În anul 2005 a obţinut titlul de doctor al Universităţii din Bucureşti

(1)

(2)

Cătălin Cioabă (n. 1970) este cercetător postdoctoral la Universitatea din Bucureşti, ﬁind absolvent al Facultăţii de Litere (1995) şi al Facultăţii de Filozoﬁe (1997).

În anul 2005 a obţinut titlul de doctor al Universităţii din Bucureşti. A urmat stagii de studii şi de cercetare la Viena, Freiburg, München, Heidelberg şi Paris.

A fost bursier al fundaţiei Alexander von Humboldt (2002–2004) şi cercetător la Institutul de Filozoﬁe al Universităţii din Viena (2007–2009). Este membru fondator al Societăţii Române de Fenomenologie.

Cărţi de autor: Timp şi temporalitate, Humanitas, 2000; Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger, Humanitas, 2005.

Traduceri (selecţie): Otto Pöggeler:Drumul gândirii lui Heidegger, Humanitas, 1998; Martin Heidegger: Fiinţă şi timp– în colaborare cu Gabriel Liiceanu –, Humanitas, 2003, Prolegomene la istoria conceptului de timp, Humanitas, 2005, Despre miza gândirii (în colaborare), Humanitas, 2007; Ludwig Wittgenstein:

Jurnale:1914–1916, Humanitas, 2010, Scrisori despre „Tractatus“, Humanitas, 2012 (în colaborare).

(3)

(4)

Redactor: Silviu Nicolae Coperta: Angela Rotaru

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corectori: Patricia Rădulescu, Ioana Vîlcu DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu Tipărit la Proeditură şi Tipograﬁe

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOABĂ, CĂTĂLIN

Filozoful şi umbra lui: turnura gândirii la Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein / Cătălin Cioabă. – Bucureşti: Humanitas, 2013

Bibliogr.

ISBN 978- 973- 50- 3891-5 14(430) Heidegger, M.

14(436) Wittgenstein, L.

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e- mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382 / 0723 684 194

(5)

CUPRINS

Notă . . . . 7

INTRODUCERE Două nume . . . 11

Despre întâlnire . . . 19

Filozoﬁe la persoana întâi. Efectul Tolstoi . . . 36

Preﬁgurări şi deturnări . . . 61

Capitolul I WITTGENSTEIN ŞI COROLA DE MINUNI A LUMII Tractatus-ul şi cititorii lui . . . 91

Logica ce ﬁlozofează . . . 109

Sens şi adevăr . . . 124

Microcosmosul logic . . . 144

Privilegiul de a nu spune nimic . . . 156

Ale ﬁlei două feţe . . . 173

Etica şi caracterul ei indisponibil . . . 181

Lumea celui fericit . . . 185

Capitolul II DESPRE CALCUL ŞI JOC Lumea celui nefericit . . . 199

Ajustări ale formei logice . . . 205

Vorbind despre etică . . . 213

În profunzimile unei banalităţi . . . 229

„De la carte la album“ . . . 241

Jocuri de limbaj sau limba însăşi . . . 264

Un argument privatissim . . . 292

(6)

Capitolul III

PAŞI ÎNAPOI. HEIDEGGER ŞI ISTORIA METAFIZICII

„Ce este metaﬁzica?“ . . . 299

Timp şi adevăr . . . 322

La răscruce de gânduri . . . 344

Bibliograﬁe . . . 369

6 FILOZOFUL ŞI UMBRA LUI

(7)

NOTĂ

În lucrarea de faţă am folosit traducerile existente în limba română din scrierile lui Ludwig Wittgenstein şi Martin Heidegger. Acolo unde am citat din texte încă netraduse, am oferit o variantă proprie.

O carte despre cei doi autori n- ar ﬁ putut ﬁ scrisă în limba română fără să existe deja solide traduceri care să acopere texte importante şi să conţină un sistem de redare a terminologiei. Din fericire avem, în ambele cazuri, versiuni cu adevărat excepţionale, apărute la Editura Humanitas.

Ca exeget aﬂat în situaţia de a „media“ între două abordări de factură atât de diferită şi de o asemenea anvergură, mă simt în primul rând în- datorat tuturor traducătorilor în română ai celor doi autori.

Pe parcursul anilor în care paginile de faţă au fost pregătite, am primit un important sprijin din partea Austrian Science Fund (FWF), care, între 2007–2009, a ﬁnanţat ocuparea unui post de cercetare la Institutul de Filozoﬁe al Universităţii din Viena, în vederea realizării proiectului cu titlul Heidegger and Wittgenstein: a common path of thinking. Începând cu octombrie 2010 şi până în prezent, am putut continua munca la această carte ca cercetător postdoctoral al Universităţii Bucureşti (în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5./S/62259).

Sunt dator să le mulţumesc aici, în prea puţine cuvinte, şi celor cărora nu am destule cuvinte pentru a le mulţumi. Profesorului Mircea Flonta, care m- a asistat îndeaproape în interpretarea scrierilor lui Wittgenstein.

