Neagu M. Djuvara s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă. Licenţiat la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiem brie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin con curs la Minis terul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu ne gocierile de pace cu URSS. La Stock - holm, funcţionează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comu niştii pre iau şi Externele. Rămâne în exil, militând până în 1961 în diverse orga nizaţii ale diasporei. În 1961 pleacă în Repu - blica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplo matic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, conco - mitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Univer sitatea din Niamey. În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, sub îndrumarea lui Ray - mond Aron; mai târziu, obţine şi o diplomă a INALCOde la Paris.
Din 1984 este secretar ge ne ral al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară. Este membru de onoare al Institu - tului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie
„N. Iorga“ din Bucureşti.
Cele mai importante cărţi: Le droit roumain en matière de nationa - lité(teză de doctorat); Civilisations et lois historiques. Essai d’étude com parée des civilisations(carte premiată de Academia Franceză); în ro mâ neşte, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civili - za ţiilor; Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danu biennes dans la première moitié du XIXesiècle; în româneşte, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne;
O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri; Cum s-a născut po porul român; Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii; De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul; Însemnările lui Georges Milesco(roman);
Amin tiri şi poveşti mai deocheate;Amintiri din pribegie; versiune fran - ceză:Buca rest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948–1990); Există istorie ade vărată?; Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Răz - bo iul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-poli tologie; Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădişte nilor (secolele XVI–XX);Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă;Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de ne crezut din preaj ma dramaticei noastre capitulări.
Ediţia a X-a, revizuită
(1948–1990)
Redactor: S. Skultéty Corector: Patricia Rădulescu
DTP: Corina Roncea, Carmen Petrescu Tipărit la Monitorul Oficial R.A.
© HUMANITAS, 2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DJUVARA, NEAGU
Amintiri din pribegie: 1948–1990 / Neagu Djuvara. – Ed. a 10-a, rev. – Bucureşti: Humanitas, 2012
Index
ISBN 978-973-50-3664-5 821.135.1-94
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
Prefaţă
Nu sunt adept al genului „Memorii“. De aceea, nu m-am pregătit câtuşi de puţin la un asemenea exerciţiu – de n-ar fi decât fiindcă eram conştient că participarea mea ocazio - nală la evenimentele din veacul meu se situa la un nivel atât de modest, încât nu prezenta interes pentru isto rici şi, cu atât mai puţin, pentru marele public.
Originea acestei scrieri e, aşadar, accidentală. În primă - vara 1995, istoricul Ştefan Andreescu, care asigura la Insti - tutul de Istorie „Nicolae Iorga“ apariţia anuală a unei reviste în limba franceză, Revue roumaine d’histoire, m-a rugat in - sistent să dau câteva pagini despre exilul românesc de după al Doilea Război Mondial, ca să putem participa şi noi în acea vară, în Canada, la un colocviu internaţional pe tema exilului. M-am lăsat înduplecat, şi astfel a apărut în zisa revistă (Revue roumaine d’histoire, XXXIV, 1–2, pp. 17–53, Bucureşti, 1995) o scurtă evocare a exilului ro mâ nesc, aşa cum îl trăisem eu în Franţa şi Germania între 1947 şi 1961.
Luând cunoştinţă de acest articol, direcţia Editurii Alba - tros m-a îndemnat să transcriu în româneşte acele pagini – amplificate, dacă se putea – şi să adaug şi evocări din lunga mea şedere în Africa tropicală. Prins de alte ocupaţii, n-am dat urmare îndată acestei invitaţii şi a trebuit o tristă îm - prejurare (lunga boală şi decesul fratelui meu) care să mă
ţină luni de zile departe de biblioteci şi de lucrările mele în curs, ca să mă apuc, în sfârşit, de lucru. Manuscrisul a fost gata abia în mai 2001. Prima ediţie a cărţii a văzut lu mi na ti - pa rului la Editura Albatros, în anul 2002.
Repet, nu sunt memorii construite, chibzuite, cizelate, logic organizate, ci doar amintiri răzleţe, impresii fugare, măr turii şi mărturisiri. Să rămână numai ca o oglindă – oglindă spartă, oglindă tulbure, brumată – a unei înde lungi trăiri departe de ţară.
