Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A ab solvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bu cureşti în 1980. În prezent este confe renţiar dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Univer sităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, cri tic li terar şi pu blicist.
A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucu reşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucu reşti, 1982; Totul, poeme, Car tea Românească, Bucu reşti, 1984; Visul (în ediţiile urmă toare Nostalgia), povestiri, Car tea Româ nească, Bucureşti, 1989; Huma nitas, Bucureşti, 1993;
Levantul, poem epic, Cartea Româ nească, Bucureşti, 1990; Huma - nitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Li tera, Bucureşti, 1991; Travesti, roman, Huma nitas, Bucu reşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Dragostea, poeme, Humanitas, Bucu reşti, 1994; Orbitor. Aripa stângă, roman, Hu ma nitas, Bucureşti, 1996;
Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmo der nis- mul româ nesc, studiu critic, Humanitas, Bucu reşti, 1999; Jurnal I, Huma nitas, Bucu reşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucu reşti, 2002; Enci clopedia zmeilor, carte pentru copii, Hu manitas, Bucureşti, 2002; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Huma - nitas, Bucureşti, 2003; Par fu mul aspru al ficţiunii, audio book, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plu riversvol. I şi II, poeme, Hu manitas, Bucu reşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Ti mişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audio book, Humanitas, Bucureşti, 2004; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005; Jurnal II, Huma nitas, Bucureşti, 2005; Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Huma - nitas, Bucureşti, 2007; Dublu album, Humanitas, Bucureşti, 2009;
Nimic, Humanitas, Bucureşti, 2010; Frumoasele străine, povestiri, Huma nitas, Bucureşti, 2010. Traduceri în engleză, germană, italiană, fran ceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portu gheză, maghiară, ivrit, norve giană, bulgară, slovenă.
Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scrii - torilor din România şi din Repu blica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriito rilor din Bucureşti, Asociaţia Edito rilor din România. Au fost nomi nali zate în Franţa pentru premiile Médicis, Le meilleur livre étranger, Prix Union Latine. Romanul Nostalgiaa primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit în 2011 Premiul Internaţional pentru literatură de la Vileniča.
Redactor: Lidia Bodea Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Mãxineanu Corectori: Cristina Jelescu, Anca Lăcătuş DTP: Corina Roncea
Tipãrit la C.N.I. Coresi S.A.
© HUMANITAS, 2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CĂRTĂRESCU, MIRCEA
Zen: jurnal 2004-2010/ Mircea Cărtărescu. – Bucureşti:
Humanitas, 2011 ISBN 978-973-50-3000-1 821.135.1-94
EDITURA HUMANITAS
Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi Carte prin poºtã: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. – C.P. 14, Bucureºti
e-mail: cpp@humanitas.ro www.libhumanitas.ro
— Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi.
— E viaţa de toate zilele, răspunde el.
2004
1 ian. Sunt somnolent, mă simt îngreunat şi obtuz. Anul care s-a dus îmi stă în cârcă asemeni platoşelor de plumb purtate de ereticii danteşti. Doar că platoşa mea e interioară, e chiar sistemul meu nervos distrus şi-nnegrit de atâta viaţă chinuită. Inspiraţia nu poate trece prin plumb, trebuie (ar trebui)ca plumbul să devină cristal ca să pot începe o dată.
Mi-ar trebui acum luni de zile de recuperare prin somno - terapie şi lectură ca să ajung, cine ştie când, la nivelul meu cel mai de jos.
Caietul de-acum (cred că singurul pe care-l încep chiar în prima zi a unui an)e cel dăruit mie de Gabriela, un foarte elegant produs suedez, legat între coperţi tari, cu poza lui Strindberg pe ele. E mai tânăr ca mine – aproape toţi sunt acum, de-acum, mai tineri ca mine – şi e aproape prăbuşit într-o rână. Are un breton ridicol, retezat cu foarfeca, ochi capii şi răi, ţoale de şcolar. O mână salvatoare-i propteşte totuşi tâmpla, înfigându-i un deget pansiv în zona Broca.
Foi moi, late şi lungi în faţă (ce contrast cu pătratul optic, for mat mic, şi cu hârtia chamois a caietului ăstuia!), o căli - mară de cristal. Ca ea de limpede să-mi fie zisul sistem nervos cât timp voi scrie aici.