Paginile de faţă au suportat numeroase îmbunătăţiri în urma lecturii sale atente şi generoase. Profesorului Gabriel Liiceanu, pentru felul în care, pe vremuri, ne- a învăţat, la Facultatea de Filozoﬁe, Heidegger. Nu doar un Heidegger „de şcoală“, exclusiv obiect de studiu, ci unul din care să extragem înţelesuri care, adesea, nici nu se pot preda. Un Hei- degger – cum se va vedea în paginile de faţă – pe deplin dispus să intre în dialog.

(8)

Prin convenţie graﬁcă, am folosit în lucrarea de faţă ghilimelele as - cuţite (« ») pentru citarea strictă din textele comentate sau din cele de exegeză, rezervând ghilimelele obişnuite („ “) pentru formulări ce îmi aparţin şi pe care am simţit nevoia, în multe cazuri, să le introduc îm- preună cu un semn graﬁc menit să indice aproximarea. În interiorul ci- tatelor unde apar cuvinte puse de autorii citaţi între ghilimele, am folosit iarăşi ghilimelele obişnuite.

Cu puţin înainte de a trimite către tipar lucrarea de faţă, mi s- a atras atenţia asupra eseului lui M. Merleau- Ponty intitulat Le philosophe et son ombre. Nu este exclus ca titlul să apară şi la alţi autori. Căci e vorba, desigur, de un motiv cultural, intrat în circulaţie odată cu scrierea lui Friedrich Nietzsche Călătorul şi umbra sa. Cititorii vor avea ocazia să surprindă sensul exact pe care îl capătă sintagma în cartea de faţă, lipsit de legătură cu folosirea ei în alte părţi.

(9)

Numai dacă gândim mult mai nebuneşte decât ﬁlozoﬁi putem dezlega problemele lor.

Ludwig Wittgenstein Însemnări postume

(10)

INTRODUCERE

Două nume

Istoria filozofiei poate fi văzută ca o înşiruire de nume proprii. Căci aproape toate doctrinele pe care le cunoaştem, fie că ştim sau nu îndeajuns de multe despre personajele care le- au pus în circulaţie, poartă fiecare un nume. Un nume propriu. Doctrina Ideilor se numeşte „Platon“, dia- lectica poartă numele de „Hegel“, critica raţiunii se numeşte „Kant“

ş.a.m.d. Până şi ideile care ne- au rămas de pe urma celor care n- au scris nimic poartă neapărat un nume: „Pitagora“, „Socrate“, „Pyrrhon“. Con- diţia oricărui enunţ ﬁlozoﬁc e de a sta sub un nume propriu.

De ce se întâmplă aşa? O primă explicaţie la îndemână ar fi că aşa- numitul argument al autorităţii este cel mai vechi şi mai longeviv dintre argumentele folosite în dezbaterea filozofică. Şi cel mai puternic până astăzi, când istoria gândirii apusene a devenit atât de bogată încât suntem nevoiţi să folosim calupuri mari: vorbim despre „fenomenologie“, „struc- turalism“, „filozofie analitică“ etc. Şi totuşi, de fiecare dată când este adus în discuţie un enunţ filozofic propriu- zis, el poartă, inevitabil, marca unui nume propriu. Orice enunţ a fost spus de „cutare“. Husserl a spus la un moment dat, în anii douăzeci: «Fenomenologia suntem eu şi cu Heidegger, nimeni altcineva!»¹Numele proprii sunt, după cât se pare, indispensabile.

În loc să dispară, făcând loc unei discuţii care să depă şească nivelul „opi- niilor“ personale, ele se prelungesc şi se metamorfozează, supravieţuind prin „- isme“: kantianism, hegelianism, marxism etc.

Dar poate că această hegemonie a numelor proprii în filozofie indică şi altceva. Poate că filozofii, aceşti «funcţionari ai umanităţii», cum îi nu mea Husserl, nu fac doar să „îşi dea cu părerea“. În plus, ştim foarte bine că aproape niciodată opiniile lor nu se împacă unele cu altele. Privită 1. Apud H.G. GADAMER, Die phänomenologische Bewegung / Mişcarea feno- menologică, în: Gesammelte Werke III, Mohr Siebeck, Tübingen, 1987, p. 116.

(11)

dinspre epoca noastră, istoria clasică a filozofiei apusene ne apare ca istorie a unei permanente ridicări şi dărâmări de edificii. Un filozof con- struieşte întotdeauna pe ruine, spune Blaga: pe ruinele unei alte filozofii.

Istoria filozofiei e un domino. Între filozofi nu există împăcare. Atâta vreme cât va dura lumea, ei vor fi în dezacord unii cu alţii şi vor „da de pământ“ unii cu alţii.

