Maria Dorina Paşca
Povestea terapeutică în
arta animaţiei
Maria Dorina Paşca
Povestea terapeutică în
arta animaţiei
Editura ARDEALUL Târgu-Mureş, 2020
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PAŞCA, MARIA DORINA
POVESTEA TERAPEUTICĂ ÎN ARTA ANIMAŢIEI / Maria Dorina Paşca
Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2020 ISBN 978-606-8372-66-2 37
791
Cuprins
Cuvânt de... poveste / 7
Cap 1. Povestea terapeutică-identităţi / 10 Cap 2. Arta animaţiei-concepte / 36 Cap 3. Repere contextuale / 44 Cap 4. Interferenţe creative / 58
4.1. -povestea terapeutică / 63 4.1.1. scrisă de copil / 63 4.1.2. scrisă de adult / 102
4.2. -dramatizarea poveştii terapeutice / 161 4.2.1. povestea şi dramatizarea ei / 161 4.3. dramatizare – varia / 298
Adnotări / 346 Bibliografie / 347
Cuvânt de... poveste
Cuvântul, păpuşa şi mişcarea, îşi au povestea lor, astfel încât, emoţia este omniprezentă dând gi- rul unei trăiri, în care finalul va fi întotdeauna fericit şi de... povestit.
Simbioza în exprimarea artistică dintre me- sajul poveştii terapeutice şi arta animaţiei concură spre o înţelegere plauzibilă atunci când spectatorul- subiect/client/pacient/beneficiar, are şi simte nevoia unei scene şi-a unui personaj-păpuşa, făcând ca aceasta să-şi atingă scopul, iar aplauzele să susţină reuşita, fiind permisă şi o... a doua reprezentare.
În acest context, triada:
- povestea terapeutică (P.T) - dramatizarea (D) şi spectatorul (S) - PT-D-S- se dovedeşte a fi formula de succes în a face viabilă şi practică, rezul- tanta, ca mijloc de comunicare şi relaţionare tera- peutică între ascultător şi povestitor.
Practic, în acest spaţiu, arta animaţiei şi po- vestea terapeutică, se întrepătrund, ajutând şi rezol- vînd prin soluţia găsită, situaţii-problemă, redând echilibrul momentului.
Ca orice instrument viabil de lucru, cartea de faţă este lucrarea creativă comună a tuturor maste- ranzilor - Arta, aplicată a animaţiei, în faţa cărora ,,îmi scot pălăria” făcându-mi o onoare şi cinste prin a le rosti numele, pornind de la mentorul lor
- Prof. Univ. Dr. Oana Leahu - Baciu (Bercovici) Elisabeta - Burian (Ceuşan) Elena
- Pop (Regheni) Camelia-Loredana - Szekely (Haba) Georgeta
- Albu (Helmick) Nathalia-Valentina-Daiana - Cherecheş (Teglaş) Lăcrămioara-Mariana - Grama (Pavel) Claudia-Elena
- Hodîrnău (Recheşan) Codruţa Ioana - Mare (Moldovan) Carolina-Claudia - Matei Emanuela
-Mureşan (Mărginean) Iuliana Emanuela -Gal (Kardoş) Magdalena-Gabriella -Goilean Gavril-Oliver
- Huszar Katalin
-Kolman (Vlad) Laura-Renate -Siko Dorotya-Agota
care au strălucit atât prin pregătirea lor didactică prof. înv. primar, pre-primar şi special, dar mai ales prin abilităţile dobândite de a face din cuvântul ros- tit şi/sau scris, o...artă, dând viaţă... păpuşii ca mesa- ger al poveştii terapeutice. Deci, aplauze la scena deschisă şi fericiţi acei copii ce îi au ca... dascăli.
Şi astfel, ca-ntr-o poveste, începutul poate fi sfârşitul, dar şi sfârşitul, început, căci cele ce vor urma a fi parcurse pagină cu pagină, fiind doar punctele de plecare spre o nouă putere a cuvântului, aceea de a fi... jucat, vindecând, magia fiind în...
vârful degetelor. Succes!
Conf. Univ. Dr. Psih. M. D. Paşca
Cap.1 Povestea terapeutică – identităţi
Până să devină mijloc de realizare a unei situ- aţii, povestea/povestirea/naraţiunea este acea ope- ră literară în care sunt prezentate întâmplări (fapte) într-o anumită succesiune, rezultând astfel întregul, ceea ce determină ca mesajul să fie transmis şi repetat de grupul ţintă.(DEX 2009)
Povestea nu face altceva decât transmite, pe baza celor relatate:
o experienţă de viaţă;
o situaţie-problemă;
o stare de fapt;
un eveniment inedit, toate concurând la găsirea unei soluţii implicând de cele mai multe ori autorul cu întreaga sa personalitate.
Practic, povestea terapeutică, Paşca MD (2004), prin nararea faptelor ,,comprimă” la maxim experienţa de viaţă menită a semnala o stare de fapt
şi a atenua criza ce inevitabil apare la un moment dat.
Povestea terapeutică se povesteşte(se spune) şi nu se citeşte. Ea trebuie să fie liantul dintre:
trup şi suflet;
gând şi gest;
trăire şi exprimare;
cunoaştere şi curiozitate, neputând să fie spusă de :
oricine;
oricum;
oriunde;
oricând;
deoarece trăind în simbioză cu cel suferind şi nu nu- mai, ea (povestea terapeutică) îşi are legile nescrise ale vulnerabilităţii sale, ceea ce face ca simpla virgulă, să nu mai acorde vreo şansă, iar punctul, o certitudine şi o reuşită.
Pornind de la un caz real, sau fantastic, povestea terapeutică îşi îndeplineşte menirea de mediator al
durerii şi suferinţei, aducându-l pe cel aflat într-un impas, în situaţia de a învinge:
frica
teama
neliniştea
neputinţa
nesiguranţa
şi a descoperi speranţa şi şansa de reuşită, conju- gând la prezent verbele ,,a vrea”, ,,a putea” şi ,,a dori”. În acel moment, povestea terapeutică îşi dovedeşte utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cei în suferinţă, ,,să se mişte altfel”
fiind prezentă prin prisma nevoilor conotaţiilor cognitive ale elementelor de identitate personale, dând unicitate clipei trăite.
Obiectivul poveştii terapeutice, este de a pă- căli subiectul, prin blocarea mecanismelor sale de apărare şi intrarea în contact cu inconştientul şi multitudinea de soluţii descoperite în aceasta. Pove- stea terapeutică devine astfel, un instrument preţios
care va scoate la iveală, emoţii şi sentimente ce ris- că să rămână ascunse în inconştient, adică:
angoase;
frică;
dorinţe;
obsesii;
culpabilităţi;
invidii,
întrebări la care nu le-am găsit niciun răspuns. Ast- fel, funcţia metaforelor şi a poveştilor, este aceea de a ajuta ascultătorul să împace propriile sale pul- siuni, cu cerinţele realităţii externe şi a regulilor so- cietăţii, deloc uşoare în unele cazuri.
De asemenea conţinutul narării/povestirii, nu e necesar să şi placă sub aspect estetic, dar dacă întru- neşte şi calitatea de a fi:
plăcut;
acceptat;
interactiv;
accesibil,
reuşită de aplicare în timpul terapeutic acceptat, este meritoriu.
În acest context din istorioara metaforică va percepe prea puţin conştient şi cu mult mai mult, inconştient, prin legătura dintre poveste şi propria sa problemă/propriile sale probleme.
Ca o certitudine, subiectul va avea mult mai târziu o revelaţie cu privire la mesajul poveştii terapeutice şi cu siguranţă că acest moment temporal va coincide cu începutul vindecării, a rezolvării într-o manieră nouă, a impasului său existenţial, apărut într-o stare de fapt.
Deci povestea terapeutică nu se citeşte , ci se relatează, tonul vocii, intensitatea, amplitudinea, mimica şi gestica, fiind deosebite în acest caz, iar grupul său de referinţă face trimitere atât la copil cât şi la adult, având ca numitor comun, cunoaşterea şi aplicarea în cunoştinţă de cauză, a particularităţilor de viaţă.
Şi să reamintim faptul că, povestea tera- peutică, Paşca MD/(2008) transmite pe baza celor relatate o experienţă de viaţă, o stare de fapt, care să aibă un rol în găsirea unei soluţii, implicând poves- titorul în înteaga sa personalitate.
