AMT, vol II, nr. 1, 2012, pag. 131
MANAGEMENTUL CURATIV CELIOSCOPIC ÎN DEFECTELE PARIETALE INGHINALE – OBIECTIVE, PRINCIPII, TEHNICĂ,
COMPLICAŢII
A. R. STOIAN
1, M. POPESCU
2, A. GHIŢUICĂ
3, AURELIA MIHAELA SANDU
4, V. T.GRIGOREAN
51,2Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti, 2Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, 3Spitalul Militar de Urgenţă Cluj-Napoca,
4Spitalul Clinic de Urgenţă “Bagdasar-Arseni” Bucureşti
Cuvinte cheie: hernie inghinală, chirurgie laparoscopică, management curativ celioscopic
Rezumat: Defectele parietale primare sau recidivate sunt în principal leziuni benigne, dar prin tendinţa crescută la agravare, complicaţii şi recidivă necesită întotdeauna tratament chirurgical. Ocupând locul al doilea după apendicectomie şi reprezentând între 10-15% din activitatea unui serviciu de chirurgie generală după diferiţi autori, numărul acestora este în creştere proporţional cu creşterea duratei medii de viaţă, cu dezvoltarea tehnologică şi cu posibilitatea crescută de a beneficia de servicii medicale specializate. Managementul celioscopic al herniilor inghinale respectă principiile chirurgiei clasice, dar abordul minim invaziv, costurile reduse şi reintegrarea socio-profesională rapidă au dus la extinderea şi perfecţionarea acestor procedee. De la procedee simple, de umplere a defectului parietal, până la tehnicile complexe actuale, perfecţionarea acestor metode s-a făcut de-a lungul a trei decenii, în momentul de faţă considerându-se că s-a ajuns la vârful piramidei în ceea ce priveşte tehnica laparoscopică. Articolul de faţă încearcă, printr-un review al literaturii de specialitate, să stabilească abordul optim, fezabilitatea procedeului, tehnica şi, nu în ultimul rând să prezinte complicaţiile imediate şi la distanţă ce pot apărea când se alege chirurgia laparoscopică în cazul herniilor inghinale.
Keywords: inguinal hernia, laparoscopic surgery, celioscopic curative management
Abstract: Primary or incisional parietal defects are benign lesions, but their disposition to complications and recurrences always need surgical treatment. On the 2nd place, after apendicectomy and representing between 10% and 15% from a general surgery department activity, the number of these defects is increasing proportionally to the medium life expectancy, technological progress and high addressability of the specialized medical services. Laparoscopic management of the inguinal hernias goes to the same principles of the classical techniques, but the minimal invasively approach, lower costs, short hospitalization and overall recovery of the patient, lead to the extension and improvement of these laparoscopic procedures. From the simple procedures, such as the “plug and patch” technique to the now-a-days extended and complex ones the improvement of these methods has been made along three decades, and now it is unanimously accepted that the laparoscopic treatment of these defects is higher than ever. The present article, based on a review of specialized literature, aims at establisging the optimal approach, the feasibility of these procedures, the technique and last, but not least, the immediate and remote complications that may occur when the laparoscopic surgery is the treatment of choice in inguinal hernias.
1Autor Corespondent: A.R. Stoian, Clinica de Chirurgie Generală, Spitalul Clinic de Urgenţă “Bagdasar-Arseni”, Şos. Berceni, 10-12, sector 4 Bucureşti, 041915, România, e-mail: [email protected], tel +40-744.284.568
Articol intrat în redacţie în 28.10.2011 şi acceptat spre publicare în 16.01.2012 ACTA MEDICA TRANSILVANICA Martie 2012; 2(1)131-135
În 1982, Ger a realizat închiderea orificiului inghinal profund pe cale laparoscopică folosind un stapler improvizat, motiv pentru care este considerat promotor al curei laparoscopice a herniei inghinale la om. În 1989, Bogojavalenski descrie pentru prima dată conceptul herniorafiei laparoscopice prin introducerea unei meşe rulate în sacul unei hernii indirecte, urmată de sutura orificiului inghinal profund. În 1990, Popp foloseşte o proteză din duramater, de 4/5 cm, pe care o suturează cu catgut la peritoneu, peste defectul parietal.
