Ţara mea. Ţara mea?

(1)

(2)

DE ACELAŞI AUTOR

Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974

Pitoresc şi melan colie. O analiză a sentimentului naturii în cultura euro - peană, Univers, 1980

Francesco Guardi, Meri diane, 1981 Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986

Minima moralia. Ele mente pentru o etică a intervalului, Cartea Româ - nească, 1988

Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 Limba păsă rilor, Huma nitas, 1994

Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996

Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001 Despre îngeri, Humanitas, 2003

Obscenitatea publică, Huma nitas, 2004 Comèdii la porţile Orien tului, Huma nitas, 2005

Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006 Note, stări, zile, Humanitas, 2010

Despre fru museţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011 Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, Humanitas, 2011 Para bolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012

Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Humanitas, 2013

O idee care ne suceşte minţile (coautori Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici), Humanitas, Bucureşti, 2014

Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii (dialoguri cu Gabriel Liiceanu), Humanitas, Bucureşti, 2015

(3)

(4)

Redactor: Lidia Bodea Coperta: Angela Rotaru

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Cristina Jelescu

DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru Tipărit la Monitorul Oﬁcial R.A.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Pleşu, Andrei

Nelinişti vechi şi noi / Andrei Pleşu. – Bucureşti:

Humanitas, 2016 ISBN 978-973-50-5303-1 821.135.1-4

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e- mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382; 0723 684 194

(5)

Cuvânt înainte

Ca și în alte rânduri, Editura Humanitas e principalul vinovat pentru apariția acestui volum. Ideea a fost să adăugăm colec ției de texte intitulate Despre frumusețea uitată a viețiiun fel de al doilea volum, cuprinzând o selecție din ce- am mai scris în ultimii patru- cinci ani. Mi se reproșează – și îmi reproșez eu însumi – că propun adesea cărți făcute din bucăți, cărți- antologie, de fapt re- publicări ale unor articole deja apărute. În cele din urmă, am ajuns să mă împac cu această „marcă“ a scrisului meu. În deﬁni - tiv asta sunt: un publicist. Nu mă obligă nimeni la hărnicie gazetărească, nu- mi interzice nimeni să pun pe masă ample tra - tate academice. Dar împrejurările, ﬁrea mea și soarta m- au pus în situația de a asuma „actualitatea“ ca pe o materie primă provocatoare, deloc neglijabilă. Așa că ce să mă mai rușinez, ipocrit, de operele mele „minore“. „Nici cea mai frumoasă fată sub soare – se spune – nu poate da decât ce are.“ Pesemne că

„lotul“ meu (adică limita mea) e fragmentarul, imediatul, osânza coti dianului. Sigur că pot să- mi găsesc scuze: am fost nevoit, uneori, să scriu – vorba profesorului meu Ion Frunzetti –

„efemerinde“. Alteori, am abuzat de o prea rapidă reactivitate.

În sfârșit, aș putea elabora pe marginea spiritului vremii, care nu mai lasă răgaz nici pentru scrierea, nici pentru lectura unor opuri

„cate dratice“ de sute de pagini. Hermann Hesse a fost profetic:

trăim în „epoca foiletonistică“. Dar, una peste alta, nu văd de ce

(6)

m- aș da drept altceva decât sunt. Asta am scris, asta public. Dacă, pe de lături, mai apuc să produc și câte o lucrare „legată“, cu atât mai bine. Dar ar ﬁ ridicol să aﬁșez „pe piață“ un aer frustrat, melancolic, de „mare“ autor, care „s- a risipit“, care și- a ratat

„vocația“ în mărunte prestații conjuncturale. Prin urmare, sunt resemnat, fără amărăciuni pompoase. Și dacă voi găsi cititori receptivi, dacă voi reuși să stârnesc, episodic, oarecare interes intelectual, sau oarecare plăcere a răsfoirii, voi ﬁ mulțumit.

O problemă am, totuși: în faza ultimă a alcătuirii acestui volum, ﬂancat, ca întotdeauna, de asistența competentă, subtilă și răbdătoare a doamnei Lidia Bodea, mi s- a părut că anumite texte sunt prea conjuncturale. Adică se referă la oameni, în - tâmplări și circumstanțe care, peste zece- cincisprezece ani, vor ﬁ lovite de irelevanță. În acest caz, ele nu vor mai avea decât rostul unor documente de arhivă, utile celor care, eventual, vor cerceta epoca de azi a României și a veacului. Tot e ceva. Pe de altă parte, orice carte implică un potențial de uitare și de eșec, pe care autorul trebuie să și- l asume.

