Joseph Hall: O alta şi totuşi aceeaşi lume

363

Prudentius: Psychomachia (fragment)

Marcus Aurelius Clementius Prudentius este un autor de limbă latină, născut în Spania romană în anul 348 d. Hr. Puţinele date despre viaţa sa le avem dintr-o prefaţă cu caracter autobiografic la culegerea de imnuri intitulată Cathemerion liberi. Ştim că a beneficiat de o educaţie temeinică şi că a urmat o frumoasă carieră în administraţia imperială, fiind chemat la curte de către împăratul Theodosius (originar şi el din Spania) şi ajungând, în două rânduri, chiar guvernator provincial. Opera sa a fost scrisă în totalitate în ultima parte a vieţii, după ce suferise o conversie spirituală care l-a determinat să renunţe la cariera administrativă şi să se dedice unei vieţi de asceză. Ambiţia autorului este aceea de a oferi creştinismului un corpus poetic care să poată echivala cu cel pe care-l deţinea cultura păgână greco-romană (ambiţie realizată măcar la nivel cantitativ, lucrările sale însumând aproximativ 10.000 de versuri).

Opera sa are un caracter variat, vădind familiarizarea cu autorii păgâni, dar şi cu textul biblic şi cu literatura patristică scrisă până atunci. Amintim aici cele mai cunoscute dintre titlurile operelor prudenţiene: Cathemerion liberi (culegere de imnuri dedicate anumitor momente ale zilei sau unor sărbători religioase; unele dintre versurile de aici au fost folosite în cadrul liturghiei romane), Peristephanon liberi (14 imnuri dedicate nevoinţelor sfinţilor martiri) sau Hamartigenia (poem în care se tratează problema răului). Însă cea mai cunoscută lucrare este Psychomachia (al cărei titlu înseamnă, în limba greacă, „lupta sufletului”), un lung poem (de aproape 1.000 de hexametri) având structura unei epopei.

Psychomachia este precedată de un prolog în care este prezentată figura biblică a lui Avraam. Ceea ce se reţine aici în privinţa patriarhului vetero-testamentar nu este în primul rând calitatea de părinte al credinţei; episodul biblic asupra căruia se insistă este acela al luptei dintre Avraam şi coaliţia regilor păgâni care îl luaseră captiv pe Lot, secvenţă privită dintr-o perspectivă alegorică: aşa cum dreptul Avraam, împreună cu slujitorii casei sale, i-a înfrânt pe regii cei vicioşi, aşa şi creştinii sunt întăriţi de Dumnezeu pentru a birui ispitele care se abat asupra lor. Epopeea alegorică constă în prezentarea războiului biruitor pe care-l poartă virtuţile personificate împotriva viciilor (personificate şi ele). Textul este alcătuit după tiparele prozodice consacrate, abundând în citate biblice şi în referinţe religioase de natură cultică sau liturgică. Autorul alege o structură care aminteşte de poemele homerice, dându-le însă un conţinut creştin. De altfel, întrega operă prudenţiană îi ia drept modele pe clasicii antichităţii greco-romane, dar se raportează în egală măsură şi la literatura patristică.

Prin Psychomachia, Prudentius este întemeietorul prozei alegorice; de altfel, textul a fost tradus şi glosat încă din perioada Evului Mediu, stând la baza alegoriei medievale. Oferim mai jos un fragment din capitolul V al poemului, unde se prezintă înfruntarea dintre Luxurie (Luxuria) şi Cumpătare (Sobrietas).

Psychomachia

Cap. V: Lupta Luxuriei cu Cumpătarea 310 Venise un vrăjmaş dinspre hotarele de la apus, Luxuria însăşi, vechea risipitoare a cinstei, Cu pletele unse, privire galeşă, voce molatecă

1 Aurelius Clementius Prudentius, Opera, vol. II. Augustae Taurinorum, Ex Officina Salesiana, 1898, pp. 137-141.

364

Pierdută-n dezmăţ, cu viaţa închinată plăcerilor.

Vlăguindu-şi sufletul slab în iubiri desfrânate, 315 Sorbind graţii şi topind simţurile moleşite, Trează la ospăţul din noapte, râgâia ofilită, Iar înspre ziuă, zăcea tolănită la masa plină Auzind răguşitele trâmbiţe, uitase cupele calde Şi clătinându-se printre vinuri şi balsamuri

320 Beată, porni-nspre câmpul de bătaie, călcând peste flori, Nu pedestră, ci purtată-n frumos car de luptă,

Ademenitoare, înrobea inimile rănite ale ostaşilor.

Un nou fel de luptă! Fără săgeţi înaripate, Aruncate din arcul întins, nici suliţe şuierătoare 325 Zvârlite din curele,¹ nici lănci mânuite cu dibăcie, Ci-mprăştie viorele-mbietoare şi foi de roze, Revârsând spre şirurile duşmane panere bogate.

O căldură mângâietoare momeşte virtuţile Picurând în oase veninul ispitei molatice,

330 Mireasma ucigătoare amorţeşte chipuri şi piepturi, Muşchii tari, ce armele le ţin, se lasă îmblânziţi, Vrăjmaşilor învinşi le piere vlaga, ruşine!

Armele şi braţele atârnă moleşite,

Caru-i scânteind de nestemate vrăjeşte privirea, 335 Iar frâiele zornăitoare îi sunt bătute-n aur.

Osiile sunt şi ele lucrate din greu aur scump, Ochii uimiţi se-aţintesc îndelung asupra razelor albe Pe care le-mprăştie argintul şirurilor de roţi

Prinse în frumoase obezi de un pal chihlimbariu.

340 Iar oştirea şovăie cuprinsă de dorul predării,

De bunăvoie trece, cu tot cu steaguri, de partea duşmanului.

Luxuriei voind a-i sluji, pe ea o iau drept stăpână Şi de-a ei rânduială ascultă, chefului dedându-se.

Cumpătarea, puternica virtute, geme tristă-n năpastă, 345 Căci aliaţii din aripa dreaptă au părăsit lupta,

Iar oastea cândva neînvinsă piere fără a fi lovită.

Dar rândurile Crucii vrednic comandant poartă în frunte, Cumpătarea-şi împlântă steagul la vedere şi ostaşilor Curajul îl redă printr-un cuvânt iute şi biciuitor, 350 Amestecând reproşurile amare cu rugăminţi:

„Ce nebunie nemăsurată vă-ntunecă minţile?

Ce vreţi să aflaţi? cui vă supuneţi? lanţuri sunt acestea?

O, războinicii bravi mânaţi sunt de patimi ruşinoase!

Iată, celor deprinşi să-ndure greul războaielor le plac

1 În vechime, suliţele folosite pentru aruncat erau prinse cu o curea, pentru a putea fi apoi recuperate.

365 355 Împletiturile lucitoare făcute din crini gălbui Şi coroniţele lucrate din flori roşii precum fierul!

Asemenea frânghii straşnice vă strâng braţele puternice!

Acum capetele vi le-aţi împodobit cu turban aurit Şi legătura precum şofranul îmbibată în nard purtaţi

360 După ce uleiul sfânt¹ v-a-nsemnat în frunte crucea, prin care Ungerea regală v-a fost dată şi harul cel veşnic,

Vă plimbaţi agale, înveşmântaţi în haine de mătase, Iar poalele syrmatei² vă mătură urmele paşilor După ce pieptar veşnic aţi primit, pe care Credinţa 365 Cea sfântă cu meşteşug l-a lucrat, platoşă de nestrăpuns Pentru inimile pe care ea însăşi le-a aprins.

Apoi, la ospeţele din noapte petreceaţi, acolo Polobocul uriaş varsă în spume vinul de preț, Iar pe mese cupele stăteau pline; spetezele paturilor 370 Sunt stropite şi roua dimineţii acoperă vasele scumpe, Ati uitat de setea din pustie, de acel izvor

Din stâncă scos pentru părinţii voştri, pe care toiagul Sfânt l-a făcut să ţâşnească-n vârtej, despicând piatra?³ Sau de hrana îngerească şi de păsările pe care le-aţi 375 Primit în corturile voastre⁴, oare nu sunt acestea precum Cele pe care le dă Domnul poporului Său în faptul serii?

Drept ofrande, beţiile voastre ruşinoase aduceţi, Iar Luxuria vă târăşte înspre lupanarul ei sinistru!

Pe bărbaţii care n-au cedat Mâniei şi care au înfrânt 380 Idolatria îi încovoaie o dansatoare beată?

Vă implor, în numele lui Hristos şi-al trecutului, opriţi-vă!”

