Acest COD va reprezenta un ghid pentru toate instituţiile ce aderă la NEQ, în efortul lor de a implementa un sistem adecvat de asigurare a calităţii.

CODUL DE BUNE PRACTICI

Codul nu conţine elemente de legislaţie. Se presupune că instituţiile de învăţământ superior trebuie să asigure în toate cazurile cerinţele legislative impuse. În toate cazurile, prevederile codului trebuie să se armonizeze cu legislaţia în vigoare.

Acest document a fost elaborat (iniţiat) în cadrul reuniunilor de lucru organizate prin proiectul Matra Flex (NEQ: Network for Higher Education Quality).

Acest COD va reprezenta un ghid pentru toate instituţiile ce aderă la NEQ, în efortul lor de a implementa un sistem adecvat de asigurare a calităţii.

Codul con ine

principii şi practici acceptate pe plan naţional i

interna ional, utilizabile în managementul calităţii academice în universităţi.

Codul permite în acelaşi timp individualizarea fiecarei instituţii în parte, în concordanţă cu misiunea, tradiţia academică, cultura şi strategia propuse.

O primă versiune a acestui COD a fost discutată în workshopul organizat în

cadrul proiectului Matra, la Bucureşti 26-28 martie 2008. O formă revizuită a

codului a fost prezentată la Seminarul NEQ, Bucureşti 5-10 mai 2008. Secţiunile

revizuite ale codului sunt structurate într-o serie de principii şi elemente

explicative care să faciliteze implementarea în fiecare instituţie a mecanismelor de

asigurare a calităţii în conformitate cu standardele impuse şi ţinând cont, în acelaşi

timp, de specificul propriu, de strategia şi politica internă şi externă a acesteia.

Codul de Bune Practici

Secţiunile Codului de Bune Practici sunt:

A. Elaborarea programelor educaţionale, aprobarea, monitorizarea şi revizuirea lor

B.

Programe de master şi doctorat C. Evaluarea studenţilor

D.

Educaţia pentru carieră şi integrare socio-umană E. Admiterea

F. Cercetarea ştiinţifică

A.

Elaborarea programelor educaţionale, aprobarea, monitorizarea şi revizuirea lor

A.1. Introducere

●

Elaborarea programelor de studii este un proces complex care trebuie să ia în considerare strategia, misiunea, politicile educaţionale ale instituţiei, obiectivele socio-economice naţionale, aspiraţiile locale, mutaţiile impuse de procesele de revizuire prin asigurarea calităţii şi audit intern sau extern.

●

Procesul de elaborare al unui program este iniţiat de constituirea curriculei.

Programul poate cuprinde module sau secţiuni şi trebuie să ofere flexibilitate în definirea unor trasee de studiu pentru studenţi.

●

Elaborarea unui program reprezintă o activitate creativă şi permanent inovativă.

A.2. Principii:



Instituţia îşi asumă întreaga responsabilitate pentru standardele şi calitatea procedurilor implicate în:



elaborarea programelor;



aprobarea programelor;



monitorizarea şi revizuirea programelor.



Monitorizarea şi revizuirea programelor trebuie să reprezinte o prioritate a managementului academic al instituţiei.



În elaborarea unui program, instituţia trebuie să aibă în vedere următoarele:



cadrul naţional al calificărilor şi cerinţele profesionale ale angajaţilor;



legislaţia naţională şi europeană;



compatibilitatea programului cu strategia instituţiei şi misiunea ei declarată;



resursele existente, umane şi materiale;



existenţa unor relaţii academice cu alte instituţii ce ar permite dezvoltarea programului;



nivelul de risc asumat, asupra resurselor existente în instituţie, prin aprobarea şi revizuirea programului.



Senatul instituţiei are întreaga responsabilitate în definirea, menţinerea şi asigurarea standardelor de calitate pentru orice program de educaţie oferit.

Această responsabilitate poate fi delegată, transferată unor entităţi (colective) academice din instituţie.



Este foarte important ca responsabilitatea, misiunea şi autoritatea acestor colective să fie bine definită pentru ca personalul academic şi studenţii să cunoască perfect întregul mecanism, etapizarea procedurilor şi responsabilitatea asumată, individuală şi colectivă.



Pentru asigurarea unui proces de aprobare şi revizuire obiectiv, instituţia trebuie să utilizeze o evaluare externă. Această participare externă în evaluarea programelor trebuie să realizeze:



obiectivitatea şi independenţa programului de monitorizare;



cooperarea cu alte instituţii care sunt implicate în dezvoltarea programului;



evaluarea obiectivă a potenţialului academic de care dispune instituţia;



evaluarea obiectivă a resurselor instituţiei în fundamentarea programului;



accesibilitatea programului pentru studenţii instituţiei;



în ce măsură programul poate fi continuat prin programe de master şi

doctorat;



implicarea evaluatorilor externi trebuie să fie proporţională cu importanţa şi complexitatea programului.



Procedurile de aprobare, monitorizare şi revizuire trebuie să fie clar descrise şi comunicate tuturor celor implicaţi, cadrelor didactice şi studenţilor. Se vor preciza cu exactitate etapele procedurilor de aprobare sau revizuire şi responsabilităţile.

A.3. Elaborare:

●

Instituţiile publică principiile care stau la baza iniţierii, elaborării şi dezvoltării programului. Acestea trebuie să includă:

→

misiunea instituţiei;

→

scopul programului;

→

nivelul programului şi poziţia sa în cadrul naţional al calificărilor;

→

punctele de referinţă externe;

→

rolul studenţilor în elaborarea şi dezvoltarea programului;

→

curricula asociată şi gradul de creştere al informaţiei oferite;

→

standardele de calitate impuse progresiv nivelului de instruire;

→

oportunităţile obţinute de student după absolvirea programului;

→

balanţa programului, relaţia între aspectele teoretice şi practice;

→

coerenţa programului, organizarea logică a curriculei, astfel încât să permită atingerea obiectivelor propuse;

→

numărul de credite obţinute după parcurgerea programului;

→

structura pe module a programului. În ce măsură, după parcurgerea unui modul, programul permite accesul spre alte module;

→

diploma acordată;

→

în ce măsură cunoştinţele dobândite după parcurgerea programului se vor reflecta în cariera studentului;

→

resursele necesare pentru dezvoltarea programului;

→

în ce măsură resursele existente permit atingerea standardelor de

calitate dorite;

→

în ce măsură instruirea în cadrul programului determină creşterea nivelului intelectual al studentului, în ce măsură cresc capacităţile, preferinţele şi abilităţile acestuia.

A.4. Aprobare:



Instituţia trebuie să demonstreze că deciziile de aprobare ale unui program se bazează numai pe consideraţiile privind îndeplinirea standardelor academice şi ale oportunităţilor de instruire oferite studenţilor.



Aprobarea programului implică luarea în consideraţie a următoarelor elemente:

–

principiile care au stat la baza elaborării;

–

definirea standardelor impuse de nivelul titlului şi diplomei acordate;

–

curricula programului şi creditele asociate;

–

resursele necesare pentru dezvoltarea programului;

–

solicitările anticipate pentru program. Sunt estimate atât solicitările studenţilor, cât şi cele ale pieţei forţei de muncă;

–

corespondenţa între curricula programului şi cercetarea ştiinţifică în domeniu;

–

oportunităţile oferite de program;

–

perioada de timp pentru care este valabilă aprobarea programului.



Decizia finală de aprobare este luată de Senatul instituţiei sau de o entitate

academică delegată, independentă de departamentul academic ce a propus

programul.

