Andreea Răsuceanu este doctor în filologie al Universității din București, cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009).A ab sol vit masteratul „Text şi imagine“, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (parte a Consorțiului dintre Universitatea din Bucu - rești și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“). A publi - cat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum Viața Româ nească, România literară, Observator cultural, Bucureștiul Cultural, Idei în dialog, Convorbiri literareetc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese(Edi - tura Vremea, 2009), propune o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bu cureștene valorificate în ficțiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Volu - mul Bucureștiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013) i-a adus Premiul Tânărul Critic al anului 2013, oferit în cadrul Galei tinerilor scriitori.
Redactor: Iuliana Glăvan Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP: Corina Roncea
Prelucrări digitale: Dan Dulgheru
Tipărit la Tipo Lidana – Suceava
© HUMANITAS, 2016
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Răsuceanu, Andreea
Bucureştiul literar: şase lecturi posibile ale oraşului / Andreea Răsuceanu. – Bucureşti: Humanitas, 2016
Conţine bibliografie ISBN 978-973-50-5352-9 821.135.1-4
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Oraşele, ca şi visele, sunt construite din dorinţe şi din temeri, chiar dacă firul discursului lor este secret, regulile lor, absurde, perspectivele, înşelătoare, iar fiecare lucru ascunde un altul.
italo calvino, Oraşele invizibile
Cuprins
III. Introducere 9
De la psihogeografie la geografia senzorială 12 Bucureşti trăit vsBucu reşti reconstituit 20
III. Geografii organice şi „spaţii nostalgice“ – Bucureştiul lui Mircea Cărtărescu 25
Corpuloraşului 30 Bucureştiul senzorial 33 „Spaţiile nostal - gice“ sau înapoi către „casa din mijlocul minţii“ 36 Ruinele oraşului 40 „Spaţiul viu“ şi teritoriile familiarului 47 Lumi ficţionale – celălalt Bucureşti. Oraşul-text 51 În Bucureştiul apocaliptic – „oraşul născut deja în ruine“ 60 Solenoid – A patra dimensiune sau „Zona“ bucureşteană 63 O lume posibilă în multivers 70
Interviu cu Mircea Cărtărescu:Am avut ideea să „reconstruiesc“
Bucureştiul după chipul şi asemănarea mea 79
III. Metamorfozele oraşului – peisaj emoţional în proza Gabrielei Adameşteanu 93
O după-amiază bucureşteană în literatură 98 Întâlnirea cu destinul 107 Memoria oraşului 110 Oraşul şi Istoria 112 Câteva elemente de psihogeografie 124 Oraşul şi evadarea. O plim bare într-o curte interioară 132 Invadarea vegetalului 138 Portretul oraşului la tinereţe 141
Interviu cu Gabriela Adameşteanu: Am avut o relaţie specială cu Bucureştiul, de fapt ea nu a încetat nici acum 149
IV. Din „gubernia Mătăsari“ pe Moşilor, colţ cu Carol I – locuri
„îndrăgostite“ în proza lui Stelian Tănase 159
Ficţiunile oraşului – viaţa în „gubernia Mătăsari“ 162 Celălalt Bucureşti 171 Fereastra din spate 174
Interviu cu Stelian Tănase: Am vrut să instalez Bucureştiul în literatură 181
IV. Un palimpsest bucureştean – Hotel Universalde Simona Sora 199 De la Hanul Gabroveni la Hotel Universal 203 Hotelul din centrul lumii 211 Bucureşcii de pe gârlă 219
Interviu cu Simona Sora: Mi s-a părut întotdeauna că oraşele, locurile sunt forme de condensare a dispoziţiilor interioare 225 VI. Bucureştiul în secolul al XIX-lea – în Bukarest-ul lui Filip
Florian 237
Mode, moravuri, apucături 245 Câteva „hărţi“ ale Bucureştiu - lui 251 Oraşul ca un corp 253 Harta sonoră şi olfactivă a Bucureştiului 258 De sus, din Turnul Colţei: o imagine vol d’oiseau a Bucureştiului 262 Bucureştiul în schimbare.