Traducere din limba latină și prezentare de Mihai Baltag

1 Referire la Taina Mirungerii.

2 Veşmânt oriental, folosit în special de actori.

3 Referire la episodul biblic narat în Exodul 17:6-7.

4 Referire la episodul biblic narat în Exodul 16:4-15.

366

Joseph Hall: O alta şi totuşi aceeaşi lume

Prelat, filosof şi satirist englez, Joseph Hall s-a născut la 1 iulie 1574 în Ashby-de-la- Zouch, Leicester şi a murit la 8 septembrie 1656 la Higham, Norfolk. Din 1589 a studiat la Emmanuel College, Cambridge, iar din 1595 devine fellow al aceleiaşi instituţii. Îşi începe cariera ecleziastică fiind numit preot la Halsted, Suffolk, în 1601, după care devine preot vicar la Worcester, în 1616, pentru ca în 1627 să fie ales episcop de Exeter, îndeplinind între timp şi rolul de confesor al regelui Carol I al Angliei. Din 1641 este numit episcop de Norwich, statut pe care nu-l va deţine însă decât până în anul 1643, când se va retrage definitiv la Higham.

Opera lui Joseph Hall cuprinde numeroase scrieri, atât morale, teologice şi ascetice, cât şi filosofice ori poetice. Din perioada petrecută la Cambridge datează volumul intitulat Virgidemiarum (1597), în şase cărţi, cuprinzând satire alcătuite după modelul oferit de marii autori clasici. Scopul urmărit este acela de a formula o necruţătoare critică la adresa contemporanilor săi, care cultivau un stil literar extravagant şi afectat. Încă din deschiderea acestui volum, Hall se consideră a fi întâiul satirist al literaturii engleze – “I first adventure, follow me who list/ And be the second English Satirist”.

În virtutea preocupărilor sale legate de literatura şi filosofia antică, Joseph Hall este, între altele, primul autor modern de limbă engleză care, prin Characters of Virtues and Vices (1608), revalorifică una dintre cunoscutele opere ale filosofului grec Theophrast, succesorul lui Aristotel la conducerea şcolii peripatetice. În aceeaşi arie a filosofiei morale, autorul englez a căutat să adapteze la doctrina creştină unele dintre marile teme ale filosofiei stoice.

Un loc aparte în cuprinsul scrierilor lui Joseph Hall îl ocupă Mundus alter et idem sive Terra Australis antehac semper incognita, text în care autorul, pretinzând că descrie ţinutul exotic din Mările Sudului, realizează o critică plină de vervă şi umor la adresa moravurilor unor state europene, în speţă Anglia şi Germania, fără a lăsa la o parte unele aluzii la Biserica Romei. Titlul ales, pe baza binomului alter-idem, trimite cu gândul la o lume nouă, altfel decât cea cunoscută până atunci, dar care, în privinţa felului de trai al locuitorilor ei, se aseamănă atât de mult cu societatea europeană, încât poate fi socotită a fi o aceeaşi lume.

Descrierea acestui mundus alter îi oferă astfel autorului un bun prilej de a satiriza realităţile contemporane şi cutumele semenilor săi, sub pretextul unui discurs care ar viza o lume străină şi îndepărtată de a lor.

Prima ediţie a scrierii de faţă apare nedatată (poate fi vorba de anii 1606 sau 1607) sub pseudonimul Mercurius Britannicus, într-o latină care caută să o imite pe cea a scriitorilor din Antichitatea clasică. La puţin timp după aceea, la Londra, vede lumina tiparului şi prima traducere în limba engleză, cu titlul The Discovery of a New World or A Description of the South Indies by an English Mercury, traducere semnată de John Healey. Abia în anul 1674 Thomas Hyde, de la Biblioteca Bodleiană din Oxford, a descoperit (și stabilit) că Mercurius Britannicus (în numele căruia cartea circulase până atunci) nu putea fi decât Joseph Hall.

Deşi mai puţin cunoscută în comparaţie cu scrieri precum Utopia lui Thomas Morus sau Nova Atlantis a lui Francis Bacon, Mundus alter et idem constituie o bună mărturie pentru geniul literar de care episcopul de Norwich a dat dovadă. Cerând din partea cititorului o lectură în cheie alegorică, ea continuă să ofere o imagine a societăţii engleze de început de secol XVII, în oglinda căreia suntem îndemnaţi să recunoaştem, mereu actuale, o parte din măştile aruncate pe scena unei lumi care s-a preschimbat mereu, dar care a şi continuat să rămână aceeaşi.

367

O alta şi totuşi aceeaşi lume

Cap. 1. Aşezarea geografică a ţării

Crapulia este un ţinut vast, scăldat în lumină. În privinţa aşezării geografice, la nord este mărginit de Oceanul Etiopic, la Răsărit de Locania şi Viraginia, la sud de Maronia Felix, iar la Apus de mlaştina Tryphoniană. Descris adesea de către geografii moderni, el se află în aceeaşi parte a lumii unde [trăia odinioară]

înfricoşătoarea pasăre numită Ruc, cea care răpea un elefant întreg în ghearele ei spre a-l sfâşia.

Pământul este foarte roditor şi are parte de o climă cu totul prielnică, motiv pentru care eu unul am fost cuprins mai curând de un sentiment de tristeţe, amestecat cu oarecare, negrăită, invidie, gândindu-mă că acestui ţinut nu i-a fost dat să aibă parte de nişte locuitori mai de ispravă. În longitudine ţara se întinde până la 74 de grade, iar în latitudine până la 60, fiind la o distanţă de 11 grade da Capul Bunei Speranţe, pe partea opusă întregii coaste a Africii.

În rândurile mulţimii se spune că ţara ar fi împărţită în două provincii, Pamphagonia şi Ivronia. În bună parte, socotind după lungimea şi lăţimea ei, Pamphagonia se aseamănă cu Britania noastră, ceea ce nu trebuie înţeles ca fiind vreo răutăcioasă aluzie. Ivronia, în schimb este tot atât de întinsă cât şi cele două Germanii la un loc. Ambele provincii sunt sub autoritatea aceluiaşi conducător şi dau ascultare aceloraşi legi. Nu diferă între ele nici în privinţa obiceiurilor, nici după fire şi nici măcar după straiele pe care şi unii şi alţii le poartă.

Cap. 2. Pamphagonia sau ţinutul nesătuilor

Pamphagonia are o formă aproape triunghiulară, precum litera delta, asemănându-se bătrânului Egipt. Este un ţinut muntos, presărat în tot locul de coline mai înalte; pământul aduce tot felul de roade, astfel încât păsările, care obişnuiesc să vină aici în număr mare în căutare de hrană, dacă cumva rămân în aceste locuri fie şi numai pentru trei luni, nu mai sunt în stare apoi să treacă munţii din pricina faptului că au ajuns prea grele şi prea grase şi nici nu mai pot scăpa astfel de mâinile celor care caută să le prindă. Şi, într-un timp atât de scurt, ajung totuşi să fie la fel de gustoase precum ortolanii italienilor. Şi cine, în fond, n-ar primi cu uşurinţă să creadă că unele ca acestea se întâmplă acolo, când ne este cunoscut faptul că şi în Scoţia din frunzele care cad pe apă se nasc mai apoi gâşte, tot aşa cum în ţinuturile din partea de nord-est a lumii cresc din pământ miei care,

1 Textul latin după care s-a realizat traducerea de faţă este cel stabilit în Joseph Hall, Mundus alter et idem, Edited by H. J. Anderson, M. A., London, George Bell & Sons, 1908.

368

sprijinind-se de tulpinile plantelor, pasc iarba din jur, fapt dovedit pe deplin şi cu mult înainte de mărturia unuia dintre ambasadorii noştri?

Dar şi peştii, care la acest ţărm al mării se adună în număr nespus de mare, sunt atât de lacomi, conformându-se şi ei obiceiului neamului acestuia şi firii întregului ţinut, încât, de îndată ce cârligul a fost aruncat în apă, se reped la el cu miile, tot aşa cum se reped şi duhurile cele sărmane la luntrea lui Charon, din câte citim în scrierile lui Lucian. Ei se agaţă de cârlig singuri şi parcă abia aşteaptă să fie scoşi pe mal.

Mai apoi, în privinţa porturilor, care aici sunt mai numeroase ca oriunde altundeva, trebuie spus că ele nu servesc decât la a transporta şi a primi cele ale gurii, pe care oamenii aceia le obţin în schimbul pieilor de animale ce lor le sunt de prisos. Şi nici nu le este îngăduit locuitorilor să exporte ceva care ar putea să le gâdile, fie şi oricât de puţin, gusturile.

Nu am văzut acolo niciun alt soi de arbori în afara celor fructiferi. Locuitorii detestă frasinul, stejarul, salcia şi toţi ceilalţi copaci care sunt neroditori şi fără de niciun folos şi asta, fireşte, pentru că nu le dau nimic altceva decât umbră deasă, care nu e bună la nimic. Orice îngrădire de nuiele este cultivată cu vii, fapt pe care îl poţi vedea în tot locul şi în Ivronia.