Faţă de basmul terapeutic, povestea terape- utică se distinge printr-o manieră mai incisivă, mai directă în exprimarea faptelor şi printr-o superioară forţă de impact a acţiunii personajelor implicate asupra beneficiului intervenţiei terapeutice.
Cuvântul are o putere magică, el putând vin- deca, având forţa terapeutică.
Astfel, reamintim faptul că, povestea terape- utică, prin nararea faptelor, ,,comprimă’’ la maxim experienţa de viaţă, cu scopul de a semnala o stare de fapt şi de a atenua o criză.
În acest context, povestea terapeutică are ca scop, activarea unor resurse care pot determina la un moment dat, o nouă posibilitate pentru subiect, de a cunoaşte şi a se raporta la lumea din jurul lui.
Totodată povestea terapeutică va ţine cont de:
particularităţile de vârstă ale subiectului;
adresabilitate:colpil şi/sau adult;
contextul situaţiei-problemă;
timpul pedagogic aferent,
astfel încât rezultatul final fiind cel scontat, şi având de asemenea grijă, ca ea (povestea terapeutică) să nu fie explicată, deoarece, riscăm să avem neplă- cuta surpriză de a reduce drastic potenţialul ei tera- peutic asupra inconştientului, provocând deliberat rezistenţe şi obiecţii cu rezultate inhibante amelio- rării stării asupra subiectului nostru.
În atenţia poveştii terapeutice se vor afla în permanenţă câteva elemente cum ar fi:
optimismul;
dorinţa de reuşită;
dorinţa de ameliorare/vindecare a bolii;
gândirea pozitivă;
rezolvarea de probleme;
creşterea încrederii în sine;
menţinerea ridicată a stimei de sine, determinând contextual o anumită:
conduită;
atitudine,
ce pot declanşa un comportament ca rezultat al acti- vităţii psihoterapeutice întreprinse asupra subiec- tului.
De aceea, pentru identificarea sa, povestea te- rapeutică se decodifică, conţinând ca şi:
1. marcă:
a. indicaţii terapeutice;
b. efecte dorite;
c. grupul ţintă;
2. mesajul transmis, ce vizează:
a. stări;
b. sentimente,
exemplele ce vor urma, certificând acest lucru:
(Paşca, M.D.-2008)
1. Povestea ariciului Pogonici
a. indicaţii terapeutice: comportament certăreţ, iri- tabilitate
b. efecte dorite: reducerea agresivităţii interper- sonale
c. grupul ţintă: copii
Într-o pădure trăia un arici care obişnuia să rupă flori şi să le strivească. Într-o zi, o căprioară îl văzu rupând flori şi-l întrebă de ce face acest lucru.
Pogonici simţi cum îl cuprinde supărarea:
- Vezi-ţi de treaba ta, că mă superi, zise ariciul.
- Dar, nu e bine să rupi flori degeaba, că nu ţi-au făcut nici un rău, îi răspunse căprioara.
Ariciul plecă mai departe. La marginea lacului văzu un iepuraş care dormea. Ariciul începu să flu- iere tare.
- Hei, nu vezi că dorm? strigă iepuraşul supărat.
- Puţin îmi pasă, zise ariciul şi plecă mai departe.
Zilele care urmară trecură la fel. Cu fiecare zi, ariciul se simţea tot mai singur pentru că nimeni nu mai voia să se joace, cu el.
Într-o seară în timp ce se întorcea acasă, ariciul căzu într-o groapă. Zadarnic strigă după ajutor, pentru că nimeni nu veni. Pădurea nu îl auzi.
2. Povestea lui Ulyse
a. - indicaţii terapeutice: incapacitatea de a stabili un scop în viaţă
b. - efecte dorite: conştientizarea importanţei cu- noaşterii a ceea ce vrem să facem înainte de a acţio- na
c. - grupul ţintă: adulţi.
De mai mult timp, Ulyse se pregătea să plece într-o călătorie care să-i schimbă viaţa. El a studiat mai multe limbi străine, precum şi hărţi care să-i arate diferite zone ale lumii. Locul de destinaţie era
mai puţin important. Ceea ce-l interesa cu adevărat era să plece.
Dificultăţile au început să apară în momentul în care s-a prezentat la o agenţie de turism pentru a-şi rezerva un bilet de avion. Funcţionarul de la ghişeu i-a pus mai multe întrebări obişnuite pentru a afla locul şi momentul când vrea să plece.
-Eu nu vreau să merg în Mexic în Grecia sau în Italia.
-Unde vreţi atunci să mergeţi? L-a întrebat funcţionarul de la ghişeu.
-În mod sigur nu vreau să merg în Anglia, în Australia şi nici în Germania.
- Pe mine nu mă interesează unde nu vreţi să mergeţi, zise funcţionarul din ce în ce mai nerăb- dător. Pe mine mă interesează unde doriţi să plecaţi în călătorie.
- Nu mă interesează nici Spania sau Portugalia, nici India sau Rusia, zise Ulyse.
În acel moment îşi dădu seama de impasul său şi se întoarse acasă. În acea noapte a avut un vis, se făcea că se afla într-un aeroport şi privea plecarea mai multe avioane. Deodată îi apăru în faţa ochilor, marele Lindberg, primul pilot care a traversat Atlanticul în 1927 care îi adresă următoarele cuvin- te: ,, Avioanele sunt pregătite să zboare, nu contea- ză unde. Pilotul este acela care decide locul unde aparatul va ateriza.’’
Puţin după aceea, eroul nostru a adormit. Dimi- neaţa, el realiză importanţa cunoaşterii exacte a des- tinaţiei înainte de a pleca într-o călătorie pe care el încă nu o ştia.
3. Trăsături temperamentale
Livada
E toamnă. Soarele îşi face loc cu greu printre braţele livezii. Plin de rod şi Doamne ce mireasmă au degetele toamnei! Pomii stau la sfat de dimi-
neaţă. Care e vestea? Păi, scările, coşurile şi vorbele copiilor le-au auzit aseară. Spuneau doar atât:
,,mâine culegem.’’
- Nu am să las o nucă să se desprindă din coama mea de crengi şi frunze făcu războinic, nucul.
-Mi-e indiferent, tot gem de prune o să ajung!
Acum sau mai târziu mă voi usca ca o... prună.
- Ce bucurie pe copii! Le voi spune poveşti cu merele de aur, Albă ca Zăpada şi-apoi copt, necopt, nevoie mare, la cuptor sau în compot. Da, bun, proaspăt şi la iarnă cine-o fi mărul-măr!
- Ce mă fac, începu să plângă para. Toţi vor spune:,, Pică pară mălăiaţă-n gura lui Nătăfleaţă.’’
Eu să trag toate punoasele pentru toţi, tot eu. Of!
Of! Of! Rău e să fii...pară.
Soarele se îngrozi şi s-a ascuns repede după un nor. Ce ţi-e şi cu pomii ăştia! Vorbesc de parcă ar fi...oameni!
- Ia spală-i norule şi potoleşte-i! mai adăugă soarele privind livada.
Şi ultima ploaie spală gândurile livezii, umplând coşurile cu picuri de rod bogat.
4. Lipsa de comunicare şi relaţionare
Dă-i mâna ta
Un om se scufundase într-o mlaştină în partea de nord a Persiei.Numai capul îi mai ieşea din mocirlă.Striga din toate puterile după ajutor.Curând se adună o mulţime de oameni la locul incidentului.
Unul se hotărî să încerce să îl salveze pe bietul om.
“Dă-mi mâna îl strigă. Te scot eu din mlaştină”. Dar cel vârât în noroi continua doar să strige după ajutor şi nu făcea nimic să îi îngăduie celuilalt să îl ajute.
Dă-mi mâna îi ceru omul de mai multe ori. Dar răspunsul era mereu doar un strigăt jalnic de ajutor.
Atunci, altcineva se apropie şi spune: “Nu vezi că nu îţi va da mâna niciodată? Trebuie ca tu să îi dai mâna ta. Atunci îl vei putea salva.” (Peseschkian N.) 2005.
