Matthew White este bibliotecar la Tribunalul Federal din Richmond, Virginia. Pasionat de istorie, a creat în 1998 site-ul „Historical Atlas of the Twentieth Century“, pe care a postat o serie de date comparative despre istoria secolului XX, multe dintre ele prezentate prin inter- mediul unor hărţi interactive. Statisticile sale despre războaie şi atrocităţi au avut succes în rândul publicului larg şi au fost preluate şi citate de istorici. În anii următori, Matthew White s-a cufundat într-o minuţioasă muncă de cercetare, materializată prin lucrarea de faţă. Cartea a apărut în 2011 într-o ediţie americană (The Great Big Book of Horrible Things: The Definitive Chronicle of History’s 100 Worst Atrocities) şi una britanică (Atrocitology: Humanity’s 100 Deadliest Achievements). Volumul a fost tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi japoneză.
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin
Redactor: Dan Flonta Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Andreea Niţă
DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu Tipărit la Artprint
The Great Big Book of Horrible Things:
The Definitive Chronicle of History’s 100 Worst Atrocities
Copyright © 2012 by Matthew White All rights reserved.
© HUMANITAS, 2015, pentru prezenta versiune românească
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României White, Matthew
Marea carte a inumanităţii: o istorie a ororilor în 100 de episoade / Matthew White; trad.: Dana-Ligia Ilin. – Bucureşti: Humanitas, 2015 Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-50-5079-5 I. Ilin, Dana-Ligia (trad.) 94(100)
eDITuRA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
Mamei mele, care mi‑a dăruit simţul umorului, tatălui meu, care mi‑a dăruit simţul dreptăţii.
Cuprins
Lista hărţilor . . . . 9
Cuvânt înainte . . . 11
Introducere . . . 13
Al doilea război medic . . . 23
Alexandru Macedon . . . 26
Perioada Statelor Combatante . . . 28
Primul război punic . . . 34
Qin Shi Huang Di . . . 36
Al doilea război punic . . . 40
Luptele de gladiatori . . . 44
Răscoalele sclavilor din Roma antică . . . 50
Războiul aliaţilor italici . . . 55
Al treilea război mitridatic . . . 57
Războaiele galice . . . 60
Despre lipsa de pricepere la cifre a celor din vechime . . . 65
Dinastia Xin . . . 68
Războaiele dintre romani şi iudei . . . 77
Perioada celor Trei Regate . . . 81
Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus . . . 88
Iustinian . . . 106
Războaiele Goguryeo‑Sui . . . 111
Negoţul cu sclavi din Orientul Mijlociu . . . 113
Rebeliunea lui An Lushan . . . 123
Prăbuşirea civilizaţiei Maya . . . 131
Cruciadele . . . 135
Masacrele religioase . . . 146
Răscoala lui Fang La . . . 153
Genghis‑han . . . 155
Cruciada împotriva albigenzilor . . . 170
Invazia lui Hulagu . . . 174
Războiul de 100 de Ani . . . 176
Prăbuşirea dinastiei Yuan . . . 185
Războiul dintre Bahmani şi Vijayanagara . . . 190
Timur . . . 193
Cucerirea Vietnamului de către chinezi . . . 203
Sacrificiile umane aztece . . . 205
Negoţul cu sclavi peste Atlantic . . . 211
Cucerirea Americilor . . . 225
Genocidul . . . 245
Războaiele dintre Birmania şi Siam . . . 252
Războaiele religioase din Franţa . . . 255
Războiul ruso‑tătar . . . 264
Timpurile Tulburi . . . 265
Războiul de Treizeci de Ani . . . 275
Prăbuşirea dinastiei Ming . . . 284
Invadarea Irlandei de către Cromwell . . . 294
Aurangzeb . . . 296
Războiul dintre Imperiul Otoman şi Liga Sfântă . . . 301
Petru cel Mare . . . 306
Războiul Nordului . . . 312
Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei . . . 314
8 CuPRINS
Războiul pentru succesiunea
la tronul Austriei . . . 318
Războiul sino‑ţungar . . . 320
Războiul de Şapte Ani . . . 322
Războaiele napoleoniene . . . 326
Cuceritorii lumii . . . 341
Răscoala sclavilor haitieni . . . 343
Războiul de independenţă mexican . . . 346
Chaka . . . 349
Cucerirea Algeriei de către francezi . . . 355
Răscoala taipinilor . . . 358
Războiul Crimeii . . . 369
Revolta Panthay . . . 372