În 1991, Schultz a introdus o meşă de polipropilenă rulată sub formă de ţigară, cu care a umplut defectul parietal, peste care a plasat properitoneal o meşă de 3/5 cm, apoi a închis peritoneul cu clipuri (tehnica „plug and patch”). Fitzgibbons, în 1990, foloseşte o proteză de polipropilenă fixată cu staplerul la peritoneul orificiului inghinal intern (intraperitoneal onlay mesh-IPOM). S-a demonstrat ulterior că proteza poate aluneca şi poate contacta aderenţe cu viscerele intraabdominale, motiv
pentru care s-a ajuns la abordul transabdominal properitoneal- TAPP, aplicat, în 1992, de McKernan şi de M. Arregui. Tehnica extraperitoneală-TEP propusă în 1990, a intrat în practică mai târziu, odată cu descoperirea trocarului cu balonaş disector. (1)
Obiectivele curei laparoscopice a herniilor inghinale sunt similare cu cele din tehnica clasică - disecţia sacului şi protezarea peretelui posterior pentru a evita recidivele. Cea mai utilizată tehnică la ora actuală este tehnica transabdominală properitoneală-TAPP. (2) Plasa utilizată, preferabil din polipropilenă (rigidă), are minim 5/10 cm şi va acoperi toate zonele cu potenţial herniar: medial 1 cm din muşchiul drept abdominal, inferior şi medial 1 cm sub pubis, superior la 2 cm de linia arcuată şi lateral atinge spina iliacă anterosuperioară.
Pentru herniile bilaterale, plasa va avea 7/25 cm.
Principiile tratamentului laparoscopic sunt similare cu cele din tehnica clasică: cale de abord convenabilă, identificarea precisă a elementelor anatomice, rezecţia lipomului presacular, adaptarea tehnicii la tipul de hernie şi fiecărui bolnav în parte.
Tehnica total extraperitoneală (TEP)
Această tehnică începe cu o incizie subombilicală, paramediană şi transversală de 2 cm, care să permită disocierea ţesutului subcutanat şi incizarea foiţei anterioare a tecii muşchiului drept abdominal. Apoi se retractă lateral muşchiul şi se pătrunde digital posterior de acesta, pentru a creea spaţiu de inserţie a trocarului cu balon şi vârf bont, alunecând pe faţa anterioară a foiţei posterioare a tecii dreptului abdominal, până în momentul atingerii simfizei pubiene. După ce s-a controlat, prin palpare transparietală, distensia balonului, se retrage mandrenul cu vârf bont şi se introduce camera cu înclinaţie la 30°. Pentru a obţine o disociere durabilă a spaţiului properitoneal, se recomandă lăsarea pe loc cel puţin 3-4 minute a balonului umflat, şi apoi se înlocuieşte trocarul cu altul care dispune de un balon distal cu o capacitate de 30 ml.
Ruptura peritoneului în cursul acestor manevre, obligă la conversia la TAPP dacă nu se reuşeşte sutura breşei. Pacienţii cu antecedente chirurgicale prin laparotomie subombilicală, prezintă riscul de lezare viscerală prin tensiunea exercitată pe eventualele aderenţe viscero-parietale. Spre deosebire de laparotomia pubo-subombilicală, incizia Pfannenstiel nu incomodează abordul unilateral, dar poate complica TEP bilaterală. Astfel etanşeizat, spaţiul obţinut poate fi insuflat.
Dacă în cursul manevrelor se produce o breşă în peritoneu se poate tenta evacuarea pneumoperitoneului cu un ac Veress sau cu cateter de plastic introdus intraperitoneal.
O variantă mai laborioasă a TEP este tehnica Dulucq care începe prin introducerea acului Veress suprapubian, cu perforarea tecii dreptului abdominal şi a fasciei transversalis, ajungându-se până în spaţiul Retzius, unde se insuflă aproximativ 1 litru de gaz. Apoi, se efectuează o incizie subombilicală, prin care se introduce trocarul pătrunzându-se în spaţiul lui Retzius, prin străpungerea muşchiului drept abdominal. Prin introducerea unei camere de 0° se verifică poziţia corectă în planul de clivaj, continuând disecţia prin mişcări laterale ale camerei şi după obţinerea unui spaţiu suficient se insuflă CO2. Al doilea trocar se introduce la jumătatea spaţiului ombilico-pubian, pe linia mediană în cazul herniilor bilaterale şi paramedian contralateral faţă de o hernie unilaterală. Manevra de disecţie a sacului herniar de pe funiculul spermatic este identică cu cea de la TAPP lăsându-se apoi eversat. Doar în cazul unei hernii inghino-scrotale, sacul se ligaturează proximal după care va fi rezecat.