A.5. Monitorizarea şi revizuirea:

►

Instituţiile trebuie să dispună de mijloacele necesare prin care se realizează elaborarea, aprobarea, monitorizarea şi revizuirea programelor. Pe durata acestui proces trebuie avute în vedere următoarele:

→

beneficiile obţinute de instituţie, personal academic şi studenţi prin introducerea noului program;

→

în ce măsură noul program contribuie la o mai bună integrare a absolvenţilor pe piaţa forţei de muncă;

→

în ce măsură noul program facilitează accesul la cunoştinţe al studentului;

→

riscul asumat de instituţie prin extinderea portofoliului de program cu acest nou program.

►

Instituţia trebuie să asigure o monitorizare periodică a programelor astfel încât:

→

să se asigure că programul rămâne valabil, în concordanţă cu dezvoltarea ştiinţei şi a cerinţelor de aplicare în practică;

→

să permită o evaluare a „output”-urilor studenţilor (satisfacerea cerinţelor angajaţilor, încadrarea în carieră, etc.);

→

să evalueze continuu curricula;

→

să se asigure că recomandările în urma evaluărilor sunt implementate.

►

În cadrul acestui proces se vor lua în consideraţie şi:

→

rapoarte ale unor evaluatori externi;

→

rapoarte ale unor comisii de acreditare;

→

feedback din partea studenţilor şi corpului profesoral;

→

feedback de la angajatori.

►

Instituţiile vor publica periodic elemente definitorii privind validitatea şi

relevanţa programelor oferite.

►

În cadrul acestui proces, instituţiile vor lua în consideraţie următoarele:

→

efectele schimbărilor pe piaţa forţei de muncă;

→

continuitatea resurselor tehnice şi academice ale instituţiei;

→

modificarea direcţiilor de cercetare curentă asociată cu domeniul programului;

→

schimbările în solicitările studenţilor;

→

schimbările în solicitările angajatorilor;

→

feedback-ul studenţilor şi absolvenţilor.

►

În eventualitatea că un program este anulat, această decizie va fi transmisă corpului profesoral şi studenţilor înscrişi la program şi se vor face toate demersurile pentru transferul acestora la alte programe.

B.

Programe de master şi doctorat

B.1. Introducere :

●

Instituţiile pot desfăşura programe de master şi doctorat dacă au în domeniul respectiv programe de licenţă acreditate.

●

Instituţiile sunt responsabile pentru respectarea standardelor şi programelor de master şi doctorat.

●

Instituţiile sunt abilitate să implementeze, să monitorizeze şi să revizuiască ansamblul de reglementări ce defineşte calitatea programelor de master şi doctorat.

●

Aceste reglementări trebuie să precizeze:

–

cerinţele impuse pentru admiterea în aceste programe;

–

cerinţele academice şi procedurale impuse pe durata desfăşurării

programului;

–

durata studiilor şi criteriile calitative necesare pentru finalizarea studiilor.

B.2. Principii:



O componentă importantă a programelor de master şi doctorat este cercetarea ştiinţifică. Calitatea cercetării poate fi evaluată prin:

–

articole, cărţi, monografii, publicaţii, participări la conferinţe;

–

personal de cercetare (profesori şi studenţi);

–

transfer de cunoştinţe şi aplicaţii ale cercetării în probleme practice, în mediul economico-social sau industrial.



Procedurile de admitere, standardele şi criteriile pentru astfel de programe trebuie să fie clare, publice şi total transparente.



Instituţia trebuie să asigure infrastructura academică necesară desfăşurării programului. Acesta include:

–

existenţa unui corp profesoral, cercetători de înaltă calitate;

–

existenţa unor conducători de doctorat (pentru programele orientate spre cercetare);

–

existenţa unui raport corect între numărul de studenţi şi numărul de cadre didactice;

–

existenţa unei infrastructuri tehnice pentru cercetare, accesibile studenţilor;

–

acces direct al studenţilor la echipamente IT, la biblioteca electronică şi la mijloace de informare electronice;

–

existenţa unei strânse legături cu mediul socio-economic, astfel încât rezultatele cercetării să poată fi implementate;

–

existenţa unor soluţii de finanţare externe pentru dezvoltarea

programului.



Instituţia trebuie să asigure o “cultură a cercetării” în cadrul programului, cu participarea totală a studenţilor. Aceştia vor fi încurajaţi continuu prin publicarea rezultatelor, participări la seminarii şi workshopuri, acordarea unor distincţii şi diplome, etc.



Instituţiile vor desemna supervizori pentru a asigura îndrumarea studenţilor pe toată desfăşurarea programului. Responsabilităţile supervizorilor sunt comunicate atât studenţilor cât şi supervizorilor prin reglementări scrise.



Procesul de evaluare al studenţilor pe parcursul unui program este monitorizat continuu.



Instituţiile vor asigura oportunităţile necesare pentru studenţi, pe durata programului, în special pe direcţia cercetării. Instituţiile vor organiza mecanisme prin care să se asigure feedback-ul programelor de master şi doctorat. Acest feedback trebuie să funcţioneze permanent şi să aibă un caracter constructiv.



Instituţiile vor defini criterii corespunzătoare standardelor academice ale programelor de master şi doctorat. Acestea vor fi relevante în special pentru componenta de cercetare. Aceste criterii vor fi permanent revizuite şi transmise studenţilor şi personalului.



Instituţiile trebuie să furnizeze studenţilor:

–

date complete asupra curriculei programului;

–

numărul de credite acordat pe fiecare modul / semestru al programului;

–

modul de monitorizare al activităţii de învăţare;

–

modalităţile de finalizare ale fiecărui semestru, pentru disciplinele incluse în programă;

–

condiţiile de reevaluare în cazul obţinerii, într-o anumită etapă, a unor calificative nesatisfăcătoare;

–

modalităţile de susţinere a dizertaţiei finale.



Instituţia trebuie să se asigure că studenţii şi-au însuşit responsabilităţile ce le revin în cadrul programului. Acestea includ:

–

responsabilitate în dezvoltarea lor profesională;

–

menţinerea unui contact cât mai îndelungat cu cercetătorii şi corpul academic, pe toată durata programului;

–

respectarea termenelor impuse pentru activităţile cerute în cadrul programului;

–

să cunoască reglementările instituţiei, etica cercetării, dreptul de proprietate intelectuală, etc.



Instituţia va furniza studenţilor toate datele necesare pentru ca aceştia să cunoască mediul academic în care îşi va desfăşura activitatea:

–

informaţii generale despre instituţie;

–

informaţii despre portofoliul de programe de master şi doctorat oferit;

–

informaţii cât mai complete despre programul ales;

–

codul etic al cercetării cu reglementările interne ale instituţiei;

–

serviciile sociale şi de consiliere aflate la dispoziţia studenţilor;

–

informaţii despre asigurări de sănătate;

–

informaţii despre securitatea muncii;

–

activităţi sociale la care pot fi implicaţi.



În vederea asigurării accesului studenţilor la cele mai bune facilităţi de instruire şi cercetare, precum şi la rezervele de expertiză, se recomandă iniţierea de programe în parteneriate interuniversitare, cu institute de cercetare şi întreprinderi inovative. Formulele de organizare pot urma modele recomandate de Procesul Bologna, European Institutes of Innovation and Technology (E.I.T.) şi alte iniţiative similare.



Instituţia trebuie să furnizeze studenţilor:

–

obiectivele iniţiale ale cercetării şi cerinţele specifice impuse prin tema de cercetare (contractul de cercetare) abordată.

–

etapele şi fazele impuse prin contractul de cercetare;

–

modul de monitorizare al cercetării;

–

modul de finalizare al cercetării.



Evaluarea standardelor de cercetare trebuie să fie riguroasă şi transparentă.

Modalităţile de evaluare ale studenţilor pot fi: examinare orală, test scris şi evaluare de proiect (lucrare practică).



Procedurile de evaluare se comunică tuturor părţilor implicate: studenţilor, supervizorilor şi examinatorilor.



