Traducere din germană şi note de MIRCEA IVĂNESCU
Ediție îngrijită de ROXANA ALBU
Redactor: Roxana Albu Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Cristina Jelescu
DTP: Florina Vasiliu, Veronica Dinu Tipărit la Everest
În alcătuirea prezentei ediții s-a consultat Franz Kafka, Gesammelte Werke in zwölf Bände: Nach der Kritischen Ausgabe herausgegeben von Hans-Gerd Koch, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1994
© HUMANITAS FICTION, 2019, pentru prezenta versiune românească
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KAFKA, FRANZ
Vizuina: proză postumă / Franz Kafka trad. din germană şi note de Mircea Ivănescu;
ed. îngrij. de Roxana Albu. – Bucureşti: Humanitas Fiction, 2019 ISBN 978-606-779-485-4
I. Ivănescu, Mircea (1931-) (trad.) (note) II. Albu, Roxana (ed.)
821.112.2
EDITURA HUMANITAS FICTION Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 021/311 23 30
Notă asupra ediției
Există două abordări diferite ale publicării operei postume a lui Kafka: una interpretativă, care grupează şi extrage nucleele literare, conferind titluri unor fragmente care inițial nu purtau titlu – aceasta este versiunea lui Max Brod (Franz Kafka, Gesammelte Werke in acht Bänden, S. Fischer Verlag, 1946) – şi alta strict crono logică, versi- unea Malcolm Pasley – Jost Schillemeit (Nachgelassene Schriften und Fragmente I+II, S. Fischer Verlag, 1992–1993), care reproduce fără intervenții toate însemnările din foile volante, con volutele, caietele în diferite formate şi culori, începând cu no iem brie 1897 şi încheind cu martie-aprilie 1924. Mircea Ivănescu a luat ca punct de plecare pentru traducerea sa o a treia ediție, cea a lui Hans-Gerd Koch (Gesammelte Werke in zwölf Bänden, Fischer Verlag, 1994), ce urmează în fapt firul ediției cronologice Pasley-Schillemeit, pu- nând însă titluri fragmentelor ce apar în decupa jul său (titluri care reproduc primele rânduri ale respectivelor fragmente). Volu mul de față prezintă astfel textele grupate, pe cât po sibil, cronologic.
Este ştiut faptul că traducerea scrierilor kafkiene datorată lui Mircea Ivănescu poartă marca inconfundabilă a limbii sale poetice.
Ca atare, orice revizuire ulterioară trebuie să țină seama de acest fapt. Cu toate acestea, confruntarea cu originalul german – reali- zată în vederea ediției de față – a făcut necesare şi unele inter venții asupra textului, justificate şi de faptul că traducătorul nu a mai avut ocazia să revină asupra versiunii inițiale1.
1. Franz Kafka, Opere complete, vol. II (Proză scurtă postumă), Editura Univers, Bucureşti, 1996.
6
Însă putem vorbi de originalitate nu numai în ce-l priveşte pe Mircea Ivănescu ca traducător, ci şi ca editor. Combinând edițiile mai sus menționate, el a oferit o versiune proprie de organizare a textelor. A socotit că trebuie inclus în volum şi un „grup de nara- ţiuni sau parabole care au devenit cunoscute şi discutate în exe- geza kafkiană ca urmare a popularităţii câştigate în editarea lor succesivă de către Max Brod şi în ediţia de Sämtliche Erzählungen a lui Paul Raabe“ (Franz Kafka, Sämtliche Erzählungen, Deutscher Bücherbund Stuttgart, 1973). Aceste texte, cărora cei doi editori germani le-au conferit titluri, extrăgându-le aşadar din corpusul de bază al manuscriselor, au fost grupate de Mircea Ivănescu în secțiunea intitulată „Povestiri“.
La fel, traducătorul român a preluat în ediția sa cele opt „Caiete in octavo“, aşa cum le-a denumit Max Brod, comparându-le însă cu echivalentele acestor caiete din ediția Hans-Gerd Koch şi alegând el însuşi, uneori, între variante. Această selecție proprie a făcut-o în tot corpusul de texte postume (fragmentele pe care le-a preluat din ediția Max Brod, amintită mai sus, au fost mar- cate în volumul de față cu acolade {}).
Mircea Ivănescu a adăugat şi unele texte întregi, care nu se gă- seau în ediția Koch: de pildă, Scrisoare către o soră a Juliei Wohryzek1, scrisă în aceeaşi perioadă cu Scrisoarea către tata; apoi grupajul autoreferențial „El“ şi „Paralipomena“ care provin din Jurnalul lui Kafka.