Dispoziţia plasei este identică cu cea din TAPP, dar dacă se alege dispunerea fără fixare, marginile protezei trebuie să depăşească cu cel puţin 2 cm limitele defectului parietal.
Prezenţa unor hernii directe bilaterale, voluminoase, cu o lăţime redusă a muşchiului drept abdominal, obligă fixarea lor la ligamentul Cooper. (3-13)
Tehnica transabdominală properitoneală (TAPP)
TAPP presupune incizia peritoneului în dreptul fosetelor inghinale, disecţia elementelor anatomice regionale, poziţionarea şi fixarea plasei şi închiderea peritoneului.
Incizia peritoneului va începe transversal la 1-3 cm superior de orificiul inghinal profund şi se întinde medial până la plica ombilicală medială, fără interceptarea acesteia.
Disecţia completă a spaţiului properitoneal cu îndepărtarea ţesutului adipos de pe marginea inferioară a muşchiului transvers, de pe ligamentul Cooper, tractul ilio- pubian, precum şi a vaselor epigastrice.
Prepararea sacului herniar al herniei oblice externe, directe şi femurale se face de obicei prin disecţie boantă, separând şi disecând lipomul preherniar ce însoţeşte frecvent sacul. Trebuie evidenţiată şi porţiunea tractului ilio-pubic situată lateral de funiculul spermatic, deoarece acesta este unul din punctele de sprijin în cazul calibrării prin sutură a orificiului
inghinal profund.
Închiderea breşei herniare este considerată o manevră indispensabilă, care presupune alegerea unui tip de plasă corespunzător, ca dimensiune şi material, pentru diametrul acesteia, suturată cu un fir monofilament, de grosime 0.
Închiderea orificiului inghinal profund se face lateral de funiculul spermatic, prin suturarea muşchiului tranvers la tractul ilio-pubic, iar breşele din aria trigonului Hesselbach, a herniilor directe, se închid prin suturarea marginii inferioare a muşchiului transvers la tractul ilio-pubic sau la ligamentul Cooper. Mai ales în cazul herniilor directe este utilă suturarea fasciei transversalis în X, deoarece tensiunea este în general mai mare. (6-8, 14-17)
Se introduce plasa în câmpul operator, iar apoi este introdus aplicatorul de clipuri, care permite o fixare bilaterală.
Cercetări experimentale demonstrează că rezistenţa fixării creşte cu numărul de clipuri şi este semnificativ mai mare după două luni datorită colagenului depus. Proteza se aplică pe ligamentul Cooper, pe tractul ilio-pubic medial de vasele iliace, pe marginea laterală a muşchiului drept şi pe marginea inferioară a muşchiului transvers. Nu se aplică sub nici un motiv agrafe în triunghiul delimitat de ductul deferent şi vasele spermatice datorită pericolului major de lezare a vaselor iliace şi nici sub tractul ilio-pubic, lateral de funiculul spermatic, deoarece se pătrunde în aria triunghiului durerii, prin care trec nervul genito- femural şi cutanat femural lateral. (3-5, 6, 18-21)
La final se practică drenajul cavităţii prin plasarea unui tub de dren, introdus printr-o incizie minimă, care coboară pe lângă vasele epigastrice, până în punctul cel mai decliv.
Închiderea peritoneului este necesară pentru a evita contactul direct al plasei cu ansele intestinale, aceasta putându- se face cu agrafe sau prin sutură continuă terminată cu nod intracorporeal sau blocat la capete prin clipuri. (3-5, 6-8, 14-17)
Aplicarea intraperitoneală a plasei (IPOM) Această metodă are avantajul vitezei şi aparentei simplităţi, în linii mari fiind la fel cu TAPP, doar că fixarea se va face fără disecţia peritoneului de pe fascia transversalis.