Războiul de Secesiune . . . 374
Revolta chinezilor hui . . . 377
Războiul Triplei Alianţe . . . 380
Războiul franco‑prusac . . . 383
Perioadele de foamete din India britanică . . . 386
Războiul ruso‑turc . . . 395
Răscoala mahdistă . . . 399
Statul Liber Congo . . . 406
Răscoala antispaniolă din Cuba . . . 416
Modul de luptă occidental . . . 419
Revoluţia Mexicană . . . 423
Primul Război Mondial . . . 429
Războiul civil rus . . . 447
Războiul greco‑turc . . . 460
Războiul civil chinez . . . 463
I.V. Stalin . . . 476
Tirani smintiţi . . . 490
Războiul italo‑etiopian . . . 493
Războiul civil spaniol . . . 495
Cel de‑al Doilea Război Mondial . . . 498
Expulzarea germanilor din Europa de Est . . . 526
Războiul din Indochina franceză . . . 530
Împărţirea Indiei . . . 533
Mao Zedong . . . 536
Războiul din Coreea . . . 548
Coreea de Nord . . . 557
Epoca neagră a comunismului . . . 565
Războiul de independenţă algerian . . . 570
Războaiele din Sudan . . . 574
Războiul din Vietnam . . . 578
Războiul Rece . . . 590
Campania de epurare din Indonezia . . . 593
Războiul din Biafra . . . 596
Genocidul din Bengal . . . 600
Idi Amin . . . 603
Mengistu Haile . . . 606
Vietnamul postbelic . . . 611
Kampuchia Democrată . . . 613
Războiul civil din Mozambic . . . 619
Războiul civil din Angola . . . 621
Războiul de gherilă din uganda . . . 623
Africa postcolonială . . . 625
Războiul sovieto‑afgan . . . 628
Saddam Hussein . . . 633
Războiul dintre Iran şi Irak . . . 636
Sancţiunile împotriva Irakului . . . . 638
Haosul din Somalia . . . 641
Genocidul din Rwanda . . . 643
Al doilea război din Congo . . . 648
Clasament: Cele mai mari 100 de masacre . . . 655
Ce am descoperit: Analiza . . . 658
Ce am descoperit: Cifrele brute . . . 673
Anexa 1: Competiţia pentru primele 100 de locuri . . . 683
Anexa 2: Hemocataclismul . . . 692
Mulţumiri . . . 697
Note . . . 699
Bibliografie selectivă . . . 763
Indice . . . 781
Lista hărţilor
Republica Romană şi provinciile ei, cca 133 î.Hr . . . . 42
China în timpul dinastiei Ming, 1368–1644 . . . 189
Europa, cca 1675 . . . 304
China în timpul dinastiei Qing, 1850–1873 . . . 361
Lumea comunistă, cca 1955 . . . 562
Africa în istoria recentă, anii 1960–2000 . . . 618
Cuvânt înainte
Istoria tradiţională se ocupă de suverani şi de oştiri, nu de oamenii de rând. Stăpânirile au crescut, stăpânirile au dat înapoi, popoare întregi au căzut în robie ori au fost nimicite – şi se pare că nimănui nu i‑a dat prin cap că ar fi ceva rău în asta. Cum învăţaţilor tradiţio‑
nali le‑a lipsit dorinţa de a cunoaşte costul uman al extravaganţelor istorice, cel care ar fi vrut să afle mai multe despre aceste lucruri n‑avea unde să caute răspunsurile la întrebări elementare – bună‑
oară, dacă secolul XX a fost cu adevărat cel mai violent din istorie ori dacă ceea ce a ucis cei mai mulţi oameni a fost religia, naţionalismul, anarhia, comunismul sau monarhia.
În ultimul deceniu însă, atât istoricii, cât şi nespecialiştii au ape‑
lat la site‑ul tot mai cuprinzător al unui ins care se cheamă Matthew White şi care se autodefineşte ca atrocitolog, necrometrician şi măsu‑
rător de hemocataclismea. White este un reprezentant al nobilei şi subevaluatei profesii de bibliotecar şi a pus cap la cap estimările cele mai cuprinzătoare, dezinteresate şi nuanţate din punct de vedere sta‑
tistic ale numărului de morţi din marile catastrofe ale istoriei. Acum, în Marea carte a inumanităţii, White îmbină informaţiile numerice cu iscusinţa de povestitor, prezentând o nouă istorie a civilizaţiei, o istorie ai cărei protagonişti nu sunt marii împăraţi, ci victimele lor fără nume – milioane şi milioane şi milioane…
a. Atrocitology („atrocitologie“), necrometrics, necrometry („necrometrie“), he‑
moclysm („hemocataclism“) sunt termeni creaţi ad hoc de Matthew White, cu ele- mente greceşti de compunere savantă, pentru a sugera, într-o cheie tragicomică, pluralitatea de registre ale fenomenului „lipsei de omenie a omului faţă de om“
(n.red.).
