Povestea în relația medic-pacient

Maria Dorina Paşca

Povestea în relaţia medic – pacient

Maria Dorina Paşca

Povestea în relaţia medic – pacient

Editura Ardealul,

Târgu-Mureş, 2019

--- Colecţia

Filosofie şi comunicare Coordonator: Dr. Eugeniu Nistor

---

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PAŞCA, MARIA DORINA

POVESTEA ÎN RELAŢIA MEDIC - PACIENT / Maria Dorina Paşca

Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2019 ISBN 978-606-8372-50-1 61

Cuprins

La început de...poveste! / 7

Cap 1 – Identitatea conceptuală a triadei:

poveste – sănătate – boală / 11 1.1. povestea / 11

1.2.sănătatea / 17 1.3.boala / 24

Cap 2 – Implicarea poveştii / narării în relaţia medic – pacient / 35

2.1 cuvântul / 35 2.2 ascultarea / 42

2.3 ascultătorul – medic şi povestitorul – pacient / 46

2.4 structuri / 61

Cap 3 – Metafora în relaţia medic – pacient/64 3.1 metafora / 64

3.2 povestea / 74 3.3 sănătatea / 79 3.4 boala / 83

3.5 diagnosticul / 87

Cap 4 – Povestea şi interrelaţia după vârstă / 97 4.1 ciclul vieţii / 97

4.2 copil – inocenţă / 104 4.3 adolescent – căutare / 137 4.4 adult – stabilitate / 158 4.5 vârstnic – senectute / 182 4.6 cu dizabilităţi – acceptare / 194

4.7 situaţii speciale – responsabilitate / 214

Cap 5 – Introducere în medicina narativă / 233 5.1 concepte / 233

5.2 jurnal de ... poveste / 242

Bibliografie / 247

La început de ... poveste!

A povesti despre poveste, poate fi şi uneori chiar reprezintă, curajul şi marea aven- tură în a nara întâmplări, fapte, trăiri şi reali- tăţi, ajunse demne de o ... poveste.

E necesară şi e nevoie de ea, povestea, în relaţia medicului cu pacientul? Cu siguranţă că da, astfel încât cele două personaje: ascultă- torul – medic şi povestitorul – pacient să poată porni împreună spre rezolvarea proble- melor de sănătate, ştiind că din poveste, îna- inte mult mai este, ... şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Cele de faţă se doresc a fi privite, înţelese şi acceptate, dintr-o perspectivă nouă, inter- disciplinară, astfel încât rezultatul final să fie o veritabilă reuşită, aducând în atenţia celor interesaţi, conceptul de medicină narativă,

sub toate aspectele sale, ştiind că fiecare înce- put e greu, că: suspiciunea, invidia, orgoliul, intoleranţa, neîncrederea, şi nepăsarea, pot fa- ce ”casă bună” într-o altă ... poveste, cu alte personaje, dar nu în aceasta, nuitând că zgo- motul nu face bine, iar binele, nu face zgomot.

Considerată ca şi toate celelalte cărţi de specialitate, un veritabil şi viabil instrument de lucru, cea de faţă, se doreşte a fi un nou pre- ambul, şi/sau o justificare a adevărului că na- rarea / povestirea bolii de către pacient, există şi ascultarea ei, face perspectiva înţelegerii şi reuşitei, mai complexă atât din partea unuia cât şi a celuilalt, rezultatul fiind cel dorit şi aşteptat.

Toate acestea, pornind de la ceea ce ob- serva Servan – Schreiber D (2007) şi anume că banalul cotidian se transformă într-un moment magic, atunci când, amănuntele pot da nota

caracteristică întregului, personajele fiind din aceeaşi poveste.

Deci, ca întotdeauna, se povesteşte că a fost odată ...

Conf. Univ. Dr. Psih.

Maria Dorina Paşca

Cap. 1

Identitatea conceptuală a triadei:

poveste – sănătate – boală

1.1.povestea 1.2.sănătatea 1.3 . boală

1.1. povestea

A povesti despre poveste, poate reprezenta o mare aventură în a nara întâmplări, fapte şi realităţi. Avem nevoie de poveste?

Se poate spune că, viaţa este o poveste în care: cei buni şi mai puţin buni, cei bogaţi şi mai puţin bogaţi, cei frumoşi, urâţi, înalţi, scunzi, deştepţi, proşti, cuminţi şi mai puţin cuminţi, se-nghesuie la un moment dat între rândurile lui A fost odată... şi au trăit fericiţi

până la adânci bătrâneţi, ca totul să fie o ...

poveste, perpetuă poveste.

Practic, după DEX (2009), povestea reprezintă:

 o născocire;

 o scornitură;

 o minciună;

 un istoric;

 o relatare a faptelor, a peripeţiilor, a vieţii cuiva,

ea poate fi povestită de un povestitor sau narator, astfel încât regăsim similitudinea între naraţiune şi povestire, adică:

 expunere;

 relatarea unui fapt;

 relatarea unui eveniment;

 relatarea mai multor fapte sau evenimente, într-o desfăşurare gradată, astfel încât întot- deauna vom porni de la ceva şi vom ajunge undeva sau la altceva.

Rămânând tot în secvenţa de identitate, regă- sim:

 a povesti = a sta de vorbă, a discuta, a conversa;

 a spune o poveste = a nara un fapt, o întâmplare;

 povestire = acţiunea de a povesti şi rezul- tatul ei;

În acelaşi context, Atkinson R (2006):

”povestitul este o formă fundamentală de comunicare interumană ce poate avea o funcţie esenţială în viaţa noastră. Adesea, gândim şi vorbim sub formă de poveste şi dăm sens vieţii noastre prin intermediul povestirilor. A spune o poveste, în majoritatea situaţiilor întâlnite în viaţa de zi cu zi, înseamnă a expune sub formă narativă, evenimente, experienţe sau întâm- plări. Putem povesti astfel de lucruri deoarece ştim ce s-a întâmplat şi simpla cunoaştere a

unui eveniment ne permite şi ne inspiră să povestim despre el”.

Desigur, putem să-i acordăm poveştii, o multitudine de variaţiuni pe aceeaşi temă, adică, ea îşi găseşte şi regăseşte locul, acolo unde, cuvântul prins între:

 real şi ireal;

 cotidian şi imaginar,

construieşte poduri / sinapse pentru a se an- cora, povestea, ea, putând avea funcţii ce determină existenţa sa în propria noastră viaţă, ajungând s-o povestim, dezvăluindu-ne... po- vestea.

După acelaşi autor, Atkinson R (2006), întâl-nim funcţia sa:

a) psihologică = poveştile încurajează releva- rea sinelui şi ne ajută să ne concentrăm şi să ne integrăm, prin obţinerea unei mai bune înţele- geri, a experienţelor noastre, a sentimentelor

pe care le avem referitor la ele şi a semni- ficaţiei lor pentru noi;

= poveştile pun ordine în experi- enţele noastre şi ne ajută să ne percepem viaţa subiectiv şi obiectiv în acelaşi timp;

b)socială = pot să ne afirme, valideze şi sus- ţină, experienţe în relaţii cu cei din jurul nos- tru;

= ne clarifică şi ne menţin locul în cadrul ordinii sociale;

c) mistico – religioasă = ne pot aduce faţă în faţă cu misterele fundamentale ale vieţii, in- trăm în contact cu divinitatea;

= ne conectează cu înălţimile şi abisu- rile vieţii;

d) cosmologico – filosofică = ne ajută să înţe- legem universul din care facem parte, modul cum ne putem adapta la el şi ne furnizează o imagine mai precisă a posibilului nostru rol în lume;

= pot reda o cosmologie,o imagine interpretativă completă universului în acord cu nivelul de cunoaştere a epocii, o viziune asu- pra lumii ce conferă sens proceselor naturale ale universului în care trăim;

Continuând ideea funcţiilor poveştii, Peseschkian N (2005), acordă credit şi legat de

” mituri, parabole şi concepte, o cale de a lăsa, mai multă libertate fanteziei şi intuiţiei, ca sprijin în descoperirea de sine şi în rezolvarea conflictelor”.