Principalul dezavantaj este contactul direct al plasei cu viscerele abdominale, care predispune la apariţia aderenţelor. (3-6, 22-25)
Tehnica near-total-extraperitoneal
Începe prin introducerea intraperitoneal, supraombilical a unui trocar, după care se pătrunde, prin disecţie cu o pensă Pean, la 1 cm superior de punctul McBurney, până la nivelul peritoneului, iar apoi se introduce, în spaţiul properitoneal astfel creat, un trocar bont de 10-11 mm.
Peritoneul de pe planul vaselor epigastrice se disecă cu o pensă, prin mişcări de lateralitate, până la nivelul simfizei pubiene, cuplându-se apoi insuflaţia la o presiune de 15 mmHg. La fel se va proceda şi pe partea contralaterală, iar printr-un trocar de 10- 11 mm, introdus subombilical în spaţiul properitoneal, se completează disecţia utilizând camera, aplicând în continuare aceeaşi tehnică de la TEP. (3-5, 6, 9-13, 22)
Tehnica „plug & patch”: Constă în introducerea unui sul de prolen în orificiul herniar, peste care se aplică o plasă de dimensiuni reduse 5/5 cm. Actualmente, tehnica plug & patch a fost abandonată datorită recidivelor frecvente în primul an, dar are meritul de a fi dus la perfecţionarea TAPP. (3-6, 22, 26)
Cura deschisă a herniei inghinale asistată laparoscopic
Permite aplicarea unei tehnici asemănătoare procedeului Lichtenstein, dar cu o incizie de doar 2 cm la tegument prin care se introduce un laparolift şi un telescop de 5 mm. Datorită spaţiului de manevrabilitate redus, fixarea plasei se va face cu agrafe. (3-5, 22, 28)
Hernioplastia laparoscopică versus hernioplastia deschisă
Deşi procedeele chirurgicale laparoscopice ale herniei inghinale sunt aplicate cu succes în numeroase centre, acestea
AMT, vol II, nr. 1, 2012, pag. 133 nu sunt unanim acceptate. Unul din motivele cele mai
importante este accesibilitatea tehnicilor clasice şi gradul de acceptare al pacienţilor pentru aceste metode. Pentru a putea recomanda în mod expres o tehnică laparoscopică, aceasta trebuie să se fi dovedit superioară celor clasice, însă majoritatea studiilor clinice publicate până la ora acutală, nu au putut confirma acest fapt.
Dintre procedeele expuse mai sus, TAPP este cel mai frecvent utilizat în clinicile de chirurgie, datorită complicaţiilor postoperatorii scăzute. Principalul dezavantaj al metodei este pătrunderea în cavitatea peritoneală, cu riscul lezării viscerelor.
Acest aspect însă este mult diminuat în TEP. Abordul properitoneal are rezultate comparabile cu TAPP, iar în ceea ce priveşte recidivele totodată fiind grevat de complicaţiile acestuia, necesitând însă o dotare tehnică superioară. IPOM şi tehnica „Plug & Patch” au fost abandonate datorită incidenţei crescute a recidivelor.
Din punctul de vedere al frecvenţei complicaţiilor apărute la cura laparoscopică faţă de cea clasică, s-a observat o incidenţă mai mică a complicaţiilor grave precum leziuni vasculare sau orhita ischemică cu atrofie testiculară. Cu o frecvenţă similară curelor clasice apare neuropatia, ca urmare a aplicării incorecte a agrafelor în regiunea inghinală, însă şi aceasta poate fi tratată nonchirurgical. Dacă după 4-6 săptămâni nu se obţin rezultate dorite, este indicată reexplorarea chirurgicală cu îndepărtarea agrafelor. În cazul unei neuropatii mai vechi de 3 luni, trebuie reintervenit prin abord clasic, cu practicarea neurolizei, deoarece simpla eliberare a agrafelor nu poate da rezultate. Complicaţii minore, cum ar fi hidrocelul, apar mai frecvent când se utilizează două plase suprapuse, iar durerile testiculare par a fi provocate de o incizură în plasă prea strâmt calibrată. (29-35)
Complicaţiile hernioplastiilor laparoscopice Orhita ischemică şi atrofia testiculară - Manifestările clinice ale acesteia apar insidios, nefiind evidente timp de 2-5 zile după hernioplastie. Acestea includ tumefacţia testiculului şi a cordonului spermatic, urmată de creşterea consistenţei şi sensibilităţii, devenind în cele din urmă dureroase. Acest proces durează între 6-12 săptămâni şi se poate remite complet sau se poate termina prin atrofia testiculară. Gangrena nu este frecventă, iar orhidectomia este rareori necesară. Revenirea testiculului la forma şi dimensiunea normală nu reprezintă o evoluție autolimitantă a procesului, iar atrofia testiculară poate fi inaparentă timp de aproape 1 an.
