noi entităţi artistice plecând de la un produs artistic primar (1976: 90). În consecinţă, ea face, în sfârşit, diferenţa între receptarea productivă şi cea reproductivă, în ultima categorie intrând filologia, critica literară, prelucrările literare şi montările scenice ale textelor dramatice (90).
Prezenţa ultimelor două categorii în această clasificare ridică anumite probleme: pe axa dintre reproductiv şi productiv prelucrările literare se află, de regulă, în câmpul de influenţă al celui de-al doilea pol, iar în cazul montărilor scenice simpla trecere dintr-un mediu în celălalt, adică transformarea textului dramatic în spectacol de teatru, presupune automat, credem noi,
1 De fapt, încă din anii ’50, renumitul muzicolog Leonard Meyer îşi punea întrebări cu privire la expectanţele consumatorului de muzică şi la modul în care acestea pot fi anticipate de către compozitor (Emotion and Meaning in Music, 1956), prefigurând astfel teoriile lui Jauβ şi ale lui Iser din domeniul studiilor literare.
81
crearea unei noi entităţi artistice2. Această ultimă categorie e importantă pentru discuţia noastră, căci, în fond, conceptul de „Literaturpop” se axează pe o şi mai evidentă trecere dintr-un mediu în altul. În volumul Rezeptionsforschung, Link încearcă să traseze graniţa dintre reproductiv şi productiv în cazul unei astfel de transformări:
Jede Umsetzung eines Textes in ein anderes Medium schafft einen neuen Rezeptionsgegenstand. Ob dieser als neues Kunstwerk (produktive Rezeption) oder als Reproduktion eines anderen eingeschätzt wird, hängt offenbar von denjenigen Qualitäten ab, die dem Beurteilenden an ihm als künstlerisch erscheinen, und davon, ob diese Qualitäten schon der Vorlage oder erst der Bearbeitung zugeschrieben werden. (91)
Deşi această diferenţiere este, la prima vedere, extrem de problematică, ea ne ajută să înţelegem necesitatea identificării unui „marker” artistic în procesul de integrare (sau reconfigurare) a unui text literar într-un alt mediu. Cu afirmaţia lui Link potrivit căreia numele autorului acestui proces ar fi un garant al marker-ului artistic (91), nu putem fi de acord, însă recunoaştem că în „Literaturpop” „orizontul de aşteptare“ al ascultătorului poate fi decisiv influenţat de numele celui care prelucrează muzical textul literar.
Trupa de folk-rock şi blues-rock The Waterboys, înfiinţată în 1983 de muzicianul scoţian Mike Scott, este un nume important al scenei muzicale britanice de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Preluând titlul uneia dintre piesele de pe cel de-al doilea album al formaţiei, criticii au definit sound-ul grupului ca „The Big Music“, sintagmă care sugerează sonorităţi ample, bazate pe orchestraţii complexe, cu accente imnice şi acumulare treptată de tensiune muzicală.
Deloc străin de mediul filologic3, Mike Scott arată un interes special pentru lirica lui William Butler Yeats (1865-1939) şi pune pe muzică, la finele anilor ’80, poemul The Stolen Child pentru albumul Fisherman’s Blues (Chrysalis, 1988). Cinci ani mai târziu un alt poem al aceluiaşi autor va fi adaptat muzical pentru un disc semnat The Waterboys: Love and Death (Dream Harder, Geffen, 1993). Interesul lui Scott pentru versurile lui W.B. Yeats ia amploare pe parcursul ultimei decade a secolului XX şi primei decade a secolului XXI, rezultatul fiind un întreg album bazat pe lirica renumitului autor irlandez: An Appointment with Mr. Yeats (Puck, 2011).
O privire asupra titlurilor care compun acest proiect discografic ne arată că liderul şi compozitorul principal al trupei The Waterboys a plecat de la premise filologice în selecţia textelor pentru acest album, căci ele acoperă întreaga perioadă de creaţie poetică a lui Yeats – de altfel menţionarea numelui autorului în titlul albumului orientează „orizontul de aşteptare“
amintit mai sus, cel al receptorului, către o privire de ansamblu asupra operei poetului şi nu către un anumit volum de lirică. De la celebrul The Lake Isle of Innisfree, poem publicat pentru prima dată în 1890, până la Politics, text apărut în volumul postum Last Poems (1939), Scott trece prin toate fazele de creaţie ale lui Yeats, făcând ca albumul să penduleze între cei doi mari
2 Chiar Link recunoaşte acest lucru: „Von einem streng semiotischen Standpunkt aus [...] – unabhängig von der künstlerischen Qualitätder Bearbeitung – [ist es] unmöglich, die Umsetzung eines Textes in ein anderes Medium als Reproduktion anzusehen” (1976: 92).