Important este că în această sumară călă- torie intru ale poveştilor, ne fundamentăm practic pe acea povestire / narare de prezentare a întâmplărilor într-o anumită ordine şi curgere logică, pornind de la Paşca M. D. (2008):

 povestitor (narator);

 personaje (participanţi la acţiune);

 acţiune (desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine),

rezultând întregul, ceea ce determină ca me- sajul să fie transmis, el fiind receptat de cel căruia i se adresează,individual sau în grup.

Povestea, practic, nu face altceva de- cât transmite, pe baza celor relatate:

 o experienţă de viaţă;

 o situaţie – problemă;

 o stare de fapt,

toate conducând la găsirea unei soluţii im- plicând, de cele mai multe ori, autorul cu în- treaga sa personalitate, căci Floret A (2015), povestea nu se poate naşte, decât din libertatea de a fi creată sau nu.

1.2.sănătatea

Luându-ne ca punct de reper, în a identifica conceptul de sănătate, acelaşi DEX (2009), vom constata că aceasta este o stare a

unui organism la care, funcţionarea tuturor orgnelor se face în mod normal şi regulat.

De asemenea, conform Organizaţiei Mon- diale a Sănătăţii (OMS) sănătatea nu este condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multi- dimensional, în care, starea subiectivă de bine este un element fundamental. Componentele stării de bine sunt:

1.acceptarea de sine = atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi viitoare;

2.relaţii pozitive cu ceilalţi = încredere în oameni,sociabil, intim, nevoia de a primi şi de a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă;

3.controlul = sentiment de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi crează oportunităţi pentru valorificarea nevoilor

personale, face opţiuni conform nevoilor pro- prii;

4.sens şi scop în viaţă = direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa pozitivă a trecutului şi relevanţa viitorului, convingerea că merită să te implici, curio- zitate;

5.dezvoltarea personală = deschiderea spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a potenţialului propriu, capacitatea de auto- reflexie, percepţia schimbărilor de sine poziti- ve, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei,

Concentrând larga definiţie dată de OMS sănătăţii, ajungem la identitate sa prin formula de stare :

-de bine;

-psihică;

-somatică;

-socială,

a individului, fapt ce determină sublinierea făcută de Athanasiu A (1983) şi anume, că

”sănătatea este privită de patolog ca o stare de integritate, de către clinician, ca o lipsă de simptome; de către bolnav ca o stare de bien – etre (valetudo).

Dacă P. Valery scria că sănătatea este starea în care funcţiile necesare se îndeplinesc inevitabil sau cu plăcere, putem să observăm cât de greu ne vine a da o definiţie stării de sănătate, chiar dacă, Iamandescu I.B. (2002), pare la îndemâna fiecărui individ, ce întâmpină dificultăţi reale cauzate:

 în primul rând de posibilitatea evoluţiei sub- terane (asimptomatică în plan subiectiv şi la examenul clinic) a unor procese patologice care pot fi decelate doar de mijloace para- clinice – fie ele simple, fie complicate;

 în al doilea rând, subiectivismul bolnavului face ca apariţia bolii să fie mai târziu înre-

gistrată (bolnavi ignoranţi) sau, din contră, să fie semnalată în mod eronat (bolnavi închi- puiţi).

În acest context, putem să decodificăm sănătatea, ca fiind circumscrisă celor trei ele- mente şi anume:

 sănătatea umană = Tudose Fl (2000) poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei indivi- dului, semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal – biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a con- formităţii stărilor sistemului în raport cu nor- mele generale ale speciei, ale vârstei, ale se- xului), cât şi în perspectiva externă a echili- brului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant, concret;

 sănătatea psihică = Constantin G (1998), după Paşca M.D. (2007), face referire în con- textul în care, individul trăieşte şi afirmă o sta- re de confort psihic într-o coerenţă şi globa- litate care nu este sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care pre- supune o dominantă a sentimentelor posesive, constructive şi optimiste faţă de cele negative.

Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea activităţii, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi voluntare pe care le pro- movează.

 sănătatea somatică = Imandescu I. B.

(2002) poate fi cuantificată pe baza unor indicatori care circumscriu statistic normali- tatea (morfologici, funcţionali, de rol social).

Astfel, după Lăzărescu M. (1995), sănătatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează modalităţile normal – sănătoase de

structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de:

 dezvoltare;

 maturare;

 independentizare;

 complexificare,

cât şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante.

Putem conchide, că sănătatea este ... com- plexă, datorită şi atributelor sale de mental sănătos, Tudose Fl. (2003), criteriile funcţio- nale ale acesteia fiind:

 independenţă rezonabilă în relaţiile cu cei- lalţi indivizi;

 autodirecţionare;

 capacitatea de a avea o slujbă şi de a lucra împreună cu ceilalţi;

 capacitatea de a răspunde regulilor şi auto- rităţii obişnuite;

 capacitatea de a depăşi dificultăţi curente;

 abilitatea de a avea relaţii de prietenie şi iubire;

 capacitatea de a da şi de a primi afecţiune;

 toleranţă la frustare;

 simţul umorului;

 abilitatea de a se recrea, de a avea hobby- uri;

 capacitatea de a dezvolta sentimente altru- iste, importantă fiind păstrarea ei sub varii forme şi privită din diferite perspective, luând în seamă şi vorbele Sf. Ioan Gură de Aur, Paşca M.D. (2007) care spunea că: ”dacă su- fletul este sănătos, boala trupescă nu-i poate pricinui omului nici o pagubă”.

1.3. boala

Acelaşi DEX (2009), menţionează faptul că, boala este:

 modificarea organică sau funcţională a echi- librului normal al organismului;

 un proces patologic care afectează orga- nismul;

 o maladie, afecţiune, beteşug (popular).

Totodată, Asociaţia Americană de Psiho- logie (APA), apreciază faptul că boala repre- zintă o serie de modificări biologice şi / sau psiho-comportamentale care generează o stare de nelinişte şi / sau dizabilitate sau un risc crescut spre nelinişte şi / sau dizabilitate.

În acest context, boala creează un disconfort, o perturbare a organismului uman, identificân- du-se în anumite situaţii cu rolul său:

 biologic = se manifestă ca o disfuncţio- nalitate a organismului, datorită unor agenţi din mediul intern sau extern;

 psihologic = creează o stare continuă de disconfort, ducând şi la dizarmonie modificări structurale ale personalităţii;

 social = afectează rolul şi statutul social al individului devenit bolnav, încetinând sau re- ducând programul şi realizarea socio – profe- sională, nemaiputându-se raporta la societatea din care face parte, determinând existenţa în anumite situaţii a unei stări de:

 depersonalizare;

 dizarmonie;

 dezechilibru;

 deterioarea;

 dezumanizare,

şi seria D-urilor putând continua, definând şi personalizând conceptul.