Pecetea patronimică pe care o poartă fiecare enunţ din filozofie ne apare astfel într- o nouă lumină: ea marchează ireductibilul concepţiilor unele în raport cu altele. De bună seamă, enunţurile nu sunt legate de nişte nume proprii doar din motive exterioare, din simpla nevoie de a li se semnala paternitatea, ci fiindcă rămân, potrivit condiţiei lor de enunţuri filozofice, în ireductibil. Ele păstrează ceva din ireductibilul numelor proprii de care sunt legate. «Filozofii se întâlnesc, dar nu şi filozofiile lor», spunea Husserl în introducerea la Meditaţiile carteziene. Poate exista comunicare personală şi consens omenesc deplin, dar ele încetează în clipa în care fiecare îşi desfăşoară gândul propriu. Husserl de pildă, în postura sa de iniţiator al fenomenologiei ca şcoală filozofică, a resimţit dureros depărtarea intervenită între el şi elevii săi, care au părăsit, rând pe rând, proiectul iniţial al «fenomenologiei transcendentale». Cel care s- a îndepărtat cel mai mult a fost, cum ştim, elevul său preferat, Martin Heidegger. Chiar şi atunci când doi filozofi stau „faţă către faţă“, ireductibilul acesta, propriu oricărui enunţ filozofic, îşi face loc. Tema „pa- ricidului necesar“ în filozofie se deschide poate cel mai bine abordării pornind de la situarea în ireductibil a oricăruienunţ care, ca să spunem astfel, poartă şi trebuiesă poarte un nume. Un nume propriu.

Titlul lucrării de faţă pune alături două nume proprii: „Heidegger“

şi „Wittgenstein“. Cele spuse mai sus despre condiţia enunţului filozofic ne sugerează deja că simpla lor alăturare ridică probleme. Mai mult decât atât, rezonanţa aparte pe care fiecare dintre aceste nume o are – şi care este perceptibilă chiar din primul moment – este cu totul diferită. Nu trebuie să fii specialist ca să auzi cum fiecare dintre cele două nume stă într- un dezacord expres cu celălalt. Cu alte cuvinte, cei doi autori nu sunt ireductibili doar în virtutea „condiţiei lor de filozofi“, ci, totodată, în virtutea divergenţei de proporţii în care stau orientările filozofice din care provin. A vorbi în interiorul aceleiaşi fraze despre analitica Da- sein- ului şi despre analiza logică a limbajului e ca şi cum curgerea tu- multoasă a unei uverturi wagneriene ar fi întreruptă brusc de câteva pasaje dodecafonice ale lui Schönberg. La ce bun o asemenea trecere şi o asemenea alăturare? Karl- Otto Apel, unul dintre primii care a alăturat

(12)

cele două nume, observă că nu e vorba, în cazul lor, doar de incompa- tibilitatea curentă între doi ﬁlozoﬁ, ci şi de o acută «ignorare reciprocă»

(aşa cum de altfel numai între doi contemporani poate avea loc) ce s- ar ﬁ perpetuat şi în rândul reprezentanţilor celor mai de seamă din poste- ritatea ﬁecăruia.¹

Şi totuşi, în ciuda discordanţei care ia naştere prin rostirea împreună a celor două nume, mulţi dintre cei de după Heidegger şi Wittgenstein nu s- au sfiit – sau nu s- au putut abţine – să vorbească despre cele două nume laolaltă². Căci o astfel de frapantă alăturare reprezintă în bună măsură şi o ispită. O ispită puternică, motivată în parte de faptul că există, cum s- a spus, «nenumărate convergenţe»³între cei doi autori şi că pot fi sesizate la tot pasul „asemănări“ şi pot fi stabilite „paralelisme“.

Acestea sunt bineînţeles inventariate şi privite, apoi, cu o încântare si- noptică. Însă orice comparaţie, oricât de bogat ar fi materialul strâns, se opreşte totuşi undeva. Comparaison n’est pas raison. În cele din urmă, enunţurile a doi filozofi, oricare ar fi ei, rămân în matricea numelui propriu de care sunt indestructibil legate.

Desigur, se pot compara „în linii mari“ poziţiile lui Heidegger şi Witt - genstein, iar această întreprindere este, până la un anumit punct, valabilă.

S- a observat de pildă, cu bun temei şi cu folos pentru înţelegerea epocii, că cele două mari nume ale gândirii secolului XX deschid noi căi ale gândirii situându- se totuşi ﬁecare, în mod paradoxal, pe o poziţie con- servatoare. Sau se poate invoca faptul că s- au confruntat cu problema limbajului mai intens ca niciodată până acum. Însă reuşesc astfel de con- sideraţii să surprindă autentica „vecinătate“ dintre doi gânditori? La o comparaţie „în linii mari“, ce încearcă să evite confruntarea cu ireductibilul enunţurilor, chiar şi deosebirile şi incompatibilităţile devin

INTRODUCERE 13

1. APEL, Transformation der Philosophie, vol. 1, p. 225. Cf.de asemenea TIETZ

(2003), p. 345: «Cele două nume, Heidegger şi Wittgenstein, par să fie semnul unei imposibilităţi de comunicare între doi filozofi, situaţie care şi- a pus pecetea asupra întregii filozofii de după ei – şi asta în ciuda faptului că între cei doi există convergenţe frapante, putând fi atestată chiar şi o receptare reciprocă».

2. Cu ocazia comemorării a o sută de ani de la naşterea lui Wittgenstein, în cadrul unui simpozion organizat în aprilie 1989 la Universitatea din Frankfurt pe Main, mai mult de jumătate dintre vorbitori (Jürgen Habermas, Charles Taylor, Richard Rorty etc.) aduc în discuţie laolaltă cele două nume amintite.