Când citesc însă amintirile foştilor deţinuţi politici, ca admirabila carte a lui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele, sau ale luptătorilor din munţi, ori zguduitoa- rea reconstituire a cazului Arnăuţoiu, realizată de Raluca Voicu, miraculoasa fiică a acestui erou, mă întreb cum pot eu avea obrazul să vin cu poveşti din lumea liberă, unde am fost catapultat de o providenţă ocrotitoare? Cum pot să în - drăznesc? Argumentul celor care m-au îndemnat e că cei ocrotiţi de soartă au şi ei datoria să mărturisească – altfel viitorimea ar fi lipsită de prea multe piese când va în cerca să reconstituie puzzle-ul prezentului. M-am lăsat astfel ten - tat să înşir fărâme de amintiri din cei patruzeci şi doi de ani cât am pribegit prin străinătăţi, între 1948 şi 1990.
Mai aveam şi alt motiv de reţinere: în acest lung răstimp, n-am ţinut nici un jurnal intim, nu mi-am constituit nici o arhivă personală, păstrând doar la întâmplare câte o scri - soare, ici-colo, ba n-am păstrat nici măcar agendele anuale, care mi-ar permite măcar să situez cu certitudine eve ni men - tele în timp, de unde riscul de a fi telescopat anu mite fapte şi de a fi uitat multe altele.
Cititorul va fi recunoscut în titlul meu o pastişă a ti t lu lui căr ţii lui Ion Ghica Amintiri din pribegia după 1848, care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii re vo -
6 PREFAŢĂ
PREFAŢĂ 7
luţiei din 1848. Tinereţea-mi fusese plină de aceste amin - tiri, nu numai din carte, ci şi din gură, deoarece era opera unui unchi al mamei (fratele bunicii ei); iar alt unchi al ei, Gri gore Gră dişteanu, se aflase şi el printre marii exi laţi din 1848. La un nivel mai modest, stră bu ni cul pa tern, Iorgu Djuvara, şi cei doi fraţi ai lui, Tran dafir şi Tache, lua seră şi ei parte la acea revoluţie şi la refugiul de la Paris (de unde se întor se seră cu această ortografie franco-turcească a numelui Giu vara, la o vreme când ţara noastră nu înlo cuise încă întru totul alfabetul chirilic cu cel latin). Nu pu team bănui pe atunci că-mi va fi dat şi mie să iau aceeaşi cale cu un veac mai târziu.
Cititorule! Nu aştepta de la mine un studiu istoric de - s pre diaspora pricinuită de al Doilea Război Mondial şi de insta larea regimului comunist în România! O asemenea lucrare ar cere o trudă de ani de zile şi poate chiar o muncă de echipă, dată fiind lunga durată şi amploarea acestei noi
„băjenii“ – de n-ar fi decât pentru consultarea nenumă - ratelor publicaţii, mai mult sau mai puţin efemere, care au luat naştere în sânul acestei diaspore. N-am avut nici ră ga - zul şi – mărturisesc – nici dorinţa de a mă apuca de ase me - nea muncă. Vei fi poate dezamăgit, aşadar, să găseşti în aceste rânduri mai puţine fapte istorice (dar ce-i un „fapt istoric“?) decât întâmplări mărunte şi stări sufle teşti care pot stârni, ici-colo, vreun zâmbet indiferent.
PARTEA ÎNTÂI
Refugiat politic în Apus (1948–1961)
Point n’est besoin d’espérer pour entreprendre, Ni de réussir pour persévérer.
„Nu e nevoie să ai nădejde pentru a porni, nici să izbuteşti pentru a stărui.“
Gând atribuit lui Wilhelm I de Orania-Nassau, zis Taciturnul (1533–1584), întemeietorul, în 1572, al dinastiei olandeze (de Orania).
De la Stockholm la Paris
M-am aflat la Stockholm printr-o întâmplare extraor - dinară, a doua zi după lovitura de la 23 august 1944. Fu - se sem trimis curier diplomatic de către Mihai Antonescu în chiar dimineaţa zilei de 23 august, cu instrucţiuni către ministrul nostru în Suedia, Frederic Nanu, de a relua ne - go cierile cu ambasadoarea sovietică, Aleksandra Kollontai.
