Bătălia din Labirint

(1)

RICK RIORDAN

Bătălia din Labirint

(2)

Rick Riordan s-a născut la data de 5.06.1964, în Texas, Statele Unite ale Americii. Pasionat încă din copilărie de mitologie şi de lumile fantastice din romanele lui Tolkien, a publi cat prima po- vestire când avea 13 ani. Timp de 15 ani a predat limba engleză şi istoria, fi ind un profesor foarte apreciat.

A devenit celebru ca autor al seriei Percy Jackson şi Olimpienii, al cărei personaj principal – un băiat de 12 ani – descoperă, în zilele noastre, că este fi ul unui zeu. De acelaşi autor: seriile The Heroes of Olympus şi Cronicile familiei Kane (apărută la Editura Arthur).

(3)

R

ICK

R

IORDAN

Bătălia din Labirint

Traducere din engleză şi note de Alex Moldovan

(4)

Redactori: Mădălina Vasile, Iulia Pomagă Tehnoredactor: Angela Ardeleanu Coperta: Alexandru Daş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RIORDAN, RICK

Percy Jackson şi Olimpienii / Rick Riordan; trad. de Alex Moldovan; – Bucureşti: Editura Arthur, 2013

vol.

ISBN 978-606-8044-42-2

Vol. 4.: Bătălia din labirint. – 2014. – ISBN 978-606-8620-15-2 I. Moldovan, Alex (trad.)

821.111-31=135.1

Rick Riordan

Permission for this edition was arranged through the Nancy Gallt Literary Agency.

Editura Arthur este un imprint al Grupului Editorial Art.

(5)

Pentru Becky, care întotdeauna mă ghidează prin Labirint

(6)

(7)

7 



CAPITOLUL I



În care mă lupt cu o echipă de majorete

U

ltimul lucru pe care doream să-l fac în vacanţa de vară era să mai arunc în aer o şcoală. Dar, iată-mă luni de dimineaţă, în prima săptămână din iunie, în maşina mamei mele, în faţa Liceului Goode de pe Strada East, nr. 81.

Liceul Goode era într-o clădire mare, placată cu gre- sie, cu vedere spre East River. Câteva BMW-uri şi limuzi- ne Lincoln erau parcate în faţă. Uitându-mă la eleganta arcadă de piatră, mă întrebam cât timp îmi va lua să fi u dat afară şi de aici.

— Relaxează-te.

Mama nu părea relaxată.

— E doar un tur de orientare. Şi, nu uita, scumpule, asta e şcoala lui Paul. Deci, încearcă să nu... ştii tu.

— Să n-o distrug?

— Da.

Paul Blofi s, prietenul mamei mele, era în faţă, întâm- pinându-i pe viitorii elevi de clasa a noua care urcau treptele. Cu părul grizonant, haine din material de blugi şi geacă de piele, îmi amintea de un actor de televiziune, dar era un simplu profesor de limba engleză. Reuşise să-i convingă pe cei de la Liceul Goode să mă primească în clasa a noua, în ciuda faptului că fusesem dat afară din

(8)

R^ICK R^IORDAN

8 

toate şcolile la care mersesem vreodată. Încercasem să-l avertizez că nu-i o idee bună, dar n-a vrut să mă asculte.

M-am uitat la mama.

— Nu i-ai spus adevărul despre mine, nu-i aşa?

A început să bată agitată cu degetele în volan. Era îmbrăcată frumos, pentru un interviu de slujbă, cu cea mai bună rochie albastră şi pantofi cu toc înalt.

— M-am gândit să mai aşteptăm, a recunoscut ea.

— Ca să nu-l speriem.

— Sunt sigură că turul de orientare va decurge bine, Percy. E vorba de o singură dimineaţă.

— Super, am mormăit. Pot fi exmatriculat înainte de-a începe anul şcolar.

— Gândeşte pozitiv. Mâine pleci în tabără! După turul de orientare ai întâlnire...

— Nu e o întâlnire! am protestat. E vorba de Anna- beth, mamă. Doamne!

— Vine tocmai din tabără să te întâlnească.

— Păi, da.

— Mergeţi la fi lm.

— Da.

— Doar voi doi.

— Mamă!

A ridicat mâinile în semn că renunţă, dar vedeam că de-abia se abţine să nu zâmbească.

— Ai face bine să intri, scumpule. Ne vedem diseară.