Povestea terapeutică scrisă de copil şi/sau adult surprinde în conţinutul său, experienţele şi trăirile proprii fiind astfel, în anumite situaţii, exemplu pen- tru cel ce nu a trecut încă prin “furcile caudine”.
Exemplele vor surprinde prin ingeniozitatea şi m- aturitatea lor, Paşca MD (2004 ).
1. Copil clinic sănătos:
a. -Povestea fraţilor mei
Eu sunt un copil sănătos. De ce spun poveşti?
Pentru că am avut doi fraţi.Eu sunt fetiţă şi nu ştiu cine a hotărât ca toţi băieţii din familia mea să nu trăiască.
Sunt tristă şi acum, dar trebuie să fiu tare. Mama şi tata mă au acum numai pe mine şi nu vreau să fiu rea, dar un pic mă bucur. De ce? Păi,când erau cei doi mici şi bolnavi, pe mine nu mă vedeau,n- aveau grijă de mine şi nici de şcoală nu le păsa. Poate că nu puteau. Dar eu, i-am iertat şi acum ne înţelegem
Eu n-am trecut prin boala lor,dar cred că le-a fost greu. Erau cuminţi şi tot aşa sunt şi acolo în cer.
Că am fost tristă? Nici acum nu sunt bucuroasă fără ei,dar vreau să mă gândesc ce bine ne-am jucat împreună. Cu cine mă joc acum? Cu ei câteodată, doar în amintire şi în gând. (Camelia-11 ani)
b. Povestea lui ’’Nu ştiu’’
Nu ştiu cum e să fii bolnav. Dar mă gândesc că e aşa:că te doare burta tare,că mama-ţi face ceai,că trebuie să stai în pat,că toţi colegii vin să te vadă şi zic’’vai săracul’’ şi tu nu ştii ce să faci... Nu-i aşa?
De ce râzi? Am uitat ceva? O, portocalele, jocurile, sucurile, revistele şi cărţile!
Da. Bine, adică mă gândesc că nu ţi-e uşor,dar vreau să ştii că eu te pot ajuta.Cum?Stând lângă tine şi ştiind că sunt cu tine.
Aştept să-mi zâmbeşti mie, învingătorule,colegul tău de bancă.(Dan-12 ani)
c. Povestea Anei
Într-o zi de vară, Ana se juca. După o oră a venit Lili. Din una în alta,ele au vorbit şi despre culcatul singură.
-Eu nu am curaj să dorm singură, a spus Ana.
-De ce? o întrebă Lili.
-Mi-e frică .
-Dar nu trebuie să îţi fie frică, că nu vine nimeni în casă.
-Şi nu se întâmplă nimic?
-Sigur că nu, Ana. Dar uite, îţi fac o propunere.
-Care? întrebă curioasă Ana.
-Îţi iei o jucărie, da preferată, şi dormi cu ea, îi propuse Lili.Aşa am făcut şi eu, şi-acum dorm singură. Ei şi ce să vedeţi?! De atunci,cu jucăria preferată lângă ea, Ana doarme singură mereu.(Lili -7 ani)
2. Copil bolnav:
a. Povestea baticului meu
Mie-mi plac florile şi baticul meu e cu flori. Da, am 10 ani şi mai port încă batic pe cap. Ce face? Păi ţine loc de... păr.
Sigur că nu glumesc, dar pot să şi glumesc, chiar dacă am 10 ani, aşa cum şi tu o să poţi. Când?
Când vei face raze ca şi mine. Să nu te temi nici de ele şi nici de batic!! Ştii, băieţii poartă şapcă cu cozoroc. Ce haioşi sunt!
De fapt noi în spital ne recunoaştem după batic şi ne salutăm NOI nu suntem fricoase, ci învin- gătoare.
Cât îl mai port? Bineînţeles că n-o să aştept să se usuce florile de pe batic şi să le pun în ierbar, ci numai încă vreo câteva zile. De ce? Păi, am desco- perit azi dimineaţă, în timp ce mă admiram în oglin- dă, vreo două-trei fire de păr pe cap.
Ura! Ura! Creşte! Grozav! Gata!
Sigur în toamnă să mă aşteptaţi la şcoală! Vin în clasa a-V-a cu o mare surpriză pentru voi, dragii mei colegi de clasă. Cu ce? Cu... flori de pe batic puse în...ierbar. (Ana-10 ani)
b. “A nu auzi’’ este povestea mea
Într-o zi careva dintre cei din casă, mi-au adresat o întrebare şi n-am răspuns. N-o auzisem.
Am întrebat ce m-au întrebat, dar tot nu auzeam nimic.
Părinţii mei m-au privit îngrijoraţi şi atunci mi- am dat seama că s-a întâmplat ceva. Am hotărât pe loc, toţi ai casei,că am nevoie de un control. Şi uite aşa, am ajuns la clinică. Domnul doctor mi-a văzut urechile şi m-a întrebat:
-Eşti speriată?
-Foarte,i-am răspuns eu.
-Mă auzi?
- Da!
-Ţi-e mai frică dacă mă auzi că-ţi spun că n-ai nimic?
-Nu, şi-am râs.
Râdeam cu toţii, că de fapt, urechile mele, s-au supărat pe mine. De ce? Mi-e ruşine să-ţi spun, dar, trebuie. Ştii?
Dau aşa de tare drumul la radio, că nu mai aud ce zice, ce cântă, doar face zgomot şi... şi-aşa m-au pedepsit urechile. Acum ştiu s-ascult muzică şi ai mei sunt liniştiţi ca şi mine.
Cum m-am vindecat? Cu încredere, curaj şi învingând frica de-a merge la doctor, (Mihaela 10 ani).
3- adult clinic sănătos, Paşca M D. Tia T.(2020)
a. Băiatul şi vişinele
Un ţăran merge cu fiul său în oraş. Pe drum mergând, vede omul de departe o bucată de potcoa- vă şi zice băiatului: ,,Măi Toderică! Rădică bucata cea de potcoavă!’’ eară băiatul răspunde:,, La ce
poate să fie bună o bucăţică de fier aşa de mică?
Las-o să rămâie gios! ’’.
Însă tatăl nu sau lenevit ci plecându-se au ridicat bucata de potcoavă şi o au pus în traistă. Ajungând ei în oraş, au abătut omul la un fierariu lângă drum şi au vândut bucăţica de potcoavă în trei cruciari.
Făcându-şi omul negoaţele sale în oraş au cumpărat pe cei trei cruciari vişine şi puindu-le în traistă, s-au întors împreună cu băiatul earăşi acasă.
Era acu aproape de miazăzi. Băiatul flămânzise şi înseţoşase. Ar fi beut măcar apă, dară lângă drum nu era fântână. Deci ce face tatăl a scăpa din traistă o vişenă, eară băiatul se pleacă de grab şi ridicând-o o bagă în gură. După câţiva paşi se face ţăranul earăşi a scăpa o vişenă, eară flămândul băiat, se pleacă îndată şi o apucă. Mergând aşa înainte a făcut tatăl cu toate vişenele şi băiatul de atâtea ori sau a plecat de leau ridicat, câte vişene erau în traistă.
La vişena cea de pe urmă se întoarce tatăl către fiul său şi zâmbind a râde îi zice: ,,Vişine aceste leam cumpărat pe bucăţica cea de potcoavă. De te- ai fi plecat odată să ridici potcoava nu ai fi avut nevoie să te pleci de 100 de ori după vişine’’.
b. Frământând pâinea, Paşca MD.(2008)
Eu ştiu să frământ pâinea. Dar nu fac din ea pâine, ci tot felul de ,,minuni’’: case, animale, păsări, flori şi oameni. Am învăţat să-mi fac lumea mea din pâine. De când? De când stau aici şi-ascult pâinea ce-mi vorbeşte doar mie.
Mă întrebaţi dacă se sfarmă? Numa cu gândul, doamnă şi se rupe ca viaţa.
Da, de aia îmi place mie să frământ pâinea.
(Gheorghe 62 de ani)
4- Adult bolnav
a. -Povestea lui ,,N-am timp’’
Am citit ,,Meşterul Manole’’ şi mă gândeam dacă vreun muritor va putea ridica şi el loc de- nchinăciune. Şi uite c-am ajuns să fac acest lucru, dăruind pentru a fi primit.