Negocierile (demarate – amănunt important – de sovietici în decembrie 1943, cu interdicţia de a le divulga anglo-a - mericanilor) rămăseseră în suspensie de mai bine de două luni şi jumătate, fiindcă mareşalul Antonescu nu se hotă - râse, înainte de spargerea frontului, la 19–20 august, să accepte propunerile sovietice de la Stockholm, cu toate că erau, printr-o dibăcie machiavelică a sovieticilor, aparent mai favorabile decât condiţiile convenite, cu reprezentanţii opoziţiei, de către cele trei puteri întrunite la Cairo – Uniu - nea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie –, condiţii de altfel doar propuse, şi nu definitiv acceptate de Uniu - nea Sovietică. Prin urmare, guvernul Antonescu a decis să reia contactul cu Stockholm abia în ziua de 21 sau de 22 au gust. Din acel mesaj verbal, am realizat dramatica ur gen ţă a misiunii care mi se încredinţase în dimineaţa de 23 au gust 1944. Numărul doi al regimului, Mihai An - to nescu – care avea, întâmplător, acelaşi patronim cu al
mareşalului –, m-a chemat la el în noaptea de 22 spre 23 august şi, la cererea mea, mi-a explicat îndelung moti vele întârzierii răspunsului nostru la propunerile sovie ticilor1. Însă lovitura de teatru din după-amiaza zilei de 23 august (arestarea Antoneştilor la Palatul Regal şi inver sarea alian - ţelor) avea să anuleze obiectul misiunii mele.
În momentul acelor dramatice evenimente de la Pala tul Regal, mă aflam, în zbor, pe undeva între Bucureşti şi Berlin.
Trec repede peste amănuntele tragicomice ale nopţii pe trecute la Berlin, în acel Berlin care, văzut din avion, apă rea ca o uriaşă grămadă de ruine. O clipă, am văzut sub mine, prin lucarna avionului, ceva ca o masă de măsele ca riate. La aeroportul Tempelhof, din mijlocul oraşului, nu mă aştepta nimeni. Probabil ambasada română, eva - cua tă la câteva zeci de kilometri de Berlin, nu primise tele - grama cifrată care anunţa sosirea mea. Ce mă fac? Îmi iau inima în dinţi şi, cu nemţeasca mea stâlcită, telefonez la Auswärtiges Amt (Ministerul de Externe german), să le cer o maşină să mă ducă la hotel. Cred că n-a trecut o ju mă tate de ceas şi a tras la scară o limuzină camuflată milităreşte:
— Domnul curier român?… Poftiţi! Unde vă duc?
Cunoşteam, dintr-o precedentă misiune de curier la Stockholm, Hotel Adlon – Athénée Palace-ul berlinez –, locul de întâlnire al diplomaţilor şi spionilor din lumea întreagă. Cer să fiu dus acolo. La recepţie, nici să n-audă de mine. O cameră liberă la Hotel Adlon? Chiar că eram căzut din cer…
12 REFUGIAT POLITIC ÎN APUS
1. O copie a dării de seamă a acestei audienţe, redactată de mine la Stockholm pe 24 august 1944, se află la Fondul Român al Uni - versităţii din Stanford; facsimilul Misterul telegramei de la Stockholm, Humanitas, Bucureşti, 2012.
Iată-mă, în mijlocul valizelor de curier (câte erau? cinci?
şase? Nu mai ţin minte), planton lângă uşa turnantă a ho - te lului, năucit, disperat, aşteptând vreo minune. După un ceas de aşteptare, minunea s-a înfăptuit, odată cu intra rea zgomotoasă a trei tineri vorbind româneşte. M-am repe - zit la ei; le-am expus situaţia; m-au luat imediat în braţe.
Unul era militar, însărcinat cu recepţionare de arma ment, ceilalţi doi, cred, studenţi. M-au luat în Volkswagenul lor, mi-au găsit un loc în alt hotel, pe jumătate dărâmat şi – mai cu voie, mai cu sila – m-au dus din nou la Hotel Adlon, ca să luăm masa de seară cu fiica dirijorului Hans von Benda, sosită între timp, ca apoi, zor nevoie, să mergem la un dancing!…
Nedormit de treizeci şi şase de ore, cu urechile încă şuie - rând de zbârnâitul avionului, cu mintea numai şi numai la situaţia dramatică din ţară şi la misiunea copleşitoare ce-mi fusese încredinţată, trăncăneala pe nemţeşte a celor patru tovarăşi mă ameţea supărător. Mă simţeam în plină tragedie, mesagerul ţării în pragul dezastrului. Lor le ardea de dans. Scena avea ceva ireal, suprarealist.