„Miracolele“ tehnologiei 267
Interviu cu Filip Florian: Bucureştiul de azi, cât e el de diferit de Bucureştiul de ieri, alaltăieri şi răsalaltăieri, îţi îngăduie generos să intri în aburii trecutului 275
VII. À la recherche du temps futur – Bucureşti/bucureşteni în roma - nele Ioanei Pârvulescu 285
Câteva elemente de naratologie spaţială 290 Noutăţi din La Belle Epoque – Bucureştiul la răscruce de veacuri 296 Un vizitator tăcut din viitor 300 Un puzzle bucureştean 304 În
„inima oraşului“ – Piaţa Teatrului 309 Bucureştiul, un personaj, sau o săptămână din Bucureştiul, veacului al XIX-lea 315 Înapoi în viitor 318
Interviu cu Ioana Pârvulescu: Singurul personaj celebru e, în tr-ade văr, Bucureştiul, sau sunt Bucureştii, cum s-ar fi spus odi nioară 325
În loc de concluzii 337 Bibliografie generală 341 Credite fotografice 347 8 Cuprins
Introducere
Oraşe pe care mai întâi ni le imaginăm, şi apoi le vedem în realitate, despre care mai întâi citim, şi apoi le întâlnim, oraşe care nu mai există, dar au rămas conservate în literatură, oraşe inventate, deşi detectabile toponimic pe harta lumii, ori reale, camuflate sub nume fictive, oraşe imaginare, distopice, dintr-o istorie a lumii care n-a existat niciodată, oraşe din lumi ori uni - versuri paralele, toate fac obiectul de interes al geografilor literari.
Există între literatură şi oraş o serie de nebănuite, imper - cep tibile legături insuficient exploatate până acum. Dacă lite - ratura dezvăluie o altă modalitate de raportare la spaţiul urban, reciproca e şi ea valabilă: oraşul îl învaţă pe cel care îl citeşte să înţeleagă altfel literatura. Perspectiva celui care caută în Bucu - reştiul de astăzi rudimentele oraşului din trecut va fi infinit îmbogăţită de lectura unei literaturi care încearcă să-l reconsti - tuie, la fel cum, pentru cititorul acestei literaturi, raportarea la spaţiul real, concret al oraşului va fi una diferită. Raportul acesta a fost diferit înţeles şi valorizat de criticii şi teoreticienii care s-au ocupat de analiza spaţiului1, precum vom arăta în cele ce urmează.
1. Vezi Bertrand Westphal, La géocritique. Réel, fiction, espace, Les Édi - tions de Minuit, Paris, 2007; Michel Collot, Pour une géographie litté raire, Éditions Corti, Paris, 2014; Pierre Sansot, Poétique de la ville, Édi tions Payot & Rivages, Paris, 2004; J. Hillis Miller, Topographies, Stanford University Press, Stanford, 1995.
Orice naraţiune, fie aceasta cât de abstractă, stabileşte pe parcursul ei o ordine a locurilor, locuinţelor şi încăperilor lega - te între ele prin trasee sau drumuri, iar acestea, în timpul lecturii, se transformă în mintea cititorului într-o hartă, spune J. Hillis Miller1. Dar care e de fapt rolul descrierii peisajului, urban sau nu, şi implicit al topografiei? Cadrul topografic oferă operei literare un timp geografic şi istoric anume, iar acest lucru, la rândul său, conduce la stabilirea unui cadru cultural şi istoric al acţiunii, arată Hillis Miller. Pe de altă parte, orga nizarea spaţiului concret, obiectiv al oraşului dezvăluie un tip de mentalitate, modalităţile de reprezentare a spaţiului urban sunt echivalentul unei percepţii asupra lumii, dintr-o epocă sau alta.
Cu alte cuvinte, raportarea la spaţiul urban – cu tot ce presupune ea, de la organizarea spaţiului la infrastructură şi arhitectură – e echivalentul unei percepţii particulare asupra lumii, dintr-un anumit moment al istoriei. Transpusă literar, aceasta imprimă cititorului o anumită imagine a oraşului. Dar dincolo de faptul că oferă un cadru şi că are uneori rolul unui orna ment metaforic, topografia mai are şi un rol mai profund – de a comunica, într-un mod uneori imperceptibil, cu psiho - logia personajelor, a căror evoluţie o poate anticipa, justifica, susţine etc., aşa cum vom vedea.