Traducere din limba latină şi prezentare de Constantin-Ionuţ Mihai

369

Istorisire despre măreața și vrednica de minunare împărăție Antangil

Prima utopie scrisă în limba franceză a fost publicată la Saumur (sau Leiden¹) în 1616, sub titlul Histoire du grand et admirable royaume d’Antangil. Incogneu jusques à present à tous Historiens & Cosmographes: composé de six vingts Provinces tres-belles

& tres-fertiles. Avec la description d’icelui, & de sa police nompareille, tant civile que militaire. De l’instruction de la jeunesse. Et de la Religion / Istorisire despre măreața și vrednica de minunare împărăție² Antangil. Pînă acum necunoscută vreunui istoric ori cosmograf. Alcătuită din șase ținuturi foarte frumoase și roditoare. Împreună cu zugrăvirea acesteia, precum și a cîrmuirii neasemuite atît a obștii, cît și a oștirii sale. Cu vorbire despre învățătura dată celor tineri. Și despre credința de aici. Pe pagina de gardă autorul este desemnat doar prin intermediul inițialelor I. D. M. Gentilhomme.

Tourangeau., inițiale care, în pofida speculațiilor avansate de-a lungul vremii³, păstrează și astăzi, netulburat, misterul identității celui ce a plăsmuit povestea despre uluitoarea împărăție Antangil (însemnînd – ne spune însuflețita relatare – „dar ceresc”⁴).

„Precuvîntarea” adresată „Preaînalților, preaputernicilor și preaînsemnaților seniori, dregători din Provinciile unite ale Țărilor de Jos” este urmată de o listă cuprinzînd 129 de toponime și hidronime din Antangil., precum și de o hartă extrem de originală și interesantă⁵. Istorisirea despre măreața și vrednica de minunare împărăție Antangil este alcătuită din cinci secțiuni (însumînd 65 de capitole): Cartea I este o descriere generală a ținutului, cu prezentarea reliefului, a apelor, a florei și a faunei; Cartea a II-a abordează aspecte social-politice și înfățișează un mod ideal de guvernare (« l’excellente Police de cet Empire »); Cartea a III-a trece în revistă organizarea armatei; Cartea a IV-a se ocupă de sistemul de educație; Cartea a V-a se referă la religia locuitorilor.

Din Cartea a IV-a am transpus în limba română Capitolul VII, referitor la curriculum-ul stabilit pentru instruirea tinerilor din regatul ficțional Antangil.

1 Unii specialiști (mai ales francezi) opinează că ediția princeps a cărții despre Antangil a apărut la Saumur, prin grija lui Thomas Portau, alții argumentează (în principal, pe baza frecvenței erorilor tipografice) că ar fi vorba, de fapt, despre orașul Leiden și librarul Jean le Maire (v. Nicolaas van Wijngaarden, Les odyssées philosophiques en France entre 1616 et 1789 Drukkerij Vijlbrief, Haarlem, 1932, Genève, Slatkine, 1982, pp. 19-20).

2 În titlul original apare termenul royaume, dar în text este folosit alternativ, fără disocieri semantice, și termenul empire. În consecință, pentru a desemna statul monarhic Antangil am preferat să folosim în românește cuvîntul împărăție (în loc de regat), pentru că ni s-a părut mai adecvat și mai expresiv (grație rezonanței sale arhaice).

3 Joachim du Moulin și Jean de Moncy sînt numele cel mai des avansate în acest sens. De exemplu, pe Joachim du Moulin „pariază” Nicolaas van Wijngaarden (op. cit., pp. 20-23), în vreme ce Alexandru Ciorănescu înclină spre Jean de Moncy (v. A. Cioranescu, « Le Royaume d’Antangil et son auteur », Studi Francesi, No. 19/1963, pp. 17-25).

4 « Antangil qui signifie grace celeste », Histoire du grand et admirable royaume d’Antangil, Saumur/Leiden?, 1616, p. 19.

5 Pentru o analiză (amplă, erudită, elegantă și convingătoare) a semiozei dezvoltate de această hartă, v. Olivier Leplatre, « Déplier l’utopie (Histoire du grand et admirable Royaume d’Antangil, 1616) », Textimage, No. 2 – Cartes et Plans, été 2008, http://www.

revue-textimage.com/03_cartes_plans/leplatre1.htm).

370

Cartea IV. Cum sînt crescuți și învățați tinerii





Dacă, îndeobște, la felurite nații, tinerii au a deprinde mai întîi limbi străine, de care au trebuință întrucît cărțile savante nu sînt tălmăcite în limba poporului, în această împărăție nu este nevoie de asemenea strădanie, căci toate se învață în graiul de zi cu zi, așa încît toată știința indienilor, a vechilor brahmani, a egiptenilor, a arabilor, a chaldeenilor și a grecilor sprijină cu tărie învățătura oamenilor de aici. Astfel tinerii învață mult mai repede și mult mai lesne, fără a-și petrece floarea vîrstei străduindu-se să cunoască limbi care mai pe urmă nu le sînt de mare folos.

De la 6 la 12 ani se învață mai întîi citirea și scrierea fără cusur, cu tot felul de slove, apoi gramatică, poezie și istorie, muzică, elemente de geometrie și de cosmografie.

Tinerii ajunși la cea de-a doua vîrstă fac retorică, matematică, dialectică, fizică și metafizică, avînd drept călăuze retori dintre cei mai străluciți și mai aleși, dar se apleacă și asupra medicinei, în părțile ei de căpetenie. În ceasurile mai puțin însemnate, de după prînz sau de după cină, li se arată cum să deseneze și să picteze, li se vorbește despre arhitectură, fortificații și perspectivă, ei continuînd, în același timp, studierea muzicii și a celorlalte materii începute în vîrsta dintîi. În fiecare zi, după lecții, ei se întîlnesc și stau la sfat, pentru ca să întărească ce au învățat, pentru ca să li se ascută și să li se mlădieze gîndirea, așa încît să nu se piardă cu firea, ci să urmărească atent și siguri pe ei toate răspunsurile potrivnice care li se dau și toate mustrările care li se aduc.

Vîrsta a treia continuă cu aceste sîrguințe, la care se adaugă, în primii doi ani, învățarea pravilelor și a rînduielilor din împărăție, deopotrivă cu deprinderea de a vorbi în fața unei mulțimi și de a lua parte de judecăți, pentru ca tinerii să ajungă pricepuți în judecarea pricinilor întemeindu-se pe pravile. Dacă unii au chemare pentru teologie, ei pot să urmeze acest drum și, după destoinicie, pot fi hirotonisiți, cum s-ar spune. Spre această împlinire sunt îndemnați de către maeștrii din academie învățăceii dintre toți mai credincioși și mai vrednici, întrucît îndeletnicirea cea mai înaltă și mai minunată este slujirea lui Dumnezeu și a credinței. În ceilalți patru ani, tinerii își sporesc și mai mult priceperile și arată temeinicia celor învățate. În caz de război, ei ies din academie la 20 de ani și se duc pe cîmpul de luptă. Altfel, ei trebuie să rămînă aici pînă la împlinirea vîrstei², dar au voie să iasă în oraș ori să ia parte la activități publice – ceea ce le este oprit celorlalți de vîrstă mai mică.

Traducere din limba franceză şi prezentare de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi

1 Programul de studii desfășurat cu rigoare în cadrul Academiei din Antangil se împarte în trei vîrste (cicluri): 1) 6-12 ani; 2) 12-18 ani; 3) 18-24 de ani (v. Histoire du grand et admirable royaume d’Antangil, op. cit., p. 126).

2 Adică pînă la încheierea ciclului ultim.

371

Margaret Cavendish, ducesă de Newcastle:

Lumea Sclipitoare

Margaret Cavendish, ducesă de Newcastle (1623-1673), publică în 1666 The Description of a New World, Called the Blazing-World / Descrierea unei lumi noi, pe nume Lumea Sclipitoare (text retipărit doi ani mai tîrziu, împreună cu Observations upon Experimental Philosophy / Observații de filosofie experimentală). Unica (se pare) utopie scrisă de o femeie în secolul al XVII-lea, Lumea Sclipitoare se singularizează (ori măcar se remarcă) și prin alte trăsături:

1) are un pronunțat caracter romanesc (este o narațiune „de senzație”, punînd accentul pe aventură și pe explorarea unei lumi de o bogăție fabuloasă);

2) se autodefinește ca operă de ficțiune, tendința generală în epocă fiind una contrară – înscrierea în convenția, oricît de transparentă, a relatării unor lucruri (pretins) adevărate;

3) date fiind numeroasele referințe la științele naturii (de altfel, pe tot parcursul vieții sale, autoarea a demonstrat un mare interes pentru filosofia naturii), precum și strădania de a fundamenta științific existența (ipotetică) a lumii posibile inventate în (și prin) text se pot constitui în argumente valabile pentru a considera că Lumea Sclipitoare se înscrie într-un gen literar numit de noi astăzi science fiction;

4) în fine (dar deloc în cele din urmă, mai ales pentru o anume direcție în critica literară și în studiile culturale), cartea ducesei de Newcastle este un reper important în literatura care, în registru ficțional, abordează explicit problematica raporturilor (complicate) dintre putere și gender.