În secțiunea finală, intitulată Texte de mai lungă întindere, el a scos în evidență din corpusul cronologic de bază aceste texte cu portanță literară deosebită, menționându-le cu titlurile conferite lor de Max Brod (cu o singură excepție, textul „La construcția zidului…“).
În periplul reverificării şi reconstituirii traseului ales de Mircea Ivănescu am preluat toate titlurile din ediția lui Hans-Gerd Koch, în ordinea dată de editorul german (excepție făcând trei texte pe
1. Preluată din volumul Kafka Symposion, editat de Klaus Wagenbach (Kafka‑Symposion, Verlag Klaus Wagenbach Berlin, 1966, ed. Jürgen Born / Ludwig Dietz / Malcolm Pasley / Paul Raabe / Klaus Wagenbach).
care, probabil din lipsă de relevanță literară, Mircea Ivănescu a ales să nu le includă). Am adăugat la cuprins, în secțiunea „Caie- telor in octavo“, titlurile fragmentelor (unele dintre ele date de Kafka însuşi). În secțiunea celor două aşa-numite „romane frag- mentare“, Descrierea unei lupte şi Pregătiri de nuntă la țară, am adăugat între paranteze drepte, acolo unde titlurile lipseau, cele câteva cuvinte de început ale fiecărui fragment. Ultima secțiune, căreia i-am dat titlul Texte de mai lungă întindere, cuprinde texte pe care Mircea Ivănescu le-a selectat şi le-a adăugat deja în primul volum de Opere1, considerând că aceste povestiri, „fără a fi pro- priu-zis terminate, pot fi totuşi considerate mai aproape de o rea- lizare artistică în măsură să le asigure un statut independent, de text literar“. Acestea nu respectă însă în totalitate criteriul cro no- logic. Textul care încheie secțiunea, Vizuina (scris în decembrie 1923), precedă la mică distanță ultimul text semnat de Kafka, pu-
blicat, Josefine, cântăreața.
Textul Scrisorii către tata, publicat deja separat sub îngrijirea Ioanei Pârvulescu, a fost reprodus neschimbat în acest volum.
Grupajul de Aforisme, alcătuit de Kafka în 1917 prin retranscrie- rea separată şi numerotarea unor aforisme din „Caietele in octavo“
a fost lăsat deoparte, urmând să apară ca volum de sine stătător.
Fiecare secțiune sau grupaj de texte este însoțit de notele tra- ducătorului, plasate la finalul volumului. Aceste note „urmăresc să confirme aranjamentul cronologic şi, în unele cazuri, să ilus- treze complexitatea problemelor ridicate de exegeții mai vechi sau mai recenți“.
R.A.
1. Franz Kafka, Opere complete, vol. I (Proză scurtă), Editura Univers, Bucureşti, 1996.
DESCRIEREA UNEI LUPTE1 Şi ies oamenii în haine la plimbare prin pietriş, legănaţi sub cerul mare, care de pe deal, departe,
spre alt deal, în depărtare, se întinde.
Versiunea A
I
Către orele douăsprezece, câteva persoane se ridicară, se înclina ră, îşi întinseră una alteia mâinile, spunându-şi că a fost foarte frumos, şi ieşiră în anticameră, prin largile canaturi deschise, să se îmbrace.
Stăpâna casei se oprise în mijlocul încăperii şi făcea plecăciuni în- sufleţite, în timp ce-şi drapa rochia în cute largi, somptuoase.
Stăteam la o măsuţă care avea trei picioare subţiri, încovoiate, îmi savuram al treilea pahar cu benedictină şi, bând, îmi priveam mica provizie de fursecuri pe care le strânsesem anume, căci erau foarte bune.
