{/J
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
•
uc~a aru
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
•••••••••••
: ... ••••••• : •
•••••• ••••• • •
•
•••• ••• •• • • •
•• •
•••• •••
•••••
••••••
•••••••
••••••••
•••••••••
• •
• •
•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••• •
• •
• •
• •
• •
• •
• •
• •
• •
• •
• • • • •
.. • •
• •
•
Revistă săptămanală pentru
literatură, artă şi politică
Director: Octavian Goga
1 11·
Redactor : Oct. e. tăslăuanu
Hn. XI. Rr •
• ••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
• •••••••••• . ... • ••••••• :
• ••••• • •••••• •••• •
••••• •
•• •
•••• •••
•••••
••••••
•••••••
•••••••••
••••••••••
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••• •
• •
• •
•
•
= = euprinsul : = =
j)r. f>nisif. G.hibu Şcoala remân~ască din Unpria in anul 1911.
Cincinal fav~l~scu {pi~ram~.
~ihail tuntianu. ta j)~nii.
~aria Cu nţan Cânt~c (pcui~).
1. )'{. fârvulescu ~u!ăciune (pcuie).
s~xtil fu~ariu
1. A.târbiccanu
Grupări literar~ ~i id~i
pfllitice (IY).
fcvestra un~i vi€fi {rcman).
.ta castelul v~chiu ...
{pcuie).
e
r nit 1 : Adrian Cerbul : Get !rafia balzaciană. 1. Inescu: Sist€mul cccperativ~i aplicar~a lui. lnsemnări: lncid~ntul Vaida .. 6o~a. Anuarul ~coalci din ftldicara. Ser ..
•
• bări 'cclart .
•
: llutraflnlf)'{. G.ri!cmcu: f) vtdctă.: ft ,' •
• •
• • •••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
•• •
•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
• •
! StbUu, s februarie v. 1912 i
• •
• •
···~···--· .. ···
Pretul anal na111ir: 40 bani.
LUCEAFĂRUL
REVISTĂ SĂPTĂMÂNALA PENTRU LITERATURĂ, ARTĂ ŞI POLITICĂ.
APARE SUB ÎNORIJIREA UNUl COMITET DE , REDACŢIE
Co 1 a b oratori: 1. Agârbiceanu, O. Anghel, Andreiu Birseanu,• Z. Bârsan, G. Bogdan-Dulci, Dr. 1.
Borcia, Dr. T. Brediceanu, Dr. C. Bucşan, Al. Cazaban, Il. Cftendl, 1. Ciocârlan, V. Cioflec, O. N. Ciotori, Al. Ciura, OtiUa Cozmuţa, Maria Cu:nţan, Or. Silviu Dragomir, 1. Duma, Victor Eftimiu, 1. Enescu, Aurel Esca, Elena f'arago-Fatma, Em. Oârleanu, Dr. Onisifor Ohibu, Ion Oorun, A. Herz, Constanţa Hodoş, Nerva
Hodoş, Şt. O. Iosif, 1. 1. Lăpădatu, E. Lovinescu, Dr. I. Lupaş, Dr. 1. Mateiu, Corneliu Moldovan, Dr. G.
Mumu, -o, Natlu, 'V. C. Osvadă, 1.-Paul, Clnclnat Pavelescu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, GJI. Popp, Dr. Sextil Puşcariu, Dr. P. Roşea, O. Rotlcă, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aidea, M. Săulescu, M. Simionescu- RAmniceanu, V. Şorbao, 1. U. Soricu, VIctor Staociu, Caton Theodorlan, O. Tomescu, Lazar Triteanu.
1\BON/\MENT:
Gt u str o· Ung arj a:
an . 20 cor. • 6 !ani •. 10 cor.
P~ntra pr~oţi, în-oăţători şi stad~nţi: 1 an 16 cor.
Nomânia fi in $trăinCitate:
1 an . . . 25 cor. 6 !ani . . . 13 cor.