Un mecanism special va analiza toate apelurile studenţilor şi observaţiile lor referitoare la calitatea cercetării, a sistemului de evaluare şi a suportului tehnic;



Instituţia este singura responsabilă pentru diplomele şi titlurile acordate la absolvirea acestor programe.



Instituţia va furniza studenţilor informaţii referitoare la titlul şi diploma obţinută la finalizarea programului.

C.Evaluarea studenţilor

C.1. Introducere:

●

Evaluarea este procesul prin care sunt apreciate cunoştinţele individuale ale studenţilor, capacităţile de înţelegere şi abilităţile sale. Evaluarea poate fi realizată astfel:

–

evaluarea continuă a cunoştinţelor, capacităţile de înţelegere şi

abilităţile; alături de cunoştinţe şi aptitudini, atitudinile sunt

componente fundamentale ale rezultatelor procesului didactic.

Programele academice trebuie evaluate şi din perspectiva formării de atitudini în concordanţă cu cerinţele angajatorilor şi ale societăţii.

–

atribuirea unei note care să reflecte nivelul de performanţă realizat.

●

Modul prin care studentul este evaluat este o parte esenţială a procesului de instruire. O bună evaluare este obţinută dacă, după un program sau un modul de studii, studentul demonstrează că şi-a însuşit „output”-urile sistemului.

C.2. Principii:



Instituţiile sunt singurele entităţi academice abilitate să emită standarde de evaluare ale studenţilor:

→

concep, aprobă, monitorizează şi revizuiesc strategiile de evaluare a programelor de studii;

→

implementează riguros strategiile de evaluare şi metodele ce permit aprecierea nivelului de învăţare al studentului;

→

apreciază ce standarde academice pot fi menţinute ca urmare a strategiei de evaluare impuse şi ce standarde pot fi eliminate;

→

determină frecvenţa şi periodicitatea procedurilor de evaluare:

anuală, semestrială sau continuă pe durata întregului an academic;

→

apreciază în ce măsură mecanismul de evaluare reflectă în mod corect capacitatea studentului de a-şi însuşi nivelul de cunoştinţe impus şi la standardele de performanţă dorite. Această apreciere se poate referi la evaluarea activităţii pe un an de studiu, sau după parcurgerea unui modul de studiu sau după întregul program;

→

impun un mecanism care monitorizează continuu activitatea de instruire şi realizează permanent o comparaţie cu standardele impuse;

→

reflectă cunoştinţele necesare pentru integrarea acestuia în viitoarea

carieră.



Instituţiile fac publice principiile şi procedurile ce constituie evaluarea studentului:

→

în acest sens, principiile şi procedurile de evaluare trebuie să fie clare, precise, accesibile personalului didactic şi studenţilor, iar sistemul de evaluare să asigure o tratare echitabilă a tuturor studenţilor, eliminând subiectivismul şi asigurând imparţialitatea evaluării;

→

sistemul de notare trebuie să fie astfel ales încât calificativele atribuite să reflecte în cât mai mare măsură capacitatea şi abilităţile studentului de însuşire a cunoştinţelor şi în ce măsură nivelul atins corespunde standardelor impuse;

→

climatul în care se desfăşoară evaluarea trebuie să fie netensionat, în spirit academic, având drept unic scop evaluarea corectă a stundenţilor.



Instituţiile trebuie să încurajeze practica evaluării ce promovează instruirea (învăţarea) efectivă şi continuă:

→

în mare măsură, tehnica evaluării studentului trebuie să ţină cont de nivelul de cunoştinţe dobândit, de gradul de înţelegere şi de abilităţile acestuia.

→

se impune introducerea unui “feedback” al activităţilor de evaluare determinat de modul în care acestea se reflectă în îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe;

→

sistemul de evaluare trebuie să aibă în vedere eventualele rezultate ştiinţifice obţinute de student în domeniul evaluat;

→

în condiţiile în care programele evaluate impun o serie de activităţi practice (laboratoare, proiecte, lucrări practice, etc.), ponderea acestora în stabilirea calificativului de evaluare trebuie foarte judicios formulată;

→

sistemele de evaluare trebuie să încurajeze activitatea spre

performanţă a studentului.



Instituţiile fac publice comisiile de evaluare şi procedurile lor specifice:

→

comisiile de evaluare trebuie să fie conştiente că deciziile lor nu contravin procedurilor, strategiilor şi reglementărilor probate la nivel instituţional;

→

în condiţiile în care evaluarea studenţilor este realizată pe mai multe nivele trebuie identificate riguros atribuţiile comisiilor pe fiecare nivel, astfel încât rezultatul final să reflecte corect nivelul de cunoştinţe al studenţilor;

→

pentru o evaluare obiectivă, se recomandă includerea în comisii a unui evaluator extern;

→

pentru a elimina un potenţial conflict de interese, membrii comisiilor trebuie să declare că nu au interese personale (legături de rudenie) faţă de studenţii evaluaţi;

→

după fiecare evaluare, deciziile comisiilor trebuiesc înregistrate, acestea devenind documente ce atestă oficial nivelul de cunoştinţe al studentului.



Instituţiile asigură o evaluare riguroasă, obiectivă şi flexibilă şi menţin un cadru impus de securitate al evaluării:

→

definirea unor proceduri clare şi riguroase reprezintă cheia asigurării unei evaluări corecte a studenţilor;

→

instituţiile trebuie să facă publice facilităţile oferite studenţilor care au anumite probleme de sănătate;

→

procedurile de evaluare trebuie să specifice exact timpul acordat evaluării, care este data limită (deadline) pentru trimiterea unei lucrări (proiect), modalităţile de penalizare în cazul în care timpii specificaţi nu sunt respectaţi, etc.;

→

modalităţile prin care se poate accepta o reevaluare în condiţiile în

care, într-o primă fază, evaluarea a obţinut un calificativ

nesatisfăcător.



Timpii pentru evaluare şi eventual calendarul acesteia corespund nivelului evaluării şi programului supus evaluării.



Notarea evaluării şi modalitatea de acordare a calificativelor de evaluare sunt mecanisme transparente:

→

nivelele pentru care se acordă anumite calificative de evaluare trebuie riguros stabilite. Acestea trebuie să reflecte obiectivitatea, lipsa de subiectivism, a comisiilor de evaluare. Delimitările între nivele trebuie cât mai corect definite pentru evitarea ambiguităţilor;

→

se recomandă o tratare cât mai uniformă a acestor nivele, la nivelul catedrei sau departamentului;

→

se vor preciza clar nivelele pentru care se pot acorda anumite distincţii.



Instituţiile trebuie să implementeze clar regulile şi procedurile prin care se trece de la un program la altul, de superior.

→

instituţiile trebuie să specifice clar numărul de credite obţinut pe program sau după parcurgerea unui modul din cadrul programului;

→

instituţia trebuie să precizeze oferta educaţională la încheierea fiecărui modul sau program;

→

instituţia trebuie să precizeze studentului în ce măsură neobţinerea unor credite la un modul (program) îi permit continuarea programului sau trecerea la un alt program;

→

se vor preciza ofertele de studiu post-graduate pe care instituţia le poate furniza după încheierea programului de licenţă (sau a unui grup de programe);

→

în condiţiile transferului de la o instituţie la alta, în cadrul aceluiaşi program sau a unuia similar, se vor preciza calificativele echivalate, creditele asociate, precum şi modalităţile de continuare a studiului.



Instituţiile trebuie să permită existenţa unui feedback al studenţilor în

problematica evaluării, în scopul găsirii celor mai bune soluţii de evaluare şi

de a permite îmbunătăţirea continuă, în timp, a procedurilor de evaluare.



Instituţiile trebuie să aibă programe de training pentru evaluatori. Trebuie să se asigure că persoanele ce realizează evaluarea sunt competente şi înţeleg perfect rolul şi responsabilităţile lor.