Am refuzat să-i urmez, bineînţeles, şi i-am pus să se jure că la cinci şi jumătate dimineaţa vor veni să mă ia de la hotel, ca să mă ducă la aeroport. Minunaţi, totuşi, ro mâ - naşii mei inconştienţi: cu doar vreo cinci-şase minute în - târ ziere, care-mi păruseră o veşnicie, au venit să mă ia după o noapte de chef. Ne-am îngrămădit câteşipatru în Volkswa - gen, cu geamantanele pe genunchi, pe acoperiş, pe capotă şi cu o sută pe oră spre Tempelhof. O sută pe oră numai câte un minut, că nu prea mai aveam benzină, deci, la ma - ximum de viteză, şoferul stingea motorul şi continua, cu motorul stins, slalomul său printre grămezile de mo loz. La vreo două-trei sute de metri de aeroport, pana de benzină
DE LA STOCKHOLM LA PARIS 13
a fost totală. Înşfăcând fiecare câte unul sau două geaman - tane, am alergat până la aeroport. Am găsit un ultim loc liber în avionul de Stockholm.
Atmosferă ce-mi părea iarăşi ireală în micul avion: pasa - geri, toţi în civil, eleganţi, liniştiţi – probabil mai toţi sue - dezi. Intrasem într-o lume de pace, deci, pentru mine, de ani de zile, anormală.
La Stockholm, la aeroport, nu mă aştepta nimeni, nici aici. Am luat un taxi şi, pe la zece dimineaţa, sunam la pri mul etaj al imobilului din Drottninggatan, care adă pos - tea Legaţia României1, cu grămada de geamantane. Stu - pefacţia colegilor:
— Tu, aici?…
Abia atunci am aflat despre lovitura de teatru ce avusese loc la Palatul Regal, cu optsprezece ore mai devreme, pro - clamaţia regelui, reacţia germană… Misiunea mea deve - nise fără obiect.
14 REFUGIAT POLITIC ÎN APUS
1. Aş vrea să amintesc aici – fiindcă acest detaliu este din ce în ce mai puţin cunoscut astăzi – că, în conformitate cu un aran - jament făcut la Congresul de la Viena din 1815, numai marile puteri aveau dreptul de a schimba între ele ambasadori (Statele Unite n-au făcut parte din acest club select decât după Primul Război Mondial!). Celelalte ţări nu puteau schimba între ele sau cu marile puteri decât miniştri plenipotenţiari, în cadrul legaţiilor.
Această diferenţă antrena subtile distincţii protocolare. România, printr-un gest de bunăvoinţă din partea Franţei, n-a făcut schimb de ambasadori decât începând din anii 1930, mai întâi cu Franţa, apoi cu Polonia şi cu Grecia. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, vechea diferenţă, deloc egalitară, a dispărut, iar Albania, Gabonul sau insulele Fiji au de acum ambasadori, la fel ca Statele Unite sau Rusia. Dar, fiindcă totuşi vorbim de trecut, cred că e bine să păstrăm terminologia corespunzătoare epocii.
Chiar în ziua aceea, o telegramă cifrată a noului mi nis tru de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, fostul meu di rec tor la minister, rechema tot personalul, pletoric, al legaţiei – cu solda redusă la o treime, căci repatrierea nu era deo cam - dată cu putinţă; şi, pentru a nu mă lăsa fără mijloace, mă numea ca singur personal diplomatic pe lângă însăr cina - tul cu afaceri, Gheorghe Duca – fiul lui I.G. Duca, asa sinat de membri ai Gărzii de Fier în de cem brie 1933 –, minis - trul Fred Nanu fiind şi el rechemat. Voi spune mai departe ce interpretare frauduloasă vor da acestei numiri viitoarele autorităţi comuniste.
Câteva zile mai târziu, mă aflam la o masă oficială – de împăcare! – aşezat alături de Aleksandra Kollontai, celebra revoluţionară, acum o bătrânică scofâlcită şi pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică. Într-o clipită, am revăzut în gând şirul de întâmplări care-l adusese pe pifa - nul din noroaiele transnistrene până la acea masă siman - dicoasă, într-o capitală neutră, în conversaţie mondenă cu reprezentanta inamicului… Era îmbrăcată într-o rochie demodată sau mai curând nedefinită – nu-i mai văd culoa - rea, dar revăd danteluţa de la gât, ca de pe vremea „când era bunica fată“. Arăta ca o femeie de lume din epoca ţaristă şi se exprima într-o franceză excelentă. La un mo ment dat, privind spre Duca de cealaltă parte a mesei şi punându-şi un deget pe frunte, mi-a spus:
— Il a une bonne tête, vous savez!1
Timp de trei ani, Duca şi eu însumi am fost lăsaţi în acel post comod, devenit neînsemnat după 23 august 1944.