Protagonista romanului este o tînără nobilă răpită de un neguțător și adusă la bordul unei corăbii care, într-o furtună iscată apoi justițiar de Providență, se îndreaptă fatal spre Polul Nord. În Oceanul Înghețat mor toți bărbații de pe corabie, în vreme ce eroina accede într-o altă lume, ce are un pol coincident cu Polul Nord pămîntesc. Populată de umanoizi cu pielea verde (ca iarba!), azurie, purpurie sau portocalie¹ și de sumedenie de creaturi jumătate oameni, jumătate animale, „lumea nouă” prezintă un înalt nivel de civilizație. Aici singurele corpuri cerești vizibile cu ochiul liber sînt cometele, „Blazing-Stars”, descrise vizitatoarei de ocazie drept „corpuri solide, compacte, luminoase, cum sînt și soarele și luna; au felurite forme, numai sferică nu; unele au coadă”. Abundența acestor stele paradoxale, care „ard” cu o sclipire rece, îndreptățește numele dat întregii lumi asupra căreia se arcuiește neobișnuitul (pentru un pămîntean) firmament: „Blazing-World”, Lumea Sclipitoare².

Înclinați să o creadă drept zeiță (deși ea le spune cu onestitate că e o simplă muritoare), locuitorii din Lumea Sclipitoare îi arată o mare prețuire tinerei „eșuate” în universul lor și împăratul o ia de soție, permițîndu-i totodată acces nelimitat la putere – politică și

1 „Nu-mi pot da seama dacă aceste culori rezultau, pur și simplu, din dispersia luminii, fără angajarea particulelor minuscule, sau dacă erau realizate prin meșteșugita orînduire a atomilor sau prin mișcarea continuă a unor globule sau prin anume mișcări de compresie și decompresie”, spune, la începutul aventurii, ducesa-autoare și naratoare omniscientă,

„intruzionîndu-se” în narațiunea la persoana a III-a.

2 Mai degrabă decît Lumea-Cometă, cu atît mai mult cu cît totul aici scînteiază (de altfel, majoritatea clădirilor și a obiectelor sînt făcute din pietre prețioase), iar trăsătura dominantă a cometelor nu este, în viziunea localnicilor ori a eroinei, combustia lor rapidă, efemeritatea lor, ci intensitatea luminii emanate de ele.

372

cognitivă, deși femeile sînt (și) aici ținute în umbră, departe de orice îndeletnicire care implică exercițiu intelectual și spiritual. Noua împărăteasă obține orice informație dorește, face uz de prerogativele ei de monarh luminat și, nici mai mult, nici mai puțin, purcede să (re)scrie… Cabbala. Pentru a duce la bun sfîrșit o asemenea întreprindere anevoioasă, i se spune că trebuie să-și aleagă un scrib spiritual, care mai apoi să anime mîna unui om viu.

Cum este avertizată că spiritele lui Aristotel, Pitagora, Platon sau Epicur s-ar prea putea să nu se coboare la statutul de scrib și că, pe de altă parte, spiritele lui Galilei, Gassendi, Descartes, Hobbes ori Thomas Morus n-ar accepta să slujească o femeie, împărăteasa o alege pe ducesa de Newcastle – mai precis, spiritul acesteia (pentru ca nu cumva împăratul să cadă la cine știe ce bănuială în privința legăturii platonice dintre împărăteasă și ducesă:

„soții au dreptate să fie geloși pe partenerii platonici, de vreme ce aceștia sînt foarte primejdioși, nu numai prin apropiere și intimitate, dar mai ales prin subtilitate și spiritul insidios”).

Descrierea unei lumi noi, pe nume Lumea Sclipitoare

…

O dată, ducesa fu întrebată de către o cunoștință care sînt preocupările și distracțiile preferate ale împărătesei din Lumea Sclipitoare. Ducesa răspunse că aceasta își petrece majoritatea timpului cu ocupația ei de suflet, care-i aduce maximă încîntare: studierea cauzelor și efectelor observabile în natură. Dar că îi place și să converseze cu cei mai mari învățați din lume. De asemenea, ca să le facă o bucurie împăratului și nobililor lui, care sînt toți de viță regală, iese frecvent la plimbare, dar nu ziua, ci noaptea – dacă noapte se poate numi aceea, de vreme ce nopțile sînt la fel de luminoase ca și zilele, datorită puzderiei de stele sclipitoare care strălucesc puternic, numai că lumina lor este mai albă decît cea a soarelui; și, în vreme ce lumina soarelui dogorește, a lor este rece – nu chiar atît de rece precum tremurătoarea noastră lumină stelară, după cum nici soarele de-acolo nu e la fel de fierbinte ca al nostru, ci mai potolit. În partea aceea unde trăiește împărăteasa din Lumea Sclipitoare e vreme mereu senină, fără vijelii, furtuni sau ceață; acolo nu e decît rouă, care e prielnică pământului.

Aerul este plăcut și temperaturile blînde, iar lumina fiind la fel de intensă și în prezența, și în absența soarelui, intervalul pe care noi îl numim noapte este mult mai agreabil decît ziua.

Împărăteasa se plimbă cînd pe apă, în ambarcațiuni largi, cînd pe uscat, în caretă ori călare. Splendidele ei trăsuri regale sînt făcute din cîte un smarald întreg, cu patru stîlpi de diamant translucid, pe care se sprijină acoperișul din diamant albastru la culoare, avînd cîte un rubin în fiecare colț. Locul rezervat împărătesei este învelit în țesătură de aur umplută cu pulbere de ambră. Trăsura este pusă în mișcare de doisprezece inorogi împodobiți cu șiraguri de perle. Iar ambarcațiunile ei sînt cu totul și cu totul de aur. Slujitorii ei (de gărzi nu are nevoie, căci nu se confruntă cu dușmănii sau revolte) sînt uriași, dar rareori le însoțesc pe maiestățile lor în plimbare, de vreme ce, prin înălțimea și mărimea lor ieșite din comun, le împiedică să contemple în voie priveliștile.

373

Pe apă, împărăteasa se delectează cu muzica oamenilor-pești și a oamenilor- păsări. Pe uscat, se distrează cu felurite întreceri: călare sau de alergări. Îi plac nespus concursurile hipice în care ea se măsoară cu împăratul și cu nobilii.

Oamenii-vulpi concurează cu oamenii-maimuțe; alteori pe aceștia satirii îi provoacă la întrecere. Oamenii-păianjeni se încontrează cu oamenii-păduchi.

Sînt și cîteva competiții de zbor, între diferite specii de oameni-păsări și diferite specii de oameni-insecte, și concursuri de înot, între diferite specii de oameni- pești.

Împăratului, împărătăsei și nobililor le mai fac mare plăcere agapele. În Lumea Sclipitoare se află nenumărate soiuri de fructe delicioase de care în lumea noastră nu s-a pomenit vreodată, fructe de-a dreptul ispititoare. După ospăț se dansează. Dacă sînt pe apă, dansează pe apă, căci se adună mulțime de oameni-pești laolaltă, pe spatele cărora se poate dansa fără grijă, fără teamă de înec. Muzica vocală și instrumentală variază după locul în care are loc agapa. Pe apă sînt potrivite instrumente cum ar fi scoicile pline de apă și manevrate cu dibăcie, așa încît să iște o melodie dulce, încîntătoare. Dansurile desfășurate pe apă seamănă în mare măsură cu ceea ce noi numim dansuri acvatice, numai că ei nu ridică picioarele atît de sus. Pe pajiști sau pe cîmp folosesc instrumente de suflat, dar mai minunate decît ale noastre. Iar cînd dansează în pădure scot la iveală altfel de instrumente de suflat, asemănătoare cu cornul. Cînd petrecerile au loc înăuntru, și nu în aer liber, se cîntă la vioară, violă, lăută, teorbă, țiteră, chitară, harpă și altele asemenea, dar mult mai iscusit alcătuite decît cele din lumea noastră. Acolo, locurile de petrecere sînt neașteptate pentru noi, muzica este diferită de cea de pe la noi, după cum diferit este și modul lor de a dansa.

Cu astfel de distracții își petrec timpul împăratul, împărăteasa și nobilimea din Lumea Sclipitoare.