Dacă instruirea este realizată într-o anumită limbă, evaluarea trebuie să fie efectuată în aceeaşi limbă.



Instituţiile trebuie să furnizeze, în mod clar, atât studenţilor cât şi evaluatorilor, criteriile şi standardele impuse:

→

studenţii trebuie să aibă acces la orice informaţie privind tehnicile şi criteriile de evaluare. Acestea trebuie să devină accesibile prin pagina de web sau prin orice alte mijloace media;

→

informaţiile privind evaluarea trebuie transmise în timp util astfel încât studenţii, pentru orice nivel de evaluare, să aibă timp pentru înţelegerea procedurilor şi acomodarea cu acestea;

→

departamentele şi catedrele implicate în evaluare trebuie să consilieze studenţii asupra tehnicilor şi procedurilor de evaluare, examinare, impuse.



Instituţiile trebuie să revizuiască reglementările de evaluare în mod periodic astfel încât ele să corespundă, dinamic, dezideratelor propuse:

→

reglementările pentru conducerea studenţilor trebuie să reflecte în mod dinamic orice modificări în legislaţie sau orice modificare în solicitările piaţa muncii;

→

orice modificare în reglementările de evaluare trebuie să fie discutată în corpul academic şi trebuie să întrunească aprobarea acestuia. Un vot consultativ poate fi obţinut şi din partea studenţilor.



Studenţii trebuie să adopte o corectă conduită academică în timpul evaluării şi să fie conştienţi de responsabilităţile lor:

→

instituţia trebuie să definească în mod clar ce înseamnă o conduită

necorespunzătoare într-o procedură de examinare;

→

studenţii trebuie informaţi asupra consecinţelor unei conduite necorespunzătoare: plagiat, fraudă, etc.



Instituţiile trebuie să asigure înregistrarea imediată a documentaţiei rezultate prin evaluare, iar deciziile relevante sunt comunicate sau afişate cât mai curând posibil:

→

instituţia trebuie să precizeze exact responsabilităţile personalului desemnat cu calculul, verificarea şi înregistrarea deciziilor de evaluare;

→

instituţia trebuie să asigure protejarea datelor stocate electronic, eliminând orice posibilitate de pierdere a informaţiei sau de alterare a acesteia;

→

instituţia trebuie să precizeze accesul la informaţia individuală a evaluării studentului.

D.

Educaţia pentru carieră şi integrare socio-umană

D.1. Introducere:

●

Educaţia pentru carieră este definită prin sistemul de proceduri, facilităţi şi activităţi destinate să pregătească studentul pentru a lua cele mai bune decizii pentru viitoarea sa carieră, în condiţiile actuale sau de perspectivă ale pieţei muncii.

●

Această componentă a Codului de Bună Practică pe de o parte permite instituţiilor să rezolve dezideratul studenţilor pentru viitoarea carieră şi în acelaşi timp să asigure că absolvenţii satisfac solicitările pieţei muncii.

●

Strategia instituţiei trebuie să fie bine adaptată la modificările şi cerinţele

pieţei muncii:

–

piaţa forţei de muncă este în continuă schimbare şi este extrem de important ca instituţia să ofere studenţilor o imagine cât mai completă a acestei evoluţii;

–

strategia instituţiei trebuie orientată în scopul de a promova acele abilităţi ale studenţilor care îi fac adaptabili la noile solicitări ale pieţei forţei de muncă.

●

Instituţia trebuie să dezvolte în student capacitatea de a-şi dezvolta aptitudinile în concordanţă cu solicitările externe, să-şi creeze oportunităţi corespunzătoare şi să fie pregătit pentru o permanentă instruire (lifelong learning).

●

Un rol important în identificarea unei adaptări la nevoile societăţii îl joacă existenţa unui sistem corect de informare care să evidenţieze, atât cerinţele impuse într-o viitoare carieră, cât şi resursele oferite de instituţie în satisfacerea lor.

●

Pregătirea studenţilor pentru o viitoare carieră trebuie să reprezinte o soluţie integrată, coerentă şi unitară ce implică atât strategia de instruire instituţională, cât şi factorii umani, departamentele academice, personalul desemnat ca tutore, departamentele ce transmit ofertele de angajare şi serviciile conexe.

●

Instituţia trebuie să aibă o strategie clară, documentată şi accesibilă privind educaţia pentru carieră, informaţia aferentă şi modalităţile de ghidare ale studentului.

●

În cadrul instituţiei trebuie creată o entitate (departament-DEC) destinat educaţiei pentru carieră, informatizării şi ghidării studentului în acest scop.

●

Această strategie trebuie să fie imparţială, focalizată pe individ,

confidenţială, de colaborare, accesibilă şi în concordanţă cu politica

instituţiei.

●

Această strategie trebuie să fie inclusă în procedurile curente de evaluare a calităţii.

●

Instituţia trebuie să verifice în ce măsură strategia pentru educaţie în carieră permite absolventului să se adapteze uşor solicitărilor angajatorului.

●

Pe plan intern, instituţia trebuie să furnizeze mecanismele prin care departamentele academice contribuie la educaţia pentru carieră a studentului. Se poate încuraja introducerea în curricula academică a unor cursuri de deontologie profesionala care să exemplifice problemele specifice ale integrării pe piaţa muncii.

●

Studenţii trebuie să primească continuu, pe toată durata studiilor, informaţii despre ofertele şi locurile de muncă existente. Aceste informaţii pot continua şi după ce studentul a absolvit programul de studiu şi a părăsit instituţia.

●

Instituţia trebuie să facă clar cunoscută studentului cunoştinţele şi abilităţile ce sunt necesare pentru obţinerea unei viitoare cariere.

●

Instituţia trebuie să promoveze continuu o relaţie de colaborare între departamentele pentru educaţia în carieră şi angajatori.

●

Instituţia trebuie să verifice în ce măsură DEC ia în consideraţie permanent evoluţiile pieţei muncii şi oportunităţile oferite de aceasta pentru acordarea de oferte absolvenţilor.

●

Instituţia trebuie să promoveze o reţea de informare printre posibilii beneficiari folosind asociaţiile Alumni.

●

Instituţia trebuie să verifice că toţi membrii DEC au calităţile, abilităţile şi

cunoştinţele pentru a-şi demonstra eficienţa în cadrul sarcinilor impuse de

departament.

●

Serviciile oferite de DEC trebuie continuu monitorizate de Senatul instituţiei.

●

DEC trebuie să solicite informaţii din partea angajatorilor asupra modului de integrare al absolvenţilor. În funcţie de aceste date, strategia DEC trebuie permanent corectată şi adaptată.

●

Instituţiile sunt responsabile pentru standardele academice ale diplomelor oferite, iar studenţii şi angajatorii sunt permanent informaţi asupra titlurilor emise şi asupra drepturilor şi responsabilităţilor ce decurg din acestea.

E.

Admiterea

●

Instituţia trebuie să aibă o politică şi proceduri clare, consistente, bine definite pentru recrutarea şi admiterea studenţilor.

●

Instituţia trebuie să facă publice procedurile de admitere pe site-ul propriu.

Aceste proceduri trebuie să cuprindă reglementările impuse pe plan naţional, precum şi elementele specifice oferite la nivelul universităţii.

●

Programele de studiu şi numărul de locuri acordat de instituţie, aprobat de Senatul instituţiei, pentru fiecare an trebuie publicate oficial cu circa 6 luni înainte de data aprobată pentru desfăşurarea concursului de admitere.

●

Pentru o mai bună informare a viitorilor candidaţi, instituţia trebuie să editeze, să emită materiale promoţionale, cât mai clare şi precise, astfel încât să furnizeze acestora suficientă informaţie pentru opţiunea lor.

●

Informaţiile furnizate trebuie să conţină atât date despre viitoarea pregătire

în cadrul programului, cât şi despre oportunităţile pe care le va avea pe

piaţa forţei de muncă, la terminarea studiilor.