Ur mă ream de acolo, neputincioşi şi cu îngrijorare cres cândă,
DE LA STOCKHOLM LA PARIS 15
1. Are cap bun, să ştiţi! (lb. fr.)
cum, în ţară, puneau comuniştii mâna pe toate pârghiile puterii.
Pe lângă munca de rutină a unei ambasade, avurăm deodată, cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul războiului, o sarcină neprevăzută: aceea de a ne îngriji din punct de vedere consular de patru sute de tinere evreice din Tran sil - vania de nord, predate de unguri nemţilor cu un an înainte pentru a fi trimise în lagăre de muncă şi de exter minare.
Erau eliberate acum graţie eforturilor preşedintelui Crucii Roşii Suedeze, contele Bernadotte, nepotul regelui Suediei1. Am văzut coborând din vapor, la Malmö, patru sute de stafii, fete care aparent nu mai aveau vârstă, dar pe care tinereţea le salvase totuşi de la moarte, pe când mai toţi apro piaţii dispăruseră sub ochii lor. De-abia atunci am avut cu adevărat conştiinţa monstruozităţilor ce putuseră avea loc într-una dintre ţările cele mai civilizate ale Europei Occi dentale. Am început să-mi revizuiesc multe concepte, să-mi schimb multe păreri, primite sau autoconstruite.
Această învăţătură venea după acele cincisprezece luni pe - tre cute la Ministerul Afacerilor Externe alături de omul pe care l-am admirat cel mai mult în viaţa mea, Victor Rădu les cu-Pogoneanu, director adjunct al Cifrului şi Cabi - netului2. Mai mare ca mine cu doar şase ani, atins de o
16 REFUGIAT POLITIC ÎN APUS
1. Asasinat în Palestina, puţin timp înainte de naşterea sta tu - lui Israel, pe când reprezenta Secretariatul Naţiunilor Unite.
2. Victor (Piki) Rădulescu-Pogoneanu a fost judecat în toamna anului 1947, în acelaşi timp cu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc; a avut în timpul procesului – după părerea tuturor – atitudinea cea mai curajoasă, chiar temerară, şi a supra - vieţuit timp de cincisprezece ani, în ciuda paraliziei, purtat fiind prin cele mai înspăimântătoare închisori ale României comuniste.
(Pogoneanu era văr primar cu tatăl lui Eugen Ionescu – „Geniul ereditar“ al lui Sir Francis Galton?)
paralizie progresivă, mă fascinase prin inteligenţă, prin auto - ritatea înnăscută şi prin curaj. El a fost cel care m-a convins pentru totdeauna de superioritatea regimului de mo cratic şi parlamentar, precum şi de dominaţia, în seco lul nostru, a modelului anglo-saxon.
Autorităţile suedeze le-au luat în primire pe toate aceste fete, repartizându-le, după caz, prin spitale, sanatorii sau cămine, şi le-am văzut încet-încet cum se întremau.
Problemele pe care ni le puneau nouă aceste sute de tinere cetăţene românce care, în general, nu vorbeau decât ungureşte, care-şi căutau cu disperare rudele ce ar fi rămas în viaţă, în ţară ori în străinătate, depăşeau cu mult capa - ci tăţile micii noastre echipe. Duca şi-a luat deci răspunderea, până a primi dezlegare, de a prelua dintr-un fond, iniţial destinat cumpărării de armament, pentru a constitui un mic birou consular cu angajaţi temporar. Printre aceştia s-a aflat o tânără deportată, Eva Semlyén, care s-a întors după un an în ţară şi s-a căsătorit cu un ardelean, Gabriel Pamfil, fratele unui renumit psihiatru, el însuşi farmacist de me - se rie, dar de vocaţie poet. Căsătorie tumultuoasă, care a in te grat-o însă definitiv în mediul românesc. Am ră mas prieteni până când s-a stins, la Cluj, în ianuarie 2003.