Ajungând în acest punct al definiţiei con- ceptului, putem pleca şi de la faptul că, Garrison A.W. (2005) în medicina babiloni- ană, bolile erau considerate produsul zeilor, rămânând ca medicul – preot să interpreteze planurile acestora.

De asemnea, Hipocrate considera că la tot ce supără i se spune boală, astfel încât aceasta să nu te doboare iar tu să nu devii ultimul măr din pom, curajul, speranţa şi dorinţa de viaţă fiind necesar a lucra împotriva ... a tot ce ne supără.

Boala, Mărginean N. (2002) rezultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea, din lupta lor asimetrică şi dizarmonia ce contrazice nu nu- mai logosul în evoluţie al fiinţei, ci şi pe cel al lumii şi al societăţii.

Dobândirea pe baza bolii a unui nou rol social, acela de bolnav / pacient, individul se află în situaţii de multe ori, artificial create, de a:

 schimba raporturile sociale cu cei din jur;

 ”beneficia” de etichetarea ca bolnav, bolnav incurabil, inexistent, mort;

 simţi modificări în structura propriei familii datorate stării sale;

 se raporta la alte grupuri sociale;

 simţi elemente de dizarmonie în întregul demers al vieţii sociale, practic, consecinţele stării de boală, Lupu I., Zanc I.M Săndulescu C. (2004) depăşesc disfuncţiile biologice şi psihologice, afectând întreaga viaţă socială a persoanei ştiind că fiecare dintre cei vizaţi, reacţionează în mod personal la trecerea din starea de sănătate, în cea de boală.

Sub acest aspect, Suchman E. după Weeks W.B.(2011) surprinde cele cinci trepte ale comportamentului de boală, pornind de la:

 ivirea simptomelor (momentul în care pacientul percepe o anormalitate);

 asumarea rolului de bolnav (intervine nece- sitatea de a solicita servicii medicale);

 stadiul de contact medical ( căutare activă a unui specialist);

 etapa rolului de pacient dependent (se decide ca urmare a sfaturilor medicului şi se admi- nistrează tratamentul prescris);

 vindecarea şi reabilitarea (renunţarea la rolul de pacient).

De asemenea, Lăzărescu M. (1994) sub- liniază că domeniul bolii ”se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sensul defici- tului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşu- ează în zona dizarmoniei nefuncţionale, ne- creatoare”, iar Santagostino P. (2008) face referire la fapul că, dacă ”vom considera starea de sănătate drept un fel de echilibru armonios între diversele organe şi funcţii, putem să vedem în boală, o ruptură a acestui echilibru.

Dacă privim boala ca o ruptură a echilibrului psihofizic general, datorate carenţei sau exce- sului de activitate a unei funcţii, în măsura în care vom înţelege exact care este funcţia alterată şi în ce direcţie a fost ea alterată (prin

exces sau prin insuficienţă), se va putea stabili tipul cel mai oportun de intervenţie”.

Astfel, se canalizează elementele ce fac tri- mitere spre înţelegerea apariţiei:

E şi D <----> S şi B

(echilibrului- dezechilibrului - sănătăţii - bolii) pornind întotdeauna de la:

C (cauza) ce determină un E (efect) alternativa existând, precum cheia succesului, în mâinile noastre.

Totodată, dintr-o anumită perspectivă Levy D. (2014), emoţiile afectează sistemul nostru imunitar, în bine sau în rău. ” Fericirea vindecă asemenea unui medicament, iar amă- răciunea ucide ca o boală. O inimă veselă este un bun leac, iar un duh mâhnit usucă oasele.

Renunţarea la amărăciune poate ameliora dramatic cauzele de bază ale multor boli fizi- ce, adesea mai mult decât orice medicament sau procedură chirurgicală”.

În concepţia aceluiaşi autor, pare para- doxal faptul că, pe lângă cele afirmate anterior, aminteşte că: ”tot aşa, am ajuns la convingerea că resentimentul şi amărăciunea cauzează boli şi împiedică vindecarea acestora”.

Percepţia bolii, suscită şi afirmaţii de genul, Seigel B. S. (2004) – ”Boala le dă oa- menilor voie să facă lucruri pe care altfel nu şi le-ar îngădui. Spui mai uşor nu poverilor, îndatoririlor, sarcinilor sau cererilor nedorite venite din partea celorlalţi. Boala poate fi per- misiunea de a face ceea ce ţi-ai dorit întot- deauna, dar ai fost prea ocupat să încerci.

Poate îngădui cuiva să-şi ia răgazul să reflec- teze, să mediteze şi să-şi redirecţioneze viaţa.

Poate servi drept scuză pentru eşec. Îţi este mai uşor să ceri şi să accepţi dragostea, să spui ceea ce simţi ori să fii mai onest. Până şi simpla răceală are o semnificaţie. Adesea, mesajul este Ai muncit prea mult. Du-te acasă

şi îngijeşte-te. Să ne aducem aminte că suntem crescuţi în sprijinul zilelor de concediu medi- cal, nu de concediu de sănătate. Rezervaţi-vă zile pentru propriile nevoi – şi nu veţi mai avea nevoie de boală”.

Remarca are în ea iz filosofic, deci, nu folosi ca scuză, ceea ce nu-ţi doreşti cu ade- vărat.

Din perspectiva narării / povestirii, ecua- ţiile:

E – D, S – B, C – E (amintite anterior) pot fi surprinse şi sub forma celor ce urmează, determinând o anume percepţie, urmată ine- vitabil de o conduită sub varii aspecte, apărute într-o contextualitate dată.

Astfel, Peseschkian N. (2007) ”Situaţia bolnavului se aseamănă în multe privinţe cu cea a unui om care stă un timp îndelungat într- un singur picior. După o vreme îi amorţesc muşchii, piciorul pe care se sprijină greutatea

şi începe să îl doară. El nu va mai fi în stare să îşi păstreze echilibru. Şi nu îl va durea numai piciorul, întreaga musculatură va începe, într-o asemenea poziţie neobişnuită, să se tensioneze şi să se crispeze. Apăsarea dureroasă va deveni de nesuportat, omul va striga după ajutor.

În această situaţie el întâlneşte diferite persoane care vor dori să îl ajute.

În timp ce acel om va sta în continuare într-un singur picior, una dintre persoanele care doreşte să îl ajute, va începe să îi maseze piciorul împovorat şi crispat. Un altul se va ocupa de porţiunea crispată a cefei şi o va masa ca la carte. O a treia persoană va vedea că omul mai are puţin şi îşi pierde echilibrul şi îi va oferi braţul său drept sprijin. Cei din jur îl vor sfătui să se folosească de ambele mâini, astfel încât statul într-un picior să nu i se mai pară atât de dificil.

Un om bătrân şi înţelept îi va sugera să se gândească cât de bine îi este de fapt, în com- paraţie cu oamenii care nu au deloc picioare.

Un altul îl va invita, rugându-l să îşi imagineze că este numai o pană, căci cu cât s-ar con- centra mai intens, cu atât vor ceda mai repede durerile sale. Un bătrân cumpănit va adăuga cu bunăvoinţă: Timpul le rezolvă pe toate. În cele din urmă, un privitor se va apropia de suferind şi îl va întreba: De ce stai într-un picior?

Îndreaptă-l pe celălalt şi lasă-te pe el. Ai totuşi două picioare, nu unul singur.”

Parafrazând, am spune şi noi: adică, de ce n-am accepta povestea în relaţia ascultător – medic şi povestitor – pacient, dacă tot trebuie să comunice şi relaţioneze de / în fapt între ei? De ce nu?!!