Contribuţiile lor au fost publicate în volumul Der Löwe spricht und wir können ihn nicht verstehen, Frankfurt am Main, 1991.

3. MERSCH(2001), Setzungen:…, p. 70.

(13)

semnificative. Avem, pe de- o parte, spectacolul oferit de filozofia hei- deggeriană, ca una care capătă conţinut prin confruntarea cu momentele cele mai importante din istoria filozofiei apusene. Cărţile publicate în timpul vieţii sau mulţimea de cursuri apărute postum în Ediţia completă ne înfăţişează o confruntare de proporţii cu trecutul, bazată pe cunoaşterea solidă a gânditorilor celor mai importanţi din tradiţia apuseană: Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche. Filozofia hei- deggeriană se întrupează aşa- zicând din comentariu şi trăieşte ca reiterare a istoriei de până la ea.

La fel de spectaculos este însă şi Wittgenstein, dar desigur într- o altă privinţă şi într- un alt decor. Lecturile sale filozofice erau, dimpotrivă, mai degrabă modeste, reducându- se la autorii pe care i- a cunoscut şi cu care a comunicat direct (Frege, Russell) sau la autorii care circulau în epocă (Kierkegaard, Schopenhauer, Weininger). În ciuda faptului că Tractatus- ul vine în descendenţa filozofiei transcendentale kantiene, Witt - genstein nu îl citise totuşi sistematic pe Kant.¹Scrierile sale nu fac ni- ciodată referiri exacte la autori de dinaintea lui, iar acesta este unul dintre motivele pentru care frazele Tractatus- ului au fost caracterizate, pe drept cuvânt, ca „anistorice“. Cei doi autori se deosebesc crucial prin faptul că, într- un caz, avem un profund simţ istoric, iar în celălalt caz o inape- tenţă pentru dimensiunea istorică².

Însă trebuie să remarcăm un lucru ciudat, care se întâmplă de ﬁecare dată când căutăm să facem comparaţii şi paralelisme: coincidenţele care la prima privire sunt frapante se arată, la o privire mai atentă, ca ﬁind incompatibilităţi de profunzime, în vreme ce deosebirile cruciale, cum este cea menţionată mai sus, se pot descoperi ca veritabile coincidenţe.

Dacă am aﬁrmat mai sus că e vorba, pe de- o parte, de un gânditor cu un profund simţ istoric şi, pe de altă parte, de un gânditor «fără nici cel mai mic simţ istoric» – aşa cum a fost caracterizat Wittgenstein³–, la

1. Dar se ştie, totodată, că «îi plăcea să cocheteze cu presupusa lipsă a lecturilor ﬁlozoﬁce» (SCHULTE, 2001, p. 11, notă) şi că tot ceea ce citea era asimilat cu o intensitate inegalabilă.

2. Karl- Otto APEL(1991), p. 35: «Wittgenstein a rămas oarecum, de- a lungul întregii sale vieţi, acelaşi inginer aviatic cultivat şi fără prea mare simţ istoric, în vreme ce Heidegger a întruchipat întotdeauna genul de învăţatcare ştie să se orienteze în istoria ﬁlozoﬁei». Pe parcursul lucrării de faţă vom arăta că există totuşi la Wittgenstein un puternic interes istoric, care va deveni manifest odată cu perioada de tranziţie, începând cu anii ’30.

3. Stephen TOULMINîn dialog cu Dieter Mersch, în: Gespräche…, p. 58.

(14)

fel de adevărat este următorul fapt: reuşita sa necontestată de a pune în discuţie întreaga filozofie de sorginte metafizică se datorează unui acut simţ al epocii saleşi al reacţiei directe la problemele ei. Chiar una dintre cărţile importante scrise despre Wittgenstein¹ne arată că, trăind într- un loc şi o epocă privilegiate, în „Viena de la răscrucea secolelor“, a scrutat cu o asemenea intensitate fenomenele epocii încât, introducând o stilistică nouă în filozofie, a creat premisele pentru o modificare decisivă a cursului ei. Ideea wittgensteiniană că multe dintre «problemele filozofice» sunt pseudoprobleme – dat fiind că se bazează pe o «înţelegere greşită a logicii limbajului nostru»²– se repercutează în cele din urmă asupra istoriei filozofiei, provocând o reconsiderare de proporţii, chiar dacă demersul wittgensteinian nu este propriu- zis de factură istorico- filozofică. În acest sens, ideea existenţei pseudoproblemelor are acelaşi „efect“, am putea spune, ca teza heideggeriană a uitării fiinţei. Mergând mai departe, s- ar putea desigur investiga în ce măsură teza disoluţiei pseudoproblemelor tradiţionale prin cercetarea logicii limbajului cuprinde, la rându- i, un sâmbure din ideea heideggeriană a «destrucţiei», expusă în § 6 din Fiinţă şi timp. La fel, nu putem să trecem cu vederea faptul că efortul heideg- gerian de «destrucţie a istoriei ontologiei» nu are nicidecum ca obiectiv cufundarea în istorie şi adăstarea în preajma inofensivilor presocratici, ci, în final, o înţelegere a «zilei de azi» (das Heute), a epocii prezente şi a

«ceea ce esteastăzi pe tot cuprinsul globului pământesc»³.