Etiologia orhitei ischemice este tromboza cordonului spermatic, secundară traumei chirurgicale a cordonului, iar afectarea testiculară implică o congestie venoasă intensă.
Trauma chirurgicală apare în cadrul disecţiei unui sac herniar indirect sau scrotal, prin lezarea venelor plexului pampiniform.
Neexistând un tratament eficient pentru prevenţia atrofiei testiculare, se administrează antibiotice, medicamente antiinflamatoare şi doze considerabile de steroizi. Din fericire incidenţa poate fi diminuată prin reducerea traumei chirurgicale a cordonului, prin neexcizarea porţiunii distale a sacului de hernie indirectă atunci când nu este nevoie, evitarea disecţiei sub tuberculul pubian şi evitarea disecţiei unui canal inghinal şi a unui cordon spermatic la un pacient care este predispus complicaţiei datorită altor intervenții chirurgicale inghinale sau scrotale. (3-6, 22, 36-42)
Nevralgia - Nevralgia reziduală cronică poate fi determinată de manipularea chirurgicală a nervilor senzitivi inghinali în timpul hernioplastiei datorită ţesutului cicatriceal contractant sau granuloamelor inflamatorii adiacente.
Traumatismul intraoperator al nervului, fie prin secţionare, întindere, contuzie sau sutură, nu poate fi apreciat la timp.
Durerea poate fi localizată, difuză, proiectată pe traiectul
nervului sau resimţită în zonele învecinate.
Tratamentul nevralgiei reziduale este dificil, de multe ori pretându-se la neuroliză fiind mai eficientă dacă se execută precoce. Nervul afectat poate fi identificat prin blocuri nervoase cu anestezice locale. Nervii iliohipogastric şi ilioinghinal pot fi blocaţi sau secţionaţi la nivel inghinal, însă blocarea cu certitudine a nervului genitofemural la nivel inghinal este imposibilă, nevralgia determinată de acest nerv putând fi identificată prin blocarea L1 şi L2 paravertebral. (3-5, 22, 36-40, 43, 44)
Disejacularea - Reprezintă o senzaţie de arsură care apare înainte şi în timpul ejaculării. Deşi aceasta a fost raportată prima dată la tehnica Shouldice, se poate atribui oricărui tip de hernioplastie, mai ales în cazul recurenţelor. Simptomatologia debutează la 2-3 săptămâni postoperator şi în unele situaţii poate fi foarte dureroasă sau chiar invalidantă. Semnele ameliorării simptomatologiei apare într-o perioadă îndelungată, între 1-5 ani de la începutul acesteia. (3-5, 22, 36-40, 45)
Infecţiile materialelor protetice - Protezele folosite în hernioplastii a prezentat o rată a infecțiilor în jur de 6%, fiind clasificate drept a treia complicație asociată hernioplastiilor protetice. Acestea sunt rezultatul interacţiunii mai multor factori cum ar fi cei bacterieni, cei legaţi de material, dar şi cei dependenţi de gazdă, mecanismele responsabile fiind bine demonstrate pentru două tipuri de germeni cu interes special în chirurgia herniilor: Staphylococcus epidermidis şi Staphylococcus aureus. Factorii legaţi de material care favorizează adeziunea bacteriană sunt reprezentaţi de suprafaţa neregulată a materialului, polimerizarea şi proprietăţile hidrofobice ale polimerilor. Fenomenele mediate imun care provin din implantarea materialului promovează la rândul lor persistenţa bacteriană şi conduc la exacerbări ale infecţiilor fapt ilustrat de activitatea opsonică scăzută mediată de complement şi de activitatea bactericidă scăzută a leucocitelor din ţesuturile care înconjoară materialul implantat. (3-5, 22, 36-40, 46-49)
Recurenţele - Rata de recurenț ă a tehnicilor clasice variază între 1-3% după o urmărire de 10 ani, însă astfel de rezultate sunt excepţionale, neexistând studii suficiente pentru susţinerea lor. Cauzele apariţiei recurenţelor sunt tensiunea excesivă la locul suturilor, denaturarea structurii ţesuturilor, hernioplastiile inadecvate şi herniile nedepistate. Acestea sunt mult mai frecvente la pacienţii cu hernii directe, în special când sunt bilaterale şi hernii directe combinate cu hernii indirecte.