Pentru Hillis Miller, romanul poate fi transpunerea unui ţinut real într-unul al minţii sau al literaturii, un spaţiu interior sau unul literar. Povestea se dezvoltă în etape, urmărind depla - sările în timp şi spaţiu ale personajelor, care, prin mişcarea lor creează un spaţiu imaginar – acesta are ca suport spaţiul real, dar e îmbogăţit de semnificaţia subiectivă a poveştii create în interiorul său. Într-o formă sau alta, astfel de spaţii interioare se creează în orice tip de roman, iar toposurile care alcătuiesc această hartă sunt deseori ignorate, deşi sunt pline de semni - ficaţie. Pe de altă parte, aşa cum s-a observat, tindem să luăm 10 Bucureştiul literar
1. J. Hillis Miller, op. cit., p. 10.
de-a gata imaginea unui oraş sau altul, aşa cum o regăsim în lite - ratură (de multe ori, modificată, cu o toponimie diferită, cu locuri amplasate diferit de cele din realitate etc.). Iar această imagine ne influen ţează percepţia asupra peisajului real, la fel cum acesta oferise iniţial suportul pentru crearea unui spaţiu ficţional.
Imaginea poeticăa oraşului, s-a observat1, este cea care rămâ - ne imprimată mai adânc în conştiinţa umană decât istoria sa concretă. Cu alte cuvinte, literatura e capabilă să producă ima - gini ale oraşelor dintr-o epocă sau alta (şi chiar să constituie adevărate mituri urbane) pe care cititorul să le asimileze ca fiind cele adevărate. Într-una dintre poveştile oraşelor invizibile ale lui Italo Calvino, Marco Polo îi vorbeşte lui Kubilai Han despre Zora, un oraş care dispare de pe faţa pământului pentru că îşi conţine propria memorie: „nevoită să rămână imobilă şi egală cu ea însăşi pentru a se întipări mai bine în memorie, Zora s-a vlăguit, s-a sfărâmat şi a dispărut. Pământul a uitat-o“2. Este rolul textului să alimenteze memoria locului, subliniază Bertrand Westphal3: textul ficţional face să apară locul din toate pliurile temporale care se referă la el, dar aceasta nu pre - supune doar o restituire istorică, ci şi o anticipare a uneia dintre formele posibile pe care acesta le-ar putea avea.
Despre acest „catalog al formelor posibile“ (cu o sintagmă a lui Italo Calvino) pe care-l constituie oraşele ficţionale va fi vorba în cele ce urmează, despre cum oraşul real devine peisaj interior, al scriitorului, despre cum lumea proiectată de opera acestuia devine imagine mentală a cititorului, despre întâlnirea, indirectă, dintre autor şi cititorul său în acest spaţiu virtual care este mereu acelaşi, deşi diferit.
Introducere 11
1. Vezi Dorothea Lauterbach, „L’endroit «impassible». Les images de la ville chez Flaubert“, în Yves Clavaron, Bernard Dieterle (ed.), La Mé moire des villes/The Memory of Cities, Publications de l’Université de Saint-Étienne, Saint-Étienne, 2003, p. 31.
2. Ibidem, p. 18.
3. Bertrand Westphal, op. cit., p. 233.
Discursul despre oraş nu poate fi – astăzi, mai mult ca ori - când – decât eterogen, tributar unui multiperspectivism care să-i ipostazieze convingător toate aspectele, pentru că însăşi realitatea sa e una multiplă, alcătuirea sa e una multiformă.
Geografia literară, cu diferitele tipuri de demersuri pe care le propune, despre care vom vorbi în cele ce urmează, oferă supor - tul teoretic necesar surprinderii tuturor acestor aspecte. Ce se întâmplă când „realitatea“ oraşului se întâlneşte cu cea a tex - tului? Când devine spaţiu ficţional, cât din „adevărul“ ora şului mai supravieţuieşte? Şi, până la urmă, care dintre imagini este mai convingătoare şi rămâne mai puternic imprimată în me - moria colectivă – cea „reală“, sau cea poetică? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care cartea de faţă încearcă să răspundă.