12 CuVâNT ÎNAINTE
White scrie pe un ton sprinţar şi cu un umor negru ce contrastează cu scopul moral auster. Sarcasmul său vizează prostia şi neomenia ma rilor conducători din istorie, necunoaşterea bazelor matematice ale statisticilor şi necunoaşterea istoriei de care dau dovadă unii ideologi şi propagandişti, precum şi indiferenţa istoriei tradiţionale faţă de amploarea suferinţei omeneşti din spatele marilor evenimente.
Steven Pinker
Introducere
Nimănui nu-i plac statisticile cum îmi plac mie. Literalmente. N-am izbutit niciodată să dau de cineva care să aibă chef să mă asculte de- pănând statistici.
De fapt, există o excepţie. Timp de câţiva ani, m-am ocupat de
„Historical Atlas of the Twentieth Century“, un site de istorie pe care am postat, printre altele, analize statistice cu privire la evoluţia alfa- betizării, populaţiile urbane, pierderile omeneşti din războaie, forţa de muncă din industrie, densitatea populaţiei şi mortalitatea neona- tală. Dintre acestea, ceea ce au oamenii chef să ia la puricat este numărul de morţi.
Doamne, şi ce chef de puricat au!
Din clipa în care am postat nişte liste preliminarii cu cele mai mari douăzeci şi cinci de oraşe de la 1900, primele douăzeci dintre cele mai sângeroase războaie şi primele o sută dintre cele mai impor- tante opere de artă ale secolului XX, am fost potopit de e-mailuri în care eram întrebat de unde am luat statisticile despre pierderile umane din războaie. Şi de ce nu apare pe listă şi cutare grozăvie? Şi care ţară a ucis cei mai mulţi oameni? Care ideologie? Şi cine naiba mă cred de-i acuz pe turci că au făcut cutare lucru?
După mulţi ani petrecuţi aşa, site-ul meu a devenit principalul centru de schimb de informaţii privind bilanţurile de morţi, aşa încât puteţi să mă credeţi când spun că am asistat la toate dezbaterile pe acest subiect. Să lămurim ceva de la bun început. Tot ceea ce urmează să citiţi este în dezbatere. N-are rost să încarc textul la fiecare pas cu formule de genul „se presupune“, „probabil“ sau „conform unor surse“, chiar dacă s-ar impune asta. Şi nici n-o să vă bat la cap cu toate ver- siunile propuse pentru acele evenimente.
14 INTRODuCERE
Nu există în istorie vreo atrocitate în privinţa căreia să fie de acord toţi oamenii de pe Pământ. Cineva, undeva, o să nege că s-a petrecut, iar altcineva, altundeva, o să susţină că s-a petrecut. De pildă, eu sunt convins că Holocaustul a avut loc, însă nu şi „uciderea pruncilor“ din vremea lui Irod. Sunt uşor de găsit oameni care să mă contrazică în ambele privinţe.
Atrocitologia este în miezul disputelor istorice majore. Oamenii nu se contrazic în privinţa istoriei convenabile. Se contrazic în privinţa cui l-a omorât pe bunicul cui. Încearcă să tragă învăţăminte din trecut şi îşi dau cu părerea care e cel mai hitlerist politician care se arată la orizont. În cazul unui subiect deosebit de controversat, doi istorici aflaţi la cei doi poli ai politicii pot să acopere aceeaşi materie, şi totuşi să pară că discută despre două planete cu totul diferite. Uneori, na- raţiunile nu se suprapun deloc şi e aproape imposibil să le aduci la un numitor comun. Tot ce pot să spun este că am încercat să urmez con- sensul oamenilor de ştiinţă, iar atunci când sprijin punctul de ve dere al unei minorităţi o să vă semnalez acest lucru.
Majoritatea celor care ar scrie o carte despre cele mai mari atroci- tăţi din istorie ar descrie „primele o sută dintre cele mai rele lucruri pe care mi le pot aminti acum“. Ar include evenimente şi personaje precum Holocaustul, sclavia, 11 septembrie, masacrul de la Wounded Kneea, Jeffrey Dahmerb, Hiroshima, Jack Spintecătorul, războiul din Irak, asasinarea lui Kennedy, atacul lui Pickettc şi aşa mai departe.
De regulă însă, conceperea unei astfel de liste va reflecta înclinaţia autorului, nu un echilibru istoric corect. O asemenea listă dă impresia că aproape toate lucrurile rele din istorie ori au fost săvârşite de ame- ricani, ori au fost suferite de americani destul de recent, ceea ce lasă să se înţeleagă că americanii sunt, în mod intrinsec, mai importanţi decât oricine altcineva.