●

Procedurile de admitere trebuie să fie transparente. Rezultatele finale trebuiesc imediat publicate pe site-ul universităţii.

●

Personalul implicat în procesul de admitere trebuie să cunoască perfect mecanismul şi reglementările instituţiei. Acesta trebuie să demonstreze abilităţi pentru comunicare cu viitorii candidaţi şi să reprezinte pentru aceştia o „interfaţă” cât mai „prietenoasă”.

●

Instituţia trebuie să deţină informaţii despre modul în care decurge procesul de recrutare şi admitere. În funcţie de aceste informaţii, strategia de admitere trebuie revizuită şi adaptată în fiecare an.

●

Instituţia trebuie să aibă propriile proceduri de rezolvare a apelurilor sau contestaţiilor candidaţilor.

F.Cercetarea ştiinţifică

F.1. Introducere

●

Această secţiune a CODULUI defineşte ansamblul de proceduri şi reglementări prin care este coordonată activitatea de cercetare ştiinţifică / vocaţională în comunitatea academică, rezultatele acesteia sunt înregistrate şi raportate, sunt ulterior diseminate, aplicate şi utilizate. Aceste principii permit verificarea calităţii şi integrităţii informaţiilor produse prin cercetare, sunt repere pentru asigurarea unei bune calităţi în cercetare şi servesc totodată ca puncte de referinţă pentru identificarea “practicilor rele”, ale fraudei şi plagiatului.

●

Cercetarea ştiinţifică reprezintă o componentă esenţială a mediului

academic.

●

Strategia cercetării în instituţia de învăţământ face parte integrantă din planul strategic instituţional.

●

Strategia cercetării trebuie să ofere o soluţie echilibrată între cercetarea fundamentală şi cea aplicată.

●

Strategia de cercetare este adoptată de Senatul instituţiei şi făcută publică.

●

Institutia are o Comisie a Senatului care monitorizează şi evaluează cercetarea în funcţie de obiectivele propuse. Raportul asupra cercetării este prezentat anual Senatului pentru aprobare.

F.2. Principii:



Instituţia este responsabilă pentru asigurarea calităţii “procesului de cercetare”, proces complex, care, pe lângă calitatea “cercetării în sine”

include şi procedurile de administrare a fondurilor alocate pentru cercetare, fonduri provenite de la bugetul public sau de la surse private sau externe.



Universitatea trebuie să impună ca la cele mai înalte standarde de calitate ale cercetării să adere toţi membrii comunităţii academice.



Activitatea de cercetare impune la nivelul instituţiei următoarele principii:

→ Onestitatea impune ca cercetătorii şi corpul academic să aibă o

atitudine responsabilă faţă de ceilalţi membri, să asigure

corectitudinea datelor obţinute prin cercetare, să nu genereze

conflicte, să respecte proprietatea intelectuală a rezultatelor, să

recunoască paternitatea rezultatelor altor colective, să nu accepte

plagiatul sau pirateria şi să nu întreprindă acţiuni care să determine

violarea relaţiilor de colegialitate din colectivele de cercetare.

→ Deschiderea cere ca universitatea să încurajeze cooperarea intra- şi

interuniversitară, schimbul de idei, valorificarea în comun a rezultatelor ştiinţifice, fără ca acestea să ducă la un conflict privind proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Se recomandă în acest sens patentarea rezultatelor.

→ Responsabilitatea. Fiecare membru al comunităţii academice trebuie

să promoveze responsabilitatea în cadrul colectivelor, să nu tolereze falsul, plagiatul şi să contribuie la crearea unui climat propice valorificării potenţialului ştiinţific. Fiecare membru al comunităţii trebuie să-şi asume responsabilitatea rezultatelor cercetării.

→ Cooperarea. Echipele de cercetare trebuie să lucreze unitar,

implicând în această activitate întregul colectiv şi asigurându-le tuturor, în funcţie de rezultate, o pondere corespunzătoare în materialele publicate.

→ Integritatea impune stabilirea unei conduite morale ireproşabile în

activitatea de cercetare. Aceasta cere eforturi deosebite în verificarea cu atenţie a rezultatelor obţinute şi eventual publicate, şi retractarea anumitor rezultate dacă ulterior s-au dovedit eronate.

→

Universitatea trebuie să creeze o Comisie de etică pentru monitorizarea aplicării principiilor enunţate pentru fiecare activitate de cercetare desfăşurată.

→

În fiecare instituţie trebuie creat un cod etic ce defineşte practicile în cercetare şi reglementează experimentele pe animale şi subiecţi umani.

F.3. Procesul cercetării:



În abordarea unei teme de cercetare, colectivele implicate trebuie să facă o

analiză clară, un studiu complet asupra factorilor ce determină succesul

proiectului de cercetare, asupra resurselor existente şi a responsabilităţilor

membrilor colectivului.



Membrii colectivelor trebuie să identifice şi să declare orice conflict de interese de ordin legal, etic, financiar, instituţional, personal sau de orice altă natură, astfel încât acesta să nu blocheze activitatea colectivului.



Activitatea de cercetare trebuie să respecte etica academică în sensul că aceasta nu trebuie să pericliteze direct sau indirect sănătatea şi viaţa oamenilor şi să nu contribuie la producerea unor acţiuni dăunătoare mediului natural.



În cadrul colectivului de cercetare se impune stabilirea clară a responsabilităţilor atât sub aspectul finanţării cât şi al valorificării rezultatelor. Un accent deosebit se impune în cazul publicării acestora.



Colectivele de cercetare trebuie să atragă studenţi care să participe la toate fazele de activitate în care îşi pot demonstra competenţa.



Coordonatorul colectivului de cercetare trebuie să se asigure de nivelul de pregătire corespunzător al tuturor persoanelor implicate, eventual stabilind efectuarea unor cursuri de training.



Rezultatele cercetării trebuiesc protejate prin patente, publicate în reviste sau susţinute la conferinţe de prestigiu, naţionale şi internaţionale.



Contribuţia fiecărui membru al colectivului de cercetare trebuie bine stabilită, iar aceasta trebuie să aibă acordul celorlalţi membri.



În contextul existenţei unui climat corect al cercetării în instituţie, fiecare autor sau coautor al unei lucrări publicate trebuie să-şi identifice propria contribuţie, originalitatea efortului propriu în cercetare sau proiectare.

Trebuie să se renunţe la practica autorilor sau coautorilor onorifici prin care

sunt nominalizaţi coautori care nu au o participare substanţială în realizarea

cercetării.



Toate proiectele de cercetare desfăşurate în cadrul instituţiei trebuie să aibă aprobarea rectoratului sau a coordonatorului departamentului de cercetare pe universitate.



Programele de doctorat fac parte integrantă din planul de cercetare al instituţiei.



Instituţia promovează o dimensiune internaţională a cercetării ştiinţifice.

Sunt încurajate granturile de mobilitate ale cercetătorilor, contractele de cercetare cu parteneri internaţionali, programele de doctorat în cotutelă internaţională, publicarea rezultatelor în reviste cu recunoaştere internaţională, etc.

F.4. Resursele cercetării:



Finanţarea contractelor poate fi obţinută din resursele bugetare ale M.E.C.T., din resurse interne, din granturi de cercetare de la finanţatori naţionali şi internaţionali.



Finanţarea poate fi obţinută din fonduri de la societatea civilă, de la companii private sau fundaţii.



Universitatea poate administra legate testamentare, uzufructe şi donaţii făcute în scopul promovării cunoaşterii.

Glossar de termeni şi definiţii

(L. Vlăsceanu, L. Grunberg, D. Pârlea – Bucureşti 2007)

ACREDITAREA:

1. Procesul prin care o instituţie (non)guvernamentală sau privată evaluează calitatea unei instituţii de învăţământ superior sau numai a unui program educaţional, pentru a atesta oficial faptul că sunt îndeplinite anumite criterii sau standarde minime predeterminate.