Cap. 2

Implicarea poveştii /

narării în relaţia medic pacient

2.1 cuvântul 2.2 ascultarea

2.3 ascultătorul – medic şi povestitorul – pacient

2.4 structuri

2.1 cuvântul

Din perspectiva sa multifactorială, cuvân- tul este perceput şi porneşte de la:

 vorbă, spusă, zisă;

 cunoaştere, fiind o invitaţie perpetuă;

 matrice a gândului;

ajungând, prin identitatea sa filosofică la di- mensiunea:

 pragmatică = care corespunde raportului dintre cuvânt şi situaţia utilizării lui;

 semantică = dezvăluind relaţia dintre cuvânt şi semnificat;

 sintactică = corespunde relaţiilor dintre cu- vinte în fluxul gândirii, neuitând că orice cu- vânt are o încărcătură psihică, el având practic puterea de a impune a anumită atitudine com- portamentală celor ce-l folosesc.

Totodată, cuvântul, îşi manifestă valoare sa, în primul rând prin capacitatea de potenţial purtător de cogniscibilitate:

 deschide drumul cunoaşterii determinând idei;

 concepte;

 atitudini,

practic, lumea prin cuvânt se descoperă, iar prin cunoaştere,se metamorfozează. Astfel, cu- vântul îşi dezvăluie, putinţa, personalizând însăşi esenţa vieţii dar şi neputinţa, prin a

dărâma, prin polemici aride şi atitudini verbale violente, toate ca semne ale neputinţei noastre de a fi mai buni.

În această contextualitate, cuvântul, Paşca M. D., Tia T. (2009) are puteri nebănuite, el este:

 cel ce dă viaţă = forţa sacramentală a cuvân- tului;

 cel ce ucide = puterea suprimării energiei dinamismului psihic (cuvântul poate răni su- fletul, îl poate întina, demola psihic, poate sădi neîncredere şi neputinţă, sugera urâtul, plânsul şi ura, toate fiind încărcătura pe care omul i-o dă);

 cheia = virtutea la schimbarea vieţii;

De asemenea, cuvântul trebuie să răs- pundă, codului său ce determină, la nivel de mesaj şi relaţie (în cazul nostru medic – pacient) o conduită, atitudine şi comportament menit a reflecta răspunsul cercetat, căutat,

găsit sau mai puţin găsit, regăsit, dar mai ales, implicat în matricea sa cogniscibilă.

Pornim practic, de la:

1. care ales? = vocaţia selecţiei inteligente.

Din multitudinea de cuvinte,

trebuie să ştim alege acel cuvânt care are forţa interioară de a răspunde la situaţia dată.

Cuvântul potrivit este acela care întrupează un mesaj, care are o esenţă şi o structură solidă, ce se va încorpora, configuraţiei de ansamblu a mesajului; care are forţă de reprezentativitate.

2. cum formulat? = arta îmbrăcării realului prin cuvânt. Întreaga construcţie a cuvântului este condiţionată de modul în care este for- mulat. Îndeplineşte el toţi itemii care certifică înţelegerea sa? Transmite prin formulare me- sajul dorit? Maniera formulării invită ascultă- torul la un anumit tip de receptare a cuvân- tului. Cum trebuie formulat ca să fie înţeles?

Corespunde cerinţelor noastre?

3. unde rostit? = spaţiul interior de receptare a cuvântului. Cuvântul trebuie rostit într-un spaţiu care poate perfecta comunicarea. Este nevoie întotdeauna de un spaţiu material pen- tru a fi rostit şi de unul spiritual pentru a fi receptat, având grijă la codificarea mesajului ascuns în cuvânt.

4. când folosit? = timpurile mântuirii şi urgen- ţa înnoirii vieţii. Când folosesc cuvântul, care este momentul propice? Care este timpul ce poate absorbi toată energia cuvântului cu ma- xim de folos?

5. cui adresat? = cuvântul care zideşte versus cuvântul care se iroseşte.

Cuvântul are o ţintă, adică, se adresează întotdeauna cuiva anume. Această adresabili- tate directă, reprezintă punctul de plecare al unei comunicări de calitate. De fapt, asistăm la o declinare: mie, ţie, nouă, vouă, lor, ei, lui, acelora, celorlalţi. Nu ne vom întreba cui

foloseşte, ci doar cui se adresează?, neuitând că rodul cuvântului poate fi uneori la distanţă de ani, faţă de momentul rostirii sau receptării lui exterioare.

6. cât înţeles? = înţelepciunea comunicării pe înţeles. Pornind de la dictonul latin ”Non multa sed, multum” (Nu tot ce e mult, e şi bun) vorbitorul se poate orienta asupra im- portanţei receptării cuvântului, de fapt, nu abundenţa de cuvinte dă cuvântului înţeles. E important să dăm dovadă de multă înţelep- ciune pentru a intui cât a înţeles persoana în cauză, din mesajul transmis de noi, având grijă de calitatea şi nu cantitatea cuvintelor.

7. de ce transmis? =autoritatea în comunicare a emiţătorului. Sintagma interogativă de cine transmis pune în balanţa evaluării şi cealaltă parte de cine receptat, contrapartida menţi- nând echilibrul. Cine este persoana emiţă- toare? Ce calitate are? La ce scară de valori se

raportează? În ce măsură trăieşte cuvântul? În ce măsură cel ce transmite mesajul este perso- nal implicat? Poate, la rândul său, receptorul să transmită şi el mesaj către emiţător? La ce structuri ale comunicării şi relaţionarii se apelează atât penru transmitere, cât şi pentru receptare? Cine are calitatea de a transmite? În numele cui, transmit eu cuvântul?

8. de ce acesta? = raţiuni ale credibilităţii cu- vântului. Întrebarea de ce duce întotdeauna spre cunoaştere, spre exersarea întru adâncime sensuală, provocând în unele cazuri şi nelinişti interioare.

Deci, concluzionând şi închizând cercul reto- ricelor întrebări, avem certiudinea că, de fapt, ele pregătesc un cadru de înţelegere psiholo- gică a dinamicii comunicăriii, deoarece cu- vântul:

 vindecă;

 întăreşte sufleteşte;

 fortifică psihic;

 consolidează lăuntric;

 înţelepţeşte,

şi construieşte practic, logica existenţială, făcând, în cazul nostru, legătura între ascultă- tor (medic) şi povestitor (pacient).

2.2 ascultarea

A asculta nu este sinonim cu a avea răb- dare şi nu se rezumă la clipele de la o cafea cu vecina care aşa de bine ascultă tot ce zici.

Abilitatea medicului de a asculta, dar şi a pacientului, deopotrivă, reprezintă un punct de reper într-o comunicare şi relaţionare între cei doi actori amintiţi anterior, aflaţi în momentul întâlnirii lor.

Ascultarea activă va determina o anumită strategie alocată pacientului de către medic, făcând ca întreaga comunicare să decurgă fără

hopurile unei ascultări pasive, amorfe, nesfâr- şite, cu o coloratură lălăită.