În jurul pozei cu Strindberg – mai remarc, evident, mus taţa lui ca nişte nervi cranieni numerotaţi – totul e ultra - ma rin şi supraimprimat cu un mss olograf. Scrisul lui seamănă
8
cu al meu, dar deloc cu el însuşi. Primele foi din caiet sunt, cum se cuvine, negre-lucios, şi la fel sunt şi ultimele. Există şi textura fină a unui semn de carte de mătase neagră. Caietul (meu)albastru. The blue period of Le Douanier-Smith. Ah, şi chamois-ul (OK, de fapt o velină mai grea şi mai fină la pipăit)e neliniat, ceea ce mă aruncă-napoi unde mi-e locul, în preistoria mea recentă din primii doi ani de facultate. Sunt de fapt acolo, şi măcar dac-aş avea şi prostia optimistă de atunci, arma dintotdeauna a junilor corupţi.
Pe albul paginilor ăstora gălbui cade-o lumină incom - pa rabil de frumoasă, venită de la singurul obiect metafizic din bucătărie:geamul pătrat prin care se vede cerul iernii.
În rest, bucătărie mică şi albă, zgomotul liftului, muzică din vecini, M.C. scriind pe un colţ de masă, înfofolit în scurta albă a Ioanei şi cu un fular ecosez înfăşurat ca o basma pe cap. Altă arătare. Dar de pe aerisitor vine un curent cu miros de snowpe care M.C. nu se simte-n stare să-l înfrunte decât deghizat în eschimos. Fiindcă scrie pe a doua pagină din caiet, a trebuit să pună dedesubt, contra balans pentru gro - simea cotorului, ditamai cărţoiul, biblia lui alternativă din ultimii ani (cu care-şi mângâie bătrâ neţele), The Ana tomy of Beha vior, deschisă la pagina 534, pe care se poate vedea un text complicat şi subliniat pe două coloane, ca şi Fig. 13.20 ce înfăţişează o secţiune printr-un creier de şobolan în care se vede cum conectează neu ronii dopaminergici în câţiva nuclei din aria tegumentală ventrală. Păi, conectează, ce să facă şi ei? Dac-aş fi un neuron dopaminergic aş conecta şi-aş secreta dopamină. Aşa, conectez şi scriu în caietul albas - tru, pe când în adân cimea vastelor mele apar tamente mr. G.
începe să pro tes teze în stilul lui incon fundabil ce se con - fundă cu al tuturor bleguţilor de (nici)10 luni. Bye, deocam - dată, deci.
2 ian.Stop cerebral complet. Ar fi trebuit să scriu un articol despre sex, amor şi nu ştiu mai ce. Nu m-am putut apuca. Pe acoperişul de sticlă al balconului vin porumbei uzi şi zgribuliţi. Au o picătură în vârful ciocului, ca pen - sionarii de la cozi. Ca-n fiecare dimineaţă, am băut o cafea mare şi groasă ca un sloi de smoală, care m-a adormit total, ironic şi cu sclipiciuri paradoxale. Am visat morţi. Cei mai apropiaţi morţi ai mei. E de altfel osul mort al anului, când nu se-ntâmplă nici măcar nimicul, nici plictiseala. Zaci fără memorie, fost autor de foste cărţi.
Şi nici măcar pretextul lipsei de condiţii pentru scris n-o să-l mai am anu-ăsta (Dumnezeu ştie cum m-a apărat el de disperarea totală), căci vom avea o bonă colentineancă la copil, aşa că de la 10 dimineaţa la 6 seara voi putea citi şi scrie aproape normal. Va fi în orice caz o situaţie nouă, dacă nu un progres. Doamne, un an de lectură şi soledad… De reînvăţare, reeducare în lagărul dulce al unui Macarenko livresc. Să nu ratez şansa asta, să mă refac, să mai mizez o dată. Poate că, în peisajul sinistru al câmpului de luptă, am fost localizat în revărsatul zorilor:uite, ăsta a mişcat puţin piciorul, chemaţi brancardierii. Şi ţuica mizeră turnată pe gât din căniţa de tablă, şi o clipă fulgerul ferăstrăului cu lama-nsângerată, presiunea braţelor care mă ţin, amputarea fără anestezie, leşinul.
Am să-mi cumpăr drog granulat şi-am să-ncep să secre - tez personaje şi scene înecate-n morfină pură. Trebuie să reînceapă nebunia controlată, singura care nu e urâciune în ochii Domnului. Doar aşa pot începe, cu primul pas, făcut la jumătate de metru în aer. Să încetez să gândesc ca un om.