Cuvînt final către cititor

Această descriere poetică te poate face să-ți dai seama că aspir să fiu nu doar împărăteasă, ci creatoare a unei întregi lumi; de asemenea, că amîndouă lumile pe care le-am înființat, Lumea Sclipitoare și cealaltă Lume filosofică, amintită în prima parte a descrierii de față, sînt alcătuite din partea cea mai pură, adică rațională, a minții mele, creație de mai mare efect și mai iute înfăptuită decît cuceririle a doi mari monarhi ai lumii, Alexandru și Cezar. Și nici n-am provocat atîtea tulburări și n-am pricinuit atîtea destrămări de persoane – altfel spus, n-am pricinuit atîtea morți – ca ei. Eu am dus doar la nimicirea cîtorva oameni, care au murit de frig năprasnic, și asta s-a întîmplat pe sfînta Dreptate, ca pedeapsă pentru a fi răpit mișelește o nobilă atît de tînără și de frumoasă.

Plăsmuind aceste lumi am avut parte de mai multă bucurie și slavă decît Alexandru și Cezar în cuceririle lor pămîntești. Lumea Sclipitoare mi-am plămădit-o ca lume pașnică, în care nu e decît o singură credință, un singur grai și o guvernare unitară. Dar, la fel de bine, aș putea născoci o altă lume, plină de adversități, conflicte și războaie, cu totul diferită de lumea păcii și a liniștii pe care am conceput-o. Iar figurile aduse la viață de gîndirea mea într-o lume a

374

ideilor pot lupta la fel de curajos ca Hector și Ahile, pot fi la fel de înțelepte ca Nestor, la fel de iscusite la vorbă ca Ulise, la fel de frumoase ca Elena. Dar prețuiesc mai mult pacea decît războiul, spiritul liber decît cariera politică, cinstea decît frumusețea. În loc de Alexandru, Cezar, Hector, Ahile, Nestor, Ulise, Elena și ceilalți, aleg să fiu onorabila Margaret Newcastle, pe care n-aș da-o pentru nimic din lumea asta pămîntească. Dacă unora le place lumea imaginată de mine și sînt gata să-mi fie supuși, pot să se și închipuie ca atare – și chiar îmi sunt supuși, în mintea, în imaginația lor. Iar dacă nu îndură să fie supuși, atunci să-și creeze propriile lumi, în care să domnească după bunul lor plac. Numai să aibă grijă să nu ajungă uzurpatori, să nu mă jefuiască pe mine de lumea mea. Căci în Lumea filosofică eu sînt împărăteasă, iar Lumea Sclipitoare are deja o împărăteasă care o guvernează cu înțelepciune și dreptate. N-aș fi nicicînd în stare să mă comport în chip nevrednic, nedrept, neloial cu scumpa mea prietenă platonică, n-aș putea să-i zdruncin cîrmuirea, cu atît mai puțin să-i răpesc tronul, de dragul nimănui. Mai degrabă aș crea o altă lume pentru un alt prieten.

Traducere din limba engleză şi prezentare de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi

375

Tamási Áron și lumea fantastică a satului secuiesc

Tamási Áron s-a născut la 19 septembrie 1897 în Lupeni (Farkaslaka), un sat din Scaunul Odorheiului. A luptat în primul război mondial, reuşind să cucerească fără vărsare de sânge o medalie în bătălia de la Piave. Lăsat la vatră, îşi continuă studiile la Academia de Comerţ din Cluj, dar, după terminarea lor, preferă să emigreze în America, unde va rămâne vreme de trei ani. În acest răstimp şi-a publicat la Cluj primul volum de povestiri, Lélekindulás (Năvala sufletelor, 1925).

În perioada interbelică a publicat constant câte două-trei volume pe an: nuvele, impresii de călătorie, piese de teatru etc. S-a stins din viață pe 26 mai 1966 şi se odihneşte în pământul cimitirului din satul natal. A fost membru corespondent al Academiei Maghiare (din 1943) și laureat al Premiului Kossuth (1955). Dintre romanele sale amintim doar: Czimeresek (Purtătorii de blazon, 1931); trilogia Abel, formată din volumele Ábel a rengetegben (Abel în codru, 1932); Ábel az országban (Abel în ţară, 1933); Ábel Amerikában (Abel în America, 1934); autobiografia Bagoly és bölcső (Leagăn şi bufniţă, 1955).

Jégtörő Mátyás (Matei Sfarmă-gheaţa, 1935) şi Ragyog egy csillag (Străluceşte o stea, 1938) sunt două romane ce formează un alt ciclu epic, o trilogie neterminată. În cadrul lor, firul realist al naraţiunii, bazat pe descrierea vieţii de zi cu zi a unei tinere familii dintr-un sat secuiesc, este împletit cu o seamă de elemente fantastice desprinse din credinţele populare.

Întâmplările sunt povestite la persoana întâi de un suflet care, după mai multe avataruri, se întrupează în primul lor născut. Farmecul şi poezia limbii, umorul, construcţiile metaforice folosite de secui în vorbirea curentă, dar greu de transpus în alte limbi, au întârziat mult traducerea acestor romane. Încercarea de faţă este prima tălmăcire în limba română din opera lui Tamási Áron și este menită, înainte de toate, să dezvăluie cititorului român un prozator care știe să prezinte cu măiestrie un univers fermecat şi fermecător.

Chiverniseala

fragmente din romanul Matei Sfarmă-gheaţa

Când s-a făcut iarăşi lumină, m-am trezit din nou liber, lăsând în urma mea borta cea jalnică şi veşnic întunecată, ce deschide calea către neconsolata lume a tenebrelor. Însă moartea m-a înverşunat atât de tare, încât am lovit ca o pală de fulger albinuţa trimisă de bunul şi grijuliul Dumnezeu. Sărmana şi nevinovata făptură se izbi pe dată de perete, iar membrana primei aripi din dreapta se crăpă.

Ameţită cum eram, am început să mă prăbuşesc, dar mi-am regăsit cumva echilibrul şi am uşchit-o prin golul ferestrei.

Deşi încă îmi scânteiau ochii, am desluşit mobilele îngrămădite în faţa casei. Tot acolo se însoreau cele şase perini, înşiruite câte două pe butuc, întocmai în chipul cum şezuseră pe pat. Văzându-le, mi-am adus aminte de felul în care sosisem în această casă şi am procedat la fel şi de această dată.

Va să zică am aterizat pe cocoaşa pernei din mijloc.

Primul meu simţământ a fost unul de bucurie, pentru că, deşi pierisem ucisă la rândul meu într-o Vinere Mare, iată că trăiam. Apoi durerea îmi sfâşie deopotrivă trupul şi conştiinţa. În ceea ce privea suferinţa trupească, ea se datora fără doar şi poate faptului că în răstimpul marii treceri mă izbisem de perete. Sufletul îmi plângea

376

după bietul Ştrengar, care se dovedise a fi un soţ cumsecade, credincios, aşezat la casa lui, nu ca alţi păianjeni, veşnic gata să hoinărească.

Aşa, cu necazurile mele, mi-am zis că timpul le va vindeca pe toate, deoarece nu păţisem nimic care să mă lase oloagă. În ceea ce priveşte jalea şi văduvia mea, pricinuite de uciderea Ştrengarului, am hotărât să fac toate cele ce se cuvin după datină întru pomenirea sa. Am decis imediat ca, oriunde s-ar afla, să găsesc trupul neînsufleţit al Ştrengarului şi, dacă împrejurările şi puterile îmi vor permite, să-l înmormântez.

Totuşi, întâi am stat să-mi fac un examen complet, să văd dacă toate părţile corpului se află într-o stare bună şi funcţionează corespunzător. Cele două perechi de aripi n-aveau nimic, în afară de ştirbitura de pe faţă-dreapta, dar asta nu mă incomoda, doar strecura o notă falsă în partitura zumzetului meu. De asemenea, picioarele îmi erau sănătoase, evident, cât timp cu primele puteam să mă ţin zdravăn de învelişul pernei, iar cele din spate erau înzestrate cu câte două perii şi două coşuleţe absolut noi. Şi maxilarele îşi meritau partea lor de laudă, întrucât cu ajutorul celor de sus am ronţăit pe dată o fărâmiţă de piele găsită pe suprafaţa pernei, iar cel de jos era plin de peri ţepoşi, iar capătul i se îngroşa într-un căuş, precum trebuia să fie. Cu noii ochi vedeam la fel de bine ca în răstimpul cât fusesem păianjen, însă cu greu aş găsi suficiente cuvinte de laudă la adresa antenelor mele, cu ajutorul cărora, de exemplu, simţeam din interiorul camerei, prin fereastra deschisă, mirosul nanei Şari. Glandele producătoare de ceară mi le simţeam la fel de umflate ca şi săculeţii de aer. Şi-n cele din urmă, să vezi minunăţia aceea de ac! La comandă, ţâşnea dintr-o dată, împungând aerul cu cele două căngi ale sale, astfel că descuraja orice atac din spate al vreunui duşman, dar nici mie nu mi-ar fi priit să-l folosesc.