Rezultatul acestui proces este de obicei acordarea unui statut (o decizie sub forma de

“da”/”nu”) de recunoaştere, şi uneori a unei licenţe de funcţionare, valabilă pentru o perioadă de timp determinată. Procesul poate implica o auto-revizuire iniţială şi apoi periodică, plus evaluarea externă. Procesul de acreditare presupune în general trei paşi, fiecare cu activităţi specifice: (i) un proces de auto-evaluare dirijat de facultate, administratori şi personalul instituţiei sau al programului academic şi care are ca rezultat un raport a cărui referinţă este setul de standarde şi criterii ale instituţiei de acreditare;

(ii) o vizită de studiu, condusă de o echipă de omologi selectaţi de organizaţia de acreditare, care revizuieşte datele, vizitează locaţia şi intervievează personalul academic şi administrativ, după care întocmeşte un raport de examinare care include şi o recomandare către comisia instituţiei de acreditare; (iii) examinarea de către comisie a informaţiilor şi a recomandării având la bază un set dat de criterii privind calitatea şi luarea unei decizii finale, care este apoi comunicată oficial instituţiei evaluate şi altor părţi interesate, dacă este cazul.

2. Instrumentul prin care o instituţie care nu are autoritatea să acorde diplome sau care alege să nu se folosească de acest prerogativ câştigă o autoritate extinsă şi/sau obţine recunoaşterea calificărilor sale de către o altă autoritate competentă şi asumarea drepturilor şi responsabilităţiilor pentru deciziile academice. Această autoritate poate fi statul, o agenţie guvernamentală sau o altă instituţie de învăţământ superior, naţională sau străină.

ASIGURAREA CALITĂŢII:

Un set de acţiuni planificate şi sistematice necesare pentru a garanta că un produs sau un serviciu îndeplineşte caracteristicile particulare (cerinţele sistemului de calitate).

Cu referire la formarea profesională, procesele de asigurare a calităţii se refera la:

• procesul de verificare a documentaţiei formale a sistemului de calitate;

• procesul de asigurare a clientultui că procesul de formare profesională este sub control din punctul de vedere al urmăririi documentelor şi datelor legate de serviciul de formare şi de managementul oricăror rezultate negative;

Procesul de verficare şi îmbunătăţire a sistemului de calitate (controlul intern de inspecţie; organizarea de acţiuni corective şi prevenire; verificarea satisfacţiei clientului).

AUDIT :

Procesul de examinare a unei instituţii sau a unui program, centrat în primul rând pe responsabilitatea acestora, prin care se evaluează / stabileşte dacă scopurile şi obiectivele declarate (în ceea ce priveste curriculum-ul, personalul, infrastructura) sunt îndeplinite. In Marea Britanie, atunci când auditul este un proces instituţional desfăşurat intern, acesta este numit (din 2002) proces de “EXAMINARE INSTITUŢIONALĂ”.

Audit instituţional / Examinare instituţională: Un proces bazat pe dovezi, desfăşurat prin intermediul examinării colegiale, care învestighează procedurile şi mecanismele prin care o instituţie asigură calitatea şi îmbunătăţirea acesteia. Atunci când desemnează

explicit responsabilitatea finală pentru managementul calităţii şi al standardelor care ţin de o instituţie privită ca întreg, procesul poartă numele de examinare instituţională.

Raport de audit / Raport de evaluare / Raport de examinare: (i) Documentul elaborat în urma vizitei la faţa locului a unei echipe de evaluare colegială însarcinate cu examinarea calităţii, în general centrat pe calitatea instituţională, standardele academice, infrastructură şi personal. Raportul cu privire la o instituţie descrie măsurile luate de aceasta în vederea asigurării calităţii şi efectelor acestor măsuri asupra calităţii programelor sale. Raportul de audit este mai întâi pus la dispoziţia instituţiei pentru comentarii iniţiale, iar apoi este predat în forma finală, oficială. Raportul conţine, printre altele, descrierea metodei de auditare, constatările, concluziile auditorilor şi diferite anexe care conţin întrebările puse. În Europa, documentul este numit adesea “raport de evaluare “ sau “raport de examinare”. (ii) Un astfel de raport poate fi făcut şi unei agenţii de acreditare evaluând măsurile luate prin asigurarea calităţii şi efectul acestora asupra calităţii programelor din instituţiile prin care agenţia este responsabilă.

Audit intern: În prezent există trei modalităţi de desfăşurare a auditului intern în învăţământul superior : (i) echipe de interior, formate din angajaţi ai instituţiei respective; (ii) consorţiu de auditare (care poate presta servicii către un număr de clienţi din interiorul şi din afara sectorului); şi (iii) firme de contabilitate care efectuează auditări interne.

Auditul managementului: Auditul managementului examinează managementul general, politica şi modul cum este elaborată această politică într-o instituţie dată.

BUNA PRACTICĂ :

O metodă superioară sau process inovativ care implică o gamă acceptată de practici sigure şi rezonabile ce au ca rezultat o performanţă îmbunataţită a instituţiei de învăţământ superior sau a programului, recunoscută de obicei ca fiind “mai bună” de către celelalte organizaţii. O bună practică nu reprezintă neapărat un exemplu sau o metodă absolută a cărei aplicare asigură îmbunătăţirea performanţei unei instituţii de învăţământ superior sau unui program; ci mai degrabă se referă la identificarea celei mai bune abordări a unei anumite situaţii, deoarece instituţiile sunt foarte diferite în termeni de constituenţi şi domeniu.

CALIFICAREA:

Orice distincţie oferită de învatamant superior oferă (titlu, diplomă sau alt tip de atestare oficială), emisă de o autoritate competentă şi înregistrată, care atestă încheierea cu succes a unui program de curs. Termenul acoperă o mare varietate de titluri oferite de învăţământul superior, la diferite niveluri şi în mai multe ţări (de ex. Licenţă şi Master, Doctorat, etc). O calificare este importantă prin ceea ce reprezintă: titlul de competenţe şi gama de cunoştinţe şi aptitudini. Uneori este echivalentă cu o licenţă de practică.

Deseori, este sinonimă cu un certificat.

Cadrul de calificări: Un cadru detaliat al politicilor, care defineşte toate diplomele recunoscute pe plan naţional în învăţământul superior în ceea ce priveşte volumul de muncă, nivelul, calitatea, rezultatele învăţării şi profilurile. Ar trebui conceput în aşa fel

încât să fie inteligibil prin folosirea de descriptori specifici pentru fiecare diplomă, acoperindu-i atât amploarea (competenţele asociate cu rezultatele învăţării), cât şi profunzimea (nivelul). Este structurat pe orizontală, pentru a acoperi toate diplomele acordate într-un sistem, şi pe verticală, pe niveluri. Scopul este acela de a facilita: (i) dezvoltarea curriculum-ului şi crearea programelor de studiu; (ii) mobilitatea studenţilor şi absolvenţilor; şi (iii) recunoaşterea perioadelor de studiu şi a certificatelor. In timp ce anumite instituţii de învăţământ superior au propriile cadre de calificare, altele permit apariţia unei varietăţi mari de diplome fără a oferi şi un cadru de lucru explicit. Noul Spaţiu European al Învăţământului Superior, vizat de Procesul Bolonia, este privit de mulţi ca având nevoie de un cadru de calificări pan-european. Descriptorii genetici pentru Licenţă – Masterat (de ex. The Joint Quality Initiative (sau Descriptorii de la Dublin);

nivelurile de performanţă pentru Licenţă şi Masterat specifice disciplinelor (de ex. The Tuning Project); cadrul internaţional de acreditare (de ex. ECTS pentru transfer şi acumulare); cadrul national comun de creditare (de ex. Irlande , Danemarca );sau rezultatele învăţării şi competenţele – generale şi specifice (de ex. Marea Britanie, Danemarca) se află prin abordările şi tehnicile recente legate de sistemele centrate pe rezultate folosite pentru clasificarea şi explicarea calificărilor şi a cadrelor legate de acestea.