De la psihogeografie la geografia senzorială
În ultima sa carte, Pour une géographie littéraire, Michel Collot trece în revistă cele mai importante direcţii în care s-a dezvoltat, în ultimele decenii, geografia literară, explicând con - textul evoluţiei acesteia de la apariţia conceptului de turnan tă spaţialăîn ştiinţele sociale la ultimele teorii şi terminologii care o definesc. El clasează diferitele tipuri de demersuri în geo - grafice, geocriticeşi geopoetice şi semnalează elementele introduse de fiecare, dar şi care sunt deficienţele sau în ce constă carac - terul restrictiv al acestora.
Collot nu vede în diversele înţelegeri ale geografiei literare o incompatibilitate, ci, dimpotrivă, o complementaritate.1Fie - care dintre orientările diferite – că e vorba despre geocritică (aşa cum impune termenul Bertrand Westphal), geopoetică (în sensul propus de Kenneth White şi dezvoltat de Marc Brosseau), 12 Bucureştiul literar
1. Michel Collot, op. cit., pp. 133–134.
analiza cantitativă (de tipul celei practicate de Franco Moretti), naratologie spaţială etc. – face lumină într-un aspect diferit al spaţialităţii literare. Toate analizează, de fapt, cum se transfor - mă referentul geografic prin intermediul imaginarului şi al scriiturii1. De asemenea, Collot nu vede nici o incompati bi - litate între geografia literară şi istoria literară, sau analizele de tip close reading, pe care le şi practică, de altfel. Acestea – reali - zate pe un eşantion literar dintre cele mai eterogene, oprindu-se asupra unor fragmente din textele unor autori, de proză sau poezie, ori asupra operei integrale a acestora – privilegiază termenul de peisaj2, constituindu-se ca texte de sine stătătoare, interconectate însă prin intermediul unor trimiteri şi observaţii care semnalează legături surprinzătoare. Metoda lui Collot, organizată în jurul unor abordări individuale ale operelor lite - rare, are ca scop evidenţierea „logicii şi a topologiei“ proprii fie căreia, fără a exclude comparaţiile şi subli nie rea unor ele - mente comune. Am optat în această carte pentru o abordare similară, analizând separat operele literare selectate şi depistând în cazul fiecăreia un aspect al relaţiei cu spaţiul, propriu indi - vidualităţii sale. De-a lungul documentării şi apoi al scrierii cărţii s-au creat însă diferite filiaţii, care, pe de o parte, au creat o continuitate – cu atât mai mult cu cât toate cărţile discutate se „întâlnesc“ în acelaşi punct: spaţiul bucureş tean, fie el cu totul „inventat“, situat într-o perioadă istorică sau alta, învestit cu diverse atribute, iar pe de altă parte au dezvăluit neaş teptate unghiuri de înţelegere a textelor analizate.
Dacă Michel Collot optează pentru ample, minuţioase ana - lize „pe text“, în cazul lui Bertrand Westphal e vorba despre o
Introducere 13
1.Ibidem.
2. În abordarea sa fenomenologică, aşa cum a fost teoretizat în mai vechea sa carte, vezi Michel Collot, La Pensée-paysage. Philosophie, arts, litté rature, Actes Sud/ENSP, Arles, 2011.
analiză raportată la spaţiul uman, la realitatea socioculturală.
Geocriticalui Bertrand Westphal propune un tip de analiză a repre zentării spaţiale în universurile ficţionale, dar şi a rapor turilor subtile ale acestora cu realitatea. Pentru Westphal litera tura postmodernă poate exprima cel mai bine versiunea de real
„derealizat“ care caracterizează lumea de astăzi, iar tipul de spa - ţialitate care defineşte această lume este reprezentat de metafo - rele spaţio-temporale, dar şi de raportul dintre lume şi text:
relaţia dintre realitate şi ficţiune a constituit mereu un motiv de reflecţie, dar la postmoderni clivajul dintre lume şi text ia o formă „derutantă“, distincţia dintre spaţiul realşi spaţiul reprezentat devenind tot mai estompată1. Despre dispariţia diferenţei real-ficţional vorbeşte şi Brian McHale, în cartea sa Postmodernist Fiction2, în secţiuni precum „Real, compared to what?“ sau „Which reel?“, şi tot el e cel care oferă una dintre cele mai valoroase analize ale diverselor raporturi care se creează între lumea reală şi cea ficţională, între diferitele lumi ficţionale care intră în coliziune (lumea obişnuită şi lumea cealaltă), o analiză de spre ciocnirea unor realităţi ontologic diferite (a se vedea ra portul dintre cartea ca obiect şi obiectele ficţionale, cărora lumea proiectată de aceasta le dă naştere).