3Fiu al unei profesoare de literatură engleză, Mike Scott începe el însuşi să studieze anglistică la Universitatea din Edinburgh, în 1977, abandonând ulterior studiile în favoarea unei cariere în muzică.
82
piloni ai liricii acestuia: pe de o parte dimensiunea mitologică şi mistică, pe de altă parte dimensiunea politică, ambele profund ancorate în conştiinţa naţională irlandeză.
Ceea ce îl surprinde pe receptor este însă faptul că Scott depăşeşte domeniul liricii yeatsiene, apelând de câteva ori la texte dramatice ale autorului irlandez. Astfel, A Full Moon in March se bazează exclusiv pe extrase din piesa de teatru cu acelaşi titlu (1935), iar Let the Earth Bear Witness e construită din doar două strofe care se reiau de câteva ori şi care provin din două texte dramatice diferite: Cathleen ni Houlihan (1902) şi Diarmuid and Grania (1901). La fel, The Faery’s Last Song, care încheie albumul, este, în esenţă, adaptarea muzicală a unor pasaje din The Island of Statues (1885), prima piesă de teatru publicată de W.B. Yeats.
Pe măsură ce analiza acestui exemplu de receptare productivă avansează, realizăm cât de interesant este acesta din punct de vedere filologic, căci discul An Appointment with Mr. Yeats, înainte de a fi o prelucrare muzicală a textelor yeatsiene, este una literară. Am văzut deja cu câtă abilitate foloseşte Scott colajul ca tehnică de asamblare a versurilor acestui album; Let the Earth Bear Witness nu e singurul exemplu în acest sens – piesa Sweet Dancer are ca sursă nu mai puţin de trei poeme: Sweet Dancer (New Poems, 1938), He and She (Parnell’s Funeral and Other Poems, 1935) şi I Hear the Wind A-Blow (din piesa de teatru The Hour Glass, 1913). Strofele şi refrenul acestei compoziţii muzicale se bazează pe poemul care îi dă şi titlul, textul fiind însă uşor adaptat prin excluderea sau inserarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte şi reluarea anumitor versuri.
Bridge-ul compoziţiei este în sine un colaj alcătuit din extrase din celelalte două poeme amintite mai sus.
White Birds, o altă piesă care iese în evidenţă ca prelucrare muzicală (vom vedea imediat şi de ce), are la bază două texte: poemul The White Birds (The Rose, 1893) şi un extras din piesa de teatru The Shadowy Waters (1901), care serveşte drept bridge, asemenea exemplului de mai sus.
Textul poemului The White Birds suferă însă modificări mai mari decât Sweet Dancer. Scott secţionează şi rearanjează versurile, dublându-le practic numărul şi repetând anumite porţiuni la finalul fiecărei strofe. Introduse din raţiuni care ţin de progresia de acorduri muzicale, aceste repetiţii aduc cu sine şi modificări ale intepretării filologice prin scoaterea în evidenţă a anumitor segmente de vers care la Yeats fac parte dintr-un întreg: de exemplu „a sadness that may never die” (în original „[...] a sadness that may not die”– 1997: 37) sau „white birds on the foam, I and you” (în original „[...] white birds on the wandering foam: I and you!” – 37).
Adăugarea factorului muzical în această ecuaţie potenţează, desigur, aceste evidenţieri.
Am numit mai sus albumul An Appointment with Mr. Yeats un exemplu de receptare productivă, însă, până în acest punct al discuţiei (care s-a limitat, deocamdată, la text), discul s- ar încadra de fapt în ceea ce Hannelore Link numeşte receptare reproductivă (1976: 90). Este evident că abia factorul muzical, pe care tocmai l-am menţionat, face trecerea către receptarea productivă. Tot Link însă susţine, aşa cum am văzut, că integrarea unui text într-un alt mediu nu înseamnă automat receptare productivă (91).