– Ei, bine! mi-am zis, apoi am privit împrejur şi mi-am întipărit trainic în minte cele zărite. Apoi, zuummm! am zburat în cameră răcnind: „Las' că acum îţi arăt eu ţie, nană Şari!” N-am aflat-o acolo pe femeie, deoarece dereticătoarele îşi mutaseră statul major în cealaltă încăpere. Am urmat-o într-acolo şi am început să mă rotesc deasupra căpăţânii sale. Cu toate acestea, nu-mi dete nici un fel de importanţă. No!

aşteaptă numai, mi-am şoptit în barbă, că mă descoperi tu îndată! Zis şi făcut, am coborât mai jos şi am început să descriu cercuri la nivelul gâtului ei: mai întâi în rotocoale largi, apoi tot mai mici şi mai mici, ca un laţ ce se strânge. Nu m-am ostenit degeaba, deoarece nana Şari se opri de îndată din lucru şi mă căută din priviri. Când mă descoperi, porni să se învârtă ca roata norocului, deoarece să străduia să nu-mi piardă urma nici o clipită. Probabil că întâi o fi crezut că mă joc doar cu ea, cuprins de ştrengara voioşie a primăverii, dar când am început să bâzâi tot mai puternic şi tot mai aproape, atunci o tuli dintr-o dată pe uşă, cu mătura cea ucigaşă cu tot.

– Ce-aţi păţit, de aţi sărit aşa? o întrebă Marta cea mică afară, unde văruia peretele casei.

– M-a atacat o albină turbată, răspunse bătrâna.

– Şi vă temeţi de-așa ființă măruntă?

– Cum să nu mă tem, câtă vreme odată m-a muşcat una şi mi s-a umflat faţa atât de tare, încât nu mi-am văzut ochii.

Nici că-mi trebui altceva. În momentul în care, din depărtarea pe care o socotisem ca fiind potrivită să ne despartă, am auzit vestea cea bună, am zburat iarăşi

377

într-acolo şi am reînceput să fac ture în jurul căpăţânii sale, dar mult mai îndârjit şi mai sălbatic.

– Vai, iar e aici! strigă baba, drept care aruncă mătura şi porni în galop către poartă. Când s-o deschidă, nimeri drept în braţele lui Moji-baci. Bătrânul primi lovitura din plin, dar imediat o cuprinse cu amândouă mâinile pe femeie.

– Din ce puşcă ai ţâşnit, cuscră? o întrebă bătrânul şi căută împrejur, de parcă ar fi vrut să vadă cui trebuie să încredinţeze prizoniera.

– O albină şi-a pus în cap să mă omoare!

– Şi era mai mare decât mine?

– Ca primejdie, da!

La auzul zarvei neobişnuite, apăru şi Matei din atelierul unde lucrase până atunci.

Când a auzit care-i dandanaua, o dete şi el pe glumă:

– Probabil că albinuţa a socotit că mama este o floare, zise tânărul.

– Cred şi eu, adăugă Moji-baci, şi-a vrut să soarbă mierea dintr-însa.

Eu mă retrăsesem pe pragul de sus al uşii de la intrare şi am ascultat înviorată toată discuţia. Apoi mi-a trecut prin minte că acum, când camera a rămas fără de stăpână, aş putea să încep căutarea rămăşitelor pământeşti ale sărmanului meu Ştrengar, aşa că m-am repezit înăuntru. Colţul unde îmi întinsesem plasa era pustiu acum. Am cercetat şi podeaua, de asemenea în zadar, deoarece n-am găsit nici o urmă. În schimb, afară, în cealaltă încăpere, a apărut o licărire de speranţă, întrucât am zărit o adunătură de gunoi. Am aterizat pe ea şi am început s-o examinez cu atenţie. Aveam timp berechet, deoarece oamenii se opriseră în faţa casei să stea de vorbă, dar degeaba am răscolit prin toate mizeriile, truda mea n-a fost încununată de nici un rezultat. M-am întors dezamăgită pe pragul de sus şi n-am putut să mă gândesc la nimic altceva. Doamne Dumnezeule! oare unde-o fi trupul sărmanului meu Ştrengar? În vremea cât m-am frământat, m-am uitat şi-ncolo, şi-ncoace, şi la un moment dat mi s-a agăţat privirea de mătura care zăcea şi-acum în locul unde o azvârlise nana Şari când o speriasem.

În linişte, fără să se audă măcar un zumzăit, am zburat într-acolo şi m-am coborât pe coada măturii. Din acest punct am pornit încet către desişul nuielelor. Când am trecut de gâtuitura de sârmă cea straşnic petrecută peste capetele lor, dintr-odată m- am oprit cutremurată, deoarece mi s-a părut că zăresc rămăşiţele pânzei mele lipite de vârfurile smicelelor. Şi într-adevăr, n-am greşit, pentru că acolo am aflat ruinele cuibuşorului meu!

– O, Doamne! am zărit de îndată un cadavru, apoi imediat altul, alături de primul.

Am recunoscut cu uşurinţă care este cel al Ştrengarului şi care a fost al meu. Dar n-am apucat să le bocesc prea mult, căci nana Şari şi-ar fi putut înşfăca oricând mătura. Prin urmare, am purces neîntârziat să descâlcesc firele ce acopereau trupul neînsufleţit al Ştrengarului şi, unde n-am putut să le separ, le-am rupt cu nepăsare.

Când am desfăcut şi ultima legătură, l-am îmbrăţişat cu grijă, l-am strâns cu putere în braţe şi mi-am umflat săculeţii de aer cât de bine s-a putut.

L-am purtat repede până în capătul grădinii, unde l-am depus în vârful unui muşuroi de cârtiţă. După aceea am cărat şi cadavrul meu şi l-am culcat alături de al lui. Se odihneau îngrămădite unul într-altul, împăcate de speranţa ce urmează după o imensă dezamăgire. Mi-am desfăşurat aripile deasupra lor şi am început să bâzâi

378

foarte rar, abia auzit, pe tonul potrivit unei despărţiri demne. Apoi am scurmat o gropiţă în muşuroi, unde i-am înmormântat pe amândoi.

Gândul că mi-am îngropat propria persoană m-a cutremurat un pic.

– Degeaba, aşa e viaţa..., mi-am zis şi am zburat înapoi pe pragul uşii.

Nana Şari apucase între timp să ia mătura în mână.

– Las' c-ai să vezi tu, babă afurisită, că sperietura cea mare am lăsat-o la urmă!

am ameninţat-o. Vei învăţa tu şi vei lăsa şi altora învăţătură cum trebuie să te porţi cu dobitoacele, care sunt tot atât de însufleţite şi de silitoare ca şi tine!

– No, Marta, hai, grăbeşte-te, că trebuie să isprăvim până la vecernie! zise bătrâna şi se întoarse către uşă.

– Matei, n-ai cumva o puşcă?

– La ce ţi-ar trebui?

– Păi, să stau de strajă la uşă şi să-ţi apăr mama de albine.

Râseră, căci le plăcu gluma, apoi se apucară iarăşi de lucru.

[…]

Vreme de două zile am hălăduit peste câmpuri şi prin grădini, ca să mă familiarizez cu ţinutul. A treia zi s-a nimerit chiar să fie luni şi mi s-a părut a fi o ocazie potrivită ca să încep treaba. Timpul îmi era, de asemenea, favorabil, deoarece cerul surâdea senin, iar soarele îşi săltase burdihanul cel roşu pe cer. Florile se- nsoreau voluptoase şi toată suflarea pornise să se înfrupte pofticioasă din ele, dar mai cu seamă albinuţele.

Mi-am făcut planul de bătaie, apoi am plecat să-l împlinesc.

Mi-am zis ca întâi să mă îndestulez cu nectar, pentru că abia atunci pot munci cu deplină sârguinţă, căci aşa mintea nu va începe să rătăcească aiurea, ci mă voi putea concentra asupra ţelului. Drept care mi-am ales un măr înflorit, care mai că plesnea sub asediul micuţelor zburătoare şi mi-am stabilit cartierul general pe el. Nu am aşteptat prea mult până să treacă o surată pe lângă mine.

– Stai să-ţi spun ceva, i-am spus.

Nici nu s-a uitat către mine, lăsându-mă cu ochii-n soare. Apoi iar a venit alta, m- am adresat şi ei:

– Dragă prietenă.

Nici aceasta nu m-a socotit demnă de vreun răspuns.