Recurenţele herniilor indirecte sunt determinate de excizia insuficientă a inelului profund şi de atrofia mecanismului obturator. Însă majoritatea recurenţelor sunt directe şi apar de obicei în zona tuberculului pubic, unde se înregistrează cea mai mare tensiune la nivelul liniilor de sutură. Pentru aceasta inciziile de relaxare sunt întotdeauna utile, iar tratarea simultană a herniilor inghinale bilaterale, nu măreşte tensiunea la nivelul suturilor şi nu reprezintă o cauză de recurenţă propriu-zisă.
Pentru tratarea cu succes a herniilor recurente trebuiesc folosite materiale protetice. Recurenţele după hernioplastiile cu patch şi după cele cu plug (dopuri) apar în zonele unde orificiul miopectineal nu este protejat de proteză, precum zona inelului profund. Recurenţele paraproteice sunt determinate de proteze cu dimensiuni prea mici, iar recurenţele după hernioplastiile anterioare cu proteze se tratează properitoneal cu o a doua proteză sau anterior cu proteză de tip plug.
Recurenţele după GPRVS (giant prosthetic reinforcement of the visceral sac) apar dacă spaţiul properitoneal nu este clivat suficient, dacă dimensiunile protezei sunt prea mici, dacă proteza nu are forma corespunzătoare sau este incorect plasată. Recurenţele după GPRVS se abordează anterior şi se tratează prin adăugarea unei extensii la proteza existentă.
Alternativ, poate fi implantată o altă proteză permanentă, transabdominal. (3-5, 22, 36-40, 49-53)
BIBLIOGRAFIE
1. Târcoveanu E. Elemente de chirurgie laparoscopică, Vol. 1.
Ed. Polirom, Iasi. 1996:151-162.
2. Duca S. Chirurgia laparoscopică. Ed. Dacia 1997:253-263.
3. Fitzgibbons Jr. R, Stuckenhoff H, Richards A, Quinn T.
Open hernia repair in ACS Surgery: Principles & Practice, 6th Edition, American College of Surgeons, 2007.
4. Brunicardi F. Inguinal hernias, Ch 37 in Schwartz′s Principles of Surgery, 9th edition, McGraw-Hill, 2010.
5. Malangoni M, Rosen M. Hernias in Sabiston Textbook of Surgery, 18th Edition, Saunders-Elsevier, 2008.
6. Bittner R, Arregui M et al. Guidelines for laparoscopic (TAPP) and endoscopic (TEP) treatment of inguinal hernia [International Endohernia Society (IEHS)], Surg Endosc;2011,25:2773–2843.
7. Carter J, Duh Q. Laparoscopic repair of inguinal hernias, World J Surg. 2011;35:1519–1525.
8. Takata M, Duh Q. Laparoscopic inguinal hernia repair, Surgical Clinics of North America. 2008;88(1):157-178.
9. Misra M, Bansal V, Kumar S, Prashant B, Bhattacharjee H K. Total extra-peritoneal repair of groin hernia: prospective evaluation at a tertiary care center, Hernia. 2008;12(1):65- 71.
10. Goo T, Lawenko M, Cheah W, Tan C, Lomanto D.
Endoscopic total extraperitoneal repair of recurrent inguinal hernia: a 5-year review, Hernia. 2010;14(5):477- 480.
11. Lal P, Kajla R, Chander J, Ramteke V. Laparoscopic total extraperitoneal (TEP) inguinal hernia repair: Overcoming the learning curve, Surgical Endoscopy. 2004;18(4):642- 645.