În fine, o altă deosebire majoră (menită să descurajeze profund orice comparatism comod) este faptul că, într- un caz, filozofia este îmbrăcată emfatic în jargon şi pretinde oricărui demers interpretativ utilizarea lui ca indispensabilă, pe când, în celălalt caz, ea se prezintă în haine obişnuite, parcă mândră de sărăcia sa, în care nu e loc pentru cuvinte mari şi pentru vorbe despre «ceea ce nu se poate vorbi». Dar şi aici trebuie spus că ceea ce pare de neîmpăcat se poate dezvălui, într- un târziu, ca stând în con- sonanţă. Dacă Wittgenstein, de la un moment dat, va tinde din ce în ce

INTRODUCERE 15

1. Allan JANIK& Stephen TOULMIN, Viena lui Wittgenstein[ed. rom. Huma- nitas, Bucureşti, 1998].

2.TLP, Cuvânt înainte.

3.ZD, p. [2]. Cf., cu privire la îndreptarea către prezentul «zilei de azi» a des- trucţiei istoriei ontologiei, Fiinţă şi timp, pp. [22–23] unde se vorbeşte despre

«intenţia pozitivă» a destrucţiei. Destrucţia «nu se raportează la trecut», ci, dim- potrivă, critica ei vizează «ziua de azi», pentru ca, prin «însuşirea pozitivă a tre- cutului», interogarea ontologică să intre «în deplina posesie a posibilităţilor sale cele mai proprii» (p. [21]).

(15)

mai mult să aducă filozofia în matca limbii obişnuite şi să- i fixeze definitiv locul acolo, printr- o practică filozofică ce «readuce cuvintele de la folosirea lor metafizică la cea cotidiană»¹, şi Heidegger face, în perioada târzie, în momentul în care se concentrează asupra problemei limbii, un gest care îl „absolvă“ de toată emfaza jargonului său: el recunoaşte ca rostire esenţială limba poeziei². Filozofia sa târzie va deveni o încercare de a înfiripa un

«dialog între gândire şi rostirea poetică», spre a împlini parcă vorba lui Wittgenstein că, «în filozofie, va trebui propriu- zis doar să facem poezie»³. Important rămâne faptul că, prin amândouă aceste abordări, filozofia este deturnată de la folosirea pe mai departe a limbajului ei tradiţional. Fiecare dintre aceste demersuri diferite ţinteşte în fond către acelaşi obiectiv şi fiecare în parte se expune, în egală măsură, unor posibile reproşuri: rein- troducerea limbajul obişnuit în practica filozofiei poate fi văzută ca o victorie definitivă a simţului co mun, în vreme ce privilegierea limbii poetice ca rostire esenţială poate fi văzută ca o cedare nepermisă în faţa vagului.

Alţii au rezistat acestei ispite a comparaţiei între cele două mari figuri ale filozofiei secolului XX. Căci pe cât de multe convergenţe şi paralelisme există, pe atât de multe incompatibilităţi se acumulează în contrapartea acestui efort. Cuvinte precum „adevăr“, „lume“, „semnificaţie“ etc. (sau chiar cuvântul „filozofie“!) vor avea întotdeauna un sens diferit atunci când le extragem din Fiinţă şi timpsau din Tractatus Logico- Philo sophicus.

Cu siguranţă că, la acest nivel, nu există împăcare, iar orice îcercare de a compara rămâne să se mişte în dimensiunea unor consi de raţii generale, fără să îndrăznească, cu şanse reale de reuşită, desantul în contexte con- crete. Chiar dacă o comparaţie în linii mari a celor doi gânditori este ispititoare, în detaliu ea rămâne practic imposibilă. Un exeget recent al lui Wittgenstein se pronunţă ferm în acest sens:

Un alt gânditor al secolului XX, care pune în discuţie întreaga tradiţie filozofică de la Platon încoace, este Heidegger. […] Modul de acces puternic impregnat istorico- filozofic al lui Heidegger şi înclinaţia sa de a opune limbajului filozofic tradiţional nu limbajul cotidian, ci un limbaj artificial, construit de el însuşi, face ca o comparaţie între cei doi gânditori, care în linii mari este ispititoare şi e adesea făcută, să fie în detaliu imposibilă.⁴

1.PU, § 116.

2.Cf.GA12, p. 14: «Rostirea pură este poezia».

3.Însemnări postume, p. 58. Sensul exact al acestei afirmaţii izolate rămâne, ce- i drept, foarte greu de precizat la Wittgenstein, în lipsa unor afirmaţii similare cu care să poată fi pusă în directă legătură.