Cum am ajuns? Eu şi soţia mea n-am fost rânduiţi a avea copii, iar de muncit am muncit mai ceva ca un om ce ştie ce e munca. Şi-apoi, au venit ,,florile, mulţumirile şi...pensia.’’
M-am bucurat o zi, două, dar parcă de a treia zi, au început gândurile şi... bolile.
Şi s-au adunat şi s-au adunat, până când s-au făcut auzite şi cunoscute de...doctori. Ei zic că nu mai e mult. Da, ce? Ei ştiu aşa de precis?
Şi atunci credinţa, speranţa şi bucuria împreună cu mine, dăruiesc pământului, o biserică. Am văzut- o crescând şi am uitat de boală. Nu mă puteam
gândi la amândouă. Am ales şi un preot tânăr cu familia sa şi primul lor copil.
Acum, iar n-am timp să mă gândesc la bolile mele, căci mă bucur de gânguritul lui şi ziua e mai bună pentru mine şi cei din jur.
Ce zic doctorii la control? Păi, se vede că merge totul mai bine, mult mai bine. De fapt, n-am timp de boală...eu construiesc...biserici. (Ioan 69 de ani )
Sub asemenea itemi, povestea terapeutică poate şi este necesar a fi:
- cunoscută;
- aplicată;
- înţeleasă;
- acceptată;
- tolerată;
- adaptată;
-îmbogăţită,
găsindu-şi eficacitatea prin modalităţile interactive şi interdisciplinare care fac din ea, un viabil şi au- tentic instrument de lucru cu identitate psihotera-
peutică, la nivel de soluţionare a unei situaţii-pro- blemă şi nu numai.
De aceea, folosită de:
- psihoterapeuţi;
- psihologi;
- psihopedagogi speciali;
- cadre didactice;
- părinţi,
şi aplicată în cunoştinţă de cauză:
- copiilor;
- adulţilor,
povestea terapeutică face liantul dintre trup şi suflet, transformând Servon Schreiber D (2007), banalul cotidian într-un moment magic, atunci când pornind de la cauză şi ajungând la efect, mesajul... poves- teşte.
Şi ca un corolar Atkinson R(2006) ne aminteşte că, povestitul este o formă fundamentală de comu- nicare interumană ce poate avea o funcţie esenţială în viaţa noastră. Adesea gândim şi vorbim sub
formă de poveste şi dăm sens vieţii noastre prin intermediul povestirilor.
A spune o poveste, în majoritatea situaţiilor întâlnite în viaţa de zi cu zi, înseamnă a expune sub formă narativă evenimente, experimente sau întâm- plări. Putem povesti astfel de lucruri deoarece ştim ce s-a întâmplat şi simpla cunoaştere a unui eveni- ment ne permite şi ne inspiră să povestim despre el.
Cap. 2 Arta animaţiei – concepte
A porni de la concepte, reprezintă modalitatea prin care sunt asimilate reperele ce pot face dife- renţa la un moment dat, între manifestările teatrale existente, având în prim plan, actorul şi/sau păpuşa, astfel încât, mesajul transmis să ajungă de pe scenă la public, ca unic receptor, şi beneficiar al actului artistic.
În acest context, animaţia Huţanu C. (2012) s-a născut o dată cu Omul şi s-a dezvoltat o dată cu el, o dată cu gândirea, cu imaginaţia lui şi în acelaşi timp, ca o consecinţă a nevoii sale de exprimare, altfel decât prin emiterea de sunete sau prin iniţierea de acţiuni directe şi concrete.
Astfel, arta animaţiei îşi găseşte înţelesul şi legătura alături de celelalte arte, căci, Dănăilă N.
(2003)- privind în ansamblul celorlalte manifestări de creaţie, geneza artei de animaţie cunoaşte aceleaşi determinări caracteristice artei primitive în
genere. De asemenea, evoluţia sa de-a lungul isto- riei se prezintă la toate celelalte forme de artă, în strânsă legătură cu problemele şi frământările fiinţei umane, pe parcursul etapelor dezvoltării vieţii so- ciale, culturii şi civilizaţiei.
Totodată, pentru percepţie, Pepino C. (2007), animaţia este un mijloc şi nu un scop, acelaşi autor surprinzând şi faptul că, animaţia este o artă de sinteză al cărei element de expresie fundamental, este o reprezentare plastică animată, deoarece în teatru, avem de-a face cu o interpretare vie, actuală, cu o creaţie care are loc în prezent în faţa specta- torului.
Plecând de la faptul că forma poate purta informaţia şi că sursa sa principală este cultura, ea fiind înţeleasă de oricine, remarcăm faptul că există trei surse principale ale acesteia Pepino C. (1998), cea:
- culturală=supusă unor modificări conform personalităţii şi contextului cultural în care activează;
- psihologică= trezeşte în privitor procese psihice inconştiente care ţin de instincte, ce se pot manifesta în mod difuz, atenuat, dar ele fac parte din procesul receptării operei de artă care are o importantă latură ce ţine de subconştient;
- material şi tehnologie=de foarte multe ori acestea dictând şi o formulă stilistică sau chiar un aspect estetic.
Cea mai plauzibilă identificare cu formă aparţine păpuşii, deoarece ea este, Huţanu C (2012) exprimarea artistică, capabilă să-şi ,,asume’’ perso- nalităţi diverse, dotată cu o mobilitate inteligentă şi uneori sofisticată, menită să pună la dispoziţia mânuitorului o gamă cât mai largă de posibilităţi de expresie.
Vorbim astfel despre personaje, păpuşa fiind creaţia plastică unică, ea având varii identităţi:
- pe mână(bi-ba-bo);
-cu gabit şi pe degete;
-pe mână cu picioare detaşabile;
-cu gabit;
-cu mimică;
- bunraku,
caracterul său existând de la început clar, ştiind astfel spectatorul, cu ce fel de personaj are de-a face; recunoscându-i elementele dorite de creator şi nu altceva, culminând cu reprezentarea sa plas- tică iar mesajul sintetizat în personaj să aibă impac- tul dorit asupra receptorului. În accepţia noastră, pă- puşa este sine qua non, în atenţia lumii scenice, ea concentrând în/prin personalitatea sa:
- conduite;
- atitudini;
- comportamente,
toate având ca numitor comun creaţia.
Din respectul acordat păpuşii, desprindem ad literam, ideea, Ciobotaru A. D. (2009):
-Lumea păpuşilor - un puzzle cât mapamon- dul; fiecare piesă-o mică poveste comunicată mai mult prin forme, culori şi mişcări decât prin cuvinte.
Dincolo de rigorile estetice, constrângerile tehnice sau cutumele culturale, personajele îşi caută propria identitate; se revoltă şi vorbesc fără menajamente despre ceea ce ele(sau cei din umbra lor) cred că ar fi adevăratul timpului lor.
-Puterea păpuşilor de a induce o anumită idee, de a promova anumite principii, de a expune tragismul vieţii de zi cu zi sau a agresiunii umane- dovadă a dezumanizării, a fost utilizată de-a lungul timpului de toţi marii creatori ai artei animaţiei.
Şi tot ea, Huţanu C. (2012) păpuşa va porni mereu de la ceea ce este specific sentimentelor uma- ne, va porni de la trăirile sufleteşti comune a acto- rului viu-şi prin urmare, comune publicului, dar tărâmul pe care animaţia îşi dezvoltă metaforele se află dincolo de cel al posibilităţilor native ale actorului viu şi al scenei dramatice, ba chiar peste
posibilităţile pe care actorul viu le poate dobândi prin perfecţionare şi antrenament fizic.
Alături de păpuşă, ca personaje mai întâlnim, identificându-se prin complexitatea personalităţilor:
-marioneta cu:
un singur fir vertical;
tijă articulată sau fixă;
tijă şi fire;
fir orizontal;
două fire orizontale;
fire sau cruce;
fire petrecute printr-un tub;
-masca;
-masca-costum;
-păpuşă mânuită din interior;
-personajele om-păpuşă;
-personaje complexe om-păpuşă;
-himere;
-părţi de corp prezentate ca personaje întregi (mâini, picioare, etc.)
importantă fiind metamorfozarea lor în actul de creaţie, rezultatul intervenţiei artistice fiind cel dorit/scontact.