Alte liste ar putea să dea impresia că tot ce a fost rău îşi are rădă- cinile într-o cauză (de pildă, resurse, rasism, religie), o cultură (comu- niştii, Occidentul, musulmanii) sau o metodă (război, exploatare, impozite). Cei mai mulţi oameni află despre atrocităţi în mod întâmplă- tor – dintr-un documentar TV, câteva filme, un site politic, o broşură turistică şi de la tipul ăla furios de la bar – şi apoi încep să judece lu- mea pe baza acestor exemple. Eu sper să ofer o gamă de cazuri mai
a. Cf. p. 238 (n.red.).
b. Criminal în serie american (n.t.).
c. Asalt al infanteriei confederate, sub comanda generalului George Pickett, în Războiul de Secesiune (n.t.).
INTRODuCERE 15
largă şi mai echilibrată, care să vă fie de folos când discutaţi despre istorie.
Ca să nu nedreptăţesc nici o tabără, am ales cu grijă o sută de evenimente care se detaşează în privinţa victimelor făcute de oameni printre semenii lor, indiferent de cine a fost implicat sau de motivul pentru care a făcut-o. Pentru a pune în evidenţă baza statistică a acestei liste, am rezervat evenimentelor respective un spaţiu propor- ţional cu gravitatea lor. Câteva milioane de victime ocupă mai multe pagini, în vreme ce câteva sute de mii ocupă câteva paragrafe. Cel mai nimicitor eveniment are parte de cel mai lung capitol.
Una dintre modalităţile obişnuite de a distorsiona datele istorice e să stabileşti din capul locului că anumite masacre sunt mai grave decât altele, aşa încât numai ele merită să fie luate în calcul. Gazarea minorităţilor etnice este mai gravă decât bombardarea oraşelor, care este la fel de gravă ca împuşcarea prizonierilor de război, care este mai gravă decât mitralierea trupelor inamice, care este mai puţin gravă decât jefuirea băştinaşilor din colonii, ceea ce înseamnă că sunt luate în calcul masacrele şi foametea, nu şi raidurile aeriene sau bătăliile.
Sau poate că e invers. În orice caz, filozofia mea este că n-aş vrea să mor în nici unul dintre aceste feluri, aşa încât iau în calcul toate ma- sacrele, indiferent cum şi cui i s-au întâmplat.
Poate vă întrebaţi cum aş putea să ştiu numărul celor care au pie- rit în urma unei atrocităţi. În definitiv, războaiele sunt dezordonate şi confuze, şi e uşor ca oamenii să dispară fără urmă. Participanţii pot să mintă, ca să pară bravi, nobili ori tragici. Reporterii şi istoricii pot să fie părtinitori sau creduli.
Cele mai bune soluţii la aceste probleme variază de la caz la caz, însă, pe scurt, răspunsul este: „banii“. Chiar dacă un general n-are chef să spună ziarelor câţi oameni a pierdut într-o ofensivă ratată, tot trebuie să le spună contabililor să taie 4 000 de oameni de pe statul de plată. Chiar dacă un dictator încearcă să ascundă numărul de civili care au murit într-o strămutare masivă, ministrul lui de finanţe tot va nota dispariţia a 100 000 de plătitori de taxe. Un ofiţer vamal din port va percepe taxele pe fiecare nouă încărcătură de sclavi, iar cineva trebuie să plătească pentru a căra leşurile după fiecare masacru.
Numărătorile capetelor (şi, prin extensie, ale trupurilor) nu sunt doar un exerciţiu academic; au fost, timp de veacuri, de mare însemnătate pentru finanţele cârmuirilor.
Evident, cifrele prezentate aici au o marjă de eroare semnificativă, dar o listă cu cele mai mari o sută de numărători de cadavre din istorie nu se bazează doar pe presupuneri. În primul rând, marile evenimente
16 INTRODuCERE
lasă urme mari. Chiar dacă nimeni nu va şti vreodată cu precizie câţi incaşi sau romani au murit la prăbuşirea civilizaţiilor lor, istoriile de- scriu marile bătălii şi masacre, iar săpăturile arheologice sugerează un declin masiv al populaţiei. Aceste evenimente au ucis o mulţime de oameni, chiar dacă acea „mulţime“ nu poate fi definită cu precizie.
În partea de sus a listei, un milion mai mult ori mai puţin mută evenimentul cu una-două trepte mai sus sau mai jos. Unii nu vor fi de acord cu estimarea mea că Stalin a ucis 20 de milioane de oameni, dar, chiar dacă pretindeţi (cum fac unii) că a ucis 50 de milioane, asta l-ar deplasa de la numărul 6 la numărul 2. Pe de altă parte, dacă i se ia apărarea lui Stalin, afirmându-se (cum fac alţii) că a ucis numai 3 milioane, asta l-ar coborî doar la numărul 29, aşa încât, pentru ceea ce vreau eu să arăt, nu prea contează stabilirea cifrei exacte. Oricum, Stalin va fi pe lista mea.