Demersul geocritic, aşa cum îl teoretizează Westphal, por - neşte de la premisa unei analize geocentrateîn detrimentul uneia egocentrate, plasând, de fapt, în centrul de interes nu autorul, ci un anumit loc (oraş, ţară etc.), care să fie analizat în con tex - tul unor opere diverse. Principiile pe care Westphal îşi funda - mentează demersul sunt multiple, printre acestea aflân du-se multifocalizarea, polisenzorialitatea, o viziune strati graficăa spaţiului (pe verticală, a unor straturi temporale) – toate acestea tributare unor puncte de vedere, ca marcă a postmoder nităţii.
14 Bucureştiul literar
1. B. Westphal, La géocritique. Réel, fiction, espace, ed. cit., p. 141.
2. Brian McHale, Postmodernist Fiction, Routledge, London and New York, 2003.
Termenul de multifocalizarese referă la o abordare interdis - ciplinară, care să garanteze această diversitate a punc te lor de vedere asupra unui anumit spaţiu, reunind elemente de analiză literară, arhitectură, geografie, filozofie, sociologie etc. Polisen - zorialitatea este conceptul pe care se sprijină ceea ce mai mulţi autori au numitgeografie senzorială, pornind de la observaţia că o lectură a spaţiului nu e strict apanajul văzului, şi că aceasta implică în mod egal şi celelalte simţuri. Westphal porneşte de la afirmaţia lui Rodaway că simţurile sunt geografice, pentru că ajută la orientarea în spaţiu şi la conştientizarea relaţiilor spa - ţiale, şi de la noţiunea lui Porteous de peisaj interior, care integrează în aceeaşi măsură lumile senzoriale ale văzului, auzu - lui, mirosului şi tactilului. Printre conceptele asociate acestei noi raportări la lume şi abordări a spaţiului sunt cele de peisaj sinestezic sau polisenzorial, memorie olfactivăsau soundscape (un tip de peisaj sonor, definit printr-un concept ce îi aparţine lui Raymond Murray Schafer).
Pe de altă parte, spaţiul se verticalizează în timp, spune Westphal, iar structura sa e una iremediabil legată de straturile acestuia, de alcătuirea sa arhitectonică: „cum spaţiul nu există decât pe verticala în mod constant reactivată de straturile sale temporale, geocritica va avea o vocaţie arheologică sau, şi mai bine spus, stratigrafică“1(s.m.). Conceptul de spaţiu-timp e singurul capabil să surprindă complexele relaţii care se creează între cele două mari dimensiuni şi să precizeze, totodată, na - tura lumii postmoderne: raport pe care Italo Calvino îl sur - prinde în celebra imagine a oraşului Zaira, a cărui descriere nu se poate face în termeni concreţi, ci numai sub forma unei abstractizări la baza căreia stă ideea de spaţiu-timp – „legături între măsurile spaţiului şi întâmplările trecutului“2.
Introducere 15
1. Ibidem, p. 199.
2. Italo Calvino, Oraşele invizibile, Editura Alfa, Bucureşti, 2011, p. 14.
Şi alţi cercetători ai spaţiului, teoreticieni, filozofi, geografi etc.
au analizat, la rândul lor, din perspective diferite aceste con cepte, situând raportul cu spaţiul sub auspiciile subiec tivităţii şi senzorialităţii: Pierre Sansot, de pildă, introduce termenii de climat sau atmosferă, în percepţia spaţiului, punând raportul cu peisajul sub semnul unei încărcături emoţionale care poate fi pozitivă sau negativă şi care se poate transmite acestuia, contaminându-l1. Relaţia e însă reciprocă, crede Sansot, peisajul poate, de asemenea, să determine starea de spirit a privitorului.
Sansot dă însă o dimensiune filozofică – şi antro pologică – variilor sale studii despre „afecţiunea peisajeră“, subliniind că întâlnirea cu peisajul scapă determinărilor concep tuale, singura posibilitate de a vorbi despre peisaj fiind prin in termediul conservării misterului pe care-l degajă această întâl nire între sine şi un fragment de lume2.