Mulțumesc încă o dată editurii care mă stimulează și mă găzduiește și, evident, publicațiilor care au acceptat să preiau, în această carte, texte scrise pentru ele: Dilema vecheși blogul ziarului Adevărul.

ANDREI PLEŞU aprilie 2016

6 NELINIŞTI VECHI ŞI NOI

(7)

I

IRITĂRI COTIDIENE

(8)

Ţara mea. Ţara mea?

Ştiu. Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara cul - turii tale şi a co- naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să ﬁe – şi ţara prezentuluitău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfârşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă iden titară de neocolit.

De la o vreme însă, toate aceste subînţelesuri au in - trat în derivă. Trăiesc într- un loc pe care nu- l mai pot resimţi ca ﬁind „al meu“. Ceea ce se petrece în insti - tuţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate cana - lele de televiziune, ceea ce aﬂu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine.

E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor“ mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat când le văd por tretele, când îi aud vorbind şi când mă gândesc că ei îmi hotă - răsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă

(9)

sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încăse încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei lor „eﬁcienţe“.

Mi se va spune că ilegalităţi şi tâlhari există peste tot.

Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur. „Dozajul“, tupeul, identificarea cu „puterea“ şi anvergura trans- par - tinică a „caracatiţei“ autohtone nu se pot compara cu nimic din geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, până la pier derea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape turnându- se între ei. Până la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să- i pedepsească se tulbură. Şefa DIICOT(adică a organi - zaţiei care se ocupă de criminalitatea organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi pentru afaceri dubioase, „mascaţi“ sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se con trolează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac per - cheziţii pentru depistarea unor fraude fiscale, preşe - dintele Autorităţii pentru Supraveghere Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consi - liilor judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la gră - madă cu primari, parlamentari, miniştri, membri pro - eminenţi ai diverselor partide politice. Prim-ministrul (Victor Ponta, n.m., A.P.) fură titluri academice şi minte vesel şi suveran, capii serviciilor secrete sunt denunţaţi

(10)

pentru trafic de bani şi influenţă, viceprim- ministrul (Liviu Dragnea, n.m., A.P.) e în cercetări pentru fraudă electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cum - naţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă să muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, până mai ieri, câte unui patron solvabil schimbă brusc macazul şi se mută la

„ăilalţi“, Biserica, prin unii reprezentanţi ai ei, face pro - pagandă electorală, critici literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti politici“, publicişti încă nealcătuiţi explică, seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi fără nici o ispravă în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat, ca „experţi“, la dez - bateri televizate mono- maniacale. Emisiunile de diver - tisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi- anonimi devin „breaking news“, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră“? Nu seamănă toate astea mai curând a „condamnare pe viaţă“? Nu riscăm să aflăm că „a fi român“ a devenit sinonim cu „a fi prins“

într- o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?

Cine e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai ﬁe

IRITĂRI COTIDIENE 11

(11)

criterii credibile. Dar asta se întâmplă şi pentru că pe scena publică a apărut un nou tip uman: avem, în sfâr - şit, „omul nou“, pentru care sensul vieţii sunt achiziţia, consumul, parada. Care confundă – ar fi spus Petre Ţuţea –idealurilecu scopurile. A dori să ai o casă, o ma - şină şi o poziţie profesională onorabilă e normal. Toate sunt „scopuri“ plauzibile. Dar a le lua drept idealuri, a crede că rostul tău pe lume e să- ţi multiplici, la infinit, averea, să faci baie în Dubai, să ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a avea conturul mintal şi sufletesc al unui cocalar… Or tocmai asemenea oa - meni au ajuns „să facă jocurile“. Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă. Ne uităm la cata strofă ca la un spectacol. Bombănim, vo - tăm năuc, ne certăm între noi. Tu vorbeşti? – vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bom - băni de pe mar gine? De ce nu te implici? Sau, mai rău:

tu ce mare brânză ai făcut când erai „la butoane“? Răs - punsul meu e simplu: m- am implicat destul (cu rezul - tatul că am fost socotit „proﬁtorul“ tuturor regimurilor) şi am fă cut ce m- am priceput şi ce am putut. N- am făcut, totuşi, ne făcute. Dar apropo de vină: una dintre cau - zele dezas trului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac da toria faţă de ţară. Am mai spus- o: pentru mulţi ro mâni, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia.