În acelaşi timp, unele evenimente nu vor ajunge la pragul de jos, indiferent cât ne-am ciorovăi în privinţa cifrelor exacte. E greu să aflăm de la Castro numărul exact de oameni ucişi sub regimul său în Cuba, dar nimeni n-a sugerat vreodată că a omorât sutele de mii necesare ca să ocupe un loc pe lista mea. Multe personaje fioroase – ca François
„Papa Doc“ Duvalier, Vlad Ţepeş, Caligula şi Augusto Pinochet – nici măcar nu se apropie de aceste cifre, asemenea multor conflicte bine-cu- noscute, precum războaiele arabo-israeliene şi războiul burilor.
Unii ar îndeplini sarcina asta cu mai multă pricepere decât mine.
Ar putea să găsească celui mai mare masacru din lume o cauză cu rădăcini îndepărtate şi să declare că acela este cel mai cumplit lucru pe care l-au făcut oamenii de-a lungul istoriei. Ar putea să dea vina pe oamenii influenţi pentru toate relele săvârşite de adepţii lor. Ar da vina pe Isus pentru cruciade, pe Darwin pentru Holocaust, pe Marx pentru Gulag şi pe Marco Polo pentru nimicirea aztecilor.
Din nefericire, acest tip de abordare ignoră natura cauzalităţii isto- rice. Da, putem lua un eveniment (de pildă, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001) şi să urmărim lanţul cauzelor şi efectelor, ca să arătăm că este rezultatul firesc al – să zicem – răsturnării de la putere, în 1953, a prim-ministrului Iranului, dar putem la fel de bine să legăm acelaşi eveniment de Primul Război Mondial, de fraţii Wright, D.B. Cooper, Muhammad ibn Abd al-Wahhab, Henry Ford, cucerirea de către ruşi a Turkestanului, Levittowna, întemeierea Universităţii Yale, Elisha
a. Suburbii mari, construite după cel de-al Doilea Război Mondial lângă New York, în Pennsylvania etc. pentru veterani şi familiile lor, de către firma Levitt &
Sons (n.t.).
INTRODuCERE 17
Otis, Holocaust şi inaugurarea Canalului Erie. Atâtea fire ale cauza- lităţii duc la orice eveniment, încât, de obicei, putem găsi o cale de a lega între ele oricare două lucruri pe care dorim să le asociem.
Există oare – în afară de fascinaţia morbidă – vreun motiv pentru care am vrea să ştim care sunt primele o sută dintre cele mai mari masacre din istorie? Îmi vin în minte patru motive.
În primul rând, lucrurile care li se întâmplă multor oameni sunt, de obicei, mai importante decât cele care li se întâmplă doar câtorva.
Dacă eu zac în pat cu gripă, nu-i pasă nimănui, dar, dacă o jumătate din oraş are gripă, e o situaţie de urgenţă medicală. Dacă-mi pierd slujba, e ghinionul meu; dacă mii de oameni îşi pierd slujba, economia se prăbuşeşte. Câteva omoruri pe săptămână sunt un lucru obişnuit într-un oraş mare; douăzeci de omoruri pe zi înseamnă război civil.
În al doilea rând, orice ai face cuiva, consecinţele pentru acea per- soană nu vor fi la fel de mari ca atunci când o ucizi. Asta o afectează mai mult decât dacă o instruieşti, o jefuieşti, o vindeci, o angajezi, te căsătoreşti cu ea sau o arunci în închisoare – pentru simplul motiv că moartea este modificarea cu adevărat deplină şi ireversibilă pe care o putem pricinui. Un ucigaş poate să anuleze cu uşurinţă munca unui profesor sau medic, dar nici un profesor sau medic nu poate să anuleze lucrul săvârşit de un ucigaş.*a
Prin urmare, până la proba contrarie, masacrele alese de mine au avut un impact maxim asupra unui număr enorm de oameni. Fără prea multă discuţie, pot să etichetez aceste evenimente drept unele dintre cele mai importante din istorie.
Putem fi tentaţi să respingem impactul acestor evenimente ca fiind unul exclusiv negativ, dar aceasta e o distincţie artificială. Distrugerea şi creaţia sunt îngemănate. Căderea Imperiului Roman a deschis dru- mul Europei medievale. Cel de-al Doilea Război Mondial a creat Răz- boiul Rece şi regimurile democratice din Germania, Italia şi Ja ponia.