Mă pregăteam să cobor din maşină, când am aruncat o privire spre treptele şcolii. Paul Blofi s întâmpina o fată cu părul roşcat şi creţ. Era îmbrăcată cu un tricou maro şi nişte blugi uzaţi, decoraţi cu desene făcute cu marke- rul. Când s-a întors i-am zărit chipul şi mi s-a zbârlit părul de pe braţe.

(9)

9 

— Percy? a întrebat mama. Ce s-a întâmplat?

— Ni-nimic, m-am bâlbâit. Şcoala are şi o intrare laterală?

— În josul străzii, pe dreapta. De ce?

— Ne vedem mai târziu.

Mama a dat să spună ceva, dar eu am coborât din maşină şi am luat-o la fugă, sperând că roşcata nu mă văzuse.

Ce căuta ea aici? Nici chiar eu nu puteam avea atâta ghinion.

Da, cum să nu. Eram pe cale să afl u că lucrurile puteau sta mult mai rău.

Încercarea de-a mă strecura nevăzut n-a prea reuşit.

Două majorete în uniforme violet şi alb stăteau la intrarea laterală aşteptând să asalteze boboci.

— Salut!

Mi-au zâmbit, şi m-am gândit că probabil era prima şi ultima oară când nişte majorete erau prietenoase cu mine.

Una era blondă şi avea ochi albaştri şi reci. Cealal- tă era afro-americană, cu părul cârlionţat negru, ca al Meduzei (şi credeţi-mă, ştiu ce vorbesc). Ambele fete aveau numele cusute cu litere cursive pe uniformă, dar, cu dislexia mea, cuvintele arătau ca nişte spaghete fără sens.

— Bine ai venit la Goode, a spus blonda. Îţi va plăcea la nebunie.

Dar în timp ce mă măsura din cap până în picioare, expresia ei spunea mai degrabă ceva de genul „Câh, cine-o mai fi şi ratatul ăsta?“.

Cealaltă fată s-a apropiat de mine inconfortabil de mult. Am citit numele de pe uniformă şi am desluşit cuvântul Kelli. Mirosea a trandafi ri şi a ceva ce-mi era

(10)

R^ICK R^IORDAN

10 

cunoscut de la lecţiile de călărie din tabără – mirosul de cai proaspăt spălaţi. Era un miros neobişnuit pentru o majoretă. Poate că avea un cal sau ceva. În orice caz, stătea atât de aproape, că aveam senzaţia că o să încerce să mă împingă în jos, pe trepte.

— Cum te cheamă, puiule?

— Puiule?

— Bobocule.

— Ăăă, Percy.

Fetele s-au uitat una la alta.

— O, Percy Jackson, a spus blonda. Te aşteptam.

Am simţit un fi or rece pe şira spinări. Blocau intrarea, zâmbind într-un mod nu foarte prietenos. Mâna mi-a alunecat instinctiv spre buzunar, acolo unde îmi ţineam pixul letal, Anaklusmos.

Apoi, din clădire s-a auzit o altă voce:

— Percy?

Era Paul Blofi s, afl at undeva pe hol. Nu mai fusesem niciodată atât de bucuros să-i aud vocea.

Majoretele s-au retras. Eram atât de nerăbdător să scap de ele, că din greşeală am lovit-o pe Kelli cu genun- chiul în coapsă.

S-a auzit un clinchet.

Piciorul ei a scos un sunet gol, metalic, de parcă tocmai aş fi lovit un catarg.

— Au, a mormăit ea. Ai grijă, puiule.

M-am uitat în jos, dar piciorul arăta normal. Eram prea speriat ca să mai pun întrebări. M-am repezit pe hol, iar majoretele au izbucnit în râs în spatele meu.

— Aici erai! mi-a spus Paul. Bine ai venit la Goode!

— Hei, Paul, ăăă, domnule Blofi s.

M-am uitat în spate, dar ciudatele majorete dispăruseră.

— Percy, arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă.

(11)

11 

— Da, ăăă...

Paul m-a bătut pe spate.

— Ascultă, ştiu că eşti neliniştit, dar nu-ţi face griji.

Avem o mulţime de copii cu defi cit de atenţie şi dislexie.

Profesorii ştiu cum să-i ajute.