Cadrul naţional al calificărilor: În general, un Cadru Naţional al Calificărilor (CNC) este creat pentru a oferi standarde şi calificări omogene şi recunoscute la nivel naţional, pentru recunoaşterea procesului de acumulare de cunoştinţe şi competenţe, precum şi ca o bază pentru viitoarele revizuiri, articulări şi dezvoltări ale calificativelor existente şi viitoare.

De asemenea, printre alte scopuri, acesta ar trebui să faciliteze schimbările de programă şi să permită dezvoltarea accesului şi integrării sociale, precum şi înglobarea nevoilor societăţii în schimbare. Un Cadru Naţional al Calificărilor este în primul rând conceput în urma unui proces de dezvoltare de politici şi de consultare publică pe termen mediu.

Cadrul european al calificărilor: O nouă evoluţie în domeniul învăţământului superior, Cadrul European al Calificărilor (CEC) este rezultatul unei initiaţive a Comisiei Europene prevazută pentru a fi legiferată de către Parlamentul European şi de către Consiliul European în 2007. Aceasta se concentrează pe o serie de opt niveluri de referinţă generală sau rezultate de învăţare care acoperă întregul spectru de calificări şi sunt valabile pentru toate sistemele. Cadrul European al Calificărilor trebuie să ofere părinţilor interes şi angajatorilor un instrument global de referinţă (sau un dispozitiv de traducere) care să le permită să compare şi să stabilească raporturi clare între calificări şi/sau sisteme de învăţământ şi de formare.

CALITATEA (ACADEMICĂ):

Calitatea în învăţământul superior este un concept multidimensional, dinamic şi pe mai multe niveluri, corelat cu cadrul contextual al unui model educaţional, cu misiunea şi obiectivele instituţiei, ca şi cu standardele specifice din interiorul unui sistem, program, a unei instituţii, discipline date. Calitatea poate astfel avea mai multe semnificaţii, uneori contradictorii, în funcţie de: (i) acordarea diverselor interese ale diferitelor părţi interesate din învăţământul superior (condiţii legate de calitate stabilite de studenţi/disciplina universităţii/piaţa de muncă/societate/guvern); (ii) punctele ei de referinţă: input-uri, procese, output-uri, misiuni, obiective, etc.; (iii) atributele sau

caracteristicile lumii academice, care merită evaluate; şi (iv) perioada istorică din evoluţia învăţământului superior.

COD DE PRACTICĂ:

Un cod de practici este un document fără prevederi obligatorii, care descrie condiţiile minime ale unui audit şi cele care pun în lumină o practică demnă de a fi luată în considerare. Codul desemnează o serie comprehensivă de aşteptări la nivelul întregului sistem, aşteptări care tratează probleme de managementul calităţii academice şi standardele în învăţământul superior. Ofera un punct de referinţă legitim instituţilor care asigură în mod conştient, activ şi sistematic calitatea academică şi standardele programelor, premiilor şi diplomelor. Codul porneşte de la ideea că, ţinând cont de principiile şi practici asupra cărora s-a căzut de acord la nivel naţional, fiecare instituţie are propriul ei sistem independent de verificare atât a calităţii şi standardelor, cât şi a eficienţei sistemului sau de asigurare a calităţii. Pentru elaborarea unui cod de practici este nevoie de asistenţă / consultanţă din partea unor practicieni bine documentaţi şi informaţi.

COMPETENŢE :

Un profil specific şi măsurabil de atitudini şi de cunostinţe care generează sau anticipează un nivel înalt de performanţă într-o poziţie sau un cadru de responsabilităţi date. Acestea sunt responsabile de identificarea şi aplicarea ideilor şi soluţiilor necesare pentru a rezolva problemele cu eficenţă maximă şi consum minim de energie şi resurse.

Competenţe cognitive: Aptitudinile care contribuie la îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare individuală a cunoştinţelor, servind de asemenea ca factori individuali de protecţie contribuind la adaptarea propice. Acestea pot include competenţe precum:

reflecţie, adunarea de informaţii, analiza informaţiilor, gândirea sistematică şi recunoaşterea metodelor, elaborarea de teorii, rezolvarea de probleme, luarea de decizii, planificarea şi stabilirea obiectivelor.

Competenţe aptitudinale: Acţiuni proactive, valori şi norme care indică şi generează performanţa la nivel înalt, şi arată, de asemenea, că diferitele tipuri de cunoaştere au fost dezvoltate în mod eficace de către subiect.

Competenţe profesionale: Cunoaşterea de către individ a surselor de informaţie, precum şi a accesului, tehnologiilor, serviciilor şi a administrării acestora, şi capacitatea de a evalua în mod critic şi eficace, de a filtra şi de a folosi această cunoaştere în scopul împlinirii cu succes a sarcinilor specifice.

CREDITE:

Un credit este o valoare cantitativă de exprimare a volumului de lucru al unui student bazat pe realizarea obiectivelor învăţării şi pe cantitatea de muncă asociată. In general, odată obţinut creditul nu mai poate fi pierdut. Creditul poate avea o valoare relativă (aşa cum a fost cazul atunci când creditele au fost iniţial introduse) sau valoare absolută (ca atunci când s-a trecut la un sistem cumulativ, caz în care creditele nu mai sunt calculate pe o bază proporţională ad-hoc, ci pe baza unor criterii recunoscute oficial – şi anume după durata oficială a respectivului program de studiu).

Acumularea creditelor de studiu: Un credit obţinut de un student într-o instituţie de învăţământ superior dată poate fi recunoscut într-o altă instituţie, în funcţie de compatibilitatea nivelului şi contextului. Astfel, creditele de studiu sunt transferabile.

ECTS (Sistemul european de transfer şi acumulare de credite): Instrumentul principal de cunoaştere transparentă a perioadelor de studii, ECTS este un sistem centrat pe student, bazat pe cantitatea de muncă ceruta acestuia pentru a fi realizate obiectivele unui program de studiu, cantitatea de muncă specificată în termeni de cunoştinţe şi competenţe ce trebuie asimilate. Creat iniţial în cadrul programului ERASMUS (1988-1995) ca un proiect al Uniunii Europene, ECTS a fost dezvoltat mai mult între 1995-1999 în cadrul ERASMUS, secţiunea programului SOCRATE legată de învăţământul superior, şi s-a dovedit a fi un instrument util pentru obţinerea transparenţei programei de învăţământ şi pentru facilitarea recunoaşterii academice. Activitatea ECTS merge în două sensuri: pe de o parte, garantează recunoasterea academică a studenţilor cu studii terminate în străinătate, facilitand în plus studiul afară; pe de altă parte, asigură transparenţa programei de învăţământ a instituţilor de învăţământ superior, oferind informaţii detaliate despre programele de studiu respective şi relevanţa lor pentru diploma şi permitând instituţiilor de învăţământ superior să-şi păstreze autonomia şi responsabilitatea pentru toate deciziile legate de performantele studenţilor. Procesul Bolonia consideră ECTS ca fiind cadrul de lucru comun pentru conceperea programului de studiu şi pentru mobilitatea studentului în interiorul Spatiului european al învăţământului superior.

CRITERII:

Etaloanele/punctele de control/nivelurile de performanţă prin intermediul cărora poate fi examinată posibilitatea atingerii anumitor obiective şi/sau standarde. Criteriile descriu, cu un anumit nivel de detaliere, caracteristicile cerinţelor şi condiţiilor care trebuie îndeplinite (pentru a satisface un standard) şi deci oferă (cantitativ şi/sau calitativ) o bază pentru concluziile de evaluare.