Atunci se îndreptă spre mine noua mea cunoştinţă şi, surâ- zând cam amuzată de preocuparea aceasta a mea, îmi spuse cu voce tremurătoare: „Iertaţi-mă că vin astfel la dumneavoastră. Însă am stat până acum la prietena mea, numai noi singuri, într-o cameră, aici alături. De la zece şi jumătate nici nu s-ar zice că ar fi de prea multă vreme. Iertaţi-mă că vă spun asta. Nici nu ne cu- noaştem. Nu-i aşa? Ne-am întâlnit pe scară, ne-am adresat câteva cuvinte, din politeţe, iar acum am şi ajuns să vă povestesc despre prietena mea. Dumneavoastră însă trebuie – vă rog – să mă ier- taţi… Nu mai încap de fericire, nu mă pot stăpâni. Şi cum aici nu cunosc pe altcineva în care să am încredere…“
Îmi vorbea astfel. Eu însă îl privii trist – căci bucăţica de pră- jitură cu fructe pe care tocmai o gustam nu-mi plăcea – şi i-am spus uitându-mă la faţa lui simpatică, care devenise roşie: „Îmi pare bine că vă par demn de încredere, însă mă întristează că mi-aţi spus asta. Şi chiar şi dumneavoastră – dacă n-aţi fi atât de tul bu rat – v-aţi da seama cât de nepotrivit este să vă apucaţi să-i
12
povestiţi unui străin care stă singur şi bea un pahar despre o fată iubitoare.“
Când mă auzi spunându-i asta, se lăsă dintr-odată să cadă pe un scaun, se rezemă de spetează, cu braţele atârnându-i. Apoi se îndreptă, împingându-şi înapoi coatele şi începu să vorbească pe un ton aproape răstit, ca şi cum ar fi vorbit singur: „Am stat sin guri dincolo în cameră, am stat cu Annerl, şi am sărutat-o, am săru tat-o pe gură, pe ureche, pe umeri.“
Câţiva domni, care formau un grup mai aproape de noi şi care îşi închipuiau probabil că e vorba de o conversaţie animată, se îndreptară acum, căscând, spre noi. Atunci eu mă ridicai în picioare, spunând cu glas tare: „Bine, dacă ţineţi, merg, însă e o nebunie să ieşim acum pe colina Laurenz, căci e încă frig şi cum a şi nins puţin, aleile trebuie să fie alunecoase, ca la patinaj. Dar, dacă vreţi, merg cu dumneavoastră.“
La început, mă privi uimit, căscându-şi gura cu buze late, roşii şi umede. Apoi însă, văzându-i pe domnii aceia care se apropia- seră deja, râse şi se ridică şi el, spunând: „A, nu, aerul rece are să ne facă bine, hainele au prins fumul şi căldura de aici, iar eu sunt şi puţin ameţit, chiar dacă n-am băut deloc mult. Da, să ne luăm răma-bun şi după aceea să mergem.“
Astfel că ne îndreptarăm spre stăpâna casei şi, pe când el îi să- ruta mâna, ea spuse: „Îţi spun sincer, îmi pare bine că astăzi pari fericit, eşti de altfel întotdeauna atât de serios şi plictisit!“ Bună- tatea cu care-i spusese aceste cuvinte îl emoţionă şi el îi mai sărută o dată mâna. Ea îi surâse.
În anticameră se afla o cameristă pe care o vedeam acum pen- tru prima dată. Ne ajută să ne punem paltoanele şi luă apoi o mică lampă să ne lumineze drumul pe scară. Da, fata aceasta era frumoasă. Gâtul îi era dezgolit, îşi legase sub bărbie o bentiță de catifea neagră, iar trupul înveşmântat într-o rochie largă i se mlădia frumos pe când cobora scările înaintea noastră, îndrep- tându-şi în jos lumina lămpii. Obrajii i se înroşiseră, căci băuse ceva vin şi îşi ţinea buzele întredeschise.
În josul scării, ea lăsă lampa pe o treaptă, făcu, clătinându-se puţin, un pas spre cunoscutul meu, îl îmbrăţişă şi îl sărută şi
rămase apoi în braţele lui. De-abia când el îi puse în mână o mo- nedă, ea îşi desprinse somnoroasă parcă braţele de pe trupul lui, deschise încet poarta cea mică a casei şi ne dădu drumul afară în noapte.
Peste strada pustie, uniform luminată, luna uriaşă se înălţa pe cerul uşor înnorat şi astfel parcă mai larg boltindu-se. Pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Alunecam mereu, şi de aceea trebuia să facem paşi mici.
De-abia ieşit la aer, mă cuprinse o mare veselie. Îmi ridicam, zglobiu, sus de tot picioarele şi-mi lăsam încheieturile să tros- nească vioaie, strigam în gura mare, să se audă pe toată strada, un nume, ca şi cum aş fi strigat după vreun prieten fugit după colţ, îmi aruncam, cu gesturi largi, pălăria cât mai sus şi o prindeam, mândru de îndemânarea mea.
Cunoscutul meu însă mergea liniştit alături de mine. Îşi ţinea capul plecat şi nu rostea nici un cuvânt.
Lucrul acesta mă mira, căci mă aşteptasem să-l văd nebun de bucurie, acum, când nu mai erau oameni străini în jur. Mă liniştii şi eu. Tocmai îi dădusem un ghiont de încurajare, când mi se făcu deodată ruşine, aşa că mi-am retras stângaci mâna. Cum nu mai aveam ce face cu ea acum, mi-o vârâi la loc în buzunarul paltonului.
Mergeam mai departe, tăcuţi. Observam atent cum ne sunau paşii pe trotuar şi nu puteam înţelege de ce îmi era cu neputinţă să mențin acelaşi ritm cu cunoscutul meu. Lucrul acesta mă irita puţin. Era o lună limpede, vedeam lămurit totul în jur. Ici şi colo stătea câte cineva sprijinit la fereastră şi se uita la noi.