Te poţi întreba cum se face că, după 6 martie 1945, un guvern aproape total sub control comunist a lăsat acolo în post doi funcţionari, pe Duca şi pe mine, ale căror senti - men te anticomuniste erau bine cunoscute. Explicaţia e simplă: externele rămăseseră pe seama liberalului colabo - raţionist Gheorghe Tătărescu, şi acesta – am aflat-o ulte - rior – avea nevoie de aprobarea ministrului de interne, Teohari Georgescu, pentru orice nouă afectare în străină - tate. Decât să fie silit să numească oameni de-ai comuniş - tilor, a preferat să ne lase uitaţi în acest post periferic. Ba avusei încă norocul ca, în octombrie 1945, când circulaţia
DE LA STOCKHOLM LA PARIS 17
internaţională a devenit aproape normală, soţia şi fata mea, rămase în ţară, să fie lăsate să vină şi ele la Stockholm. Pen - tru a părăsi ţara, soţia mea avusese nevoie de un per mis al ambasadei sovietice, cu cerere scrisă dinainte şi interviu per - sonal la ambasadă. Mi-a povestit de groaza care o cuprinsese pătrunzând în citadela sovietică şi aşteptând să fie primită.
Groază care s-a preschimbat în panică atunci când a aflat de la funcţionarul sovietic că în dosarul lor eram clasat ca legionar! A primit totuşi viza de ieşire.
Puţin înainte de înlăturarea definitivă a lui Tătărescu, am fost rechemaţi, şi Duca, şi eu, la un interval de câteva săp tămâni. Duca a fost înlocuit cu un ministru plenipo - tenţiar destul de neaşteptat, generalul Radu Rusescu, mo del perfect al colaboratorului naiv sau interesat (sau amân - două!) – pe deasupra şi puţin ridicol: singurul om pe care l-am văzut purtând două monocluri, unul la fiecare ochi!
Când, peste câteva luni, va fi devenit reprezentantul unei republici populare, această extravaganţă mondenă tre buie să fi apărut şi mai insolită.
Pe la mijlocul lui septembrie eram rechemat şi, la 20 sep - tembrie 1947, luam cu ai mei trenul spre Paris – cale nor - mală pe atunci pentru a merge de la Stockholm la Bucureşti.
Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu maşina unui prieten. Spectacolul halucinant al oraşelor distruse de bombe!
Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deşert; zi - duri afumate, aparent fără acoperişuri, dar cu uşi de lemn proas - păt, arătând o locuinţă improvizată; şiruri de femei în doliu mergând cu coşniţa într-un no man’s land; bărbaţi invalizi – ciunţi sau cu un picior de lemn; copii cu faţa trasă, cu ochi mari şi trişti, întinzând mâna pentru un colţ de pâine sau o bucăţică de cio - colată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpâ - nească Europa pentru o mie de ani!
18 REFUGIAT POLITIC ÎN APUS
Cuprins
Prefaţă 5
PARTEA ÎNTÂI Refugiat politic în Apus
(1948–1961) De la Stockholm la Paris 11
Începuturile la Paris 19 — Structura diasporei române 35— Formarea Comitetului Naţional 40
— Comitetul Român de Asistenţă (Comité d’Assistance aux Roumains) 49 — Încercăm să emigrăm… 58
— Câteva cazuri 63 — Poveşti triste 67 — Velei tăţi intelectuale 72 — Dintre compatrioţi: câteva „cinstite obraze“ şi câteva mai puţin cinstite 75
Anii cei mai grei din viaţa mea 94 — Sunt iarăşi bur ghez! 130
La Radio Europa Liberă 135
La Fundaţia „Carol“ din Paris (Institutul Uni - versitar „Carol I al României“) 148 — Centenarul Unirii Princi patelor 156 — Vintilă Horia şi Premiul Goncourt 161 — Cazul Constantin Virgil Gheorghiu 164 — Fundaţia „Carol“ şi nuvelele lui Mircea Eliade 167 — Alte două poveşti triste 171
PARTEA A DOUA În Africa subsahariană
(1961–1984)
Cum m-am trezit consilier diplomatic în Africa 181— Primul contact cu continentul negru 184