Astfel, medicul făcând uz de abilitatea sa de a asculta, va:

 culege corect informaţia;

 înţelege demersul logic al narării;

 coopera constructiv cu pacientul, pornind practic de la cele subliniate de

Stanton N (1995) în relaţia cu pacientul, ştiind să:

 îi încurajeze pe ceilalţi;

 obţină informaţii întregi;

 amelioreze relaţiile cu ceilalţi;

 poată rezolva probleme;

 înţeleagă mai bine oamenii,

determinând apariţia unui întreg comunicativ – relaţionar, prin ascultare eficientă, Stanon N (1995); adică:

 fiţi pregătiţi să ascultaţi =încercaţi să vă gândiţi mai mult la ceea ce vorbitorul încearcă

să spună, decât la ceea ce aţi dori dumnea- voastră să spuneţi;

 fiţi interesat = orice mesaj poate fi inte- resant;

 arătaţi-vă interesat = puneţi-vă în locul celui care vorbeşte;

 păstraţi-vă mintea deschisă = nu trebuie să vă simţiţi ameninţat sau insultat de acele me- saje care vă contrazic convingerile, atitudinile, ideile şi valorile, deci, nu faceţi aprecieri pripite;

 urmăriţi ideile principale = totul depinde de abilitatea de structurare a mesajului, limba- jului folosit şi tendinţa vorbitorului de a se re- peta, ideile putând apărea oriunde pe parcursul mesajului, aşa că trebuie să fiţi permanent atent;

 ascultaţi critic = fiţi şi imparţial, fapt care vă ajută să cântăriţi cu atenţie valoarea dove- zilor şi structura logică a mesajului;

 ascultaţi cu atenţie = atenţia poate fi fluctu- antă şi selectivă, de aceea, încercaţi să nu vă fie distrasă atenţia de la vorbitor de către alţi oameni;

 luaţi notiţe = ascultaţi cu atenţie şi notaţi după ce a terminat vorbitorul, fiind şi situaţii în a vă fi distrasă atenţia în timpul notării;

 ajutaţi vorbitorul = prin gesturi discrete care dau siguranţă vorbitorului că este ascultat şi mesajul recepţionat;

 nu întrerupeţi pe vorbitor = ascultarea este un proces de autocontrol, iar un bun ascultător nu încearcă să întrerupă comunicarea.

Jalonând astfel câteva sfaturi, vom reuşi a da sens ascultării, narării pacientului, în aşa fel încât să poate el, medicul:

 a separa faptele şi sentimentele;

 a organiza informaţia obţinută, determinând apariţia în cadrul larg a anemnezei, a consis- tenţei secvenţei cogniscibile, a factorilor reali

dar şi imaginari surprinşi în expozeul celui ascultat (pacientul).

Dacă ne raportăm la elementul de logistică a ascultării, Albeaux – Fernet (după Atha- nasiu A – 1983) amintea faptul că ”În sanc- tuarele Greciei Antice, Aesculap nu vorbea, ci asculta”, ne dăm seama că a şti să îi asculţi, este, de fapt, prima condiţie a unui dialog. De aceea, medicul va trebui să ţină cont de verbul a asculta şi să facă din ascultare o ... artă.

De fapt, ascultarea poate fi şi vocaţie căci el, cuvântul, clădeşte acolo unde nepă- sarea şi dezinteresul sapă în tăcere la ...

neimplicare şi indiferenţă, pasivitate şi eşec.

2.3 ascultătorul – medic şi povestitorul – pacient

Calitatea medicului de a fi un bun ascul- tător rezidă din faptul că e necesar a cunoaşte

şi aplica în primul rând abc-ul ce-l vizează direct, primind în final, rezultatul benefic al întâlnirii sale cu pacientul – povestitor. Ast- fel, se porneşte de la:

 priveşte persoana;

 opreşte ce faci şi ignoră ce-ţi atrage atenţia;

 păstreză o distanţă potrivită (30 cm – 1 m);

 stai drept sau uşor aplecat către persoana care vorbeşte / povesteşte;

 aprobă din cap ”îhâm, înţeleg, da”;

 arată-te interesat de discuţie;

 dacă nu înţelegi, întreabă şi clarifică orice neînţelegere;

 repetă cu cuvinetele tale ce a spus persoana ascultată;

 nu întrerupe persoana care vorbeşte şi, mai ales, evită orice fel de afirmaţie critică;

 încetează să vorbeşti;

 uşurează situaţia vorbitorului şi arată vor- bitorului că vrei să-l asculţi;

 renunţă la gesturi care distrag atenţia;

 pune-te în pielea vorbitorului;

 fii răbdător;

 nu te înfuria;

 pune întrebări;

 nu fi dur în dispute şi critici, şi furcile caudine ar putea continua, importantă fiind re- laţia de ascultare eficientă şi activă din partea medicului, ce dobândeşte şi calitatea de ... as- cultător.

Totodată, ascultarea are / cere nevoie de timp, pe care, material l-am putea privi sub forma:

 concentrarea pe calitatea şi cantitatea lui;

 planificarea în funcţie de obiectivele pe care ni le-am propus;

 administrat în aşa fel încât să dea randa- mentul maxim;

 stabilirea priorităţilor în funcţie de el;

 alocarea lui în luare deciziilor;

 să facă parte din viaţa cotidiană,

şi să nu îngăduim nimănui a ne fura timpul precum hoţii de timp:

 lenea;

 plictiseala;

 internetul;

 jocurile de noroc;

 jocurile pe calculator;

 grupul de prieteni;

 telefonul mobil;

 depresia,

lista putând a se lungi sau a se scurta în func- ţie de cadenţa şi de trecerea timpului:

 zilnic;

 săptămânal;

 lunar;

 trimestrial;

 semestrial;

 anual,

matricea lui proprie, caracterizându-ne.

De fapt, putem să ne gestionăm timpul, astfel încât la întâlnirea directă cu pacientul – povestitor, ascultătorul – medic să:

 înlăture stresantul nu am timp, mă depăşeşte timpul;

 ştie ce anume să facă în acel timp;

 reconsidere valoarea timpului, pornind de la cauză şi ajungând la efect, astfel încât, dia- logul: – ascultare – timp, să fie eficient elimi- nând elemetele ce ar putea afecta într-o pro- porţie mai mică sau mai mare:

 starea noastră afectivă;

 modul de funcţionare cognitivă;

 sistemul de cerinţe,

şi invariabil, normele morale şi nu numai, la care ne raportăm, creându-se o stare de em- patie între cei doi actori ai poveştii noastre.

Alături de ascultătorul – medic, se află / găseşte şi regăseşte, povestitorul – pacient,

fiind necesar a face o distincţie între: DEX (2009):

 bolnav = fiinţă care suferă de o boală, om suferind, beteag, denumind o calitate dobân- dită printr-o stare;

 pacient = persoană bolnavă care se găseşte în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta; persoana supusă unui supliciu; vic- timă; martor; care are răbdare; calm, răbdător, interacţiunea dintre cele două statusuri sociale dobândite temporar de către o persoană, re- prezintă o stare evolutivă a unei situaţii, utili- zând implicit, serviciile de sănătate.

Pentru a crea şi exista povestea între cele două personaje – ascultătorul – medic şi po- vestitorul – pacient, a necesar a determina o nouă strategie cognitivă care să reflecte relaţia printr-o comunicare eficientă. Astfel, Holde- vici I. (2000) surprinde următoarele caracte- ristici şi anume, subiectul:

 îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi direct;

 îl încurajează pe partenerul său, să facă ace- laşi lucru, mai precis, primul spune ce gân- deşte şi ce simte, încercând să înţeleagă ce gândeşte şi ce simte cel din urmă.

Trebuie să facem distincţie între:

 comunicarea eficientă = implică exprima- rea deschisă şi ascultarea;

 comunicarea ineficientă = presupune refu- zul părţilor de a-şi împărtăşi în mod deschis sentimentele şi refuzul de a asculta ce are de spus, celălalt.