Ajunşi pe strada Ferdinand, mi-am dat seama că, alături, cu- noscutul meu începuse să fredoneze o melodie; foarte încet, ce-i drept, dar eu îl auzeam. Mi se părea că aşa ceva era jignitor pentru mine. De ce nu stătea de vorbă cu mine? Dacă n-avea nevoie de prezenţa mea, atunci de ce nu mă lăsase în pace? Îmi aminteam necăjit de fursecurile atât de gustoase pe care, de hatârul lui, le lăsasem acolo pe măsuţă. Îmi adusei aminte şi de benedictină şi mă înveselii puţin, s-ar fi putut spune că acum eram chiar puţin arogant. Îmi proptisem mâinile în şolduri şi-mi spuneam că ieşisem aşa, de capul meu, la plimbare. Fusesem invitat într-o societate, îl
14
salvasem pe un tânăr nerecunoscător de la un moment penibil şi acum ieşisem să mă plimb sub clar de lună. Ziua la slujbă, seara în societate, noaptea pe străzi – totul cu măsură. Un mod de viaţă firesc, neîngrădit de nici o oprelişte.
Cunoscutul meu se ţinea încă după mine, ba chiar îşi grăbise pasul, când băgă de seamă că rămăsese în urmă, şi făcea lucrul acesta ca şi când ar fi fost vorba de ceva foarte natural. Eu însă stăteam pe gânduri dacă n-ar fi fost poate potrivit să o cotesc pe o stradă lăturalnică, întrucât n-aveam nici o obligaţie să mă plimb, aşa, cu un aproape necunoscut. Puteam să mă duc singur acasă şi nu m-ar fi putut opri nimeni. Ajuns în camera mea, aveam să aprind lumina, să mă aşez în fotoliul meu de pe covorul oriental cam uzat. Când ajunsei aici, mă cuprinse slăbiciunea care mă năpă- deşte totdeauna când mă gândesc că trebuie să mă întorc iarăşi în camera mea, să petrec iarăşi ceasuri întregi între pereţii cu tapet înflorat şi cu duşumeaua care se răsfrânge şuie în oglinda cu ramă aurită, atârnată pe peretele din spate. Îmi obosiseră picioarele şi mă hotărâsem să mă întorc acasă şi să mă întind pe pat, când mă cuprinse îndoiala dacă, acum, la plecare, ar fi trebuit sau nu să-l salut pe cunoscutul meu. Însă eram prea timid ca să mă despart fără să-l salut şi prea slăbit ca să-l salut cu glas tare, cu exclamaţii şi strigăte, astfel că mă oprii iarăşi locului, sprijinit de peretele unei case scăldate în lumina lunii, şi aşteptai.
Cunoscutul meu se apropie cu pas vioi şi părea chiar puţin îngrijorat. Îşi dădea importanţă, clipea des, îşi desfăcea braţele prin aer, îşi înălţa energic capul pe care avea o pălărie tare, neagră, şi părea că vrea să-mi arate prin toate aceste gesticulaţii că înţelegea să preţuiască gluma asta pe care o pusesem la cale anume ca să-l amuz pe el. Eu nu ştiam ce să fac şi spusei încet: „Astăzi e o seară veselă.“ Şi scosei un hohot de râs care nu-mi reuşi prea bine. El răspunse: „Da, şi ai văzut cum m-a sărutat camerista aceea adi- neauri?“ Nu puteam spune nimic, căci glasul îmi era înecat de lacrimi şi atunci încercai să scot un sunet ca de corn de poştalion, ca să nu rămân mut. El îşi astupă la început urechile, apoi îmi scutură, mulţumindu-mi prietenos, mâna dreaptă. Probabil că i se părea îngheţată, căci îi dădu drumul numaidecât şi spuse: „Mâna
dumitale este foarte rece, buzele cameristei erau mai calde, o, da!“
Aprobai din cap ca să-i arăt că înţelegeam. Şi, rugându-mă de bunul Dumnezeu să-mi dea tăria să mă despart de cunoscutul meu, spusei: „Da, ai dreptate, trebuie să mergem acasă, e târziu şi mâine-dimineaţă devreme trebuie să mă duc la slujbă. Gândeşte-te şi dumneata, se poate dormi şi acolo, dar nu se cuvine. Ai drep- tate, mergem acasă.“ Şi îi întinsei mâna, ca şi cum lucrurile ar fi fost lămurite. El însă preluă surâzând felul meu de a vorbi. „Da, ai dreptate, o asemenea noapte nu se vrea dormită în pat. Gân- deşte-te şi dumneata, ce multe gânduri fericite înăbuşi cu plapuma, când dormi singur în patul tău şi ce multe vise nefericite încălzeşti cu ea.“ Şi, bucurându-se de ideea asta care-i venise deodată, mă apucă de piept cu putere – căci mai sus nu ajungea –, mă apucă de palton şi mă scutură voios; apoi strânse din ochi şi spuse, pe un ton confidenţial: „Ştii cum eşti? Eşti nostim de tot, aşa eşti.“
Apoi o porni mai departe şi eu îl urmai, fără să-mi dau seama, căci eram preocupat de spusele lui.