Ei, bine! mi-am spus, dacă voi sunteţi atât de harnice, încât n-aveţi timp nici să staţi la o vorbă cu prietenii, atunci se-ntoarce placa. Şi-am schimbat-o degrabă, deoarece am tras o fugă să mă burduşesc cu nectar şi să-mi umplu cu vârf coşuleţele pentru polen, apoi mi-am făcut plinul şi cu apă, şi cu răşină. Apoi m-am întors aşa, încărcată cu mană cerească, la mărul cel înflorit şi m-am lăsat pe o crenguţă, în locul unde se-ndesaseră florile în ciorchini. Deoarece eram şi puternică, iar de dimineaţă mă îndestulasem, povara nu mi-a pricinuit nici un fel de necaz, dar m-am prefăcut dinadins că sunt peste măsură de ostenită şi gata să mă prăbuşesc de harnică ce-am fost. Gândul împlinit s-a potrivit de minune, deoarece dintr-odată vâjâi către mine o surioară, îmi dădu ocol, apoi coborî precaută lângă mine. N-am zis nimic, ci am stat să văd ce se va întâmplă. Iată, surata se trase mai aproape, şi mai aproape, ca apoi, când a ajuns până colea, să-şi repezească limba cea păroasă direct în coşuleţul meu.

379

– E voie să furi, tâlhăroaico? m-am răstit la ea, drept care albinuţa sări speriată cât colo şi încercă să se disculpe:

– Am vrut doar să te ajut.

În aceeaşi clipă, apăru încă o albină, apoi, imediat după ea, încă două. Acestea nu s-au furişat defel, ci au dat iama direct la coşuleţul meu.

– Atunci ajută-mă! am strigat la rândul meu.

O fi socotit că, dacă face bine, bine găseşte, întrucât a sărit curajoasă şi m-a sprijinit din răsputeri. Dar nici eu n-am rămas nerecunoscătoare, ci i-am întins coşuleţul, să purceadă la încărcat. S-a şi apucat plină de râvnă, dar degeaba, deoarece ne-au atacat din nou alte trei surate. Le-am biruit cumva şi pe acestea, dar imediat după aceea i-am propus:

– Hai să plecăm de-aici într-un loc mai potrivit!

Mă urmă fericită până în vârful unei prăjini pentru ulii.

– Să nu cumva să crezi că am doar polen, i-am spus degrabă, mi-am făcut plinul cu nectar, iar pe lângă asta am adunat şi mâzgă, şi apă.

Prietena mea începu să danseze bucuroasă.

– Şi eu aş putea să joc în ambele feluri, am continuat, atât dansul nectarului, cât şi cel al pântecelui.

Vestea o umplu de şi mai multă bucurie, deoarece amândouă dansurile împreună arătau că am descoperit o sursă doldora de flori şi miere.

– Nu-ţi vei găsi o prietenă mai credincioasă decât mine, mărturisi.

Iată, mi-am zis, acum e momentul să-mi aranjez ploile. Am început, deci, cu o minciună nevinovată, cum că familia mea a fost nimicită de ditamai urgia şi doar eu am supravieţuit. Aşa am devenit cu desăvârşire orfană şi îmi doresc mai mult decât orice să fiu primită în sânul unei familii onorabile.

– Dacă îmi eşti cu adevărat prietenă, i-am spus verde în faţă, atunci ai putea să mă rezolvi cumva.

– Înţeleg cum stau lucrurile, îmi răspunse.

Drept care mi-am împărţit toate comorile cu ea şi am pornit la drum. Ne-am dus cale destul de lungă, afară din sat, într-o stupină imensă.

Când am văzut coşniţele aliniate, nici că mi-a păsat de oboseală, deoarece cu cât erau mai multe f amilii cu atât creşteau şansele mele de izbândă. M-am ţinut de prietena mea şi am zburat către portiţa celui de-al treilea coş din dreapta. Ne înţeleseserăm să nu scot nici o vorbă, aşa am şi făcut. Nici n-a fost cazul, deoarece surata nu numai că m-a prezentat străjilor, dar m-a condus şi în faţa crăiesei, căreia i s-a adresat astfel:

– Această rudă a noastră, săracă, dar puternică şi muncitoare, ar dori să-ţi fie supusă, Împărăteasa mea! Câtă vreme a fost orfană, a cercetat tot ţinutul şi are motive întemeiate să joace amândouă dansurile de bucurie. Deci ar fi spre folosul nostru s-o primiţi în familie.

Matca a trebăluit tot timpul cu mare spor, dar totuşi se vede că a urmărit tot ce i s-a spus, deoarece la sfârşit decise:

– Să se simtă acasă aici la noi şi să lucreze cu sârguinţă.

Am depozitat mierea în faguri, polenul, mâzga şi apa la locul cuvenit, apoi am dat o raită prin stup, ca să mă familiarizez şi eu cu el, iar de acolo, drept la izvorul de

380

nectar, pentru că eu chiar descoperisem, nu unul, ci trei asemenea locuri.

– De ce era împărăteasa atât de preocupată? mi-am întrebat prietena în vreme ce zburam într-acolo.

– E tare agitată, pentru că micile crăiese deja încearcă să-şi părăsească leagănele.

– Şi când vor ieşi?

– Cel mai târziu, poimâine.

Am realizat pe loc că nici că puteam avea un noroc mai mare şi abia am aşteptat asfinţitul ca să mă văd acasă în coşniţă şi să mă conving cu ochii mei de cum stau lucrurile. Totuşi n-am reuşit să fac mare lucru, deoarece seara eram deja cu toatele foarte obosite şi fiecare s-a strecurat în fagurele său să se odihnească. Numai trântorii au rămas să străjuiască, cu mutrele lor furioase de soldaţi bondoci, deasupra celulelor care le adăposteau pe crăiesele cele mici. În schimb, dimineaţa ne-am trezit în mijlocul unei zarve şi agitaţii fără de precedent, deoarece trântorii începuseră să se organizeze în partide şi unitatea stupului se destrămase în întregime. Urmau să se dezghioace trei împărătiţe şi fiecare dintre ele era deja aşteptată de câte doi-trei trântori miniştri, chiar şi aşa, pe nevăzute. Ei, dar nici crăiasa cea bătrână nu ajunsese întrutotul vădană, deoarece trei bărbătuşi viteji rămăseseră nesmintiţi alături de ea.

Către ea trăgea şi cea mai mare parte a lucrătoarelor.

Mie mi-a fost uşor să aleg, deoarece m-am alăturat majorităţii fără să stau pe gânduri. Se hotărâse deja ca în clipa când careva dintre copilele crăiese va reuşi să se elibereze din leagăn, atunci matca cea bătrână va părăsi palatul împreună cu întregul ei alai. Iar eu nici că îmi doream altceva decât această roire, ca să le dau îndrumările potrivite către noul sălaş. Mi-a trecut prin minte că ar trebui să momim cât mai mulţi trântori, deoarece ar prinde bine la întemeierea unei noi familii. Aşa că, pe parcursul zilei, am reuşit ca vorbe mieroase să câştig încă doi bărbătuşi pentru partida noastră.

Aşa că totul fusese aranjat astfel, că mai bine nu se putea, iar a doua zi, în vreme de amiază, se petrecu şi evenimentul mult aşteptat, adică una dintre tinerele mătci se eliberă plină de glorie, în vreme ce crăiasa cea bătrână dădu ordinul:

– După mine, credincioşii mei!

Dar asta era doar un fel de-a spune, deoarece îşi lăsă soţii trântori, pe toţi cei cinci, s-o ia înainte. Eu m-am vârât printre ei şi puteţi să vă imaginaţi că n-am stat degeaba, deoarece după o jumătate de ceas zumzăiam deja în stupul pregătit cu nădejde şi credinţă de Matei.

În ziua următoare m-am întors la vechiul nostru sălaş şi am atras în stupina noastră şi gruparea care a roit cu cea de-a doua împărătiţă.

Matei şi Marta s-au bucurat foarte tare, iar eu am avut grijă să nu le scadă mulţumirea, deoarece, ori de câte ori obștea tindea să se împuţineze, eu conduceam într-acolo câte o familie fără de adăpost. M-a ajutat şi Dumnezeu, dar am avut şi noroc cu carul, aşa că după trei săptămâni se adunaseră douăsprezece coşniţe în micuţa noastră grădină şi poate că s-ar mai fi adunat încă pe atât în răstimpul verii, dacă n-ar fi dat peste mine nenorocirea care m-a aflat.

Traducere din limba maghiară şi prezentare de Györfi-Deák György

381

Jacqueline Harpman: Prăjiturelele

Jacqueline Harpman s-a născut la Bruxelles la 5 iulie 1929. A petrecut o parte din adolescenţă la Casablanca, în Maroc, unde părinţii ei s-au refugiat la începutul celui de al doilea război mondial. A fost o elevă eminentă la colegiul Mers-Sultan, unde a avut- o ca profesoară pe Jacqueline Barthes, căreia îi datorează dragostea pentru limba franceză şi entuziasmul pentru literatură, mai ales clasică, îndeosebi pentru Racine, din care recita roluri întregi. O va invoca frecvent şi insistent pe profesoară, căreia însă îi va pierde urma. În 1937 s-a convertit la iudaismul tatălui său, în urma unui jurămînt pe care l-a făcut pentru a-l salva de boală. La vîrsta de 11 ani se hotărăşte să devină scriitoare, iar la 14, citindu-l pe Freud, care o impresionează profund – să practice psihanaliza. Biblioteca părinţilor avea rafturi destul de late pentru a conţine două rînduri de cărţi. Printre cele din spate, „interzise“, figurau autori ca Zola, Maurice Dekobra, D. H. Lawrence, Paul şi Victor Marguerite. Păstrează o amintire amuzantă despre lecturile din Stendhal care o pasionează în asemenea măsură, încît citeşte pe bicicletă primele pagini ale romanului Mănăstirea din Parma împrumutat de la biblioteca şcolii şi fixat pe ghidon. Circulaţia rutieră era din fericire destul de redusă la Casablanca în timpul războiului.