Preluând termenul situaţioniştilor şi reevaluându-l, J.-M. Besse vorbeşte despre psihogeografie în termenii unei prelungiri a geografiei umane, aceasta preocupându-se de impactul pe care îl are mediul asupra psihicului uman. Această a doua geografie pune raportul dintre spaţiu şi reprezentarea sa empirică în ter - menii percepţiei subiective, uneori predeterminate cultural3. Psihogeografia – ca realitate efectivă sau tip de studiu – pri veşte ambianţa urbană, zonele de climat psihic şi senzaţiile provo - cate de organizarea spaţiilor intraurbane, spune Besse, evocând termenii impuşi de Guy Debord. Cu alte cuvinte, un spaţiu 16 Bucureştiul literar
1. Vezi „L’affection paysagère“, în Alain Roger (dir.), La Théorie du paysage en France (1974–1994), Champ Vallon, Seyssel, 1995, p. 156.
2. Pierre Sansot, „L’affection paysagère“, în Alain Roger (dir.), La Théorie du paysage en France,ed. cit., p. 165.
3. Vezi „Imagination géographique et psycho-géographie“, în J.-J.
Wunenburger, J. Poirier (coord.), Lire l’espace, Ousia, Bruxelles, 1996, p. 401. Vezi şi J.-M. Besse, Le goût du monde. Exercices de paysage, Actes Sud/ENSP, Arles, 2009, pp. 217 şi urm.
afectiv, psihic, care există ca ambianţă, atmosferăce îl încon - joară pe individul aflat într-un anumit mediu (am vorbit mai sus despre atmosferă, pusă de Pierre Sansot mai ales în legătură cu climatul, aici, sensul e mai larg). Având o alcătuire ete rogenă, cu zone pe care individul le traversează şi care îi declan şează trăiri afective mai mult sau mai puţin intense, pozitive sau negative, oraşul presupune o suprafaţă discontinuă, pentru că locurile sunt purtătoarele unei potenţialităţi de experienţă spaţială diferenţiată.
În ultimii ani, încercând să traseze liniile unei naratologii a spaţiului, cercetători precum Marie-Laure Ryan sau Katrin Dennerlein au observat că, deşi descrierea rămâne strategia discursivă principală a producţiei spaţiale, există şi mijloace mai dinamice ale acesteia1. Printre acestea se află mişcările per so najelor, percepţia lor, elementele de descriere narati vi - zată2, informaţiile spaţiale asociate diferitelor evenimente etc.3 M.-L. Ryan propune câteva forme ale textualităţii spa ţiale:
ramele spaţiale, cadrul, spaţiul povestirii, lumea narativă şiuni - versul narativ4. Ramele spaţiale ar reprezenta mediul ime diat
Introducere 17
1. Vezi Antje Ziethen, „La littérature et l’espace“, Arborescences: revue d’études françaises, no 3, 2013, http://id.erudit.org/iderudit/1017363ar, consultat la 23.11.2015.
2. Despre descrierea narativizată şi despre peisaj ca narator indirect vorbeşte şi Marc Brosseau: „Descrierile locurilor şi peisajelor conţin de fapt, metaforic vorbind, indicii, urme despre conflictul care urmează.
Re luând descrierile unor locuri, subliniind câte un joc metaforic sau ono mastic care le face să dialogheze unele cu altele, peisajele dobân - desc un veritabil statut de narator latent“ (vezi cap. „La description narrative, ou quand l’espace raconte“, pp. 195–199, în M. Brosseau, Des Romans-géographes. Essai, L’ Harmattan, Paris, 1996).
3. M.-L. Ryan, „Space“, în The Living Handbook of Narratology, 2012, 2014, http://www.lhn.uni-hamburg.de/article/space, consultat la 22.10.2015 (vezi şi K. Dennerlein, Die Narratologie des Raumes, 2009).