Toate acestea ca mijloace de exprimare con- verg spre Iosif M (1971), teatrul de păpuşi este teatrul tuturor mijloacelor; ele sunt mai izbitoare decât circulaţia, mai puternice decât tumultul şi traficul; ele nu ţin discuri, dar ţipă, dansează, se încaeră şi exprimă viaţa în termeni foarte limpezi.
Încercând a jalona elementele ce definesc conceptele artei animaţiei (şi n-am spus/argumentat tot) aceasta, Huţanu C. (2012) este o artă a imagi- naţiei, a materializării visului şi cere spectatorului, de la cele mai simple spectacole pentru copii până la cele mai încărcate de semnificaţii metaforice, o implicare şi o înţelegere din acest unghi şi prin aceşti parametri artistici; spectatorul înţelegând aceste lucruri imediat ce intră în sala teatrului de păpuşi şi aşteaptă o astfel de dezvoltare a subiectu- lui şi a întâmplărilor în scenă.
Metaforic vorbind, Ciobotaru A. D. (2009), da-că ar trebui să definim arta animaţiei printr-o sin-gură imagine, atunci am putea-o reprezenta printr-un pom magic asemenea Pomului vieţii, răsădit de zei în pământul Indiei, de unde mai apoi seminţele s-au împrăştiat prin lume.
Cap.3-Repere contextuale
Atât în povestea terapeutică cât şi în artă animaţiei se regăsesc câteva din elementele consi- derate de noi într-o similitudine dintre cele două, fiind de bază deoarece adresându-se prin mesaj – spectatorului-client, în conjunctura creată, rezul- tanta este pozitivă, favorabilă scopului propus şi atins.
De aceea, după părerea noastră, regăsim ca şi repere:
a. spontaneitatea (DEX 2009)= este însuşirea a ceea:
-ce este spontan;
- reprezintă voiciunea ;
-surprinde naturaleţea promptă în atitudini şi comportamente;
- reprezintă promtitudinea în rezolvarea unor situaţii;
- problemă dată,
neuitând că, Moreno J.L (2009)- spontaneitatea pro- pulsează individul către a da un răspuns adecvat într-o situaţie nouă sau un nou răspuns adecvat într- o situaţie veche.
b) improvizaţia=reprezintă (DEX 2009):
-executarea unei compoziţii muzicale pe care interpretul o creează pe măsură ce o cântă;
- lucru făcut la repezeală;
- ceva realizat pe moment, ceea ce face ca la nivel de teatru să fie mai mult decât prezentă, ştiind de asemenea că, Paşca M. D., Banga E. (2016) improvizaţia este şansa de a fi ceea ce nu eşti, de a fi cu o altă personalitate sau cu una, apropiată de a te pune pe tine în locul altuia. Prin acest proces se pot explora problemele cotidiene ale pacienţilor /clienţilor/ beneficiarilor şi reprezintă o modalitate sigură de a le face într-o manieră non-personală. O situaţie poate avea interpretări diferite şi partici- panţii pot începe să vadă într-un fel sau altul pro-
blema, având o înţelegere mai profundă a problemei şi a implicaţiilor sale morale.
c) creativitatea= însuşirea de a fi creator (DEX 2009)
- creativ;
- capacitatea de a creea;
- capacitatea de a produce valori;
- dispoziţia potenţială de a crea, astfel încât Fustier B. M. (după Roco M. - 2001) subliniază faptul că în mintea omului obişnuit, creativitatea este legată de:
-expresii şi creaţii artistice;
- invenţii tehnologice sau descoperiri ştiinţifice;
-comunicare interumană;
-educaţie;
-comportamente personale;
-mişcări sociale;
implicând practic:
- adaptare;
-imaginaţie;
-construcţie;
-originalitate;
-evoluţie;
-talent literar;
-libertate interioară,
toate regăsindu-se într-un singur cuvânt, creati- vitate.
Este necesar a menţiona în acest context şi faptul că, raportată la domeniul artistic, creati- vitatea parcurge faze ce-o propulsează apoi în finalitatea actului propriu zis şi anume; Wallas G.
(după Lupşa E., Bratu V.-2005)
- faza pregătitoare=care constă în informare, documentare şi experimentare, fiind o fază obliga- torie a actului creator, conştientă şi de lungă durată.
-faza incubaţiei=se desfăşoară la nivel subcon- ştient sau chiar inconştient, fiind etapa în care ideile se restructurează într-o manieră nouă;
-faza iluminaţiei=unde este vorba de apariţia în conştiinţă a soluţiei, ceea ce se poate produce după o activitate intensă, dar şi după pauze îndelungate sau chiar în somn;
-faza verificării=este respectiv, faza în care se realizează elaborarea finală a soluţiei în scopul comunicării sale.
Practic procesul de creaţie nu urmează un tipar unic, existând o varietate de modalităţi de realizare a unui produs nou şi valoros pentru societate, de fie- care dată fiind evidentă-amprenta personalităţii creatoare.
De asemenea, Rogers N. (după Paşca M. D., Bamga E., 2016)- remarcă faptul că folosirea artelor expresive ajută spectatorul-client/subiect, să:
-identifice sentimentele şi să se afle în legătură cu ele;
-exploreze materialul inconştient;
-elibereze energia;
-câştige înţelegerea profundă;
-rezolve problema;
-descopere dimensiunile intuitive şi spirituale ale sinelui,
astfel încât pentru a câştiga încrederea trebuie să onorăm experienţa acestuia, lăsând timp ca germe- nul creativ să prindă rădăcini şi să crească.
În acelaşi context, Rogers N. (după Paşca M.
D., Bamga E., 2016) menţionează câteva principii, cum ar fi:
- Toţi oamenii au capacitatea înnăscută de a fi creativi.
-Procesul creativ este vindecător. Produsul ex- primării aduce individului, mesaje noi.
-Sentimentele şi emoţiile noastre sunt o sursă de energie, ce poate fi canalizată în artele expresive, pentru a fi eliberată şi transformată.
-Artele expresive-incluzând mişcarea, arta, scrisul, sunetul, muzica, meditaţia şi imageria, ne conduc în inconştient.
Acest lucru ne permite deseori să exprimăm faţete ale noastre, necunoscute anterior, aducând astfel la lumină noi informaţii şi conştientizări.
- Modurile artei interrelaţionează în ceea ce numesc „conexiune creativă”. Când ne mişcăm, acestea afectează felul în care scriem sau pictăm.
Când scriem sau pictăm, ne afectează felul în care simţim şi gândim.
În timpul procesului conexiunii creative, o formă artistică stimulează şi hrăneşte o alta, adu- cându-ne către un miez interior sau esenţă care reprezintă energia noastră vitală.
Şi poate, n-ar fi lipsit de importanţă ca să ne facem un aliat din creativitate, pornind chiar de la, Roco M. (2001):
-Du până la capăt, orice idee.
-Creativitatea este independentă de vârstă. Ea po- tenţează tinereţea.
- Făcând mereu aceleaşi lucruri, şi în acelaşi fel, devenim din ce în ce mai plictisiţi şi mai plictisitori.
-Alege ca modele, oameni creatori.
-Creativitatea începe cu ideile mici, cele mari vor veni de la sine.
-Cel mai bun mod de a avea o idee bună, este de a avea cât mai multe idei.
- Aşa cum vă schimbaţi îmbrăcămintea, încălţă- mintea încercaţi să vă schimbaţi şi ideile deoarece şi ele au termen de valabilitate.
d) imaginaţia=denumeşte(DEX 2009)- capa- citatea omenească de a crea noi reprezentaţii sau idei, pe baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior, reprezentare produsă de această facultate, închipuire, fantezie, practic, Bonchiş E (2006)- imaginaţia operează cu imagini diverse care se îmbină sub forma unui tablou mintal de reflectare subiectivă şi personală care are însuşiri concrete prin intermediul cărora este facilitată înţelegerea de descriere, îmbogăţindu-se astfel zonele nepricepute ale conştientului.
Astfel, la persoanele care au o imaginaţie bo- gată, conceptele sau ideile cele mai abstracte, se transformă de cele mai multe ori în imagini.