Cu ocazia lansării albumului, Mike Scott face următoarea afirmaţie: „[...] I’ll make a special mention of The Hosting Of The Shee and White Birds which are the full expression of what journalists once termed «The Big Music». They are it, and take the concept and sound further even than the first three Waterboys albums did” (www.mikescottwaterboys.com). Această asociere a discului cu conceptul „The Big Music” şi, mai mult, integrarea stilistică a acestuia în discografia trupei prin aluzia făcută la primele trei albume The Waterboys, ne ajută să identificăm, fără a utiliza instrumente de analiză muzicologice, acel „marker” artistic despre care vorbeam la început. Iată-l confirmat de critica de specialitate:
83
Scott has set Yeats to music before, so we know it’s a trick he can pull off, but a whole album’s worth of Yeats rock – surely that’s pushing it a bit? Apparently not, because Scott’s labour of love turns out rather well. Not only does he complete the task he’s set himself, he creats a really excellent album. Scott tweaks the poems to meet the needs of metre and rhyme, and even brings in words from other Yeats works to provide a bridge in a poem/song that lacks one. Yeats purists might be annoyed, but presumably they won’t want to listen anyway. Waterboys fans will – as Scott draws heavily on the rock style he once called the Big Music to fashion this unique work. (Edwards, 2011: 8)
The Lake Isle of Innisfree rămâne cel mai cunoscut poem yeatsian care figurează pe albumul An Appointment with Mr. Yeats. Pentru că am ajuns cu discuţia în sfera prelucrării muzicale propriu-zise (deşi aici nu vom intra în detalii, lipsindu-ne instrumentele de analiză ştiinţifică), nu putem să nu observăm ingeniozitatea cu care Mike Scott pune acest text pe ritm de blues – o direcţie muzicală explorată şi în trecut de The Waterboys. Acelaşi Mark Edwards remarcă:
Tricky thing, setting poetry to music. Would The Waste Land work as Motown pop- soul? Could we blitz through some of Shakespeare’s sonnets in a Ramones-style punk assault? Might a 1980s synth backing suit Sylvia Plath? In all the above cases, probably not, so how come W.B. Yeats’s The Lake Isle of Innisfree works so well as a blues? Who knew that “I will arise and go now” is just “I woke up this morning” rephrased? On this album, the Waterboys’ Mike Scott reimagines Yeats’s best-known poem as a song that could easily be called Stuck Outside of Innisfree with the Memphis Blues Again, and it’s not just an accomplished songwriting exercise — it’s a good song. (2011: 8)
Aşa cum un actor, atunci când recită un poem pe scenă, devine, din punct de vedere vocal, un alter ego al autorului acelui poem, tot aşa Scott devine, pe acest disc, cu timbrul său grav, un Yeats în haine de star rock. Dacă ne oprim la piesa menţionată mai sus şi o privim ca fiind emblematică pentru întregul album, atunci nu ne mai rămâne decât să spunem că „Mr. Yeats sings the blues”, în această propoziţie fiind înglobate toate criteriile receptării productive.
BIBLIOGRAFIE:
THE WATERBOYS (2011). An Appointment with Mr. Yeats (produs de Mike Scott & Marc Arciero; design şi artwork de Nina Hunter & Raven Design). London: Puck Records/Proper Records.
Lista pieselor:
1. The Hosting of the Shee (Mike Scott) 2. Song of Wandering Aengus (Mike Scott) 3. News for the Delphic Oracle (Mike Scott) 4. A Full Moon in March (Mike Scott)
5. Sweet Dancer (Freddie Stevenson & Mike Scott) 6. White Birds (Freddie Stevenson & Mike Scott) 7. The Lake Isle of Innisfree (Mike Scott)
8. Mad As the Mist and Snow (Mike Scott & Steve Wickham) 9. Before the World Was Made (Mike Scott)
10. September 1913 (Mike Scott & Steve Wickham) 11. An Irish Airman Foresees His Death (Mike Scott)
84 12. Politics (Mike Scott)
13. Let the Earth Bear Witness (Mike Scott)
14. The Faery’s Last Song (Mike Scott & Katie Kim)
YEATS, William Butler (1997). The Collected Works of W.B. Yeats. Volumul I: The Poems, editat de Richard J. FINNERAN. New York: Scribner.
***
EDWARDS, Mark (2011). The Waterboys: An Appointment with Mr Yeats. The Sunday Times, 18.09.2011, 8.
EHRISMANN, Otfried (1974). Thesen zur Rezeptionsgeschichtsschreibung. În Walter MÜLLER-SEIDEL (coord.), Historizität in Sprach- und Literaturwissenschaft (pp. 123-131).
München: Fink.
HAHN, Torsten (2019). Literatur-Pop. Pop als Referenzrahmen literarischer Formen. Schliff, 10, 136-146.
HURON, David (2006). Sweet Anticipation. Music and the Psychology of Expectation.
Cambridge/London: MIT Press.
ISER, Wolfgang (1972). Der implizite Leser. München: Fink.
JAUβ, Hans Robert (1970). Literaturgeschichte als Provokation. Frankfurt am Main: Suhrkamp.
LINK, Hannelore (1976). Rezeptionsforschung. Eine Einführung in Methoden und Probleme.
Stuttgart: Kohlhammer.
MEYER, Leonard (1956). Emotion and Meaning in Music. Chicago: University of Chicago Press.
Mike Scott interviewed by John Healy. Disponibil on-line:
https://mikescottwaterboys.com/waterboysdiscs.php?releaseid=22&releasepageid=59 [consultat la data de 17.09.2021].