4. Ibidem.
al evenimentelor, diversele locuri evidenţiate de discursul nara - tiv – scene ale acţiunii care se schimbă sau curg unele din altele, organizate ierarhic (în care, de pildă, o încăpere este subspaţiu al casei). Cadrul l-ar constitui mediul general, socio-istorico- geografic în care se petrece acţiunea (şi care se poate referi la secolul, clasa socială etc. în care se petrece acţiunea). Cea de-a treia categorie, spaţiul povestirii, se referă la spaţiul relevant pentru subiectul propriu-zis, aşa cum apare cartografiat de acţiunile şi gândurile personajelor (alcătuit din ramele spaţiale şi locurile menţionate în text, dar care nu sunt propriu-zis scene ale unor eveni mente). Lumea narativă ar consta în spaţiul povestirii completat de imaginaţia cititorului (în funcţie de cultura şi experienţa sa), iar universul narativ ar fi lumea pre - zentată ca fiind cea adevă rată aşa cum reiese din text, căreia i s-ar adăuga toate lumile contrafac tuale create de personaje (ipo - teze, visuri, speculaţii, fantezii etc.). Ryan susţine că această prezentare di namică a informaţiei spa ţiale e echivalentă cu o textualizarea spaţiului, care se conver teşte în narativizareatunci când spa ţiul nu e descris în sine, ci devine cadru al acţiunii.
Dincolo de clasificarea pe care o propune Ryan, ea mai impune două elemente importante: pe de o parte, că pe lângă procedeul clasic al descrierii există şi alte procedee narative în producţia spaţiului, şi ele sunt îndeobşte dinamice, pe de alta că, din punctul de vedere al cititorului, spaţiul narativ ia naş - tere odată cu lectura şi este intermediat de un model mental – sau de o hartă cognitivă, care se construieşte dinamic, în timpul lecturii, ca rezultat al interacţiunii dintre cititor şi text, şi tot - odată este consultată de acesta pentru a se orienta în lumea narativă. Katrin Dennerlein propune, la rândul ei, o analiză a producţiei spaţiului prin intermediul referinţelor spaţiale (de tipul numelor proprii, toponimelor, adverbelor deictice etc.), susţinând totodată că, acolo unde acestea lipsesc, există de ase - menea alţi indicatori ai identităţii spaţiale, precum statutul 18 Bucureştiul literar
social, profesia personajelor, diverse acţiuni ale acestora, dar şi reprezentarea metonimică (bătaia clopotelor va indica existenţa unei biserici, într-un oraş sau sat etc.). Dennerlein susţine ideea lui M.-L. Ryan conform căreia producerea spaţiului fic ţio nal este tributară interferenţei cu textul a unui cititor-model (şi condiţionată, cum observase şi Ryan, de cunoştinţele şi referinţele lui culturale)1. În cadrul modelului mental creat astfel, informaţiile spaţiale ale textului sunt produse şi distri - buite diferit – în funcţie de modul în care reprezentarea spa - ţială este mediată de evenimentesau de descriere, dar şi prin alte modalităţi (reflecţia, comentariul, argumentul, ca mijloace de mediere non-evenimenţială). Această a treia categorie – mai greu detectabilă sau clasificabilă, dar eficientă – de producţie a spaţiului ficţional va constitui unul dintre punctele de interes în analiza noastră.
Ca schemă de abordare a textelor analizate în această carte, am propus, în cazul romanelor Bucureştiului „istoric“, ca punct de plecare o confruntare a geografiei ficţionale cu cea concretă, pentru depistarea acelor diferenţe sau nuanţări care s-au dove - dit relevante pentru configurarea unei anumite imagini a ora - şu lui. Pentru că fiecare element de pe harta oraşului are un rol în economia spaţiului şi o valoare simbolică, această confrun - tare s-a dovedit utilă. Am pus apoi traseele personajelor în legătură cu evoluţia lor (socială, emoţională etc.); „hărţile“ ast - fel configurate au arătat cum se creează imaginea oraşului şi care sunt strategiile narative angrenate în acest proces.
Toate aceste elemente s-au dovedit utile în analiza textelor literare selectate şi au condus la reconstituirea unei imagini reprezentative a oraşului în literatura actuală, pornind de la eşan - tionul de texte luate în discuţie.