Aproape că mi-a venit să râd. Ce bine-ar fi fost ca defi citul de atenţie şi dislexia să fi e cele mai mari griji ale mele. Mă rog, ştiu că Paul doar încerca să mă ajute, dar dacă i-aş fi spus adevărul despre mine, fi e m-ar fi crezut nebun, fi e ar fi luat-o la goană ţipând. Majoretele alea, de exemplu. Ceva nu era în regulă cu ele...

Apoi m-am uitat pe hol şi mi-am amintit că mai am o problemă. Fata roşcată pe care-o văzusem pe scările din faţă tocmai apărea pe intrarea principală.

„Nu mă observa“, m-am rugat.

M-a observat. A făcut ochii mari.

— Unde se ţine turul de orientare? l-am întrebat pe Paul.

— În sala de sport. Pe aici. Dar…

— La revedere.

— Percy? m-a strigat, dar eu o luasem deja la picior.

Am crezut c-am scăpat de ea.

O mulţime de copii se îndreptau spre sala de sport şi, în scurt timp, eram doar unul dintre cei trei sute de puşti de paisprezece ani care se înghesuiau în tribune.

O fanfară cânta fals un cântec de luptă care suna de parcă cineva ar fi lovit un sac plin de pisici cu o bâtă metalică de baseball. Nişte puşti mai mari, probabil membri în consiliul elevilor, stăteau în faţă şi prezentau uniforma şcolară de la Goode cu un aer de „Hei, suntem cei mai tari“. Profesorii se învârteau de colo-colo, zâm- bind şi dând mâna cu elevii. Pereţii sălii de sport erau

(12)

R^ICK R^IORDAN

12 

tapetaţi cu afi şe mari în violet şi alb, pe care scria BUN VENIT VIITORILOR BOBOCI, GOODE E GROZAV, SUNTEM O MARE FAMILIE şi o grămadă de alte sloganuri opti- miste care-mi făceau greaţă.

Nici ceilalţi boboci nu păreau încântaţi să fi e aici. Adi- că, nu e super să vii la turul de orientare în iunie, când şcoala începe abia în septembrie. Dar la Liceul Goode

„Ne pregătim din timp pentru performanţă!“ Cel puţin aşa scria în broşură.

Fanfara s-a oprit din cântat. Un tip într-un costum cu dungi a venit la microfon şi a început să vorbească, dar sala de sport avea un ecou atât de puternic, că n-aveam nici cea mai vagă idee ce spune. Ar fi putut la fel de bine să facă gargară.

Cineva m-a apucat de umăr:

— Ce faci aici?

Era ea: coşmarul meu roşcat.

— Rachel Elizabeth Dare, am spus.

I-a picat faţa de parcă nu i-ar fi venit să creadă c-am avut tupeul să-mi amintesc numele ei.

— Iar tu eşti Percy şi nu mai ştiu cum. Nu ţi-am reţinut numele complet anul trecut în decembrie, când ai încercat să mă omori.

— Uite, eu n-am fost… n-am vrut… Ce faci aici?

— La fel ca tine, cred. Turul de orientare.

— Locuieşti în New York?

— Dar ce, credeai că locuiesc la Barajul Hoover?

Nu-mi pusesem problema asta. Ori de câte ori mă gândisem la ea (şi nu spun că m-am gândit cu adevărat la ea; pur şi simplu, mi-am amintit de ea, din când în când, bine?), îmi închipuisem că locuieşte în zona Bara- jului Hoover, pentru că acolo o cunoscusem. Petrecusem poate zece minute împreună, timp în care aproape că o

(13)

13 

lovisem cu sabia din greşeală, îmi salvase viaţa şi fugi- sem urmărit de o gaşcă de maşini ucigaşe supranaturale.

O întâlnire întâmplătoare tipică, nu credeţi?

Un tip din spate ne-a şoptit:

— Hei, tăceţi. Vorbesc majoretele!

— Salut, prieteni! a spus o fată în microfon.

Era blonda pe care o văzusem la intrare.

— Numele meu e Tammi, iar ea e Kelli.

Kelli a făcut roata.

Lângă mine, Rachel a icnit de parcă cineva ar fi înţe- pat-o cu un ac. Câţiva copii s-au uitat spre ea şi au chicotit, dar Rachel le privea pe majorete cu groază. Tammi n-a părut să observe întreruperea. A început să vorbeas- că despre toate lucrurile minunate pe care le puteam face în primul nostru an.

— Fugi, mi-a spus Rachel. Acum.

— De ce?