Să văd din nou cu ochi de muscă, să gândesc cu minte de păianjen. Să mă aşez în fiinţa nemediată de simţuri, să fiu cartea mea, nu s-o gândesc sau s-o scriu. Nu se poate altfel.
10
8 ian.De azi încep preliminariile laO3, izotop ce se lasă cam mult aşteptat. Ştiu, dacă preliminariile sunt pentru mine optzeci la sută din plăcere în sex, în scris le-am sărit siste - matic şi nu m-am agăţat de ele decât ca pretext ca să amân intromisiunea în vaginul meu de hârtie. Când nu-mi place să frământ, toată ziua cern. Yet, de data asta, în iarna asta amară şi cumplită, simt că, apropiindu-se ea funia de par, ar trebui să ştiu măcar vag ce urmează să închid din tot ce-am deschis (generos şi inconştient)altădată. Ce simplu şi exhila - rating e să mergi în evantai, degete din care ies degete din care ies degete, şi ce greu e să cobori de-a lungul degetelor, zgâriindu-te şi oglindindu-te-n inele, ca să reconstitui mâna iniţială. Am să-mi revăd jurnalul precedent de când reci - team O1şi O2, şi-o să fac o listă pe computer cu liniile de urmat, sperând să nu fac vreo greşeală sau omisiune letală.
De altfel, n-am terminat de recitit O2, cel puţin ultima parte, cu arestarea, e esenţială, pentru că ea trebuie rememorată cumva în volumul trei. Dacă n-oi fi acum mult prea obosit de o noapte de învelit şi bibilit gabrielul de casă, ca şi de o răceală tâmpită, aş fi creionat acum câteva must-uri pe care le am înainte (nu te speria, abundenţa asta de anglicisme nu vine din vreo tentaţie a high-brow-ului, nici a low-brow-ului autohton, ci e urmarea lecturilor mele exclusiv in inglesă din ultima vreme, din care am aflat care sunt circuitele neu - rale responsabile de adăpat, iernat şi păşunat). Rămâne pe altă dată, ca tot ce sunt şi pot.
Când am citit ultima culegere de povestiri ale lui Garcia Márquez mi-a fost greu să-nţeleg o frază din prefață, în care scria că o carte de povestiri te scuteşte de chinuitoarea (sau agoni zanta, nu-mi amintesc ce cuvânt alesese)decizie de a începe un roman. În acel moment scriam uşor şi fericit, iar momen tele de început nu le mai decisesem eu de foarte multă vreme, pentru că, oarecum, „se decidea“ de la sine, nu mai
„agonizant“ decât era decizia de a scrie următoarele pagini, a doua zi. Scriam „distrat“, zburând pe deasupra textului meu, nu locuindu-l. Acum însă-mi zbârnâie-n creier zeci de circuite inhibitoare, şi „chinuitor“ e un cuvânt eufemic pentru ce mi se-ntâmplă.
Citesc o carte luată la-ntâmplare dintr-un vraf, Queer de Burroughs, tradusă bizar începând de la titlu (Pederast, ceea ce cred eu că e din alt registru)şi probabil plată ca o talpă cu platfus chiar şi în original. Ca să nu te păcălească
„queer-icitatea“ unei cărţi cu poveşti de dragoste homose - xuală, ajunge să-nlocuieşti iubitul cu o iubită oarecare:atunci, ce-i minunat într-o parte ajunge minunat şi-n cealaltă şi ce-i de doi bani cu un vagin rămâne la fel şi cu un rect. După ope raţia asta Genet apare în adevărata lui vocaţie de teleno - velist, iar Burroughs se dezvăluie ca diletant cu oarece sclipiri, geamăn pidosnic al pizdosnicului Miller (Humry).
Sunt bolnav, neras, cu ţoalele pe mine fleaşcă de transpi - raţie de la aspirină şi de la dormitul îmbrăcat, afară-i atât de ger că nici nu mă gândesc să ies… Toată iarna am stat în casă, lăsând să pâlpâie zilele şi nopţile pe lângă mine ca un stro boscop cu pas egal, care mi-a descompus fiecare gând şi fiecare mişcare. Am fost o serie de diapozitive identice, aido - ma picturilor de sub patul artistului kafkian asaltat de fetiţe.