Războaiele napoleoniene au inspirat opere de Tolstoi, Ceaikovski şi Goya. Nu spun că, din punct de vedere moral, Uvertura 1812 a meritat cele o jumătate de milion de vieţi pierdute în campania din Rusia. Însă, dacă lăsăm faptele istorice să vorbească, trebuie să admitem că fără
* William Shakespeare, Julius Caesar, actul 3, scena II: „The evil that men do lives after them; The good is oft interred with their bones“. [„Ce face rău un om trăieşte încă / Şi după moartea lui. Adesea însă / Se-ngroapă binele cu el“, trad.
rom. de Tudor Vianu, în William Shakespeare, Opere, vol. 2, ESPLA, Bucureşti, 1955, p. 336 – n.t.]
18 INTRODuCERE
sclavie n-ar fi fost jazz, gospel sau rock-and-roll şi că pruncii care au venit pe lume în explozia postbelică a natalităţii din anii 1946–1964 îşi datorează existenţa celui de-al Doilea Război Mondial.
Al treilea motiv se referă la faptul că uităm uneori impactul eveni- mentelor istorice asupra omului. Da, aceste lucruri s-au petrecut de- mult, şi până acum toţi acei oameni ar fi fost morţi oricum, dar vine un moment în care trebuie să înţelegem că ciocnirea dintre culturi a făcut mai mult decât să amestece felurile de mâncare, vocabularele şi stilurile arhitecturale. A pricinuit şi multă suferinţă personală.
Cel de-al patrulea motiv, şi cu siguranţă cel mai practic, de a nu- măra morţii ţine de evaluarea riscurilor şi soluţionarea problemelor.
Dacă studiem istoria pentru a nu mai repeta greşelile din trecut, trebuie să ştim care au fost acele greşeli, iar aici se includ toate gre- şelile, nu doar cele care sprijină ideile preferate de o tabără sau alta.
Problema violenţei umane e uşor de rezolvat dacă ne concentrăm doar pe cele şapte masacre care ne susţin punctul de vedere, însă o listă cu o sută de atrocităţi pune mai multe probleme. Orice teorie cuprinză- toare despre violenţa umană trebuie să explice cele mai multe dintre masacrele de pe această listă, altminteri ea ar trebui revizuită. De fapt, data viitoare când o persoană va afirma că înţelege cauza violenţei umane sau cunoaşte soluţia ei, veţi putea deschide la nimereală această carte şi probabil că veţi găsi numaidecât un eveniment care nu este explicat de teoria respectivă.
În ciuda scepticismului meu în privinţa vreunui fir comun care să străbată toate cele o sută de atrocităţi, am găsit câteva tendinţe inte- resante. Îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc cele mai importante trei lecţii pe care le-am învăţat lucrând la această listă:
1. Haosul este mai ucigător decât tirania. Numărul masacrelor care au rezultat din prăbuşirea autorităţii a fost mai mare decât cel al masacrelor care au decurs din exercitarea autorităţii. Dictatorii de teapa lui Idi Amin şi Saddam Hussein, care şi-au folosit pu- terea absolută pentru a ucide sute de mii de oameni, atârnă mai puţin în balanţă decât revolte cum sunt Timpurile Tulburi, răz- boiul civil chinez şi Revoluţia Mexicanăa, care au avut efecte şi
a. În general, confruntările armate care au un nume unic (de pildă, Războiul de Şapte Ani) s-au scris cu iniţiale majuscule. Cu toate acestea, războaiele care enunţă din nume naţiunile beligerante au fost redate cu iniţiale minuscule, indi- ferent dacă denumirea trimite în mod neechivoc la un conflict anume (războiul his- pano-american) ori războiul este doar una dintr-o serie de confruntări între adversari
INTRODuCERE 19
mai devastatoare, întrucât nimeni n-a exercitat destul control pentru a împiedica moartea a milioane de oameni.
2. Lumea e foarte dezorganizată. Structurile puterii tind să fie in- formale şi temporare, şi multe dintre marile nume din această carte (de exemplu, Stalin, Cromwell, Timur, Caesar) au exercitat autoritatea supremă fără să aibă o funcţie clar reglementată în cadrul cârmuirii. Majoritatea războaielor nu încep clar, cu decla- raţii şi mobilizări, şi nu se sfârşesc cu capitulări şi tratate. De- seori, ele se dezvoltă treptat ca urmare a escaladării violenţelor, se potolesc când toată lumea e prea obosită ca să continue şi sunt urmate de replici imprevizibile. Soldaţii şi popoarele nu pregetă să treacă în cealaltă tabără în toiul războiului, uneori chiar în timpul bătăliilor. Cele mai multe naţiuni nu sunt atât de bine conturate pe cât ne-am aştepta. De fapt, despre unele naţiuni aflate în război (eu le zic „state cuantice“) nu se poate spune că există de-a binelea şi nici că sunt cu totul inexistente; mai de- grabă, lâncezesc până când cineva câştigă războiul şi le hotă- răşte soarta, care este aplicată retroactiv versiunilor anterioare ale naţiunii.