Rachel nu mi-a oferit nicio explicaţie. Şi-a croit drum spre marginea tribunei, ignorând profesorii încruntaţi şi copiii care protestau în timp ce ea îi călca pe picioare.

Am ezitat. Tammi ne explica cum ne vom împărţi în grupuri mici şi vom face turul şcolii. Kelli m-a privit în ochi şi mi-a zâmbit amuzată, de parcă aştepta să vadă ce voi face. Nu era o idee bună să plec chiar acum. Paul Blofi s era acolo, cu ceilalţi profesori. S-ar fi întrebat care-i problema.

Apoi m-am gândit la Rachel Elizabeth Dare şi la înde- mânarea ieşită din comun de care dăduse dovadă iarna trecută la Barajul Hoover. Reuşise să vadă un grup de agenţi de pază care nu erau de fapt agenţi de pază, care nu erau nici măcar oameni. Cu inima bătându-mi nebu- neşte, m-am ridicat şi am ieşit după ea din sala de sport.

(14)

R^ICK R^IORDAN

14 

Am găsit-o pe Rachel în camera orchestrei. Se ascun- dea în spatele tobei mari, în secţiunea percuţie.

— Treci încoace! a spus. Apleacă-te!

Mi se părea destul de prostesc să mă ascund în spatele unui set de bongosuri, dar m-am ghemuit lângă ea.

— Te-au urmărit? a întrebat Rachel.

— Majoretele?

A dat din cap neliniştită.

— Nu cred, am spus. Ce-i cu ele? Ce-ai văzut?

În ochii ei verzi se citea frica. Pe faţă avea pistrui care-mi aminteau de constelaţii. Pe tricoul ei maroniu scria HARVARD ART DEPT.

— Nu... n-o să mă crezi.

— Ba da, i-am promis. Ştiu că poţi vedea prin Ceaţă.

— Prin ce?

— Prin Ceaţă. Este... cum să-ţi spun, e ca un văl care ascunde felul în care sunt, de fapt, lucrurile. Unii muritori au abilitatea înnăscută de-a vedea prin ea. Ca tine.

M-a studiat cu atenţie.

— Asta ai spus şi la Barajul Hoover. M-ai numit muritoare. De parcă tu n-ai fi muritor.

Îmi venea să lovesc un bongos. Ce era în capul meu?

N-aş fi putut să-i explic. Nici n-avea rost să încerc.

— Spune-mi, m-a implorat. Tu ştii ce înseamnă toate lucrurile sinistre pe care le văd?

— Uite, o să ţi se pară ciudat. Ştii ceva despre miturile greceşti?

— Despre Minotaur şi Hidra şi toate celelalte?

— Da, dar încearcă să nu rosteşti numele astea în preajma mea, bine?

— Şi despre Furii, a spus ea, încălzindu-se. Şi nimfe şi...

— Bine!

(15)

15 

M-am uitat împrejur, în camera orchestrei, convins că Rachel va face să apară din pereţi o sumedenie de scârbo- şenii însetate de sânge, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe hol am auzit o mulţime de copii ieşind din sala de sport. Înce- peau tururile. N-aveam prea mult timp pentru discuţii.

— Toţi monştrii aceia, i-am spus, toţi zeii greci – sunt adevăraţi.

— Am ştiut eu!

M-aş fi simţit mai bine dacă m-ar fi făcut mincinos, dar parcă tocmai îi confi rmasem cele mai sumbre pre- simţiri.

— Nu ştii cât de greu mi-a fost, a spus. Sunt ani de când cred că sunt pe cale să-mi pierd minţile. N-am putut spune nimănui. N-am putut...

Şi-a mijit ochii.

— Stai aşa. Cine eşti tu? Vreau să spun, cu adevărat?

— Nu sunt un monstru.

— Ei bine, asta ştiu. Aş fi văzut. Tu arăţi ca... tine.

Dar nu eşti om, nu-i aşa?

Am înghiţit cu greu. Chiar dacă avusesem trei ani să mă obişnuiesc cu ceea ce eram, nu mai vorbisem despre asta cu vreun muritor de rând – vreau să spun, în afară de mama, dar ea deja ştia. Nu ştiu de ce, dar am riscat.

— Sunt semizeu, am spus. Sunt doar pe jumătate om.

— Şi jumătate ce?

Chiar atunci Tammi şi Kelli au intrat în camera orchestrei. Uşile s-au trântit în urma lor.