10 ian.Noapte nedormită, nasul congestionat total, chinul de a respira pe gură, buze uscate şi crăpate. Am început – şi mă mai gândesc dacă o duc mai departe – Fata cu cercel de perlă, „revelaţia romanului anglo-american din 1999“, cum sună blurb-ul de pe ultima copertă. Ms. Tracy Chevalier a vândut un milion de exemplare din ea unor mediocri de teapa ei. Carte de subiect şi „poveste“, despre care nu merită să scrii nici un rând. O temă corectă de premiantă literară (păi, Burroughs tot avea ceva glagorie-n cap şi parigoric în vine, ce pula mea – vorba înţelepciunii orientale).
12
Flori de gheaţă şi ţurţuri groşi peste geamurile balco - nului. De zile-ntregi n-am mai ieşit din casă.
Sunt două tipuri de schizofrenie, cu etiologii diferite. O schizofrenie cu simptome pozitive (halucinaţii, idei delirante) şi una cu simptome negative – mutism, retragere socială, aplatizare afectivă. Par a fi chiar boli psihice diferite. Prima pare provocată de disfuncţii ale neurotransmiţătorilor (dopa mină, histamine), a doua de distrugerea (probabil de natură virotică)a substanţei cerebrale.
12 ian.John Cheever, Falconer.
Noaptea trecută, o stare foarte stranie. Emoţie evis ce - rantă la vederea (viziuni perfect limpezi în semi-somn)unor peisaje total neutre:un drum cu pomi, nişte blocuri… Un fel de rupere a relaţiei între stimul şi reacţie emoţională.
Înnebuneam de nostalgie şi nefericire privind acea perindare de clişee.
Mi-e tot mai limpede – dar trebuie să-mi recitesc străve - chile jurnale ca să fiu sigur de succesiunea faptelor – că anomaliile de funcţionare a psihicului meu, şi în primul rând manifestările epileptoide, dar poate şi „vizitatorii“, poate, Dumnezeu ştie, şi poezia, şi tot ce sunt se datorează cumpli - tei lovituri în tâmpla stângă de când jucam fotbal pe terenul înzăpezit din curtea atelierului de pe Tunari. Aveam cam 16 ani, curând urma să fac şi pareza facială. Atunci am întors brusc capul şi l-am izbit de un stâlp de metal (cel de care se leagă, vara, plasa de volei). Am rămas năucit de lovitură.
A fost durerea cea mai acută de care-mi aduc aminte, din tot ce am trăit vreodată. Probabil că în lunile următoare s-a format, în zonele ultraimportante de-acolo – zonele lim - ba jului – ţesutul cicatricial care a declanşat epilepsia minoră de mai târziu. Cum jurnalul meu începe la 17 ani, aproape sigur nu cuprinde acel episod. Trebuie recitit însă, nu doar pentru asta.
13 ian.Zi rocambolescă. Relatarea (poate)mâine.
Un scriitor de mâna întâi dintr-o ţară de mâna a şaptea nu poate aspira la o notorietate mai mare decât a unui scriitor de mâna a şaptea dintr-o ţară de mâna întâi.
14 ian.De fapt, aproape că am uitat vânzoleala grotescă de ieri. Notez aici doar câteva fapte, căci CSVDnu e dome - niul meu. După multe amânări şi întâlniri ratate, în fine mă văd cu Elvin la tipografia Univers şi-mi dă plicul sosit din Dania mâne-sii. Spre mirarea mea arăta cu totul altfel decât un plic de la o bancă, dar stereotipiile noastre nu ne lasă loc de gândire la-nghesuială, aşa că l-am deschis, şi mirarea mi-a devenit stupefacţie (cu corolarul de stupiditate inclus în cuvânt). Plicul era pe numele meu, dar pe adresa revistei Lettre românească, totul scris cu pixul. Avea fereastră transpa - rentă prin care se vedeau nişte foi (multişoare la pipăit)şi…
o imagine a Giocondei. Straniu, e drept, dar poate că banca – de la care aşteptam nişte bani – mi-a pus în plic cine ştie ce gadget, vreun calendar de anul nou sau mai ştiu eu ce. Pe plic era adăugat cu pixul:„Why don’t you sneeze?“, ceea ce, în orbirea mea automatică, nu m-a deranjat prea mult. Ca şi scociul îngălbenit şi boţit cu care era lipit plicul. A fost ca-ntr-un vis în care ştii că nu se poate să-l vezi pe X, pentru că a murit de câţiva ani, şi totuşi vorbeşti cu el şi-l accepţi aşa cum e, fără ca mintea ta să simtă mai mult decât o uşoară dezorientare. Uşor dezorientat deci, am deschis plicul şi-am scos ceea ce s-a dovedit un manuscris de câteva foi scris în engleză pe computer. Pe spatele lui scria cu roşu, de mână,
„Why don’t you sneeze, Jane Doe?“. Jane Doe era tăiat cu o linie neagră şi dedesubt scria, cu acelaşi negru, Mircea Cărtă - rescu. Atunci am avut un prim moment de vigilenţă. Mi-au venit imediat în minte poveştile cu antrax şi scrisori-bombă.