La început mă bucuram, căci vorbele lui păreau să arate că el găsea la mine o anume calitate pe care eu de fapt nu o aveam, dar care mă înălţa în ochii lui tocmai pentru că îşi închipuia că aş avea-o. O asemenea situaţie mă făcea fericit. Eram fericit că nu plecasem spre casă, iar cunoscutul meu devenise acum foarte preţios pentru mine, ca unul în măsură să-mi confere o valoare în ochii celorlalţi, fără ca eu însumi să fi trebuit să mi-o câştig sin gur.
Îl priveam acum pe cunoscutul meu cu ochi plini de simpatie, îl apăram în gând de primejdii, de rivali, de bărbaţi geloşi. Viaţa lui îmi ajunsese mai scumpă decât a mea proprie. Îl găseam fru- mos la chip, eram mândru de succesul lui la femei şi mă împăr- tăşeam şi eu din săruturile pe care el le primise de la cele două fete în seara asta. O, seara asta era într-adevăr veselă! Mâine cunos cutul meu avea să stea de vorbă cu domnişoara Anna. Mai întâi despre lucruri obişnuite, cum e şi firesc, nu? Iar mai apoi avea să spună deodată: „Ieri-noapte am fost împreună la plimbare cu un om cum tu, scumpa mea Annerl, sigur că n-ai mai întâlnit până acum.
Arată – cum să ţi-l descriu? – ca o prăjină care se bălăbăneşte de colo până colo şi în care s-au înfipt, cam într-o parte, o ţeastă cu
16
pielea galbenă şi păr negru. Pe trup îi spânzură sumedenie de petice de stofă, gălbui, bălţate, iar ieri îl acopereau din cap până-n picioare, căci astă-noapte nu bătea deloc vântul şi stăteau lipite de el. Mergea aşa, sfios, alături de mine. Tu, scumpa mea Annerl, care ştii să săruţi atât de bine, ştiu, tu ai fi râs puţin de el şi, puţin de tot, ţi-ar fi fost şi teamă, eu însă, cu sufletul meu care este cu totul şi cu totul înaripat de dragostea mea pentru tine, eu mă bucu- ram de prezenţa lui. Este poate un nefericit, şi poate din cauza asta e aşa tăcut, dar alături de el te simţi cuprins de o nelinişte bu curoasă, care nu te slăbeşte nici o clipă. Ieri eram împovărat de pro pria-mi fericire şi aproape că te-am uitat. Era ca şi când la fiecare răsuflare a pieptului acesta plat s-ar fi înălţat bolta imensă a ceru lui înstelat. Orizontul se destrămase şi, sub norii aprinşi, erau acum vizibile la nesfârşit peisaje din acelea care ne fac feri- ciţi. – O, Doam ne, cum te iubesc, Annerl, şi sărutul tău îmi este mai scump decât un peisaj din acestea! Să nu mai vorbim de el şi să ne iubim acum.“
Păşind apoi alături de el cu paşi înceţi, pe chei, eu îl invidiam, e drept, pe cunoscutul meu pentru săruturile care i se dăruiseră, însă acceptam în acelaşi timp cu bună dispoziţie sentimentul lăuntric de ruşine pe care fără îndoială el trebuia să-l simtă faţă de mine, aşa cum îi apăream eu acum.
La toate acestea mă gândeam atunci. Însă gândurile începuseră să mi se învălmăşească, căci Vltava şi cartierul de pe celălalt mal al oraşului erau cufundate în întuneric. Doar câteva lumini jucau în faţa ochilor mei încordați să le desluşească.
Ne opriserăm lângă balustradă. Îmi pusei mănuşile, căci venea frigul dinspre apă, apoi oftai, fără un motiv anume, aşa cum faci uneori când te opreşti, noaptea, în faţa vreunui râu, şi eram gata să pornesc mai departe. Însă cunoscutul meu privea ţintă la apă şi nu se urnea din loc. Apoi se apropie şi mai mult de balustradă, îşi sprijini coatele pe marginea metalică şi îşi lăsă fruntea în mâini.