— Aici erai, Percy Jackson, a spus Tammi. E timpul pentru turul tău de orientare.

— Sunt sinistre! a bolborosit Rachel.

Tammi şi Kelli încă purtau costumele de majorete violet cu alb şi aveau în mâini pompoanele de la ceremonie.

(16)

R^ICK R^IORDAN

16 

— Cum arată în realitate? am întrebat, dar Rachel era prea şocată pentru a răspunde.

— O, pe ea las-o în pace.

Tammi mi-a zâmbit luminos şi s-a îndreptat spre noi.

Kelli a rămas la uşă, blocându-ne ieşirea.

Eram prinşi în capcană. Ştiam că trebuia să luptăm ca să scăpăm, dar zâmbetul lui Tammi era atât de orbitor, că m-a zăpăcit. Ochii ei albaştri erau frumoşi, iar felul cum îi cădea părul pe umeri...

— Percy, m-a avertizat Rachel.

Am spus ceva foarte inteligent: „Hăă?“

Tammi se apropia. A ridicat pompoanele.

— Percy! a strigat Rachel şi vocea ei părea să vină de foarte departe. Revino-ţi!

Am făcut un mare efort de voinţă, dar am scos pixul din buzunar şi i-am desfăcut capacul. Anaklusmos s-a transformat într-o sabie de bronz lungă de trei metri a cărei lamă aurie strălucea slab. Zâmbetul lui Tammi s-a transformat în rânjet.

— O, haide, a protestat. N-ai nevoie de asta. Ce zici de un sărut, mai bine?

Mirosea a trandafi ri şi a blană de animal – un miros ciudat, dar cumva îmbătător.

Rachel m-a pişcat tare de braţ.

— Percy, vrea să te muşte! Uită-te la ea!

— E pur şi simplu geloasă.

Tammi a privit-o pe Kelli.

— Îmi dai voie, stăpână?

Kelli încă bloca uşa, lingându-se cu poftă pe buze.

— Dă-i drumul, Tammi. Te descurci perfect.

Tammi a mai făcut un pas în faţă, dar i-am pus sabia în piept.

— Înapoi.

(17)

17 

A mârâit.

— Boboci, a spus dezgustată. Asta e şcoala noastră, semizeule. Mâncăm pe cine vrem!

Apoi a început să se transforme. Culoarea i s-a scurs de pe chip şi din braţe. Pielea i s-a făcut ca de cretă, iar ochii roşii. Dinţii i s-au transformat în colţi.

— Un vampir! am bâlbâit.

Apoi i-am observat picioarele. Sub fusta de majoretă, piciorul stâng era maroniu şi păros, şi avea o copită de măgar. Piciorul drept avea formă de picior uman, dar era din bronz.

— Ăăă, un vampir cu...

— Nu te lega de picioarele mele! a izbucnit Tammi.

E nepoliticos să-ţi baţi joc de ceilalţi!

A înaintat pe picioarele ei ciudate, care nu se potri- veau unul cu celălalt. Arăta foarte bizar, mai ales şi cu pompoanele pe care le căra după ea, dar nu-mi venea să râd – nu când îi vedeam ochii roşii şi colţii ascuţiţi.

— Vampir, ai zis? a râs Kelli. Legenda aceea pros- tească a pornit de la noi, prostule. Noi suntem empuse, slujitoarele lui Hecate.

— Mmmm.

Tammi s-a apropiat şi mai mult.

— Am apărut prin magie neagră, ne tragem din ani- male, bronz şi fantome! Trăim ca să ne hrănim cu sân- gele bărbaţilor tineri. Acum vino şi sărută-mă!

Şi-a dezvelit colţii. Eram atât de paralizat, că nu puteam să mişc, dar Rachel i-a aruncat o tobă în cap.

Demonul a şuierat şi a azvârlit toba cât colo. Aceasta s-a rostogolit pe culoarul dintre suporturile pentru partituri, iar arcurile tobei au zornăit. Rachel a aruncat un xilofon, dar demonul l-a dat şi pe acesta la o parte.

(18)

R^ICK R^IORDAN

18 

— De obicei, nu ucid fete, a mormăit Tammi. Dar pentru tine, muritoareo, voi face o excepţie. Ai vederea un pic cam prea bună!

S-a repezit la Rachel.

— Nu! am strigat şi am lovit cu Anaklusmos.