Am făcut fulgerător legătura:a strănuta presupune a inhala.
14
Ce dracu?De unde erau foile alea? Deja eram prea agitat ca să pot citi ceva din ele. Mi-am aruncat doar ochii:părea un fel de text literar, o povestire poate. De fapt, erau două manuscrise, cred, scrise cu caractere diferite şi prinse cu o clemă. N-am avut curaj să le răsfoiesc:dacă emanau cine ştie ce germeni?M-am gândit la vreun anarhist sau vreun nebun pur şi simplu:a citit eseul meu din Lettredaneză şi nu i-a plăcut ceva.
Imaginea Monei Lisa părea imprimată pe un pliculeţ, şi mi s-a părut că în el era ceva groscior şi moale, poate o pulbere. M-am trezit brusc şi mi-am dat seama că nu trebuia să deschid plicul. Am coborât scările în grabă, ţinând scri - soarea cu vârful degetelor (trebuia să mă spăl urgent)şi cu o mâncărime autosugestionată în nări, hotărât să scap de ea cât mai repede. O clipă mi-a trecut prin minte să o duc la poliţie, dar mai urgent mi s-a părut atunci să rup contactul dintre mine şi ea. Cum am ieşit pe Brezoianu, am traversat şi-am aruncat plicul şi manuscrisul la primul coş, de un gal - ben imediat săritor în ochi. Am privit câteva clipe plicul, căzut în coş cu faţa-n sus:numele meu se citea clar, dar n-am mai avut curaj să scot plicul şi să-l rup. L-am lăsat aşa, chiar în gura coşului, în văzul tuturor, şi, din zăpăceală, am luat-o pe stradă în sens invers. După vreo sută de metri m-am întors şi m-am uitat iar în coş:scrisoarea era acolo. Am plecat în grabă spre casă. În troleibuz am întors pe toate feţele poves - tea asta bizară. Ciudat e că nu mi-a fost nici o clipă teamă.
Am mai primit scrisori absurde – remember seria Ada şi Carmina –, dar niciodată din străinătate. Scrisoarea avea clar timbru de Danemarca, unde eu nu cunosc pe nimeni. Cine să facă efortul să-mi pună foi într-un plic, să-l expedieze, să o facă pe o adresă pe care a căutat-o o vreme etc.? Ce sens au toate astea?Eseul meu despre Europa era unul pur estetic, fără nimic ideologic în el. Nu putea stârni contra
mea nici o minte normală. Dacă nu era vorba de o agresiune, de ce să-mi trimită cineva un manuscris?Şi ce era cu plicu - leţul acela, dacă era pliculeţ? Şi de ce strania frază cu strănutul?
Acasă i-am spus Ioanei toată povestea şi ea nici n-a clipit.
Mi-a spus imediat ce aşteptam cumva de la ea şi ce ştiam şi eu că trebuie făcut:recuperat plicul din coş şi mers cu el la poliţie. Mi-am luat mănuşi de lână ca să nu mai ating plicul cu degetele goale (spălate şi ultraspălate, ca şi faţa)şi am pornit amândoi la drum. Din fericire, eram foarte aproape de obiectiv. Amândoi eram într-o stare de stupoare veselă.
Ce aventură, Iţic, ce aventură! Mult mai surescitaţi decât cu adevărat conştienţi de pericol. Aşa se intră într-un film.
Am găsit scrisoarea la locul ei, neatinsă, şi-am vârât-o într-o anvelopă de plastic:slabă izolare pentru potenţialii germeni dinăuntru, căci doar am îndoit anvelopa la capăt.
Cu un fel de mândrie prostească, am urcat din nou la dl Elvin, care făcea corecturi pe şpalturile revistei împreună cu ceilalţi doi membri ai redacţiei, ca să-i spunem ce ni s-a-ntâmplat.