Cosmovici A. (1996)-surprinde câteva puncte comune între creativitate şi imaginaţie şi anume:
- fluiditatea= posibilitatea de a imagina că în timp scurt un număr mare de imagini, de situaţii, viziuni unele idei fiind complet năstruşnice, dar care nouă ne-ar putea trece prin minte;
-plasticitatea= uşurinţa de a schimba modul de abordare al unei probleme atunci când un pro- cedeu nu poate fi aplicat, existând persoane „rigide care greu renunţă la o metodă deşi se vădeşte ine- ficientă’’
-originalitatea=este expresia noutăţii, a ino- vaţiei, ea se poate constata când vrem să testăm posibilităţile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns punând în valoare rezultatul muncii crea- toare.
Interesant ar fi să ne imaginăm că avem o
„fabrică de făcut vânt”:
-Cui l-am vinde?
-Cât am cere pe el?
-Cum l-am ambala?
-Unde l-am depozita?
Ne-ar bate oare...vântul?
e. vizualizarea creativă= Day J.(1998)- reprezintă utilizarea deliberată a imaginaţiei creatoare, aplicată activ în viaţa cotidiană în scopul:
- atingerii obiectivelor;
-depăşirii obstacolelor;
-sporirii conştiinţei de sine;
-creşterii generale a calităţii vieţii;
în aşa fel încât toate să facă referire la persoana în cauză, copil şi/sau adult, într- un context dat.
În modul cel mai autentic, prin spectrul vizua- lizării creative Day J. (1998)- explică practic, starea noastră: „imaginaţi-vă pentru câteva clipe, o ceapă.
Ea îşi începe existenţa sub formă de sămânţă. Pe
măsură ce creşte, îşi dezvoltă învelişuri succesive, un strat după altul, fiecare dintre ele îngreunând ajungerea la miez. Aidoma cepei, oamenii îşi dez- voltă treptat mai multe învelişuri. Pentru noi un înveliş constă în blocaje, atitudini şi concepte, acu- mulate în timpul vieţii. Ca în cazul cepei, fiecare strat îngreunează ajungerea la esenţa fiinţei noas- tre’’.
În contextualitatea dată, observăm că punctele de reper enunţate anterior, se regăsesc sub o formă sau alta, atât în povestea terapeutică cât şi în arta ani- maţiei, fiind liantul dintre cele două.
De fapt, terapia prin spectacol:
- canalizează energii;
-exprimă sentimente;
- ajută la autocunoaştere
lista putând continua atunci când viaţa poate deveni o scenă, sau retoric-scena este/devine viaţă?
Având ca pretext-arta animaţiei, povestea te- rapeutică, îşi găseşte personajele, autorul şi mai
ales... publicul care, indiferent de vârstă, iubeşte...
păpuşa, căci Ciobotaru A. D. (2009) spectacolul de păpuşi se defineşte prin puterea sa de a le vorbi spectatorilor despre... viaţă. Când spaimele, timidi- tatea sau pur şi simplu inspiraţia, l-au făcut să nu-şi mai folosească doar propriul trup pentru a se ex- prima, omul a apelat la păpuşă. Ascuns în spatele paravanului, atent doar la figurina pe care o însu- fleţeşte, păpuşarul a înlocuit disertaţiile filosofale cu jocul metaforelor plăsmuite din materia banală transfigurată şi înnobilată prin păpuşă.
Dacă basmul rămâne forma clasică a spec- tacolului de animaţie, povestea terapeutică este ino- vaţia, noutatea prin care păpuşa este întruchiparea mesajului, spaţiul şi timpul, valorizarea fiind va- riată.
Nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni azi, că arta de animaţie modernă, Huţanu C (2012) e o artă care pune pe aceeaşi treaptă, valorile artistice şi sociale ale păpuşii cu puterea ei de sinteză, cu
aptitudinea ei de a reprezenta ceea ce este general, o artă care uneşte în modul fericit, înţelegerea subiec- tivă şi obiectivă a lumii.
Toate acestea sunt viabile, doar când cei de după paravan, vor avea întotdeauna în vedere, mai ales, latura psihologică a publicului căruia se adresează şi căruia doreşte să-i ofere o emoţie autentică, prin calitatea estetică, unică şi originală a operei sale, dar nu în ultimul rând, a mesajului pe care îl transmite, dincolo de latura narativă şi anec- dotică a operei, sublinia Maşek V. E. (1986) legat de personajul ce e necesar a apărea într-o operă sce- nică modernă şi autentică.
Putem remarca faptul că, încet dar sigur sim- bioza dintre povestea terapeutică şi arta anima- ţiei, poate deveni plauzibilă, atunci când specta- torul-subiect/client/pacient/ beneficiar - are şi simte nevoia unei scene şi-a unui personaj - păpuşă care:
-să-l înţeleagă;
-să-i fie prieten;
-să-l iubească;
-să-l îmbrăţişeze;
-să-l bucure;
-să-l accepte;
-să-l înveţe,
şi chiar să plângă câteodată,făcând în aşa fel încât mesajul terapeutic să-şi atingă scopul, iar aplauzele să susţină reuşita.
Ce este teatrul de păpuşi? Pentru Paska B.
(după Huţanu C-2012) – „Teatrul de păpuşi este pentru teatru, ceea ce reprezintă poezia pentru lite- ratură”. Iar pentru noi? Răspunsul... ne / vă aparţine!
Cap.4. - Interferenţe creative
Este momentul în care păpuşa şi povestea terapeutică, să se întâlnească dând viaţă unei sim- bioze în care:
-gestul şi mimica;
-ideea şi metafora;
-sinele şi cunoaşterea de sine;
-particularităţile de vârstă;
-spaţiul şi timpul pedagogic;
-trupul şi sufletul;
-cauza şi efectul,
să reprezintă punctele cardinale ce facilitează exis- tenţa celor menţionate anterior, trăirea sentimen- telor ca efect al mesajului, reprezentând identitatea conceptuală în care cele două se şi regăsesc.
În acest context, nu podeaua/scândura scenei, ci paravanul teatrului de păpuşi-surprinde secrete şi nelinişti ce prin păpuşă, prind viaţă, fiind; Paşca M.
D., Banga E (2016):
-un mijloc de comunicare între copii şi adulţi, atunci când exprimarea verbală directă este mai dificilă;
-este înţeles de cei cărora se adresează;
-măreşte puterea imaginaţiei;
-un mijloc de comunicare în care orice este posibil;
-stimulează creativitatea;
-reprezintă la un moment dat, personajul păpuşă- copil/adult;
-folosirea păpuşii confecţionate din aproape ori- ce, rămânând la latitudinea participanţilor şi a mesa- jului transmis, materialul din care pot şi trebuie să fie confecţionată.
În acest spaţiu, arta animaţiei şi povestea terapeutică se întrepătrund, ajutând şi rezolvând prin soluţia găsită, situaţii-problemă.
De la a scrie/creea o poveste terapeutică şi până la punerea ei în scenă/dramatizare-drumul poa- te fi greoi şi nedesluşit deoarece se înceţoşează
câteodată-identitatea celui căruia ne adresăm. De aceea, pentru a fi în pielea personajului, e nevoie, să nu uităm că Nelson J. R. (2014) „Nu judeca nici o persoană până când nu ai umblat cel puţin două luni cu mocasinii lui” (proverb indian), rezultatul fiind cel scontat, chiar revelator.
În acest context, triada:
-povestea terapeutică (P.T)-dramatizarea (D) spectatorul(S), P.T-D-S se dovedeşte a fi for- mula de succes în a face viabilă şi practică- rezul- tanta, ca mijloc de comunicare şi relaţionare terape- utică între ascultător şi povestitor.
Fie că este prezentă în:
- sala de grupă;
-sala de clasă;
-sala de curs;
-spaţiu convenţional (scena);
-spaţiu neconvenţional;
-salon (spital) ;
-spaţii speciale pentru activităţile persoanelor CES;
-spaţii educative (în penitenciare)
şi ţinând cont de particularităţile de vârstă –me- sajul triadei PT-D-S va avea/are, certitudinea reu- şitei, deoarece impactul emoţional este puternic, iar reacţia publicului/subiectului, ameliorează, stagnea- ză şi/sau vindecă atât trupul, dar mai ales...sufletul.
Sub asemenea auspicii se derulează cele men- ţionate anterior, exemplele ce vor urma, pornind în primul rând de la povestea terapeutică-ca bază şi ajungând la dramatizarea ei, vor susţine nu numai ideea în sine dar şi partea practică a ei, aplicativi- tatea prin rezultatele obţinute, fiind edificatoare.