Adică a nimănui.

(12)

Oameni fericiţi

„Numai proştii sunt modeşti“ – era de părere Goethe.

Se gândea, probabil, la oamenii înzestraţi care, prin ex - ces de timiditate, sau de spirit auto- critic, nu- şi valori - fică talentele. Până la un punct, e adevărat că a nu fi con ştient de calităţile, de potenţialul tău e la fel de neinte ligent pe cât este de neinteligent să nu fii con - ştient de limitele tale. Cunoscută e şi vorba (atribuită) lui Winston Churchill despre Clement Attlee, minis - tru în cabinetul său din timpul războiului: „E un om modest, şi are multe motive să fie…“ Aşadar, mereu, o asociere ironică între modestie şi precaritate funcţională.

Înţelepciunea autohtonă merge însă, mai curând, în direcţia inversă: „Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul!“ Carevasăzică, prostul nu e modest. E ţanţoş.

E foarte mulţumit de sine. Îşi contemplă euforic „rea - lizările“, portretul, virtuţile. Prostul dâmboviţean nu greşeşte, nu poate fi contrazis, nu poate fi „înfrânt“. Are definitiv înfipte, între omoplaţi, aripile victoriei. E prost cu panaş. Se iubeşte, se admiră, se simte de neîn locuit.

Scena publică românească e plină de asemenea exem - plare, la toate nivelurile.

(13)

Câţi miniştri şi câţi parlamentari aţi văzut în Româ - nia care să admită, oricât de rar, că au greşit, că au bătut câmpii, că, în cutare dispută, au avut dreptate mai de - grabă adversarii? În câte discursuri publice aţi auzit, fie şi discret, un subton de incertitudine, de interoga tivi - tate, de tatonare prudentă? Prostul crede, de obicei, că un discurs adevărat, un discurs eficient, trebuie să fie linear, răstit, glorios. Fără penumbre, fără loc liber pen - tru ipoteze colaterale, pentru variante secunde, pen tru o fărâmă sănătoasă de relativism. E motivul pen tru care cu prostul nu se poate dialoga. N- are incertitudini, n- are spaţiu mintal pentru opinii diferite. De fapt, con tează mereu, fără ezitare, pe inteligenţa lui suverană.

Puzderia personajelor de acest fel active pe piaţă sem nalează, cred, o maladie cronică a clasei noastre po - li ti ce, dar şi a gazetăriei, a „vedetelor“ de profesie, a publi cului însuşi. Românul e „dăştept“. Ştie. Dacă in - sişti, îţi explică. Dacă nu eşti de acord cu el, eşti prost!

Am în minte câteva „cazuri“ de manual. Apare des la televizor un parlamentar cu „competenţe juridice“

(Eugen Nicolicea, n.m., A.P.), care nu se poate exprima decât spălând pe jos cu toţi interlocutorii din platou.

Fiecare propoziţie a lui implică, în subtext, ceva de ge - nul: „Bă boilor, vă puneţi voi cu mine? Păi vă- ngrop!“

Urmează peroraţii şmechere, ironii de precupeţ înstă - rit, soﬁsme nemiloase, totul în jurul unui vid intelectual ne amenajabil, ferm, ireductibil. Omul are, evident, o

(14)

„poziţie“ făloasă într- unul din partidele de guvernământ (drept care i se cere frecvent „expertiza“), şi nu m- aş mira să ajungă mare mahăr într- o guvernare viitoare.

Dar priviţi- l pe actualul prim- ministru (Victor Ponta, n.m., A.P.): ce aplomb, ce neînfricat joc de glezne, ce tenace promovare a propriei puţinătăţi, a propriului eşec! Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu prompt în hârjoana băşcălioasă a unui pokerist începător, me reu sigur că e îndreptăţit, infailibil, providenţial. Dacă a ﬁ la pământ cu ambele arcade sângerânde şi cu mai multe coaste rupte, dar a te comporta ca şi când eşti călare pe Bucifal este o virtute, atunci aceasta e virtutea supremă a premierului nostru. Ce băiat deştept! Ce cap! Ce na - tură binecuvântată! Păi altul, mai puţin dotat pentru politichie, îşi lua o mică pauză, se dădea niţel la fund, se odihnea un pic în anonimatul din care a ieşit! Aş!