Gestul mi se păru prostesc. Eu îngheţasem şi îmi trăsei în sus gulerul paltonului. Cunoscutul meu se întinse şi, cu brațele încor- date, se aplecă mult peste balustradă. Mă grăbii să spun ceva, ruşi- nat, ca să-mi acopăr căscatul: „Nu-i aşa, e ciudat că tocmai noaptea,
noaptea e singura care ne poate face să ne cufundăm în amintire.
Acum, de pildă, îmi amintesc că stăteam odată pe o bancă, pe ma- lul unui râu; şedeam mai degrabă incomod. Vedeam, cum stă team aşa cu capul lăsat pe braţul întins pe speteaza de lemn a băncii, munţii ascunşi printre nori de pe celălalt mal şi auzeam un cântec dulce de vioară pe care cineva îl cânta la hotelul de pe malul râului.
Pe amândouă malurile treceau, alunecând încoace şi încolo, trenuri, iar fumul era luminiscent.“ Vorbeam aşa şi mă străduiam din toate puterile să născocesc, dincolo de cuvinte, nişte poveşti de dragoste cu situaţii cât mai ieşite din comun; n-ar fi trebuit să lipsească nici puţină brutalitate şi chiar un viol în toată regula.
Însă abia rostisem primele cuvinte, când cunoscutul meu se întoarse spre mine, cu indiferenţă şi chiar surprins că mă mai vede acolo – aşa mi se părea –, şi spuse: „Vezi dumneata, aşa se întâm- plă totdeauna. Când coboram pe scări azi, ca să fac o mică plim- bare de seară, înainte de a merge în casa unde ne-am întâlnit, mă minunam când vedeam cum mi se legănau încoace şi încolo mâi- nile înroşite în manşetele albe, cum se mişcau, cu o vioiciune neo- biş nuită. Mă aşteptam la tot felul de aventuri. Aşa se întâmplă totdeauna.“ Numai asta mai spuse, urnindu-se acum din loc, şi o spuse doar în treacăt, ca o observaţie marginală.
Pe mine însă mă impresionase foarte mult şi mă durea, aproape, faptul că statura mea de lungan ar fi putut să-i fie neplăcută, căci, poate, alături de mine, el ar fi părut prea scund. Şi împrejurarea asta mă chinuia într-atât, deşi era noapte şi nu întâlneam aproape nici un trecător, încât îmi încovoiasem spatele, astfel că, în mers, mâinile îmi atingeau genunchii. Însă, ca el să nu-mi observe inten- ţia, îmi modificai postura, dar doar treptat şi cu multă precauţie, şi încercai să-i abat atenţia de la mine prin nişte remarci cu privire la pomii de pe insulă şi la felul cum felinarele de pe pod îşi răsfrâng lumina în apa râului. Dar el, oprindu-se deodată, îşi întoarse faţa spre mine şi îmi spuse: „De ce mergi aşa? Te-ai încovoiat de tot acum, eşti aproape la fel de scund ca mine.“
Pentru că el spusese asta cu bunătate, îi răspunsei: „Se poate. Dar mă simt bine aşa. Eu sunt foarte slab, ştii, şi îmi vine greu uneori să stau drept. Asta nu e chiar o nimica toată, eu sunt foarte lung…“
18
El spuse, puţin neîncrezător: „Asta-i doar o toană. Mai înainte mergeai foarte drept, cred, şi chiar acolo, cu lumea aceea în jur, aveai o ţinută frumoasă. Chiar ai şi dansat, nu-i aşa? Nu? Dar de mers, mergeai drept şi cred că poţi s-o faci şi acum.“
Îi răspunsei încăpăţânat şi apărându-mă cu un gest al mâinii:
„Da, da, am mers drept. Dar mă subestimezi. Eu ştiu ce înseamnă buna creştere şi de aceea merg aşa încovoiat.“
Însă lui i se păreau lucrurile atât de simple şi, zăpăcit de propria lui fericire, nu înţelegea aluzia din cuvintele mele, astfel că spuse doar: „Mă rog, cum vrei“, şi-şi îndreptă privirea spre ceasul din Turnul Morarilor care arăta aproape ora unu.
Eu însă îmi spuneam: „Cât de lipsit de inimă este omul acesta!
Cât de semnificativă şi de limpede este indiferenţa lui faţă de aceste cuvinte umile ale mele! El este fericit şi oamenii fericiţi sunt aşa, dispuşi să găsească totul firesc la ce se întâmplă în jurul lor. Feri- cirea le creează o atmosferă de lumină în jur. Chiar dacă eu aş fi sărit acum în apă sau m-aş fi zvârcolit de durere aici, pe trotuar, pe sub arcadele acestea, mi-aş găsi foarte liniştit locul în fericirea asta a lui. Da, chiar dacă i-ar veni lui, aşa, chef – un om fericit este foarte primejdios, lucrul e cert –, m-ar omorî acum pe loc, ca un tâlhar de drumul mare. Asta e sigur şi, pentru că eu sunt un fricos, nici n-aş îndrăzni să strig de frică. Pentru numele lui Dumnezeu!