Este momentul în care, poate apărea po- vestea – anamneză, ea clădindu-se de fapt pe o serie de întrebări ce, adresate de ascultătorul – medic:

 îi formează acestuia în timp o nouă abordare a pacientului, focusat pe acesta (mod de expri- mare);

 folosirea narării / povestirii de către pacient în vederea prezentării faptelor (apariţia bolii) construieşte o nouă relaţie congnitivă, având ca punct comun, investigaţia medicală sub o nouă abordare (atipică ar numi-o unii).

Putem porni de la ceea ce Servan – Schreiber D. (2007) codifică întrebările sub forma CEDFE, unde banalul cotidian se trans- formă într-un moment magic. De fapt, autorul porneşte în a afla cauza, de la suma lucrurilor mărunte, care, în multe situaţii, se pot constitui în baza investigaţiei / anamnezei, începând cu momentul cunoaşterii persoanei în cauză. Se- tul celor 5 întrebări se structurează sub forma:

 C = de la ce s-a întâmplat? = persoana trebuie a ne povesti ce i-a produs o asemenea suferinţă (s-a depăşit momentul de durere);

Exp: a) A murit mama.

b) Am găsit un bilet în bucătărie pe masă, că m-a părăsit.

- E = de la şi ce emoţie ai resimţit?

Exp: a) Că sunt singur pe pământ.

b) Că se prăbuşeşte lumea mea.

- D = de la dificultate maximă, adică, ce ţi s- a părut cel mai greu?

Exp: a) Ce-o să fac acum singur?

b) Cum să le spun copiiilor că tatăl lor a plecat de acasă, ne-a părăsit.

Această întrebare magică îl ajută pe cel în cauză, să se concentreze mai bine asupra celor întâmplate şi îi permite să-şi grupeze ideile în jurul punctului fundamental, cel mai dureros, amintea Servan – Schreiber D. (2007).

 F = de la faceţi faţă? – întrebarea îndrep- tându-i atenţia celui în cauză către resursele ce există deja la îndemână, putându-l ajuta să depăşească, dar să şi înfrunte situaţia. Nu noi trebuie să-i dăm soluţiile şi să-l scăpăm de probleme, ci să-i fim deocamdată aproape, nefiind cel suferind, singur.

Exp: a) Aş vrea să aibă cineva grijă de mine, într-un cămin dacă se poate.

b) Că nu sunt nici prima şi nici ultima părăsită, dar o să mă descurc, sunt puternică pentru copii.

- E = de la empatie, încheie seria întrebărilor interactive, codificând starea noastră de empa- tie pe care am avut-o faţă de cel în cauză, făcându-l a înţelege că-i împărtăşim necazul pe care-l are de depăşit. Ne putem adresa cu anumite cuvinte simple care să ajungă la su- flet, dându-i încrederea de sine de care are ne- voie, empatizând, practic, persoana nemaifiind singură.

Exp:

a) Cred că nu ţi-a fost uşor să îmi spui şi să simţi că mama nu mai e, dar îţi stau aproa- pe.

b) Regret cele întâmplate, nu vă e uşor, dar e bine că acum sunteţi mai liniştită. V-aţi putut descărca, da?

Cum ar suna povestea, pornind de la întrebări şi spusă de povestitorul – pacient?

Nararea ar putea avea forma:

a. Eu eram cu mama şi ne aveam unul pe altul.

Eu sunt cam bolnăvicios, da şi mama, aşa că a fost mai rău şi a murit. M-am speriat şi n-am mai vorbit şi m-au adus aici, la doctor, la psihiatrie. Îs aşa singur pe pământ şi nu ştiu ce să fac fără mama. Nu se mai întoarce şi eu n-am mai vorbit. Aş vrea să aibă cineva grijă de mine, da nu mai avem nici casă. Mama a fost bolnavă şi a murit. Am plâns. Oare ar fi bine într-un cămin? Mă poţi ajuta că singur nu mă ştiu.

(Este povestea pacientului de sex bărbă- tesc, cu un retard uşor si handicap de intelect la limită, în vârstă de aproximativ 35 de ani,

îngrijit de mamă de la primele simptome. Şi-a spus povestea, după derularea întrebărilor).

b. Eu mă trezesc prima întotdeauna ca să pre- gătesc totul pentru familie.

Când am văzut că nu e lângă mine în pat, am crezut că e la baie şi-am coborât liniştită la bucătărie. Aici, pe masă, trona / mă aştepta surpriza, un bilet în care, jigodia îmi spunea că ne părăseşte (pe mine şi copii), bagă la divorţ, că el s-a săturat şi vrea să-şi refacă viaţa.

Am simţit că s-a prăbuşit toată lumea mea şi mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi- atunci am început să ... sparg...farfurii, căni, tot. Era vacarm şi-au apărut copiii şi vecinii.

Doamne, cum să le spun copiilor? Şi iară am spart ceva până m-am trezit cu Arafat la uşă.

Istericale? Nu! Supărare şi deznădejde.

Acum e mai bine, că m-am descărcat poves- tind şi că doar, nu sunt nici prima şi nici

ultima, da, măcar să ştiu ce-am greşit. Da, sunt puternică pentru copii. Mă duc acasă, curăţ tot şi cumpăr ... veselă nouă, doar a mea. Mi-am mai uşurat, sufletul. Ce ţi-e şi cu bărbaţii aştia! Când le-o veni mintea la cap, ăstora, însuraţi?

(Povestea aparţine unei femei / soţii în jur de 40 de ani, părăsită în mod neplăcut / neaş- teptat de soţ şi care îşi stâmpără oful poves- tind, fapt ce-i determină o nouă atitudine faţă de tot ce i s-a întâmplat, rezolvarea aparţinân- du-i fără a mai avea nevoie de ... Arafat).

Putem indrăzni şi o asemenea abordare?

Evident că da, atunci când, Ionescu G. (1973) este necesară reechilibrarea denivelării relaţiei medic – pacient / bolnav şi stabilirea unei co- muniuni printr-un efort reciproc de înţelegere.

Medicul va trebui să înţeleagă starea subiec- tivă a persoanei din faţa sa, tratând omul, indi- ferent de afecţiune, ca pe o existenţă cu un

înalt grad de subiectivitate, iar la rândul său, bolnavul / pacientul va trebui să înţeleagă sen- sul actului investigaţiei sau terapeutic şi să-l accepte, cu convingerea utilităţii şi eficienţei sale.

Şi-n aceeaşi rezonanţă a relaţiei dintre ascultătorul – medic şi povestitorul – pacient, Sanders L. (2009) surprinde îndemnul adresat studenţilor medicinişti, într-un anumit context, poveste – diagnostic: ”Începeţi o călătorie peste un pod, începeţi o şcoală, iar în clipa aceasta sunteţi de aceeaşi parte cu pacientul.

Când veţi ajungeţi la jumătatea podului veţi vedea cum vă schimbaţi, iar limbajul pe care îl aveaţi în comun cu pacientul este înlocuit de altul, limbajul medicinei. Povestea lor perso- nală este înlocuită de povestea medicală. Apoi, vă treziţi de cealaltă parte a podului – faceţi parte din cultura medicală. Când ajungeţi acolo, aş vrea să ţineţi de fiecare părticică a

vechiului vostru sine, a sinelui vostru de acum.

Aş vrea să nu-i uitaţi pe aceşti pacienţi.”

Ce poate deveni ascultătorul – medic?