Introducere 19
1. Vezi Antje Ziethen, art. cit.
Bucureşti trăit
vs Bucureşti reconstituit
Cum e valorificată imaginea oraşului în literatura română – iată un subiect care se cere tratat pe larg, într-o amplă sinteză care să pună în relaţie toate aspectele relaţiilor subtile ce se creează între oraş ca realitate fizică şi imaginea sa în literatură, între cum vedescriitorul oraşul, cum se constituie acesta ca lume ficţională, de sine stătătoare, cum îl percepe, în cele din urmă, cititorul. Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşu - lui se opreşte asupra imaginii oraşului în literatura contem - porană, mai exact în operele a şase autori români, din generaţii diferite, pentru care toposul urban e unul privilegiat, mai mult decât simplu cadru al acţiunii, uneori aproape un personaj. Selec - ţia a fost una tematică, prin urmare, şi s-a oprit asupra acelor scriitori consideraţi simptomatici pentru un anumit tip de raportare la spaţiul bucureştean, pentru care imaginea oraşului constituie o temă centrală şi un subiect de reflecţie constantă (în unele cazuri, e vorba despre o preocupare ce transgresează domeniul literaturii); de asemenea, selecţia romanelor sau a nu - ve lelor analizate se datorează aceluiaşi criteriu al ponderii ima - ginii oraşului în economia textului, dar şi al încadrării într-una sau alta din tipologiile despre care urmează să vorbim. Autorii selectaţi oferă, am considerat, un eşantion literar reprezentativ şi îndeajuns de divers pentru a putea configura o imagine a ora şului, cu diferitele sale avataruri, în literatura recentă. Fiecare dintre aceştia a impus în literatura contemporană o imagine em - blematică a oraşului, un model al acestuia, care joacă un rol central în configurarea narativă.
În linii generale, e vorba despre un Bucureşti al istoriei recente – unul trăit, rezultat al experienţei directe – ca în ca - zul lui Mircea Cărtărescu (Orbitor şi Solenoid), al Gabrielei Adameşteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu; Gara 20 Bucureştiul literar
de Est;Provizorat; Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă;Drumul egal al fiecărei zile), al lui Stelian Tănase (Maestro. O melodramă; Corpuri de iluminat) şi, parţial, al Simonei Sora (Hotel Universal), şi un altul reconstituit – aşa cum îl văd Ioana Pârvulescu (Viaţa începe vineri; Viitorul începe luni), Filip Florian (Zilele rege lui) şi Simona Sora (tot în Hotel Universal). Romanele despre Bucureştiul reconstituitau fost alese şi conform unui criteriu cronologic. Aşezate într-o anumită ordine, ele dezvăluie de fapt imaginea oraşului sur prins într-una dintre cele mai spectaculoase perioade ale evoluţiei sale, secolul al XIX-lea, mai exact cea de-a doua jumătate, perioadă tumultuoasă din punct de vedere politic, a unei evoluţii tehnologice fără precedent, care înari - pează imaginaţia trăitorilor lui. În cazul Bucureştiului lui Mircea Cărtărescu, e vorba în principal despre un oraş „inventat“, fabulos, simptom al unei lumi postmoderne în care se întâl - nesc toate contra dicţiile spaţio-temporale, realităţi de ordin ontologic diferit, o „Zonă“ pynchoniană cu prelungiri în meta - fizic, aşa cum vom vedea.
De-a lungul studiului au reieşit o serie de asemănări – ori, dimpotrivă, deosebiri – semnificative care au condus, totodată, la o reevaluare a operelor analizate. Aşezarea acestora într-un cadru diferit şi abordarea unui alt unghi de interpretare – unul geocentrat, pe urmele teoriei westphaliene – a avut drept urmare descoperirea unei alte dimensiuni a identităţii auctoriale, care s-a completat, sperăm, cu mărturia directă, nemediată a auto - rilor, aşa cum se dezvăluie aceasta în interviurile care com - pletează fiecare capitol al cărţii. Acestea au avut, de altfel, un dublu rol: de a oferi cititorului o mărturie auctorială directă, dar şi de a sublinia eventualele asemănări ori deosebiri dintre perspectiva exterioară, a criticului, asupra imaginii oraşului din opera fiecărui autor şi modul în care se poziţionează auto - rul însuşi în relaţia cu oraşul ca realitate fizică, cu cel descoperit în documente etc. În acest scop, nici autoarea acestei cărţi nu Introducere 21