4. KIENZLER(1997), p. 250 (nota 57).

(16)

Neadecvarea unui demers pur comparativ este, în cazul celor doi autori, mai mult decât evidentă. De altfel, aşa cum au încercat să arate consideraţiile de mai sus, comparaţia în genere este o întreprindere fără şanse de reuşită serioase, de vreme ce există întotdeauna un ireductibil funciar al enunţurilor filozofice. Odată recunoscută această imposibilitate, se impune, credem, o decizie metodologică: vom renunţa să căutăm „li- mitele“ în care o comparaţie cu sens se poate face (şi să reaşezăm aceste limite de câte ori rostim împreună cele două nume). Vom renunţa să vedem „ce anume poate fi comparat şi ce nu“ şi vom spune pur şi simplu:

în cazul acestor doi gânditori, nimic nu e de comparat. Această decizie metodologică, pentru a o face clară, are următoarea consecinţă imediată:

nu va fi urmată calea unei comparări „în detaliu“, pe firul enun ţurilor, şi nici aceea a comparării „în linii mari“, prin reconstrucţia poziţiei în ansamblu a celor doi gânditori. Renunţând să căutăm „elementele co- mune“, vom căuta, dimpotrivă, să circumscriem chiar locul în care cele două filozofii se întâlnesc. Printr- o astfel de decizie metodologică încercăm, pe de o parte, să ne sustragem indeciziei şi lipsei de orientare de care suferă orice demers pur comparativ iar, pe de altă parte, vom căuta să vedem care este „sursa“ posibilă a «nenumăratelor convergenţe» văzute şi discutate de comentatori, convergenţe care, deşi par de cele mai multe ori că se situează la nivel superficial, e de presupus că sunt motivate to - tuşi din adâncime.

Am introdus cuvântul „întâlnire“ şi suntem datori să- l lămurim. Însă el nu poate căpăta, acum, decât un conţinut aleatoriu, câtă vreme n- am numit locul în care această întâlnire se petrece. Paragraful următor va aduce câteva prime lămuriri în această privinţă, însă trebuie să spunem că sensul deplin al acestui cuvânt se va alcătui pe întreg parcursul lucrării de faţă¹. Să rămânem pentru moment în preajma spusei deja citate a lui Husserl, care ne vorbeşte tot despre o asemenea întâlnire, dar în variantă negativă («Filozofii se întâlnesc, dar nu şi filozofiile lor»). Şi să vedem cât de profundă poate fi ne- întâlnirea dintre doi gânditori. Fiindcă la fel de profundă este, uneori, şi întâlnirea lor.

Într- un seminar ţinut la bătrâneţe în locuinţa sa din Freiburg, Hei- degger face o scurtă referire la fraza care stă în deschiderea Tractatus- ului wittgensteinian («Lumea este tot ce se întâmplă»). Provocat de către

INTRODUCERE 17

1. Thomas A. FAYeste, de asemenea, în literatura despre Heidegger şi Witt - genstein, cel care a vorbit explicit despre o «întâlnire», ca şi despre un «dialog»

între cei doi gânditori, în remarcabilul său articol despre diferenţa ontologică în ﬁlozoﬁa lor de tinereţe. Cf.FAY(1991), pp. 322, 325.

(17)

audienţă să se pronunţe, el nu spune decât atât: Ein gespenstischer Satz!

(„O propoziţie fantasmagorică!“).¹ Strălucitul interpret al textelor din întreaga istorie a filozofiei, comentatorul cu auzul cel mai exersat pentru spusele filozofilor din alte epoci – şi căruia fragmentele presocraticilor i- au vorbit mai mult decât oricui – nu pare să găsească nici un înţeles în spusa unui contemporan! În biblioteca lui Heidegger s- a găsit totuşi după moarte un exemplar din Tractatus cu adnotări, lucru care atestă o lectură oarecum atentă. Cu toate acestea, în faţa unui student care se recomandase ca nepot al lui Wittgenstein, Heidegger nu îşi poate reprima nedreapta exclamaţie: „Acest pozitivist cras!“²

Însă „neîntâlnirea“ dintre filozofi poate avea loc, în toată amploarea ei, chiar şi acolo unde există afinităţi şi discipolat direct: aflat, în 1919, în prizonierat în Italia, Wittgenstein îi trimite lui Frege cartea sa, pe care acesta se declarase nerăbdător să o citească şi pentru care primise, încă de mult, încurajări. Frege este de altfel printre primii care primeşte o copie dactilografiată a Tractatus- ului, însă răspunsul lui întârzie să vină.

Prin sora sa din Viena, Wittgenstein îi transmite rugămintea expresă de a- şi exprima o opinie. Scrisoarea lui Frege din 28.06.1919, ca şi cele care îi vor urma (după lămuririle suplimentare date de Wittgenstein) sunt însă departe de a exprima o părere clară, ci mai degrabă o imensă nedu- merire. Frege mărturiseşte: «[Lucrarea] o găsesc greu de înţeles. De cele mai multe ori, puneţi propoziţiile unele alături de altele fără a le oferi o întemeiere, sau cel puţin fără a face destul de explicită întemeierea lor».