3. Războaiele ucid mai mulţi civili decât soldaţi. De fapt, armata este, de obicei, locul cel mai sigur în timpul unui război. Soldaţii sunt protejaţi de mii de oameni înarmaţi şi beneficiază de cele mai bune alimente şi îngrijiri medicale. Civilii, pe de altă parte, chiar dacă nu sunt masacraţi sistematic, sunt de obicei jefuiţi, izgoniţi sau lăsaţi să moară de foame; cu toate acestea, povestea lor rămâne în general nespusă. Cele mai multe istorii militare trec cu uşurinţă peste suferinţa enormă a civililor obişnuiţi, ne- înarmaţi, prinşi la mijloc, deşi ei alcătuiesc marea masă care resimte zi de zi consecinţele războiului.*a
(războiul ruso-turc). La fel s-a procedat şi în cazul numelor de războaie care enunţă într-o formă mai elaborată natura sau miza conflictului (războiul pentru succesiu- nea la tronul Spaniei) ori în cazul confruntărilor care nu au o denumire încetăţenită la noi (războiul din Biafra) (n.red.).
* De exemplu, surse de informare populare precum The World Almanac şi Wikipedia înşiră meticulos numărul de infanterişti, marinari şi puşcaşi marini americani ucişi în fiecare dintre războaiele Americii, ignorând nenumăraţii civili omorâţi, printre care se aflau marinari care făceau negoţ, pasageri, refugiaţi, sclavi fugiţi şi, desigur, indieni şi colonişti de la frontiere.
20 INTRODuCERE
Apariţia omorului în masă
De unde să începem? Oameni s-au omorât între ei încă de când au coborât din copaci, şi nu m-aş mira să găsesc şi leşuri cocoţate pe crengi. Pe unele dintre cele mai vechi oase omeneşti se văd fracturi ce trebuie să fi fost cauzate de arme. Unele dintre cele mai vechi inscrip- ţii se mândresc cu măcelărirea câtorva mii de duşmani. Cele mai vechi cărţi sfinte consemnează bătălii în care adoratorii unei divinităţi mâ- nioase le dau în cap adepţilor altor divinităţi mânioase. Totuşi, micile triburi şi sate prinse în aceste războaie străvechi nu aveau populaţii suficient de mari ca să permită masacre la o scară comparabilă cu cele din zilele noastre. A fost nevoie de multe veacuri de istorie omenească până ce oamenii să poată fi adunaţi în popoare destul de mari ca să fie ucişi cu sutele de mii, astfel că primele dintre cele mai mari o sută de masacre din istorie nu s-au produs decât atunci când perşii şi-au fău- rit un imperiu care s-a întins peste lumea cunoscută.
Al doilea război medic
Numărul de morţi: 300 0001 Locul în clasament: 96 Tipul: ciocnire între culturi
Conflictul, în linii mari: perşi vs. greci Perioada: 480–479 î.Hr.
Locul: Grecia
Principalele state participante: Imperiul Persan, Atena, Sparta Cine poartă de obicei cea mai mare vină: Xerxes
Precedent: primul război medic
Când Imperiul Persan – un imperiu terestru prin excelenţă, care cucerise toate popoarele la care a putut ajunge, din Pakistan până în Egipt – s-a ciocnit de navigatorii greci, perşii au pus mâna pe câteva colonii greceşti aflate pe coasta ioniană a Asiei Mici (azi, Turcia). Au trecut mulţi ani de supunere fără tulburări, dar apoi conducătorul grec al oraşului ionian Milet a fost cuprins de ambiţie. A ieşit de sub câr- muirea persană şi a cerut ajutor de la oraşele greceşti de peste mare – mai întâi de la Sparta (care a refuzat), apoi de la Atena (care a ac cep tat).
O armată compusă din ionieni şi atenieni a înaintat pe uscat şi a atacat Sardis, capitala persană a provinciei, pe care a ocupat-o pen- tru scurt timp şi a incendiat-o dintr-un accident. În aproximativ doi ani însă, revolta a fost înăbuşită, iar atenienii s-au înapoiat repede acasă, unde au stat cuminţi, sperând că perşii nu i-au băgat în seamă.
Însă Darius, regele Persiei, nu ajunsese acolo unde era lăsând in- sultele să treacă nepedepsite; el l-a pus pe un slujitor să-i aducă aminte în fiecare zi de atenieni. Darius s-a hotărât să cucerească statele gre- ceşti independente de pe continentul european, care provocau dezor- dine printre supuşii săi greci; însă primul atac direct peste mare a eşuat. În bătălia de la Maraton, atenienii i-au bătut oştirea de i-au mers fulgii şi au alungat-o.