Tammi a încercat să se ferească, dar i-am străpuns uniforma de majoretă şi, cu un geamăt sinistru, a explodat, acoperind-o pe Rachel cu praf.

Rachel a tuşit. Arăta de parcă cineva i-ar fi turnat în cap un sac de făină.

— Greţos!

— Asta se întâmplă cu monştrii, am spus. Îmi pare rău.

— Mi-ai ucis ucenica! a strigat Kelli. Trebuie să înveţi ce înseamnă spirit colegial, semizeule!

Apoi a început să se modifi ce. Părul ei aspru s-a transformat în fl ăcări pâlpâitoare. Ochii i s-au înroşit. I-au crescut colţi. S-a năpustit spre noi, şontâcăind pe podea cu piciorul de alamă şi cel copitat.

— Eu sunt empusa senioară, a mârâit. N-am fost învinsă de vreun erou de o mie de ani.

— Da? am spus. Atunci ţi-a venit timpul!

Kelli era mult mai rapidă decât Tammi. A evitat prima mea lovitură şi s-a rostogolit în secţiunea de ală- muri, răsturnând un rând de tromboane cu un zgomot infernal. Rachel s-a dat la o parte. M-am aşezat între ea şi empusă. Kelli ne dădea târcoale, uitându-se când la sabie, când la mine.

— O săbiuţă simpatică, a spus. Ce păcat că stă între noi.

Corpul îi pâlpâia – era ba un demon, ba o majoretă frumoasă. Am încercat să nu-mi pierd concentrarea, dar eram foarte zăpăcit.

(19)

19 

— Dragul de tine, a chicotit Kelli. Nici măcar nu înţe- legi ce se întâmplă, nu-i aşa? În curând, mica voastră tabără va fi în fl ăcări, prietenii tăi vor fi sclavii Stăpânu- lui timpului, iar tu nu poţi face nimic să opreşti asta. Ar fi un gest milostiv să te omor acum, înainte să trebuiască să fi i martor la aşa ceva.

Se auzeau voci pe hol. Se apropia un grup de elevi. Un bărbat spunea ceva despre cifrul de la vestiare.

Ochii empusei s-au luminat.

— Excelent! Vom avea companie!

A înhăţat o tubă şi a aruncat-o spre mine. Rachel şi cu mine ne-am ferit. Tuba ne-a trecut pe deasupra capetelor şi a ieşit prin fereastră.

Vocile de pe hol s-au stins.

— Percy! a strigat Kelli, prefăcându-se speriată, de ce-ai aruncat aia?

Am fost prea surprins ca să răspund. Kelli a apucat un suport de partituri şi a dărâmat cu el un şir de clari- nete şi fl uiere. Scaunele şi instrumentele muzicale s-au prăbuşit pe jos.

— Termină! am spus.

Pe hol se auzea tropăitul oamenilor care se îndreptau spre noi.

— E timpul să-i întâmpinăm pe oaspeţii noştri!

Kelli şi-a dezvelit colţii şi a fugit spre uşă. M-am repezit după ea cu sabia în mână. Trebuia s-o împiedic să-i rănească pe muritori.

— Percy, nu! a strigat Rachel.

Dar nu mi-am dat seama ce urmărea Kelli până când a fost prea târziu.

Kelli a deschis larg uşile. Paul Blofi s şi câţiva boboci au făcut un pas în spate şocaţi. Am ridicat sabia.

(20)

R^ICK R^IORDAN

20 

În ultima secundă, empusa s-a întors spre mine ca o victimă neputincioasă.

— O, nu, te rog! a strigat.

N-am mai putut opri lovitura sabiei. Pornise deja.

Chiar înainte ca bronzul celest s-o lovească, Kelli a explodat ca un cocktail Molotov. Limbi de foc au acoperit totul în jur. Nu mai văzusem vreun monstru care să facă aşa ceva, dar n-aveam timp să-mi bat capul cu asta. Am revenit în camera orchestrei în timp ce fl ăcările înghiţeau uşa.

— Percy?

Paul Blofi s părea complet uluit, privindu-mă prin per- deaua de foc.

— Ce-ai făcut?

Copiii au început să ţipe şi au luat-o la fugă pe hol.

Alarma de incendiu urla. Aspersoarele de pe tavan prin- seseră viaţă.

În tot acel haos, Rachel m-a tras de mânecă.

— Trebuie să pleci de-aici!