”Acel prieten care ne stă alături, tăcut, într-un moment de disperare sau derută, care ne este alături la ceas de suferinţă şi însingurare, care poate suporta să nu ştie, să nu vindece, să nu aline suferinţa – şi ne poate confrunta cu reali- tatea neputinţei noastre – acesta este adevă- ratul prieten sufletist.” (Canfied J., Hansen M.

V., Hansen P., Dunlap I. – 2001).

E momentul în care, gestul face ca trăirea sufletească să prindă astfel conotaţiile înţele- gerii, precum acel proverb indian care spune Watzlawick P., Bavelas J., B., Jackson DD, (2014) că: Nu judeca nici o persoană până când nu ai umblat cel puţin două luni cu mocasinii lui.

2.4 structuri

În aplicarea poveştii / narării e necesar să ţinem, cont de o anumită structură internă care să pornească de la:

1. folosirea în poveste / narare a:

 simbolurilor (depinde de vârstă);

 metaforelor;

 valorilor morale;

2. modalitatea de relatare a poveştii / narării la:

 persoana I -îi singular (eu);

 persoana I -îi plural (noi);

 altă persoană convenabilă povestitorului ( tu, ea, el, voi, ei, ele);

 implicaraea şi / sau apariţia mai multor per- sonaje;

3. intervenţia în poveste / narare a

 realului (loc, timp, spaţiu, vârstă);

 fantasticului;

 imaginaţiei;

 misticului / misterului;

 creativităţii;

4. existenţa / prezenţa /compoziţia poveştii/

narării a stărilor:

 emoţionale;

 conflictuale;

 tensionate;

 de nelinişte;

 nervoase;

5. urmărirea eficienţei povestirii / narării prin:

 detensionarea stării existente;

 descărcarea/ catharsisul;

 reducerea stărilor conflictuale;

 posibilitatea primirii de informaţii noi;

Se va ţine cont în acelaşi context, privind povestitorul – pacient, şi din perspectiva :

 vârstei;

 sexului;

 mediului de provenienţă;

 statusului educaţional;

 statusului social;

 statusului marital;

povestea / nararea făcând trimitere directă la modalitatea de surprindere a unor detalii legate de starea de sănătate sau a simptomelor bolii, având în vedere şi elementele de comunicare:

 verbală;

 nonverbală;

 paraverbală (voce, timbru, ritm);

identitatea complexă prin cele povestite ante- rior a povestitorului – pacient fiind de un real ajutor profesional, ascultătorului – medic într-un moment şi a contextului dat, într-o cu- noaştere a celui dintâi în toată complexitatea dezvoltării sale – bio – psiho – sociale, la co- munitatea de raportare, în timp şi spaţiu, per- sonalizându-i astfel percepţia, încadrându-l sau nu în valorile normale evoluţiei sale.

Cap. 3

Metafora în relaţia medic – pacient

3.1 metafora 3.2 povestea 3.3 sănătatea 3.4 boala

3.5 diagnosticul

3.1 metafora

Dacă pornim de la ideea că metafora re- prezintă o comparaţie dintre două lucruri, ba- zată pe asemănare sau similitudine, facem legătură cu faptul că în limba greacă, vorbim despre a trece ceva dincolo, a transfera, practic în comunicare apare ca transferarea unei imagini sau unui concept către altă imagine sau concept.

În acest context, Burns G. W. (2016)

”pentru Aristotel însemna actul de a da unui lucru un nume ce aparţine altuia, iar Diomede descrie metafora drept transferul lucrurilor şi al cuvintelor de la înţelesul propriu la un înţeles asemănător impropriu – ceva care s-a făcut şi care se face în limbă şi în literatură de dragul frumuseţii, al necesităţii, al eleganţei sau al emfazei”.

Acelaşi autor subliniază explicit şi faptul că ”metafora este o formă de limbaj, un mijloc de comunicare, plin de expresivitate, de crea- tivitate, dificil, poate şi elocvent”, ele, metafo- rele, în frecvenţa lor:

 pătrund în conversaţiile de zi cu zi;

 însufleţesc limbajul obişnuit;

 dau savoare comunicării interumane;

 ne deschid ochii către idei sau posibilităţi noi, practic, se strecoară în limbă cu o frec-

venţă atât de mare, încât adesea trec neob- servate.

Cu toate acestea, ele:

 sunt interactive;

 ne învaţă prin forţa de atracţie;

 evită rezistenţa;

 captivează şi stimulează imaginaţia;

 implică un proces de căutare;

 dezvoltă abilităţi de rezolvare;

 determină luarea deciziilor în mod indepen- dent,

totul rezumându-se în fapt, la comunicarea sub această formă între ascultătorul – medic şi povestitorul – pacient, dând noi dimen- siuni, pornind de la concept, relaţiei celor doi actori în rezolvarea problemei apărute, între- văzând efectul (E) şi necunoscând cauza (C).

Şi, întotdeauna exemplul a fost cel care a dat veridicitate celor întâmplate, metafora pu-

tând sublinia, aprecia, determinând eficienţa şi elocvenţa celor relatate. Să pornim dar, fără comentarii, expresivitatea fiind... vizibilă, exemplele reprezentând doar o parte din pleia- da lor:

1. Ochii-i de vultur le urmăreau fiecare mişcare.

Ochii-i le urmăreau fiecare mişcare.

2. Sunt încordat ca un arc.

Sunt încordat.

3. Sunt o corabie fără cârmă.

Nu ştiu ce să mă fac.

4. Am senzaţia că m-am rătăcit într-un labirint şi nu pot găsi ieşirea.

M-am rătăcit.

5. Mi-am pierdut răbdarea pe drum.

Sunt agitat.

6. Mi-a ajuns cuţitul la os.

Ajunge.

7. Am dat de bucluc.

Am o problemă.

8. Ştii, divorţul nu-i un capăt de ţară.

Am divorţat şi ...

9. Sunt în staţia terminus.

Totul s-a sfârşit.

10. Stau departe de lumea dezlănţuită.

Nu mă implic.

11. Nu-i chiar pierirea lumii.

Nu-i aşa de grav.

12. – Da ce eşti aşa de supărată?

- Nu-s supărată, mi-s necăjită.

- Da, ce s-a întâmplat?

- Am o ... depresiune.

- Adâncă?

- Foarte adâncă.

- Cât de adâncă?

- Prăpastie!

Povestitorului – pacient – privat de libertate, de sex feminin, i s-a confirmat prin exa- minarea psihiatrică de specialitate, diagnos-

ticul de... depresie severă. Ce face metafora?

Descoperă şi confirmă.

13. De când a început, nu s-a mai oprit din vorbit.

Vorbăreaţă.

14. Optimistul vede covrigul, pesimistul – gaura.

Nemulţumitul.

15. Viaţa unui copil este ca o coală albă pe care fiecare om lasă un semn (proverb chine- zesc).

Implicare.

16. Nu-i dau de capăt.

Nu ştiu ce să fac.

17. De data aceasta, am dat cu capul.

E grav.

18. A dat colţul în primăvara asta.

A murit.

19. Am un gol în suflet.

Sunt disperată.

20. Sunt legat de mâini şi de picoare.

Nu pot face nimic.

21. Picătura care a umplut paharul.

Asta a fost.

22. Facem ce putem.

Asta e.

23. Frate, frate, da, brânza-i pe bani.

Mai mult nu pot face.

24. Speranţa moare ultima.

Nu mă dau bătută.

25. Am sufletul plin de nori.

Sunt tristă.