24 MAREA CARTE A INuMANITăţII
Al doilea război medic
După zece ani, un nou rege, Xerxes, a recrutat ţărani din întregul imperiu, alcătuind cea mai mare oştire văzută vreodată*,aprea mare ca să se deplaseze pe nave. Au luat-o pe uscat spre nord, prin Balcani, şi apoi au cotit spre sud, către Grecia, trecând de toate obstacolele, şi cele făcute de mâna omului, şi cele naturale. Au trecut strâmtoarea Dardanele pe un pod plutitor, făcut din bărci; după aceea, inginerii persani au săpat un canal de-a curmezişul primejdioasei peninsule Akti, unde se află muntele Athos.
Când s-au pomenit cu perşii peste ei, grecii au înjghebat o oştire din 4 900 de oameni, sub conducere spartană, care a încercat să înce- tinească înaintarea persană la Termopile, o trecătoare din munţi, în vreme ce flota grecească a oprit o manevră amfibie vicleană prin strâm- toarea Artemisia, aflată în apropiere. Falanga grecească – formaţiunea tradiţională de luptă a grecilor, în care oşteni bine înarmaţi alcătuiau un zid uman de scuturi şi suliţe – a rezistat cu uşurinţă atacurilor repetate ale perşilor. Dar, după câteva zile de lupte grele, perşii au găsit un alt loc de trecere, ocolind Termopile, astfel încât i-au atacat din flanc şi i-au măcelărit pe ultimii apărători care le stăteau în cale.
Oştirea persană a pătruns în inima Greciei şi a cucerit Atena, din care locuitorii fugiseră în insulele din apropiere.
Când totul părea pierdut, flota ateniană s-a întâlnit cu corăbiile de război persane în canalul îngust dintre insula Salamina şi conti- nent. În vârtejul confuz de corăbii care se repezeau, izbeau şi spinte- cau, perşii au pierdut peste două sute de corăbii şi 40 000 de marinari.
Acum, că grecii controlau marea, uriaşa şi flămânda oştire persană era lipsită de aprovizionare.
Xerxes s-a întors în Persia cu o parte a armatelor sale, lăsând o oştire mai mică în urmă, care trebuia să se descurce cu hrana cum putea şi să ducă la bun sfârşit cucerirea. Această oştire a iernat în nordul Greciei, iar în primăvară a pornit spre sud şi a recucerit Atena.
În urma eforturilor diplomatice frenetice ale atenienilor, care fugiseră de duşman, oraşele-stat greceşti au acceptat, în sfârşit, să-şi reu- nească oştirile. Cele două forţe s-au întâlnit la Plataea, unde falanga grecească i-a înfrânt pe perşi. Supravieţuitorii au început lunga şi dificila retragere spre Persia, pierzând pe drum mii de oşteni. Între
* Nimeni nu ştie numărul. Herodot a spus că erau 2 640 000 de oşteni şi mari- nari, dintre care 1 700 000 de pedestraşi, dar nimeni nu se încrede în aceste cifre.
AL DOILEA RăzBOI MEDIC 25
timp, flota ateniană a traversat iute Marea Egee şi a nimicit corăbiile persane care mai rămăseseră, printr-un atac asupra taberei navale de la Mycale, în Ionia.2
Urmări
Aproape orice listă cu bătăliile decisive sau cu punctele de cotitură din istorie începe cu câteva informaţii despre războaiele medice, aşa că s-ar putea să ştiţi deja că victoria grecilor a salvat civilizaţia occiden- tală şi conceptul de libertate individuală de hoardele răsăritene fără chip, care sunt tipii cei răi din istoriile victoriene şi din filmele actuale.
Pe de altă parte, să nu ne lăsăm duşi de val. Dacă perşii i-ar fi cucerit pe greci, asta n-ar fi însemnat sfârşitul lumii. Conform stan- dardelor acelei vremi, perşii erau cuceritori destul de cumsecade. De pildă, au fost unul dintre puţinele popoare din istorie care s-au purtat frumos cu evreii. Le-au permis evreilor să se întoarcă în Palestina şi să-şi reconstruiască Templul, în loc să-i masacreze ori să-i deporteze, cum au făcut asirienii, babilonienii, romanii, spaniolii, cazacii, ruşii şi germanii în diferite momente ale istoriei. Chiar şi dacă perşii ar fi învins la Salamina, ar mai fi rămas greci liberi în Sicilia, Italia şi la Marsilia. Mai târziu, civilizaţia greacă avea să se dovedească destul de viguroasă ca să supravieţuiască unei jumătăţi de mileniu de domi- naţie romană şi, în cele din urmă, s-o uzurpe. Nu avem nici un motiv să presupunem că grecii n-ar fi putut trece cu bine peste câteva gene- raţii de dominare persană.