Astfel, segmentul cuantificat ce urmează, re- prezintă completarea în mod creativ şi calitativ a literaturii de specialitate, adăugându-se celor din:
-Povestea terapeutică, Paşca M. D. (2004, 2008)
-Terapii ocupaţionale şi arte combinate, Paşca M. D. şi Banga E.- (2016)
-Terapia prin teatru- Paşca M. D.-(2018)
ca parte practică susţinută de absolventele maste- ratului de Arta aplicată a animaţiei - Universitatea de Arte Târgu Mureş.
Se delimitează practic, trei secvenţe creative:
4.1.-povestea terapeutică:
4.1.1.scrisă de copil;
4.1.2.scrisă de adult;
4.2-dramatizarea poveştii terapeutice, 4.2.1.povestea şi dramatizarea ei;
4.3–dramatizare - (varia),
exemplele reprezentând un viabil instrument de lucru, remarcându-se ingeniozitatea, creativitatea, dar şi imaginaţia celor ce-au străbătut lungul, dar plăcutul drum al poveştii terapeutice, ajungând la dramatizarea acesteia pornind de la:
- idee la scris;
-personaj la păpuşă;
-timp pedagogic la decor;
-imagine la creativitate;
-gând la cuvânt;
-mijloc la scop;
-spaţiu la vârstă,
astfel încât mesajul să ajungă la subiectul-spectator, făcând posibilă triada PT-D-S.
4.1. – povestea terapeutică
4.1.1. Scrisă de copil
1. Plictiseala
Trebuie să fac o compunere. Eu mă plictisesc să scriu textul acesta. Mami stă lângă mine şi aşteaptă ca eu să-mi scriu temele dar eu mă plictisesc de cad lat.
M-am ridicat şi dansez de bucurie că mai am de scris doar şase rânduri. Sora mea îmi spune că mă mâzgăleşte cu lipici dacă nu scriu.
Acum m-am mai înveselit puţin şi mi-a mai venit cheful să scriu. Mai rezist puţin.
Scriu dar sunt iarăşi plictisit. Mai am două rânduri.
Sunt fericit că am terminat aceste rânduri şi mi- au ieşit 10 la număr.
Iustin, 10 ani.
2. Ziua plină de zâmbete
Într-o zi de iarnă, când nu am mai ieşit afară, am hotărât ca sora mea mai mică să ne punem pe cap o pătură şi în picioare nişte şosete colorate.
Cum nu avem covor în bucătărie foloseam parchetul drept patinoar în timp ce aveam păturile pe cap. Mama ne spune de 100 de ori că o să cădem şi ne vom lovi dar nu o băgăm în seamă.
A venit rândul meu. Am început să alerg, din neatenţie am alunecat şi am dat cu capul de perete.
Am văzut stele verzi. Crina, sora mea, a început să râdă, şi eu la fel. Mama ne-a certat pentru că nu am
ascultat, dar a început şi ea să râdă pentru că râdeam noi.
Chiar dacă m-am ales cu un cucui imens în frunte, este o întâmplare foarte amuzantă din viaţa mea.
Teglaş Delia-11 ani
3. Puiuţii năzdrăvani
Într-o pădure de la poalele munţilor, trăia o familie de veveriţe, mama, tata şi doi pui.
Într-o zi, pe când pădurea începea să-şi pună hainele noi de smarald, iar florile multicolore şi parfumate să apară peste tot, cei doi pui au profitat de neatenţia părinţilor şi au ieşit să admire spectacolul naturii.
Dintr-o dată s-a făcut noapte. Cei doi înce- peau să se panicheze. Nu ştiau ce să facă. Un melc i-a întrebat ce fac acolo, afară, în mijlocul nopţii.
-Am vrut să mergem să admirăm florile, dar ne-am pierdut.
-Nu-i nimic. Nu vă panicaţi, vă duc eu acasă.
Puişorii s-au bucurat când au aflat că vor ajunge acasă. Au dormit la domnul melc şi de dimineaţă au plecat spre casă. Pe drum şi-au făcut mulţi prieteni: trei furnicuţe, doi fluturaşi, o bubu- ruză şi o albină. Într-un final au ajuns acasă. Părinţii au fost foarte îngrijoraţi. I-au mulţumit melcului din toată inima pentru că i-au adus pe puiuţi acasă.
Copiii au spus că nu vor mai face asta niciodată şi- au învăţat lecţia.
Teglaş Delia-11 ani
4. De ce se lipseşte povestea aceasta
E o zi dedicată poveştilor. Lumea poveştilor e foarte aglomerată, toate poveştile se pregătesc emoţionate pentru marele concurs numită: „Cea mai
iubită poveste din lume”. Poveştile au început să se certe spunând:
- Eu sunt povestea cea mai iubită!
- Ba eu sunt cea mai interesantă!
- Eu am personajele cele mai curajoase.
Dar cine va câştiga? Poveştile mai înţelepte explicau:
- Nu ştiu, dar cred că „Scufiţa roşie” va fi câştigă- toare pentru că este o poveste cunoscută de copii încă de la vârsta de un an.
- Bine, bine, să fie cum zici tu, mie mi-ar plăcea să câştige „Cenuşăreasa”, „Jack şi vrejul de fasole”,
„Capra cu trei iezi” sau chiar ”Frumoasa şi bestia”.
Când a început concursul, un domn solid îmbrăcat într-o haină albastră, pe care erau scrise titluri de poveşti, a anunţat numele poveştilor venite la con- curs. Când a venit rândul poveştii „Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici” au observat că povestea lipseşte.
Domnul solid a anunţat acelaşi nume de vreo trei sau patru ori, dar povestea nu se prezenta. „Tom
degeţel” şi povestea „Crăciun cu Winnie ursuleţul”
erau bune prietene şi s-au înţeles ca în cazul în care una din ele va câştiga, vor împărţi premiul. De aceea, povestea „Tom degeţel” voia ca una dintre ele să câştige şi a spus:
- Ah, ce bine că lipseşte! Măcar avem şanse să câştigăm! Şi îşi frecă mâinile.
Poveştile s-au certat şi pe scenă:
- Eu am prinţese câtă frunză şi iarbă, ba eu sunt mai emoţionantă.
- Eu am o învăţătură foarte importantă.
- Nu aţi citit povestea „Frumoasa din pădurea adormită”?
Domnul solid spuse:
- De ce, oare, lipseşte povestea aceasta? Dacă nu va veni, va dispărea din lumea poveştilor şi copiii nu o vor mai putea citi. Mi-e frică de gândul acesta.
Poveştile au continuat să se certe. Povestea
„Sarea în bucate” a spus:
- Eu voi câştiga pentru că prinţesa din povestea mea a spus tatălui ei că îl iubeşte aşa cum iubesc oa- menii sarea!
Povestea „Făt Frumos din lacrimă” a răspuns:
- Ce lucru urât, am să te spun şefei poveştilor că nu îţi cunoşti propriul conţinut! În povestea ta, tatăl şi- a alungat fiica, ce lucru urât! De asta nu o să câştigi.
Supărată, povestea „Sarea în bucate” a răspuns:
- Da, recunosc, este un lucru urât să îţi alungi fiica, dar în povestea ta, balaurul îl răneşte pe Făt Frumos.
Asta nu e un lucru urât?
- Ba da.
După trei sau patru minute, sosi poştaşul:
- Am un bilet de la povestea „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. A spus că este pentru dumneavoastră domnule Mihai. Domnul Mihai a citit scrisoarea în care era scris:
”Dragi prieteni, vă spun cu tristeţe că piticul al şaptelea s-a îmbolnăvit şi fără el nu e completă povestea. De aceea nu sunt acolo.”
Speriat, domnul solid a spus:
- Întrerupem concursul. Vom merge la casa piti- cilor. Vom întreba pe doamna doctor ce medica- ment îi trebuie piticului. Din banii ce i-am primit din cărţile de poveşti, vom cumpăra medica-mentul.
Toate poveştile s-au întristat, deoarece de când sunt inventate poveştile, se tot amâna concursul acesta şi sperau ca anul acesta să câştige.
„Povestea porcului” a spus:
- Dacă nu se ţine concursul, noi de ce am mai venit?