La întoarcerea în Belgia, termină liceul, secţia umanistă, apoi se înscrie la Facultatea de medicină a Universităţii Libere din Bruxelles, dar îşi întrerupe studiile pentru a se interna la sanatoriul din Eupen în 1950 şi 1951, unde scrie primul său roman, Les jeux dangereux (Jocurile periculoase, inedit). Însănătoşită, îşi termină studiile, îşi exercită meseria ca psihoterapeută şi devine membră a Societăţii belgiene de psihanaliză. Publică: L’amour et l’acacia (Dragostea şi salcîmul, 1958), Brève Arcadie (Scurtă Arcadie, 1959; premiul Victor Rossel, echivalentul belgian al premiului francez Goncourt, îi este acordat pentru această „nouă Principesă de Clèves“, cum explică juriul), L’apparition des esprits (Apariţia spiritelor, 1960), Les bons sauvages (Sălbaticii cei buni, 1966; la sfîrşitul cărţii, eroina pleacă în America de Sud).

La originea fiecărei cărţi este, inconştient, o istorisire citită şi repovestită. Mai tîrziu punctul de plecare al noii creaţii va fi în mod sistematic livresc.

Urmează o pauză de douăzeci de ani, în timpul căreia studiază psihologia şi psihanaliza, publică articole în revistele de specialitate, acumulează o experienţă umană care îi va inspira cărţile viitoare, se căsătoreşte cu arhitectul şi poetul Pierre Puttemans, care a făcut parte din grupul literar belgian Phantomas, au două fiice şi nepoţi.

Revine la literatură cu romanele La Mémoire trouble (Memoria tulbure, 1987, în care eroina revine din America de Sud), La Fille démantelée (Fiica nimicită, 1990, premiul Point de Mire), La Plage d’Ostende (Plaja din Ostende, 1991), Le Bonheur dans le crime (Fericirea în crimă, 1993), Moi qui n’ai jamais connu les hommes (Eu care n-am cunoscut niciodată bărbaţii, 1995), Orlanda (1996, premiul Medicis ex aequo), Orage rompu (Furtună întreruptă, 1998), Dieu et moi (Dumnezeu şi cu mine, 1999), şi cu volumul de nuvele La Lucarne (Lucarna, 1992, tradusă în limba română de Petruţa Spânu şi publicată la Editura Fides din Iaşi, 2006). Din anul 2000 publică în fiecare an una sau două cărţi: Récit de la dernière année (Povestiri din anul cel din urmă, 2000), Le véritable amour (Iubirea adevărată, 2000), La vieille dame et moi (Bătrîna doamnă şi cu mine, 2001), En quarantaine (În carantină, 2001), La dormition des amants (Adormirea îndrăgostiţilor, 2002, premiul trienal pentru roman al Comunităţii franceze din Belgia, 2003), Le temps est un rêve (Timpu-i un vis, 2002),

382

Le placard à balais (Dulapul cu mături, 2003), Jusqu’au dernier jour de mes jours (Pînă-n cea din urmă zi a mea, 2004), Le passage des éphémères (Trecerea efemerelor, 2004), La forêt d’Ardenne (Pădurea din Ardeni, 2004), Souvenirs d’Ostende (Amintiri din Ostende, 2004 (Marele Premiu de literatură Magdeleine Cluzel al Oamenilor de Litere din Franţa pentru întreaga operă, 2006), Ève et autres nouvelles (Eva şi alte nuvele, 2005), En toute impunité (În deplină impunitate, 2005), Du côté d’Ostende (În partea dinspre Ostende, 2006), Mes Œdipe (Oedipii mei, 2006), Ce que Dominique n’a pas su (Ce n-a ştiut Dominique, 2007).

Redactează, de asemenea, cronici teatrale, scenarii şi comentarii de filme, libretul Astronauţii, pentru oratoriul compus de David van de Woestijne. Participă la emisiuni radiofonice despre cinema şi, cu conferinţe, la Catedra de poetică a Universităţii Catolice din Louvain-la-Neuve.

În ciuda pauzei de douăzeci de ani, opera Jacquelinei Harpman este compactă prin unitatea stilului clasic elegant, „stendhalian“, a genurilor (ficţiunea autobiografică centrată asupra unui personaj feminin) şi persistenţa temelor (demitizarea marilor legende, căutarea identităţii, mai ales feminine, în ecuaţie cu dublul masculin).

În universurile romaneşti destul de variate, neverosimilul este introdus de la primele pagini ale unei naraţiuni tratate apoi în manieră realistă. Scriitoarea conduce intrigile psihologice cu abilitatea maeştrilor suspansului, fie că este vorba despre strategia amoroasă a eroinei din Plaja din Ostende, despre intimitatea secretă a locuinţei misterioase din Fericirea în crimă, despre lumea stranie din Eu care n-am cunoscut niciodată bărbaţii, plasată în afara spaţiului şi a timpului, sau despre tribulaţiile fantasmatice din Orlanda. Nuvelele din volumul Lucarna prezintă într-un mod inedit cîteva figuri feminine celebre, precum Antigona, Ioana d’Arc sau Fecioara Maria.

Apolline Elter reuneşte în volumul Les madeleines de nos auteurs (Bruxelles, Editions Racine, 2008) douăzeci şi şapte de scriitori belgieni, întrebîndu-i despre evenimentul declanşator al creaţiei lor (madlena în sens proustian, dar şi în sens propriu, de reţetă gurmandă), însoţindu-i de biografii şi de extrase din operele lor.

Textul Jacquelinei Harpman face parte din această culegere.

Prăjiturelele

Eram o fetiţă fără poftă de mîncare. Nu spun anorexică, căci cred că n-ar fi corect din punct de vedere clinic, pur şi simplu hrana nu mă interesa, cu excepţia formelor prăjiturelelor şi am o amintire radioasă despre logodna ratată a surorii mele.

Era la Casablanca, iar sora mea nu se întorsese încă la Bruxelles. Nu voi face relatarea detaliată a motivelor care au făcut-o să accepte cererea în căsătorie a patronului său, căci această relatare îi aparţine, dar ştiu că atunci cînd, în acea după-amiază, m-am întors de la şcoală, familia era în fierbere:

soneria răsuna din două în două minute şi apărea un comisionar, încărcat cu flacoane de parfum, cu poşete superbe, cu fulare de mătase şi cu nu mai ştiu ce alte cadouri pe care un logodnic le poate face iubitei sale. Toate acestea îmi păreau evident foarte plăcute, dar nu mă priveau. Apoi a venit cofetarul.

A! Cofetarul!

383

Eram în 1942. Raţionalizarea făcea ravagii. Am povestit în altă parte că părinţii mei luaseră în Maroc banii de care dispuneau şi că era care pe care, care va dura mai mult, banii sau războiul: deci nu era vorba despre cheltuieli nesăbuite. Ne hrăneam, dar nu ne lăsam pradă lăcomiei. Cofetarul aducea două cartoane care cuprindeau douăzeci şi patru prăjituri fiecare, iar noi nu eram în acea sufragerie mică decît şase sau opt persoane. Nimeni nu-mi dădea atenţie.

Am început să mănînc prăjiturelele; cîte voiam şi s-a dovedit că voiam multe.

Eram o fată rezonabilă şi am fost atentă să repartizez bine ceea ce lăsam, astfel încît să-mi ascund lăcomia; sînt sigură că am mîncat jumătate dintre ele, lucru ce mi-ar fi imposibil astăzi, cînd un ecler cu ciocolată îmi pare prea mult şi-l împart cu unul dintre nepoţii mei. A fost o adevărată orgie. Deliciul. Extazul. Şi cea mai bună digestie cu putinţă. Logodnicul surorii mele mi s-a părut bărbatul cel mai fermecător din lume, mă luase la sentiment şi am fost profund mîhnită cînd a doua zi dimineaţa sora mea a rupt un nod atît de amabil.

Niciodată în viaţă nu mi s-a întîmplat ca un bărbat să-mi pună dinainte patruzeci şi opt de prăjiturele şi, totuşi, descopăr că era drumul cel mai direct spre inima mea…

Traducere din limba franceză şi prezentare de Petruța Spânu