12. Garg P, Rajagopal M, Varghese V, Ismail M. Laparoscopic total extraperitoneal inguinal hernia repair with nonfixation of the mesh for 1,692 hernias, Surgical Endoscopy.
2009;23(6):1241-1245.
13. Garg P, Menon G, Rajagopal M, Ismail M. Laparoscopic total extraperitoneal repair of recurrent inguinal hernias, Surgical Endoscopy. 2010;24(2):450-454.
14. Evans D. Laparoscopic transabdominal pre-peritoneal (TAPP) repair of groin hernia: one surgeon's experience of a developing technique, Ann R Coll Surg Engl.
2002;84:393-398.
15. Bittner R, Leibl B J, Jäger C, Kraft C, Ulrich M, Schwarz J.
TAPP Stuttgart technique and result of a large single center series, J Minim Access Surg. 2006;2(3):155–159.
16. Kapiris S, Brough W, Royston C, O’Boyle C, Sedman P.
Laparoscopic transabdominal preperitoneal (TAPP) hernia repair: A 7-year two-center experience in 3017 patients, Surgical Endoscopy. 2001;15(9):972-975.
17. Legnani G, Rasini M, Pastori S, Sarli D. Laparoscopic trans-peritoneal hernioplasty (TAPP) for the acute management of strangulated inguino-crural hernias: a report of nine cases, Hernia. 2008;12(2):185-188.
18. Watson A, Ziprin P, Chadwick S. TAPP repair for inguinal hernias – a new composite mesh technique, Ann R Coll Surg Engl. 2006;88(7):678.
19. Agresta F et al. Lightweight Partially Absorbable Monofilament Mesh (Polypropylene/Poliglecaprone 25 for TAPP Inguinal Hernia Repair, Surg Laparosc Endosc Percutan Tech. 2007;17:91–94.
20. Kosai N, Sutton PA, Evans J, Varghese J. Laparoscopic preperitoneal mesh repair using a novel self-adhesive mesh, J Min Access Surg. 2011;7:192-4.
21. Champault G, Polliand C, Dufour F, Ziol M, Behr L. A
“self adhering” prosthesis for hernia repair: experimental study, Hernia. 2009;13(1):49-52.
22. Bendavid R, Abrahamson J, Arregui M, Flament J, Phillips E. Abdominal Wall Hernias: Principles and Management, New York: Springer Verlag, 2001.
23. Berger D. Laparoscopic IPOM technique, Der Chirurg.
2010;81(3):211-215.
24. Berger D, Bientzle M. IPOM Results of 344 Consecutive Patients with a PVDF-Derived Prosthesis, Hernia Repair Sequelae, 2010.
25. Catani M, De Milito R, Pietroletti R, Chiaretti M, Spaziani E, Leardi S, Simi M - Is there a place for intraperitoneal onlay mesh repair (IPOM) of inguinal hernia among laparoscopic techniques?, Hepato-gastroenterology.
2004;51(59):1387-92.
26. Bringman S, Ramel S, Nyberg B, Anderberg B.
Introduction of herniorraphy with mesh plug and patch, European Journal of Surgery. 2000;166(4):310–312.
27. Zieren J, Hoksch B, Wenger F, Opitz I, Müller J. Inguinal Hernia Repair in the New Millennium: Plug and Patch Repair with Local Anesthesia, World Journal of Surgery.
2001;25(2):138-141.
28. Chawla S, Lal P, Ganguly P K, Arora M P Hadke N S - Endoscope-assisted Inguinal Hernia Repair, JSLS.
2005;9(1):42–46.
29. Fegade S et al. Laparoscopic versus Open Repair of Inguinal Hernia, World Journal of Laparoscopic Surgery 2008;1(1):41-48.
30. Dedemadi G, Sgourakis G, Radtke A, Dounavis A, Gockel I, Fouzas I, Karaliotas C, Anagnostou E - Laparoscopic versus open mesh repair for recurrent inguinal hernia: a meta-analysis of outcomes, Am J Surg 2010;200(2):291-7.
31. McCormack K, Scott N, Go P, Ross S, Grant A.
Laparoscopic techniques versus open techniques for inguinal hernia repair, Cochrane Database Syst Rev.
2003;(1):CD001785.