El cere lămuriri suplimentare chiar cu privire la termenii care apar pe prima pagină a Tractatus- ului, căci nu poate cu nici un chip pricepe de- osebirea dintre Tatsache („fapt“), Sachverhalt („stare de lucruri“) şi expresia der Fall sein(„ceea ce se întâmplă“). Celebra propoziţie de la începutul cărţii îi apare, aproape ca şi lui Heidegger, fantasmagorică. Lucrarea în ansamblu îi pare «mai curând artistică decât ştiinţiﬁcă»³. Frege mărturiseşte:

«După cum bine vedeţi, încă de la început mă chinuie tot felul de îndoieli cu privire la ceea ce vreţi să spuneţi şi nu pot deloc înainta». Într- adevăr, e de presupus că Frege n- a trecut cu lectura de prima pagină. Într- un sfârşit, Wittgenstein se împacă cu gândul că Frege «nu a înţeles nimic»⁴ din carte şi refuză, obosit, să mai ofere lămuriri suplimentare⁵.

1.GA15, p. 327.

2. Relatare a lui Brian MCGUINNESS, în Der Löwe spricht…, p. 9.

3. Scrisoare din 16.09.1919.

4. Scrisoare către Russell din 19.08.1919.

5.Cf.scrisoarea către Russell din 6.10.1919.

(18)

Întâlnirea dintre două filozofii pare să fie atunci ceva care în primă instanţă ne scapă, de vreme ce nu e vizibilă la nivelul simplelor enunţuri.

Acestea se „ciocnesc“ mereu unele de altele şi rămân de neîmpăcat. De altfel, cei doi autori pe care îi discutăm aici s- au străduit, fiecare în felul lui, să arate că tot ce e exprimat prin enunţ e în cel mai bun caz ştiinţă şi nicidecum filozofie (Wittgenstein) sau că enunţurile pe care ei înşişi le produc au doar aparenţa aceasta, dar sunt, în fond, altceva decât

«simple enunţuri» (Heidegger).

Dar nici la nivelul „intenţiilor“ mărturisite sau nemărturisite ale au- torilor de filozofie nu are loc „întâlnirea“ despre care vrem să vorbim aici. Căci aceste „intenţii“ sunt întotdeauna legate de calea pe care fiecare o întrevede pentru realizarea lor. Să fie atunci tocmai calea aceasta, adică drumulpe care îl străbate o filozofie, loculîn care devine posibilă o astfel de întâlnire?

Despre întâlnire

Însă gândind, nu comparând Martin Heidegger Metafizica lui Nietzsche Am vorbit, până în clipa de faţă, doar despre două nume. E vorba, desigur, despre cele două mari nume ale filozofiei secolului XX. Ne vom referi de acum înainte direct la purtătorii acestor nume şi, pentru a de- limita un spaţiu posibil al „întâlnirii“ lor, vom lua ca punct de plecare tocmai felul în care numele lor au fost percepute de către istoricii filozofiei.

Avem astfel ocazia să facem o constatare simplă: cei doi autori poartă fiecare câte două nume. Căci s- a vorbit, încă foarte devreme, despre un Heidegger de tinereţe, ca autor al lucrării Fiinţă şi timp(„Heidegger I“), şi, separat, despre filozofia sa târzie, care cuprinde scrieri de cu totul altă factură şi cu un limbaj filozofic radical diferit („Heidegger II“). S- a vorbit, de asemenea, despre un „Wittgenstein I“ şi despre un „Wittgenstein II“, al căror stil de filozofare diferă în aşa măsură încât par de neîmpăcat.

Despre ce este vorba? Despre un fapt bine ştiut şi discutat adesea, cu privire la fiecare dintre cei doi autori: e vorba de dificultatea hermeneutică iniţială pe care o întâmpină orice referire la opera lor. Ea constă în aceea că, înaintede a putea discuta multe dintre gândurile lor, suntem nevoiţi să deosebim între o filozofie „de tinereţe“ şi una „târzie“, între un „I“ şi

INTRODUCERE 19

(19)

un „II“. Avem în faţă, cu alte cuvinte, doi gânditori ale căror concepţii – indiferent de tematica avută în vedere – nu pot fi reproduse în mod just decât dacă facem precizarea necesară a „perioadei“ în care au gândit un lucru sau altul. Asta pare să- i deosebească de celelalte mari nume din istoria filozofiei.¹

Amintitei dificultăţi hermeneutice îi sunt cel mai mult expuse, cum e şi firesc, scrierile monografice cu privire la opera lor în ansamblu. Iar atunci numele celor doi autori, altminteri atât de străine, vin în chip firesc să se alăture. Iată un simplu exemplu:

Wittgenstein face parte, ca şi Heidegger de pildă, dintre acei filozofi a căror concepţie a cunoscut o aşa de puternică dezvoltare încât trebuie făcută o deosebire între filozofia de tinereţe şi cea de mai târziu. Cititorul superficial ar putea crede că are în faţa sa doi filozofi diferiţi. J. Hartnack şi mulţi alţii susţin de aceea că între „Wittgenstein I“ şi „Wittgenstein II“ ar exista o prăpastie de netrecut. Alţii, mai puţini, încearcă, dimpotrivă, să dovedească contrariul, interpretând filozofia târzie ca o continuare pe deplin consecventă şi ca o aprofundare a filozofiei din Tractatus. Încet- încet începe să se impună ideea că e mai potrivit să considerăm laolaltă ambele perspective decât să vedem aici o alternativă.²