— Începuturile la minister 190 — Intermezzo etno - grafic: fulanii 198 — Câ teva date despre Republica Niger. Principalele etnii 207 — Iarăşi despre primii ani în meserie 217 — Chesti u nea insulei Lété 220
— O instituţie nelipsită: boy-ul 222 — Contactul cu „societatea“ europeană 231 — Ceilalţi consi lieri diplomatici 233 — Ambasadorii străini 238 — O trăs naie şi o veste tristă 246 — Călătorie oficială în Nigeria ex-britanică 247 — Mă aflu, nevinovat, printre organi zatorii primei „Sărbători Naţionale“ 266 — La Niamey n-am fost totdeauna singur! 274 — Fiica mea se mărită cu un diplo mat american, şi eu o revăd pe mama după douăzeci de ani 281 — Mia Prodan 294 — Particip la înfiinţarea Co mi siei Fluviului Niger 297
Noi călătorii, noi întâmplări, noi impresii 310
— Scene de la conferinţa constitutivă a Organizaţiei
614 CUPRINS
Unităţii Afri cane 310 — Cazul Sékou Touré 317
— Abatele Fulbert You lou 323 — Prima întrunire a OUA 325 — Lucrez cu sârg la teza mea de doc - torat 331 — „Fenomenul“ Tafa nelli 334 — Miniş - trii mei 337 — Vizita de Stat în SUA 341 — Cum particip la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite 351 — În Canada 353
Războiul de secesiune din Nigeria 356 — Îl aduc la Niamey pe fratele meu, doctorul Răzvan Djuvara 360 — O „fotografie“ a spitalului din Niamey ne dez - vă luie câte ceva despre viaţa în Niger 368 — Câteva remarci ale unui străin neştiutor 374 — Starea femeii.
Poligamia 375 — Cutuma clitoridectomiei 376 — O nuntă în Niger 378 — Mirifica nucă de cola 380 — Cum se împăcau co-ne vestele? 383 — Portul femeilor 386 — Copilaşii căraţi în spinare 388 — Co piii cerşetori în numele unui mara but 391 — Secretarele de la minister şi alte fete 392 — Câteva fete „şi aşa, şi aşa“ 393 — Ceva despre căsătorii mixte şi despre metişi 396 — O înmormântare la Nia mey 403 — Portul bărbaţilor 404 — Cine era fratele mai mare? 405 — Cinstea şi evlavia la bătrâni 409 — Poveşti despre vraci, vrăjitori şi super stiţii 411 — Două atitudini faţă de „zgo motele indecente“
414 — Am făcut şi teatru în Africa! 416
În aprilie 1974, un puci îl răstoarnă pe preşe din - tele Diori 420 — De ce a fost răsturnat Diori Hamani 421 — Răzvan e trimis un timp în est, la Zinder 424 — Răzvan devine profesor la Şcoala de
CUPRINS 615
Medicină 425 — Nigerul devine mare producător de uraniu 427 — Povestea înscrierii mele la Securitatea Socială Franceză 429 — Câte ceva despre economia Republicii Niger 434 — Despre câteva am biguităţi ale procesului de dezvoltare 438 — Alţi ro mâni pri păşiţi prin Niger 439 — Podul peste Niger 444 Slăbănogul de la poşta veche 449 — Un moment de de pri mare şi „demonul de la miezul zilei“. Scriu un roman erotic 459 — Îmi apare cartea de filozofie a isto riei şi capăt un premiu de la Academia Fran - ceză 468
Clubul de călărie de la Niamey 470 — Nu de puţine ori, în clima nigeriană, femeile albe îşi pier - deau min ţile 480 — O vorbă despre fauna nige riană 487 — Rezervaţia „W“ 489 — Îmi fac griji pentru sănătatea Domnicăi 494
Ultimii ani la Niamey 496 — Călătoria în Sahara 504
PARTEA A TREIA Intermezzo la Paris
(1984–1989)
Un nou cadru intim 521 — Casa Românească 522 — Altă trăsnaie: iarăşi pe băncile şcolii! 531 — Noua con figuraţie a emigraţiei în anii ’80 537 — Cum m-am natu ralizat fran cez 554
616 CUPRINS
PARTEA A PATRA Şocul întoarcerii în ţară
Februarie 1990 561 — Alegerile din 20 mai 1990 571 — Asist la mineriada din 13–15 iunie ’90 572
— Voi avea curajul să rămân în ţară? 574
Glosar 595 Indice 597
CUPRINS 617