Avea dreptate. Şcoala era în fl ăcări şi urma să fi u tras la răspundere. Muritorii nu puteau vedea bine prin Ceaţă. Din punctul lor de vedere, tocmai atacasem o majoretă neajutorată în faţa unui grup de martori.

Nu puteam nicicum să explic asta. M-am îndepărtat de Paul şi m-am îndreptat în grabă spre fereastra spartă din camera orchestrei.

Am ţâşnit de pe alee pe Strada East, nr. 81 şi am dat nas în nas cu Annabeth.

— Hei, ai terminat mai devreme!

A izbucnit în râs, prinzându-mă de umeri ca să nu mă rostogolesc în stradă.

— Uită-te pe unde mergi, Creier umplut cu alge.

(21)

21 

Pentru o fracţiune de secundă, a fost într-o dispoziţie bună şi totul a fost bine. Era îmbrăcată cu blugi, un tricou portocaliu din tabără şi colierul cu mărgele din argilă. Avea părul blond prins în coadă. Ochii îi stră- luceau. Părea gata să meargă la un fi lm şi să petrecem după-amiaza distrându-ne împreună.

Apoi Rachel Elizabeth Dare, încă acoperită cu praf de monstru, s-a năpustit dinspre alee, strigând:

— Percy, aşteaptă-mă!

Lui Annabeth i-a pierit zâmbetul. S-a uitat la Rachel, apoi la şcoală. De-abia atunci a părut să observe fumul negru şi sunetul alarmelor de incendiu.

S-a încruntat la mine.

— Ce-ai mai făcut de data asta? Şi ea cine e?

— O, Rachel, Annabeth. Annabeth, Rachel. Ăăă, e o prietenă, cred.

Nu prea ştiam cum s-o numesc pe Rachel. Adică, de-abia o cunoşteam, dar după ce fuseserăm împreună în două situaţii de viaţă şi de moarte, nu puteam s-o ignor pur şi simplu.

— Bună, a spus Rachel.

Apoi s-a întors spre mine.

— Ai intrat într-un bucluc cât casa. Şi încă îmi eşti dator cu o explicaţie!

Sirenele maşinilor de poliţie s-au auzit pe Strada FDR.

— Percy, a spus Annabeth cu răceală. Ar trebui să mergem.

— Vreau să ştiu mai multe despre semizei, a insistat Rachel. Şi despre monştri. Şi chestiile astea despre zei.

M-a apucat de braţ, a scos un marker permanent şi mi-a scris pe mână un număr de telefon.

— O să mă suni şi o să-mi explici, bine? Îmi datorezi asta. Acum, du-te.

(22)

R^ICK R^IORDAN

22 

— Dar…

— O să inventez eu ceva, a spus Rachel. O să le spun că n-a fost vina ta. Du-te odată!

A fugit înapoi spre şcoală, lăsându-ne pe Annabeth şi pe mine în stradă.

Annabeth m-a privit o clipă. Apoi s-a întors şi a plecat.

— Hei! am alergat după ea. Au fost două empuse, am încercat să-i explic. Erau majorete, înţelegi, şi au spus că tabăra urmează să ardă şi…

— I-ai spus unei fete muritoare despre semizei?

— Poate vedea prin Ceaţă. A văzut monştrii înaintea mea.

— Aşa că i-ai spus adevărul.

— M-a recunoscut de la Barajul Hoover, aşa că...

— V-aţi mai întâlnit?

— Ăăă, iarna trecută. Dar, serios, de-abia o cunosc.

— E destul de drăguţă.

— Nu… nu m-am gândit la asta.

Annabeth continua să meargă spre York Avenue.

— O să mă descurc cu cei de la şcoală, i-am promis, nerăbdător să schimb subiectul. Serios, o să fi e bine.

Annabeth nici nu s-a uitat la mine.

— Cred că s-a zis cu după-amiaza noastră. Ar trebui să ne cărăm de-aici, acum că te caută poliţia.

În spatele nostru, din clădirea Liceului Goode ieşea fum. În rotocoalele întunecate de cenuşă, mi s-a părut că zăresc o faţă – un demon cu ochii roşii care râdea de mine.

„În curând, mica voastră tabără va fi în fl ăcări“, spu- sese Kelli. „Prietenii tăi vor fi sclavii Stăpânului timpului.“

— Ai dreptate, i-am spus lui Annabeth cu inima grea.

Trebuie să mergem în Tabăra Semizeilor. Acum.