Criterii de performanţă: Etaloane/puncte de control/niveluri de performanţă folosite pentru a studia posibilitatea atingerii standardelor de performanţă. Desemnând calităţi, caracteristici sau dimensiuni ale unui standard pentru performanţa studentului, aceste criterii indică în ce masură studenţii se ridică la nivelul aşteptărilor legate de ceea ce ar trebui să ştie şi să poată face, aşa cum sunt ele exprimate prin diferite etaloane ale succesului prin scoruri sau prin note.

DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIA PENTRU CARIERĂ ŞI FORMARE PROFESIONALĂ Entitate academică cuprinzând servicii şi personal de specialitate ce au ca obiectiv îndrumarea şi formarea studentului pentru exercitarea viitoarei sale profesii pe piaţa forţei de muncă.

EDUCAŢIA PENTRU CARIERĂ

Ansamblul de proceduri şi activităţi destinate pregătirii studentului în exercitarea viitoarei sale profesii, în corelaţie cu cerinţele şi exigenţele pieţei forţei de muncă.

EFICACITATE (EDUCATIONALĂ)

Un rezultat al unei revizuiri/analize specifice (de ex. WASC–Educational Effectiveness Review sau Reports on Institutional Effectiveness) care cântareşte calitatea în ceea ce priveşte realizarea unui scop educaţional precis sau măsura în care se aşteaptă ca o instituţie de învăţământ superior să satisfacă anumite exigenţe. Eficacitatea este diferită de eficienţă, care este determinată de volumul de output şi de input utilizat. Pentru a măsura succesul unui program sau instituţii de învăţământ superior este necesar să se colecteze prin proceduri variate (inspecţie, observare, vizite la faţa locului, etc) indicatori clari, informaţii semnificative şi dovezi care reflectă cel mai bine eficacitatea instituţională în ceea ce priveşte procesul de învăţare al studentului şi succesul academic.

Angajarea în acţiunea de măsurare a eficienţei educaţionale dă naştere unui porces de valoare adaugată prin asigurarea calităţii şi examinarea acreditării şi contribuie la construirea, in interiorul instituţiei, a culturii documentării.

EFICIENŢA (EDUCATIONALĂ)

Capacitatea de a te descurca satisfăcator sau de a ajunge la un rezultat fără a irosi resurse, efort, timp sau bani (folosind cea mai mică cantitate de resurse posibilă).

Eficienţa educaţională poate fi măsurată fizic (eficienţa tehnică) sau din punct de vedere al costurilor (eficienţa economică). Un grad mai mare de eficienţă educaţională a atins atunci când acelaşi volum de servicii educaţionale la acelaşi standard este produs cu costuri mai mici, dacă o activitate educaţională mai utilă înlocuieşte una mai puţin folositoare, având aceleaşi costuri, sau dacă sunt eliminate activităţi educaţionale inutile.

Un program sau o instituţie de învăţământ superior pot fi administrate în mod eficient, fiind totodată ineficace în ceea ce priveşte îndeplinirea misiunii, a scopurilor sau a obiectivelor.

EVALUARE

Procesul general de analiză critică şi sistematică care conduce la concluzii şi/sau recomandări privind calitatea într-o instituţie sau într-un program de învăţământ superior.

Evaluarea se realizează prin proceduri interne şi externe. În Marea Britanie, evaluarea mai poartă şi numele de revizuire.

Evaluarea externă: Procesul prin care o agenţie specializată colectează date, informaţii şi dovezi despre o instituţie, o anumită componentă a unei instituţii date sau despre o activitate de bază a unei instituţii, cu scopul de a formula o afirmaţie în legatură cu calitatea acesteia. Evaluarea externă este facută de o echipă externă de experţi, colegi sau inspectori şi comportă de obicei trei operaţii distincte:

i. Analiza raportului de autoexaminare ii. Vizita la faţa locului

iii. Redactarea unui raport de evaluare

Evaluarea internă / Autoevaluarea: Procesul de auto-evaluare constă în colectarea sistematică de date administrative, chestionarea studenţilor şi a absolvenţilor şi găzduirea de întâlniri moderate cu conferenţiari şi studenţi, totul având drept rezultat un raport de auto-examinare. Auto-evaluarea este în principal o imagine colectivăa a instituţiei şi o oportunitate pentru creşterea calităţii. Raportul care rezultă serveşte drept sursă de

Evaluarea profesorilor de către studenţi: Procesul de folosire a datelor furnizate de studenţi, referitoare la activitatea de ansamblu şi atitudinea profesorilor. Aceste observaţii permit examinatorilor să stabilească gradul de concordanţă între aşteptările studenţilor şi metodele reale de predare ale profesorilor. Este de aşteptat ca evaluările făcute de studenţi să ofere o imagine a atitudinii la clasă a unui profesor (abordabil, deschis, distractiv, creativ, răbdator, etc.) şi/sau a capacităţilor unui profesor (de a explica, de a motiva studenţii, de a-i ajuta sa gândeasca , de a corecta greşelile într-o manieră prietenească, de a oferi informaţii în mod eficient, etc).

EXAMINARE

1. Procesul sistematic de colectare, cuantificare şi folosire a informaţiei în vederea aprecierii eficienţei instruirii şi a adecvării programului de învăţământ al unei instituţii de învăţământ superior luată ca întreg (examinare instituţională) sau a programelor sale educaţionale (examinare de program). Acest proces implică evaluarea activităţilor principale ale instituţiei de învăţământ superior (dovezi cantitative şi calitative ale activităţilor educaţionale şi rezultatele cercetarii). Examinarea este necesară pentru validarea unei decizii oficiale de acreditare, dar nu are în mod obligatoriu ca rezultat acreditarea.

2. Un proces tehnic pentru evaluarea rezultatelor studentului în cadrul procesului de învăţare, pentru îmbunătăţirea acestui proces, a dezvoltarii studentului, ca şi a creşterii eficientei predării.

Examinarea calificărilor individuale: Examinarea sau evaluarea scrisă, oficială, a calificărilor unei persoane de către o autoritate competentă în vederea acordării recunoasterii pentru o viitoare folosinţă academică şi/sau profesională.

INFORMAŢIA PENTRU CARIERĂ

Ansamblul resurselor informaţionale oferite studentului sub formă convenţională (reviste, ziare, cărţi, broşuri, etc.) sau pe suport electronic, în vederea pregătirii sale pentru viitoarea carieră. Informaţia cuprinde date referitoare la cerinţele pieţei forţei de muncă precum şi oferta universităţii în acoperirea acestor cerinţe.

INSTITUŢIE DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR / ORGANIZAŢIE

O entitate educatională care efectuează activităţi de învăţământ superior, bazate pe programe de studiu aprobate legal. Orice organizaţie de învăţământ superior trebuie să urmeze un proces de evaluare externă, pentru a-şi evalua calitatea şi a dobandi autorizaţia provizorie de funcţionare, urmată de acreditarea sa oficială, precum şi acreditarea programelor sale de studii. În general, aceasta cerinţă este obligatorie pentru toate instituţiile sau organizaţiile de învăţământ superior care oferă programe şi activităţi de învăţământ superior şi permite acestor entităţi, în urma încheierii cu succes a procesului, să folosească titulatura de “universitate” sau orice alt nume similar, recunoscut legal. De asemenea, instituţiile de învăţământ superior sunt principalele responsabile cu privire la calitatea şi asigurarea calităţii ofertei lor. Instituţiile de învăţământ superior se pot deosebi după dimensiune, calitate, resurse, numărul profesorilor sau studenţilor etc., în măsura în care instituţiile de învăţământ superior sunt nevoite să menţină un echilibru între cererile, deseori conflictuale, ale părţilor interes şi valorile instituţionale. Instituţiile