Consternare, păreri diverse, agitaţie… Coborâm şi ne-ndrep - tăm hotărât spre Poliţia mare de pe Calea Victoriei. Greşim intrarea, suntem îndrumaţi pe altă stradă – acolo unde se petre cuse încercarea de incendiere de la a nu ştiu câta mine - riadă, când cu „rebeliunea de tip legionar“ – dar nici acolo n-am avut noroc. Poliţistul de la poartă s-a uitat la noi cu acel aer alb al omului din popor în faţa cuiva care nu-i sea - mănă, nu e din aceeaşi lume. Nici bunăvoinţă, nici suspi - ciune, reacţie greoaie de robot. Ne-a trimis la altul, un tip în costum, care a ascultat la fel de alb povestea mea cu „plicul suspect din Danemarca“ şi cu „prafurile“. A pus mâna pe unul dintre acele telefoane de la poartă, plin, pe clape, de hâr tiuţe scrise cu pixul, şi a format mai multe numere de pomană. Pân-la urmă a deschis gura: „Să trăiţi. E aici la poartă un… băiat, zice că a primit un plic cu prafuri, chestii,
16
socoteli…“ După care se-ntoarce spre noi şi ne spune cu mare greutate, ca o favoare nemeritată, şi privind în altă parte:
„Mergeţi în sala de aşteptare. O să vină cineva să vă ia.“ Am trecut pe lângă tot soiul de inşi şi inse în cojoace de blană şi ne-am aşezat pe-o banchetă. Lângă noi era uşa unui cabi - net stomatologic. „Ia uite, cât aşteptăm pot să-mi fac şi din- ţii aici“, îi zic Ioanei. Trece vreun sfert de oră, ne-ncălzim, înju răm birocraţia şi poliţia, dar apare până la urmă un ins.
„Cine-i persoana cu plicul?“ „Noi!“ spunem împreună, ridi - cându-ne deodată. „Mergeţi dumneavoastră ceva mai jos pe stradă, pe Eforie, treceţi de garaj şi o să vedeţi o intrare.
Între baţi acolo de brigada crimă organizată şi antidrog.“
Iar un portar, frate geamăn cu primul şi cu toţi, iar tele - foane, iar ironia ţărănească în privinţa „prafurilor“ („cică a găsit un plic cu nişte prafuri, nişte nenorociri…“), iar aştep - tare. Se deschid uşi, ies gagici în fuste scurte, din cele care populează toate instituţiile, una le strigă celorlalte:„aştep - taţi-mă şi pe mine, mânca-v-aş!“, se perindă tipi „populari“, îmbrăcaţi ca românul de periferie, până când coboară un ins înalt, cu ochi albaştri, în pulover şi blugi, cu o brăţară de aur la mână (trei sferturi dintre poliţişti purtau de altfel astfel de brăţări)şi semănând atât de izbitor cu Tudorel Urian, încât am avut din prima clipă cu el un fel de familiaritate încrezătoare.
15 ian.Duc mai departe relatarea despre uărbi, dar pre - vious to it să mai scriu că am terminat Falconercu – pro - babil – un facies nedumerit. Un universitar (în ce domeniu? nimic din „universul lui de idei“ nu ne dă cel mai mic hint;
tipul e universitar cam în genul lui Petrini al lui Preda:doar cu apelaţiunea controlată)care se droghează de când se ştie.
Justificări?Câte vrei, toate la fel de neserioase. Cum să nu te droghezi când maică-ta are o staţie de benzină? Când
nevastă-ta te acuză că te droghezi?Când taică-tu etc. etc.
Într-o discuţie amicală cu frati-su (un afurisit de filantrop), îi trage vreo douăj’ de vătraie-n cap – un accident – şi e băgat la puşcărie. Aici cunoaşte tradiţionala galerie de „bulangii“
pitoreşti, acoperiţi de tatuaje. Cu unul dintre ei şi-o trage până nu mai are fund între fese. Evadează amantul îmbră - cat în ţârcovnic, evadează şi el – reminiscenţă din Contele de Monte-Cristo– şi, ca un făcut, în civilie dă imediat peste un nou bulangiu dispus să-l ajute. Şi, pe când omul nostru îşi umple plămânii cu aerul libertăţii, brusc şi neavizat ne trezim citind caseta tehnică de la final. Greşeli tehnice copi - lăreşti – naraţiunea îngust legată de punctul de vedere al acestui Farragut se extinde deodată, lăsându-l baltă şi urmând alt punct de vedere, al amantului său Jody, care şi-o trage cu cardinalul –, croiala cusută cu aţă albă, o lipsă de ori zont şi de perspectivă care te face, şi aici, să-ţi pui fai - moasa întrebare:oare de ce şi-a pierdut John Cheever luni sau ani din viaţă scriind cartea asta?Neavând cine ştie ce folos estetic, cui şi în ce alt fel poate fi ea utilă?Citind-o, îmi venea mereu în minte o carte a lui Hamsun, nu Foamea, în care se descria – minuţios – viaţa unui tip care… Un tip scufundat într-o minusculă istorie, narată placid. Doar câteva pagini merită citite din Falconer, câteva poveşti evi - dent inserate on purpose în structura originară:scrisorile de la-nceput, mai ales cea către episcop, câteva flash-backuri cu femei (îndeobşte), the continuing story a Încornoratu- lui – totuşi nu atât de pregnantă cât ar fi făcut-o un scriitor cu adevărat imaginativ în grotesc –, alte câteva reuşite punc - tuale. Dar Cheever nu-l locuieşte cu adevărat pe Farragut.