După cum vedem chiar din cuprinsul acestui citat, necesitatea dis- tingerii între o filozofie de tinereţe şi o filozofie târzie aduce cu sine alte dificultăţi hermeneutice, care vin în continuarea celei iniţiale, multipli- când- o. Iar de ele nu mai se lovesc doar încercările monografice, ci în- treaga cercetare de specialitate. Intervine, în primul rând, aşa- numita

«problemă a continuităţii», în speţă nevoia de a decide în ce fel de raport stau anumitele „perioade“ de gândire. Privită din contemporaneitatea imediată, discrepanţa dintre stilul de filozofare iniţial şi cel de mai târziu a părut într- o primă instanţă aşa de mare, încât istoricii filozofiei s- au grăbit să creadă că e vorba de o cezură totală. Despre Wittgenstein, de pildă, Wolfgang Stegmüller scria, în anul 1965, că «a dezvoltat două filozofii diferite, cea de-a doua nemaiputând fi văzută ca o continuare a

1. De pildă de Kant, care, retroactiv, socotea scrierile sale pre- critice «nesem- nificative şi nemaifiind în concordanţă cu felul meu de a gândi actual» (Öffentliche Erklärung, Königsberg, 1973), fără să simtă însă nevoia acută a unei confruntări cu concepţiile sale mai vechi. În cazul celor doi autori discutaţi aici se va vedea că tocmai această „răfuială“ cu «gândurile mai vechi» (Wittgenstein) le conferă un profil unic în istoria filozofiei.

2. WUCHTERL, Kurt & HÜBNERAdolf, Wittgenstein in Selbstzeugnissen und Bilddokumenten, Hamburg, Rowohlt, 2001 (ediţia a XII- a), p. 82.

(20)

celei dintâi»¹. Dar până şi cercetarea recentă recunoaşte că «pare un pur accident biografic»² faptul că Ludwig Wittgenstein este unul şi acelaşi autor al Tractatus- ului şi al Cercetărilor filozofice– două cărţi care nu numai că se deosebesc radical între ele ca stil şi ca metodă de filozofare, ci, mai mult decât atât, stau la temeiul a două orientări diferite ale filozofiei contemporane: empirismul logic şi aşa- numita „filozofie a limbajului obişnuit“.

Mai există încă un fapt, care dă o miză şi mai mare demersului de descâlcire a dificultăţii hermeneutice amintite, cu reverberaţiile pe care ea le cunoaşte: cei doi autori n- au părăsit în mod tacit concepţiile lor iniţiale, ci s- au raportat deschis şi în mod critic la ele. Filozofia târzie a luat naştere, în ambele cazuri, prin contrastcu filozofia de tinereţe. În prefaţa la Cercetările filozofice, Wittgenstein ţine să spună – deşi fără să indice din prima clipă la ce se referă – că scrierea sa de tinereţe cuprindea

«grave erori». De fapt, cercetarea recentă a ajuns să vadă ceea ce la început nu putuse fi rapid şi corect înţeles, anume faptul că «cea de „a doua filozofie“ a lui Wittgenstein a luat naştere printr- o continuăconfruntare cu „prima sa filozofie“; însă tocmai datorită acestei confruntări a ajuns să contrastezeîn mod decisiv cu ea»³. De aici dorinţa legitimă a lui Witt - genstein ca «gândurile mai noi» să fie privite pe fundalul «gândurilor mai vechi» – dorinţă care este, în fond, aceea de a fi pur şi simplu înţeles.

Însă e vorba nu doar de o simplă dorinţă, ci de un pas decisiv făcut de autorul însuşi în direcţia autointerpretării şi de o indicaţie fermă adre - sată – conştient sau nu – oricărui demers interpretativ ulterior:

Acum patru ani am avut ocazia să recitesc prima mea carte (Logisch- philo - sophische Abhandlung) şi să explic gândurile cuprinse în ea. Şi atunci mi- am dat seama dintr- odată că ar trebui să public noile mele gânduri împreună cu cele vechi: căci ele n- ar putea ﬁ văzute în lumina potrivită decât pe acest fundal, adică prin opoziţie cu vechiul meu mod de gândire.

Dorinţei lui Wittgenstein ca cele două scrieri importante ale sale să ﬁe publicate împreună – pentru ca astfel să poată contrasta una cu cealaltă şi să poată ﬁ văzute în «lumina potrivită» – îi corespunde gestul heideggerian, la fel de ferm, de a- i indica unuia dintre primii săi comentatori,

INTRODUCERE 21

1. STEGMÜLLER(1975), p. 524. Eike VONSAVIGNY, istoricul filozofiei analitice, vede aceeaşi ruptură radicală între «prima» şi cea de «a doua» filozofie a lui Witt - genstein (Analytische Philosophie, Karl Alber, Freiburg/München, 1970, p. 61).

2. KIENZLER(1997), p. 9.

3. KIENZLER(1997), nota 1, p. 239.