Ţi- ai găsit! Insul e tot mai atletic! Nu poate ﬁ clintit nici cu buldozerul! Vrea să ne pătrundă, pentru totdeauna,

„în casă şi în gând“.

Dar gazetarii noştri? Sunt la fel de isteţi şi când se produc la Antena 3, şi când, brusc, se mută la Realitatea TV, sau la B1. Nu contează dacă ai fost ieri pe frontul de est şi ai trecut, de la o zi la alta, de partea „duşma - nului“. Contează că ai, oricum, dreptate. Întotdeauna!

Combaţi, în funcţie de buget, pe orice tanc. „Azi aici, mâine- n Focşani, ce- am avut şi ce- am pierdut…“ Insta - laţi pe viaţă în postura de judecători, experţi în capete- n

(15)

gură şi şuturi la glezne, prepotenţi, demolatori inde - molabili, ei au măiestria de a ﬁ, oricum, bine plasaţi.

Aţi auzit vreodată vreun „comando“ de presă care să se scuze pentru eventuale calomnii, dezinformări, in - toxicaţii voluntare ale publicului? De ce ar face- o? Ar fi o prostie! Or, proşti sunt ăilalţi: fraierii din faţa ecra - nelor, victimele, „conservatorii“, „aşa- zisele“ elite. Ăia care nu se prea descurcă. A fi inteligent tocmai asta înseamnă: a te descurca! Fără fiţe moralizatoare, fără abuz de bună-cuviinţă, fără bla- bla deontologic…

Deunăzi, am picat pe o emisiune TV în care un artist, altfel talentat şi ingenios, a scăpat brusc frâiele şi a început să înşire, fără prea multe fasoane, un in - ventar de succese proprii, de natură să ne lase pe spate:

titluri de „cetăţean de onoare“ prin oraşe şi sate, premii, aplauze, citări falnice, leşinuri extatice, în ﬁne tot ce ţine de inventarul unei reuşite, celebrată mai curând în postumitate…

Nu mai vorbesc de o sumedenie de dănţuitoare de budoar, care îşi etalează, cu surâsuri gonflabile, ane - xele trupeşti (de obicei contrafăcute), nu mai vorbesc de scriitorii şi scriitoarele care defilează printre noi cu Nobel ul în raniţă, după ce tocmai au fost la un şpriţ cu Dostoievski şi Nietzsche, nu mai vorbesc de foru - miştii care au mereu verdictul la purtător, cu o sufi - cienţă nefisurabilă, şi care, mă- nţelegi, se iau la trântă cu mapamondul, pe baza geniului lor nativ. Las’ că nu

(16)

şade bine nici să spui că dacă erai tu şef pe Titanicn- ar mai ﬁ avut loc celebra catastrofă, sau că dacă erai tu

„la cârmă“ Uniunea Europeană n- ar ﬁ îndrăznit să im - pună cote de refugiaţi… Dar aici intră în joc şi compli - cata temă a orgoliului, care deschide un alt pa lier al discuţiei.

De câte ori mă întâlnesc, direct sau indirect, cu ipo - staze ale fuduliei ca cele de mai sus, îmi spun, melan - colic: Ce oameni fericiţi! Ce limpezime lăuntrică! Ce grozav trebuie să ﬁe când eşti tot timpul încântat de pres - taţia proprie, sigur pe dreptatea ta, „stăpân pe soartă“

şi pe semenii tăi! Ce bine trebuie să ﬁe când nu te tot întrebi dacă nu cumva ai ratat, dacă nu cumva ai sus - ţinut o eroare, dacă nu cumva ai plictisit lumea, dacă nu e timpul să mai stai puţin deoparte şi să te mai gân - deşti! Ce oameni fericiţi! Şi la cât sunt de mulţi, ce curios rămâne faptul că lucrurile nu prea merg cum trebuie…

(17)