Nimic consecvent, nimic coerent, nici măcar incoerenţa voită a cărţii. Dar poate că viitorul cititor al jurnăluţului meu va dori şi alte opinii critice. I le citez de pe coperta a patra. E drept, cei care le emit n-au autoritatea mea, nici
18
nu se-apropie de subtilitatea argumentaţiei mele. Dar, din când în când trebuie să mai vorbească şi ageamiii:„Falconer e un roman splendid. Dur, elegant, pur. Este, în acelaşi timp, esenţial dacă vrei cu adevărat să ştii ce se întâmplă cu sufletul omenesc în America.“ Asta crede Saul Bellow, iar un anume John Updike reia de unde a rămas primul. Nu doar că per - versul, drogatul şi fratricidul suflet omenesc american merită atenţia noastră; el este şi nobil, e chiar nobleţea:„Falconer te îndeamnă să iei de pe raftul lor prăfuit cuvinte precum
«transcendenţă»sau «nobleţe». Cu iscusinţă, durere şi clarvi - ziune, Cheever ne restituie umanitatea sporită.“ Carnavalul din Veneţia, cu variaţiuni.
18 ian. Probleme dentare tâmpite, însoţite în ultimii ani de un sentiment de destructurare şi de inutilitate. Ţi se aduce aminte, iar şi iar, că eşti împachetat în carne putridă.
N-am mai apucat să duc policier-ul mai departe, şi mi-am şi pierdut interesul pentru el. Mai ales că, de vreme ce-s viu şi vioi, n-a fost probabil nimic nasol. Sigur că televiziunile s-au aruncat şi că j’ de mii de telefoane, mailuri şi cetăţeni de pe stradă m-au interpelat. În linii mari deci:
De la buliţia mare ne-au trimis la crimă organizată şi dro - guri, unde s-a repetat circul cu portarul şi-a apărut inspec - torul în blugi asortaţi la culoarea ochilor. Şi pulover. Ne-a dus la nu ştiu ce etaj, pe nişte culoare şi-n nişte lifturi ca de spital, cu lume umblând brambura, ca să eşuăm într-un amplu birou mobilat învechit, fără nimic poliţienesc în el.
Au mai apărut doi inşi chiar şi mai tereştri decât primul, colegi de-ai lui, unul scund şi negricios, în cămaşă grena, altul înalt şi dolofan la faţă, în haine de stradă cu toţii şi cu un limpede aer de băieţi de gaşcă, din cei ce-şi trag în piept nevestele în reclamele la bere. Unul dintre ei îmi ia o decla - raţie pe care ţine să mi-o dicteze cuvânt cu cuvânt. Mă
conformez şi aştern pe hârtie ceva în genul proceselor-ver - bale caragialiene, cu „având în vedere“ şi „considerând“.
Siderat, constat că băiatul nu ştie limbi străine. Trebuie să-i dictez pe litere Lettre internationaleşi „Why not sneeze?“.În timpul migălirii la declaraţii, sună telefonul. Suntem ca-n filme. Răspunde brunetul în cămaşă roşie:„Da. Nu. Ţi-am spus:nu!Am deja credite la trei bănci. Nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot!Am ajuns la limită!De unde să-ţi mai dau?
Creditele mă omoară. Îmi nedreptăţesc băiatul pentru ce?
Ca să-ţi faci tu gura frumoasă?… Nu, nu, nu!Ştii ce-nseamnă să mai fac un credit?Înseamnă să-mi dai cu ciocanu-n cap.