32. Smink D, Paquette I, Finlayson S. Utilization of laparoscopic and open inguinal hernia repair: a population- based analysis, J Laparoendosc Adv Surg Tech A.
2009;19(6):745-8.
33. Lal P, Kajla R, Chander J, Saha R, Ramteke V.
Randomized controlled study of laparoscopic total extraperitoneal versus open Lichtenstein inguinal hernia repair, Surgical Endoscopy. 2003;17(6):850-856.
34. Feliu X, Clavería R, Besora P, Camps J, Fernández-Sallent E, Viñas X, Abad J. Bilateral inguinal hernia repair:
laparoscopic or open approach? Hernia. 2010;15(1):15-18.
35. Kehlet H. Laparoscopic versus open groin hernia repair: are we getting closer to specific clinical recommendations?
Hernia 2010;14(6):553-554.
36. Beg M, Mehdi S, Siddiqui S. Early complications of inguinal hernia repair, Professional Med J Mar.
2007;14(1):119-122.
37. Chowbey P, Pithawala M, Khullar R, Sharma A, Soni V, Baijal M. Complications in groin hernia surgery and the way out, J Min Access Surg. 2006;3:174-7.
38. Bendavid R. Complications of groin hernia surgery, Surgical Clinics of North America 1998;78(6):1089-110.
39. Stephenson B. Complications of open groin hernia repairs, Surg Clin N Am 2003;83:1255–1278.
40. Ferrone R, Scarone P, Natalini G. Late complication of open inguinal hernia repair: Small bowel obstruction caused by intraperitoneal mesh migration, Hernia 2003;7(3):161-162.
41. Moore J, Hasenboehler E. Orchiectomy as a result of
AMT, vol II, nr. 1, 2012, pag. 135 ischemic orchitis after laparoscopic inguinal hernia repair:
case report of a rare complication, Patient Saf Surg.
2007;Nov 7;1(1):3.
42. Reid I, Devlin H. Testicular atrophy as a consequence of inguinal hernia repair, British Journal of Surgery.
1994;81:91–93.
43. Reinpold W, Nehls J, Eggert A. Nerve Management and Chronic Pain After Open Inguinal Hernia Repair: A Prospective Two Phase Study, Annals of Surgery.
2011;254(1):163-168.
44. Muto C, Pedana N, Scarpelli S, Galardo R, Guida G, Schiavone V. Inguinal neurectomy for nerve entrapment after open/laparoscopic hernia repair using retroperitoneal endoscopic approach, Surgical Endoscopy, 2005;19(7):974-976.
45. Bischoff J, Linderoth G, Aasvang E, Werner M, Kehlet H.
Dysejaculation after laparoscopic inguinal herniorrhaphy: a nationwide questionnaire study, Surgical Endoscopy 2011.
46. Falagas M, Kasiakou S. Mesh-related infections after hernia repair surgery, Clinical Microbiology and Infection 2005;11:3–8.
47. Mavros M, Athanasiou S, Alexiou V, Mitsikostas P, Peppas G, Falagas M. Risk Factors for Mesh-related Infections After Hernia Repair Surgery: A Meta-analysis of Cohort Studies, World Journal of Surgery.
2011;35(11):2389-2398.
48. Delikoukos S, Tzovaras G, Liakou P, Mantzos F, Hatzitheofilou C. Late-onset deep mesh infection after inguinal hernia repair, Hernia 2007;11(1):15-17.
49. Jansen P, Klinge U, Jansen M, Junge K. Risk factors for early recurrence after inguinal hernia repair, BMC Surgery 2009;9:18.
50. Nixon S, Jawaid H. Recurrence after inguinal hernia repair at ten years by open darn, open mesh and tep - No advantage with mesh, The Surgeon. 2009;7(2):71-74.
51. Liem M,van Duyn E, van der Graaf Y, van Vroonhoven T.
Recurrences after conventional anterior and laparoscopic inguinal hernia repair - a randomized comparison, Ann Surg. 2003;237(1):136–141.
52. Kukleta J. Causes of recurrence in laparoscopic inguinal hernia repair, J Min Access Surg. 2006;3:187-91.
53. Rehman S, Khan S, Pervaiz A, Perry E. Recurrence of inguinal herniae following removal of infected prosthetic meshes: a review of the literature, Hernia, 2011.