Povestea „Lebedei” a răspuns:
- Dacă îmi amintesc eu bine, anul trecut tu ai fost bolnavă, spuse ea râzând.
- Da şi în asta ce e atât de amuzant?
- E amuzant că...acum e vorba de pitic şi nu te oferi să îl ajuţi, dar când a fost vorba de tine, ai aşteptat ajutorul tuturor.
- Bine, bine, trebuie să facem cu toţii un efort pentru pitic.
Când ajunseră la casa piticului, doamna doctor a intrat înaintea poveştilor şi a spus:
- Bună ziua, ce mai face piticul?
Iar Albă ca Zăpada a răspuns:
- Se simte foarte rău, nu cred că există medicament care să îl vindece.
Când doamna doctor s-a apropiat de pitic a spus:
- Ba da, există, dar noi nu putem avea acel medicament. El este peste treisprezece mări şi peste treisprezece ţări.
Albă ca Zăpada a întrebat speriată:
- Dar cum o s-o culegem? Dar vrăjitoarele,
spiriduşii şi zânele venite la Albă ca Zăpada au găsit deja răspunsul. Ei şi-au împreunat puterile şi au spus:
„Lilieci, bufniţe Şi alte târâtoare, Înconjuraţi lumea Şi găsiţi-mi o floare.”
Regina, mama vitregă a Albei ca Zăpada a continuat:
„Şerpi, melci Şi alte târâtoare
Aduceţi-mi floarea vindecătoare!”
În acel moment, toate târâtoarele s-au adunat acolo, s-au pregătit de drum, iar mama vitregă le-a explicat:
- Duceţi-vă şi căutaţi floarea „Vindecă-te”! Dar târâtoarele au răspuns nedumerite:
- Noi ştim că aceea floare se află peste treispreze mări şi peste treisprezece ţări, dar nu ştim în ce loc!
- Aaa, nu v-am spus? Este chiar în mijlocul ţării de peste cele treispreze mări şi de peste treisprezece ţări. Târâtoarele s-au întors cât ai zice „peşte”, dar au adus floarea „Îmbolnăveşte-te”!
- Vai, blestemaţi să fiţi, nu v-am spus că floarea este în inima ţării? spuse supărată regina.
Târâtoarele răspunseră:
- Da, majestate, ne-aţi spus, dar chiar în mijlocul ţării erau două flori.
- Nu, asta nu există, floarea „Îmbolnăveşte-te” este în colţul al patrulea al ţării sau poate grădinarul a greşit locul florilor. Întoarceţi-vă şi aduceţi-mi floa- rea potrivită.
- Dorinţa ta pentru noi e drept porunca!
Când au ajuns cu floarea, regina a pus-o la năsucul piticului, iar acesta s-a ridicat şi a mulţumit prietenilor:
- Vai ce frică mi-a fost că nu vă voi mai vedea niciodată şi că povestea noastră se va pierde!
Domnul solid interveni:
- Haideţi să mergem înapoi să nu pierdem timpul.
Declar deschis concursul „Cea mai iubită poveste”
De data aceasta, nici o poveste nu a mai lipsit, iar în urma votului s-a ajuns la un rezultat foarte curios. Domnul solid, cu zâmbetul pe buze a anun- ţat:
- Câştigătorul concursului „Cea mai iubită poveste”
sunt...toate poveştile, deoarece în fiecare dintre ele este ceva special, iar copiii le iubesc la fel pe toate.
De atunci, poveştile nu s-au mai certat şi au înţeles că fiecare îşi are locul ei bine stabilit în lu- mea poveştilor.
Kardos Anita, 9 ani
5. Povestea cretelor colorate
A fost odată o cretă albă, grasă şi frumoasă, care dorea să îşi schimbe înfăţişarea şi să devină colorată. Pentru asta a scris o scrisoare la şefa cre- telor care era o vrăjitoare bună, care îndeplinea orice dorinţă a cretelor. În scrisoare apărea:
- Mărită doamnă şefă, fiţi bună şi faceţi din mine o cretă colorată!
La rugămintea aceasta, şefa răspunse:
- Ştii, draga mea, aproape toate cretele mi-au cerut să le transform în altă culoare, dar din păcate nu le- am putut îndeplini dorinţa.
Aflând acest lucru, creta albă s-a supărat foarte tare, dar nu a avut ce face. Din fericire, în vis îi apăru o zână care îi spuse:
- Ştiu ce vrei şi îţi voi îndeplini dorinţa. Mâine vei fi şi tu cretă colorată.
Când creta s-a trezit, a văzut că în loc de non culoarea albă, era îmbrăcată într-o rochiţă albastră.
Seara aceea nu a adormit până nu a mulţumit zânei.
Era şi puţin supărată deoarece chiar sora ei era cretă albastră şi din cauza asta s-au certat mult în ziua aceea.
În noaptea a treia, când noua cretă albastră s-a culcat, auzi o voce subţire spunând:
- Cretă colorată, cretă colorată, trezeşte-te! Am venit să te întreb dacă îţi place noua ta culoare.
- M...da, dar totuşi am o problemă. Şi sora mea este cretă albastră şi în Ţara Cretelor nu poate exista aşa ceva.
- Dar atunci ce culoare să-ţi dau? Nu ştiu deoarece în ţara cretelor sunt deja toate culorile.
La explicaţia zânei, creta a rămas îngândurată şi a răspuns:
- Dacă mă vei transforma într-o cretă de cine ştie ce culoare, mie îmi va fi bine, dar celeilalte îi va fi foarte rău, deoarece creta care va avea aceeasi culoare ca a mea, va fi dată afară din Ţara Cretelor.
Acum îmi dau seama că ţara nu este completă fără o cretă Albă. Acum înţeleg cât sunt de importantă chiar dacă sunt fără culoare.
- Atunci să nu te transform într-o cretă colorată?
- Mai bine nu.
- Bine, acum că ţi-ai dat seama că eşti preţioasă pentru noi, voi pleca liniştită să îndeplinesc alte dorinţe ale cretelor.
Atunci creta albă a pornit pe drum fiind foarte fericită că ea este singura care are aceasta non culoare şi nimeni altcineva.
Kardos Anita, 9 ani
6. Semnele de punctuaţie?
De mult, atunci când nu existau propoziţii şi nici cuvinte, literele adunându-se la sfat, au spus:
- Ne trebuie ceva prin care să trimitem mesaje oamenilor.
- Haideţi să ne aranjăm într-o ordine! De exemplu,
„I” du-te şi aşează-te acolo lângă pat! „A” du-te şi aşează-te în dreapta lui „I”, „P” du-te şi aşează-te în dreapta lui „A”, „Ă” du-te şi aşează-te în dreapta lui
„P”. Acum citiţi cu toţii.
Literele ascultară sfatul lui „Z” şi citiră: „IA- PĂ”.
- Cum să numim ordinea aceasta de litere?
- Haideţi să o numim „CDL”, zice „D”.
- Hadeţi să o numim „SDL”, zise „X”.
- Haideţi să o numim „CUVÂNT”, zice „Y”.
Formând cuvinte, literele au crezut că au reuşit să trimită mesajul dorit, dar înţeleapta literă „A” a spus:
- Noi înţelegem, dar un cititor nu înţelege sensul mesajului.
- Să grupăm cuvintele după înţelesuri, spuse „B”.
- Da, e adevărat, să le grupăm, spuseră toate.
Au scris apoi ”Iapa merse la râu”.
- Să numim ordinea de cuvinte „PROPOZIŢIE”.
- Da, să îi zicem aşa, spuseră toate.
- Copiii n-o să înţeleagă, chiar dacă le grupăm aşa.
- Dar...nu putem să scriem fiecare propoziţie pe un rând...cărţile ar fi imense.
- Să facem mai multe tipuri de litere.
- Dar nu vrem să ni se schimbe sensurile.
- Nici copiii n-o să ne înţeleagă, căci vor fi prea multe sensuri.
- Vă păstraţi sensurile, doar forma v-o păstraţi. Vor fi litere cursive, litere de rând, litere mari şi litere îngroşate. Cele mari le vom scrie la început de propoziţie şi la nume proprii, literele de rând le vom folosi la fiecare cuvânt, literele îngroşate le vom folosi la titlu sau cuvinte importante, literele cursive