26. Sunt numai ochi şi urechi.

Sunt atent.

27. A căutat nod în paură.

Ceartă.

28. Am ajuns la capătul puterilor.

Gata.

29. S-a umplut paharul.

Atât.

30. Nu mi-s boii acasă.

Neatentă / Supărare.

31. S-ar putea să fiu dus cu pluta?

S-ar putea să fiu ... nebun?

32. Rezidentă anul I, seara la spital, orele 18:30, când nu era de gardă relatează... po- vestea. Mă pregătesc de plecare şi trec prin faţa unui salon cu paciente de-ale mele şi le salut. Mirată, o pacientă mă întreabă dacă sunt de gardă, răspunzându-i că nu. Se uită la mine cu disperare în glas (pe mine mă amuză): ”Vai, doamna doctor, fugiţi să nu vă ţîpe (alunge, arunce) de la casă.” Am plecat cu un elan şi mai mare, întrebându-mă, totuşi, dacă ea o fi păţit aşa ceva, ceasul meu stă şi nu mai ştiu timpul sau e cazul să petrec mai mult timp cu cei ai casei. Ştia ea ce ştia!!

Şi exemplele, în stilul “bulgărelui de ză- padă” pot continua, ele definându-şi deja locul în…povestea bolii.

Prinsă în povestea pacientului, metafora va sublinia întotdeauna esenţialul, ea deve- nind astfel, mijloc de comunicare şi exprimare a esenţei folosind nemijlocit – cuvântul.

Făcând referire la metaforă ca o formă de comunicare, Burns G. W.(2011) ”în care o expresie e deplasată dintr-un câmp al expe- rienţei şi e folosită pentru a comunica ceva despre un alt câmp de experienţă. A-l descrie pe un bătăuş ca fiind furios ca un urs cu laba rănită, nu înseamnă că bătăuşul şi ursul sunt literalmente la fel, ci că descrierea, expresia sau povestea despre urs şi comportamentul lui, comunică o imagine sugestivă despre bă- tăuş şi comportamentul său” şi ... am spus totul, căci decantările vor fi realizate de cei / cel ce va / vor şti să folosească metafora ca şi cuvânt cheie – în debutul relaţiei medic – pacient.

Important trebuie să fie şi modul în care metafora surprinde capacitatea noastră de a vedea / ne raporta la întreg sau la detaliu, astfel încât interpretarea, atât a povestitorului – pacient, cât şi a ascultătorului – medic, să fie viabilă / veridică în raport cu cele povestite.

Considerăm că exemplul ce urmează, poa- te contabiliza metafora în subtilitatea sa, Peseschkian N. (2009).

Vizitatorii şi elefantul

”Elefantul era considerat atracţia specta- colului, aşa că oamenii dădeau năvală în cete să îl vadă. Dar, pentru că noaptea era ţinut într- o încăpere întunecoasă, vizitatorii întârziaţi nu l-au putut zări. Fiecare a putut doar să atingă o parte din corpul uriaşului animal, descriind-o apoi celorlalţi.

Unul dintre aceştia, care înfăşcase elefan- tul de un picior, a spus că elefantul părea să semene cu un stâlp zdravăn; altul care îi pipă- ise colţii, credea că seamănă cu ceva ascuţit, un al treilea, care pusese mâna pe o ureche a elefantului, îl vedea ca pe un evantai, iar un al patrulea, care îşi plimba mâna pe spinarea acestuia zicea că era o formă dreaptă şi turtită ca un divan.” (după J. Rumi – poet persan).

3.2 povestea

Reprezintă şi este o certitudine faptul că metafora a ajuns să facă parte în general din structura unei poveşti şi nu ne mai miră lucrul acesta, dar, există şi situaţii când povestea este ... metaforă, cum ar fi:

 A ajunge de poveste = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o păţanie;

 Ca în poveste = foarte frumos, minunat, miraculos;

 A sta de poveşti = a sta de vorbă îndelung, a sta la taclale;

 Că, din poveste / Înainte mult mai este = nu s-a terminat încă, aşteaptă, fapt ce deter- mină a constata că povestea îşi are patternul său solid, transmiţând întotdeauna un mesaj, bine structurat şi gândit.

Astfel, Atkinson R (2006), patternul are multe versiuni şi poate fi reprezentat ca:

 naştere – moarte – renaştre;

 separare – iniţiere – întoarcere;

 început – dezordine – rezoluţie,

fiind un fel de schiţă în care povestea comu- nică un echilibru existent sau nu, baza intrigii, a conflictului, reprezentând şi un mijloc prin care ne este amintit continuu că dificultăţile pot fi depăşite.

Ne-am oprit spre exemplificarea metaforei în povestire la un fragment, Burns G.W.(Perry C. – 2016) comentariul fiind de ... prisos:

”Numai ochii i se mişcau pe când cuprindea cu privirea muntele dinainte, ochii şi inima ce băteau gata să-i sară din piept. Rămase ţintuit din pricina nesiguranţei şi a neajutorării. Frica i-a încleştat rărunchii atunci când au răsunat împuşcăturile. Din ce parte veniseră? Unde să se ascundă? Cerceta înnebunit cu privirile cot- loanele întunecoase ale muntelui. Nicio lică- rire. Nicio mişcare. Dintr-odată, a înţeles. Îm- puşcăturile veniră din spate. Fusese ţinta a ceea ce oamenii prinşi în capcana imoralităţii stranii a zonelor de război numesc focuri de armă prieteneşti. Dacă vei face faţă situaţiei, vei deveni cu adevărat un luptător.”

În exemplul dat, povestitorul – pacient şi-a găsit cu ajutorul metaforei, cuvintele potrivite pentru narare, evidenţiind esenţialul.

Dar, sunt şi cazuri, ca şi cel precedent (po- vestea) ca însuşi cuvântul să fie ...metaforă, precum:

 A nu găsi cuvinte = a nu fi în stare să exprimi ceea ce gândeşti;

 Mi-am uitat cuvintele = nu sunt în stare să fac o apreciere;

 Cu alte cuvinte = deci, prin urmare, aşadar, exprimând acelaşi lucru, altfel;

 La început a fost ... cuvântul = totul începe de undeva;

 Cuvinte meşteşugice = alese pentru / într- un anumit / cu un anumit scop.

Astfel, pornind de la cuvânt şi metaforă, ascul- tătorul-medic va dobândi anumite abilităţi, prin care/ şi:

 va determnina pacientul să-şi spună în lim- baj propriu şi din perspectiva proprie, povestea bolii sale, conturându-se fapte, sentimente şi modalităţi, de relatare;

 va genera pacientului, un număr de răs- punsuri, făcând exprimarea acestuia, flexibilă;

 îi va demonstra acestuia cât de importantă este nararea / povestea sa, făcând uz de toate elementele componente ale acesteia;

 va reprezenta baza unei noi conduite pri- vind anamneza şi ulterior, diagnosticul, atitu- dinea sa reflectând o abordare nouă, construc- tivă, viabilă şi eficientă în comunicarea şi relaţionarea sa cu povestitorul – pacient.

Ajungem în acest context ca ascultătorul – medic să:

 descopere dacă povestitorul – pacient în na- rarea lui este sau nu dominat de problema ce o relatează;

 întrevadă modalităţi concrete ale povestito- rului – pacient de a fi implicat în propria pro- blemă şi a o înfrunta, prin perspectiva analizei unor fapte doveditoare, ideile noi circum- scriindu-se unui nou concept de abordare stra-