Mai bine ia un ciocan şi dă-mi în cap, că tot aia e. Am tot făcut, de-am ajuns să nu mai avem din ce trăi. De cât ai nevoie ca să-ţi faci gura?Cât?!!Treizeci de milioane?De la 11 au ajuns treizeci? Nu, nici vorbă, eu alt credit nu mai pot să fac şi gata. Gata!Nu mai insista, că degeaba insişti. La reve - dere!“ Şi vine spre noi amărât: „Femeile astea, dom’le…
Femeia nu-nţelege, nu gândeşte. Vrea aia, vrea aia… N-o duce capul să vadă mai departe. Am nevastă frumoasă, dom’le, da’… nu pot nici eu să-i fac toate chefurile, că trăiesc din salariu…“ Un circ întreg începe apoi cu sacoşa noastră în care era plicul. Din filme, ne aşteptam să apară ceva mănuşi de cauciuc, să se ia ceva precauţii, că doar putea fi antrax sau Dumnezeu ştie… Aiurea, au scos plicul fără nici un fason şi l-au cufundat într-o mapă de plastic pentru investigaţii, inscripţionată pe americăneşte. „Aţi mai avut cazuri din astea?“ întreabă Ioana, care lustruia din când în când canalul fatic. „Am mai avut vreo 3–4. O babă care zicea că i-au pus nişte minuni în cutia de scrisori… cazu-ăla din Cişmigiu cu Băsescu… Da’ suntem puţini, ne reorganizăm… Uite, ăştia trei suntem. Şi mai e un colonel. Atâţia pe tot Bucureş - tiul. Ce să facem?Noroc că la interceptare stăm bine. Şi nu vă uitaţi că birou-ăsta nu-i cine ştie ce. Avem aparatură
20
americană, de la FBI!Numai cu de-aia lucrăm.“ Doar că nu prea se vedea că lucrează. Se-ntrebau unii pe alţii ce să facă, sunau la telefoane unde nu răspundea nimeni, umblau de colo-colo cu mâinile-n buzunare… Pân-la urmă a trebuit să plec la facultate ca să-i anunţ că nu pot ţine cursul, iar Ioana a rămas să dea şi ea o declaraţie. Când am venit înapoi, cei trei s-au luminat:„Ce bine că aţi venit, că am greşit decla ra - ţia, trebuie s-o scriem din nou. Am uitat să vă trecem profesia şi n-am descris bine plicul. Ne-a zis şefu’.“ OK, s-o facem din nou. Am mai frecat menta vreo oră, după care-am plecat în relaţii cordiale cu băieţii, ce ne priveau, cu mâinile-n buzu - nare, îndepărtându-ne pe coridor. Aveam să fim anun ţaţi în legătură cu mersul anchetei… Poate mâine şi mai mâine.
Eram copil şi fusesem într-o tabără, în munţi. Era ultima zi, şi pe geamuri nu se vedeau decât nori întunecaţi de ploaie.
În lumina foarte slabă ne făceam cu toţii bagajele, era-n dor - mitor dezordinea aceea dezolată a despărţirilor. Copiii-au ieşit, pe rând, cu valizele, eu mi-o închideam, în genunchi, pe-a mea, abia se mai zărea în dormitorul pustiu, cu hârtii şi gunoaie rămase pe jos… Un autobuz urma să ne ducă la gară. Am coborât şi eu în curte, când mi-am adus aminte că trebuia să am două valize… Am urcat din nou, îngrozit că sunt în întârziere, şi dormitorul era acum complet gol şi sinistru. Numai în dreptul patului meu rafturile erau pline de lucruri:şiruri întregi de cărţi, rufe, haine… Când le mai împachetez pe toate?Şi în ce?Nu găseam valiza cealaltă. Ce să fac?Am fugit din nou în curte, să le spun să aştepte. Dar autobuzul plecase. Mi-au dat lacrimi de disperare. Ce-aveam să mă fac?N-aveam decât să rămân în dormitor şi să caut valiza. Am urcat şi-am nimerit pe cu totul alte culoare, cu altfel de dormitoare şi paturi. Aici era etajul fetelor, unde n-aveam voie să urcăm niciodată. Femei de serviciu în uni forme de pânză roz se opreau din spălat pe jos şi strigau la mine…
Cuprins
2004/ 7 2005/ 97 2006/ 179 2007/ 251 2008/ 321 2009/ 409 2010/ 523