Priveam înspăimântat în jur. Prin faţa unei cafenele îndepărtate cu geamuri negre dreptunghiulare tocmai trecea cu mers alunecos un sergent de stradă. Sabia îl cam incomoda, dar el o prinse, iar acum vedea că putea merge mult mai uşor. Şi chiar dacă, din cauza depărtării, nu-l auzeam decât nelămurit fredonând bucuros, eram convins că el nu m-ar fi putut salva, dacă acum cunoscutul meu ar fi avut de gând să mă omoare.
Dar ştiam şi eu ce ar fi trebuit să fac, căci în faţa unor eveni- mente extraordinare pot da dovadă de o mare hotărâre. Trebuia s-o rup la fugă. Era foarte simplu acum. Acum, de pe stânga, la colţul care dădea spre podul Carol, puteam să fac deodată un salt spre dreapta, pe strada Carol. Era o stradă îngustă şi întortocheată cu ganguri întunecoase şi cârciumi încă deschise. Nu trebuia să deznădăjduiesc.
Când trecurăm pe sub portalul arcuit de la capătul cheiului, o luai deodată la fugă, cu braţele ridicate, spre străduţă; dar tocmai când ajunsesem la una din micile porţi ale bisericii, căzui, căci aici era o treaptă pe care n-o văzusem. Căzui cu zgomot. Felinarul următor era încă departe, iar eu eram acum întins pe jos, în întu- neric. Dintr-o cârciumă din faţa mea ieşi o femeie grasă cu un lampion fumegând să vadă ce se întâmplase pe stradă. Pianul care se auzea dinăuntru amuţi şi un bărbat deschise larg uşa care fu- sese până atunci doar întredeschisă. Cerceta cu un aer arogant din susul treptelor şi, în vreme ce o gâdila pe femeie între sâni, spuse că orice s-ar fi întâmplat era fără importanţă. Se întoarseră deci pe călcâie şi uşa fu închisă la loc.
Vrui să mă ridic, dar căzui iarăşi. „E polei“, mă auzii spunând, şi simţeam o durere în genunchi. Dar mă bucura faptul că lumea din cârciumă nu mă putuse vedea şi acum mi se părea cel mai comod lucru să stau întins aici până în zori.
Cunoscutul meu ajunsese probabil la pod fără să-mi fi remar- cat dispariţia, căci de-abia după o vreme se întoarse la mine. Nu mi se părea surprins când se aplecă peste mine plin de compăti- mire şi mă mângâie cu o mână moale. Îşi trecea mâna în sus şi în jos peste pomeţii mei şi îşi lăsă apoi două degete boante peste fruntea mea joasă. „Te-ai lovit, nu? E polei şi trebuie să fii prevă- zător – te doare capul? Nu? A, genunchiul, da.“ Vorbea pe un ton cântat, ca şi cum ar fi spus o poveste, şi chiar o poveste foarte nostimă, despre suferinţa cuiva de foarte departe, pe care-l durea un genunchi. Mişca şi din braţe, dar nu se gândea să mă ridice de jos. Eu îmi sprijinii capul pe mâna dreaptă – cotul mi-l prop- tisem pe o piatră din pavaj – şi spusei repede, ca să nu uit: „Nici nu ştiu de fapt de ce am fugit spre dreapta. Dar am văzut pe sub portalurile bisericii de aici – nici nu ştiu cum se numeşte, o, te rog, iartă-mă – o pisică fugind. O pisică mică cu blana deschisă la culoare. Din cauza asta am şi remarcat-o… – O, nu, nu asta a fost, scuzați-mă, dar trebuie şi aşa să-ţi dai multă osteneală să te stăpâneşti cât e ziua de lungă. Uneori mai dormi, să prinzi forţe după oboseala asta, iar dacă nu dormi, se întâmplă nu rareori tre- buri absurde, dar ar fi nepoliticos faţă de cei care ne însoţesc să ne mirăm cu voce tare de asemenea lucruri.“
657 Cuprins
Notă asupra ediției. . . 5
DESCRIEREA UNEI LUPTE. . . 9
Versiunea A . . . 11
I. [„Către orele douăsprezece…“] . . . 11
II. Distracţii sau O dovadă că este cu neputinţă să trăieşti . . . 22
1. Călărirea . . . 22