Cuprins

Cuvânt înainte . . . 5

I. IRITĂRI COTIDIENE Ţara mea. Ţara mea? . . . 9

Oameni fericiţi . . . 13

Cărbune, oţel, cultură. . . 18

De vină sunt intelectualii . . . 22

„Intelectual“? Adică ce?. . . 27

Intelectualii? A se slăbi!. . . 31

Iarăşi şi iarăşi despre „intelectuali“ . . . 35

Traﬁcul rutier şi politica . . . 40

„Ţara toată e un şantier“… . . . 44

O propunere: Bucureştiul ca centru sacru al lumii . . . . 48

O gară europeană… . . . 53

Noua limbă de lemn. . . 57

Din ciclul „experienţe de neuitat“. . . 61

Lamento. . . 65

Mânia de a găti… . . . 70

Interlocutori „acoperiţi“ . . . 73

Dezbateri dâmboviţene. . . 77

(18)

Despre vreme . . . 81

Cum stăm cu inteligenţa. . . 85

Feluri de a ﬁ deştept . . . 89

II. ACTUALITĂȚI, INACTUALITĂȚI O dată pentru totdeauna . . . 95

Priorităţi… . . . 103

Pesimism . . . 108

O temă inactuală: fericirea . . . 111

O aventură în Indonezia. . . 115

Nevăzuţi, necunoscuţi… . . . 131

O dezbatere blocată . . . 135

Spiritul civic în acțiune… . . . 140

Mărturii pentru cercetări viitoare . . . 145

Când scrisul devine inutil . . . 150

Greșeală, vină, justiție. . . 155

Memorie înjumătăţită. . . 161

Jurnal de (in)actualităţi. . . 171

III. MICI EXERCIȚII DE MEMORIE Re- începutul ﬁlozoﬁei . . . 191

Serviciile americane despre români . . . 196

Amplasamentul balcanic. . . 199

Analize stilistice . . . 203

Texte (minimal) comentate . . . 207

Muştele noastre… . . . 211

(19)

CUPRINS 439

Ale lumii două feţe . . . 215

Un oraş asasinat: Bucureştiul . . . 219

Un mare gazetar: Sandu Tudor. . . 223

Nelinişti vechi şi noi. . . 227

În jurul unei întâlniri cu Nae Caranﬁl . . . 230

De citit, de recitit . . . 234

IV. DESPRE PATOSUL REAL AL INTEROGAȚIEI RELIGIOASE E vreo problemă cu Biserica? . . . 239

Despre smerenie şi surâs . . . 243

Un pripit mesaj binevoitor . . . 250

Dumnezeu ca şef de campanie . . . 255

Religie şi publicitate . . . 259

O pagină din Caragiale. . . 263

Mesajul de Crăciun al Papei Francisc . . . 268

O nouă icoană: secera şi ciocanul . . . 272

Credința ca deschidere spre sens . . . 276

Creştinism necreştinesc. . . 285

Teologia „penală“ . . . 289

Somnolenţă, tristeţe, frică. . . 293

V. NELINIŞTI (POLITICE) Slăbiciunile Occidentului . . . 301

Scenograﬁi şi regizorii lui Dumnezeu . . . 305

Europa „à la grecque“ . . . 309

(20)

A ﬁ european . . . 312

Băieţii veseli . . . 315

VI. BAZARUL NAȚIONAL Feluri de a (nu) gândi . . . 321

Bazarul naţional . . . 325

Zombi . . . 329

Stânga şi dreapta. Derapaje latente . . . 332

Stânga, dreapta şi românii . . . 336

Condamnarea „creştină“ a anti- comunismului . . . 339

Legiuitorii culturii . . . 343

Limitele schimbării. . . 348

Gesticulaţia politică . . . 353

Duşmanii poporului . . . 357

Cum trebuie să ﬁe un preşedinte . . . 361

Băsiştii . . . 365

VII. PRIVITOR CA LA TEATRU Oameni de plastilină . . . 371

Sensibilitatea publică . . . 376

Crimă, libertate, religie. . . 379

Despre libertate (de expresie) . . . 384

Cu melancolie, tot despre libertatea de expresie . . . 389

Gazetărie la botul calului . . . 393

Privitor ca la teatru . . . 397

(21)

VIII. UNELE PERPLEXITĂȚI

„Palme“ academice… . . . 403

Chipuri ale ticăloşiei. . . 406

Opinii, emoţii, principii . . . 410

Obiectivitate şi relativism . . . 414

Rezistenţa prin cultură . . . 418

Razna . . . 422

Reﬂecţii despre patologia solidarităţii . . . 426

Elite şi popor. Câteva confuzii . . . 430

În loc de epilog Despre domni . . . 433

CUPRINS 441