2. Plimbarea . . . 23
3. Grasul . . . 28
a. Alocuţiune în faţa peisajului . . . 28
b. Începutul conversaţiei cu cel care se roagă . . . 32
c. Povestea celui care se roagă . . . 38
d. Continuarea conversaţiei între cel gras şi cel care se roagă . . 46
4. Scufundarea grasului . . . 48
III. [„Cum vine asta?“ spuse cunoscutul meu…] . . . 49
Versiunea B . . . 55
[„Către orele douăsprezece…“]. . . 55
I [„Acum îi sărisem…“] . . . 66
II [„Am plecat fără grijă…“]. . . 67
III [„Am adormit şi am pătruns…“] . . . 69
IV [„Acolo a fost o vreme…“] . . . 73
PREGĂTIRI DE NUNTĂ LA ŢARĂ . . . 85
Versiunea A . . . 87
Versiunea B . . . 106
Versiunea C . . . 111
TEXTE SCURTE DIN PRIMA PERIOADĂ . . . 113
Există o venire . . . 115
Câte cuvinte . . . 115
Nu ai îngăduinţa să spui . . . 116
„Tu“, am spus . . . 117
Printre colegii mei . . . 118
Suflet mic . . . 121
De fapt, noi nu ştiam . . . 122
Schiţă pentru Introducere la „Richard şi Samuel“ . . . 122
Substitutul de procuror . . . 124
Un tânăr student ambiţios. . . 129
Cine a avut cândva o moarte aparentă . . . 131
POVESTIRI. . . 133
Podul. . . 135
Vecinul . . . 136
O corcitură . . . 137
Lămpi noi . . . 139
O adunătură de nemernici . . . 141
Stema oraşului . . . 141
Poseidon . . . 143
Vânătorul Gracchus. . . 144
Fragment din „Vânătorul Gracchus“ . . . 148
Noaptea . . . 152
Refuzul . . . 153
Despre problema legilor . . . 158
Recrutarea trupelor . . . 160
Cârmaciul . . . 162
Proba . . . 163
Vulturul . . . 164
Titirezul . . . 165
Întoarcerea acasă . . . 166
Pornirea . . . 166
Apărători . . . 167
Cuplul . . . 169
Despre parabole . . . 174
659
CELE OPT CAIETE IN OCTAVO. . . 175
Caietul I . . . 177
Caietul II . . . 185
Caietul III . . . 189
O întâmplare obişnuită . . . 192
O viaţă . . . 194
Adevărul despre Sancho Panza . . . 194
Tăcerea sirenelor . . . 196
Prometeu . . . 213
Caietul IV . . . 219
Muncitorimea fără posesiuni . . . 235
Caietul V . . . 240
Caietul VI . . . 249
Duhul care te chinuie . . . 254
Caietul VII . . . 256
Vis nestrămutat. . . . 256
Vis sfâşiat. . . . 256
Povestirea bunicului . . . 257
În pod . . . 258
Caietul VIII . . . 262
Despre teatrul evreiesc . . . 264
Fiecare om este unic . . . 271
PAZNICUL CRIPTEI . . . 283
PROZĂ SCURTĂ DIN ULTIMII ANI . . . 301
El priveşte pe fereastră . . . 303
…să participe şi el la asta . . . 304
Era prima împunsătură cu hârlețul . . . 305
Consolidare . . . 355
Se opriseră deodată acolo . . . 375
Priveam pe fereastră . . . 376
O pânză mare de steag . . . 378
Voiam să mă ascund în hățişul cu arbori . . . 378
Un tânăr student . . . 379
Am fugit de ea . . . 397
Imagini despre apărarea unei ferme . . . 400
Transcriu acum . . . 404
Mai ales în primele clase de gimnaziu . . . 405
Să plecăm de aici . . . 410
Tristă fugea bătrâna slujnică . . . 410
Un comentariu . . . 415
În faţa porţii oraşului . . . 419
Călătoria . . . 419
În întunericul uliţei . . . 420
Apoi câmpia se deschidea . . . 437
Uşa camerei . . . 437
…nu încă aici . . . 439
TEXTE DE MAI LUNGĂ ÎNTINDERE . . . 441
Învăţătorul de ţară (Cârtiţa uriaşă). . . 443
Blumfeld, un holtei mai bătrâior . . . 457
La construcţia Zidului Chinezesc . . . 480
Fragmente legate de „La construcţia Zidului Chinezesc“ . . . 493
Cercetările unui câine . . . 495
Vizuina . . . 533
SCRISOARE CĂTRE TATA . . . 571
SCRISOARE CĂTRE O SORĂ A JULIEI WOHRYZEK . . . 623
EL – ÎNSEMNĂRI DIN ANUL 1920 . . . 633
Paralipomena [Pentru însemnările din ciclul „El“]. . . 642
Note . . . 645