Rulamoţiile BUJtt a 6C ftr.ce in cur• de 14 zile dwp<I aparrţia fiectiru• num<rr. Pe11tt'u orice scltimbare tk a4rulf se ~or trimite 20 bani în m<rrci poltale.
1\bonamentele, plătite înainte, sant a se trimite la adres6:
1\dm. reu. "Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).
C5252.52.52.52.52S252.525~
Cel mai potrivit dar pentru copii 1
Adelina Olteanu Maior :
Binliotoca Co~iilor ~i a Tinorimii
cu numeroase ilustratiuni.
Cuprinde: basme şi istorioare pentru copii, un număr bogat de piese de teatru şi povestiri pentru tinerime.
Se află încă în vânzare: voi. Il, III, IV, la librăria Archidiecesană din Sibiiu, sau la Administr. revistei "Luceafărul".
Preţul unui volum 1 coroană.
,
1903-t9t0 de
Octavian C.
Tăslăuanu.Editura W. Krafft, Slbtiu.
Volu111111 cuprinde: Figuri literare şi cul- turale, Articole despre artă, despre ches- tiuni cUlturale dela noi şi dia străinătate şi dări de seamă despre o parte a literaturii
româneşti din ultimUl deceniu.
'
Volum bogat de 350 pagini. Preţul 2 cor., tn România 2 Lei 50 b. Se poate comanda
dela toate librăriile.
••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.
Şcoala românească
din Ungaria în anul 1911.
I.
Articolul de lege XXVII din 1907 ("legea lui Apponyi") a sdruncinat atât de puternic
şcoala românească de ambele confesiuni din Ungaria, încât ea nu s'a putut reculege nici
până în ziua de astăzi.
Din trei părţi au fost atacate prin această
lege şcoalele noastre. Pe de o parte lip.s~:r de
cruţare a _!e~u_ faţă de localurile şcolare, cari nu "corăspundeau" pe deplin, pe de alta sa- I arul urcat al învătătorilor au făcut ca mo- destele noastre lăcaşuri ' de cultură populară
de până acl prin multe locuri să nu se mai
poată susţinea, mai ales dupăce li s'au pus în coaste şi alte şcoale, de concurenţă (şcoale
comunale sau de stat). În chipul acesta dela 1907 până la 1911 s'au închis mai multe sute de scoale românesti, unele pentru totdeauna, alte'Ie pe timp n~determinat. Într'un singur comitat - al Hunedoarei - s'au închis în acest interval 180 de şcoale româneşti, în locul
cărora s'au ridicat câteva scoale de stat si
. .
comunale - cele mai multe sate rămânând însă fără nici un fel de şcoală.
Pentru ridicarea şcoalelor la nivelul cerut de lege, pentru "salvarea" lor, s'a făcut prin unele locuri ce s'a putut. Unele consistorii au înfiinţat .,fonduri culturale", din cari au dat multe ajutoare, altele s'au uitat aproape impasibile cum se sting smeritele luminiţe
de pe sate, fără ca cei mai apropiaţi să le sară
în ajutor. Sufletul mare al providenţialului
boier basarabean V asi 1 e Str o e s cu a alina!
multe nevoi, e adevărat, dar prin multe părţi
interesul tuturor, si al celor mari si al celor mici, a fost atât de mic pentru şc~ală, încât
în urma lui n'a rămas decât jale şi dărăpă
nare. Ţinuturi întregi au rămas, în mare parte din vina noastră, cu totul depopulate de şcoale.
N'a fost de vină însă la aceasta, desigur, numai sărăcia noastră şi lipsa noastră de interes, ci şi amestecul aproape brutal şi
abuziv al administraţiei, care ţinteşte în toate chipurile la distrugerea şcoalelor noastre şi la înlocuirea lor cu şcoale comunale şi de stat, în cari să nu mai răsune limba rom&nească.
În multe părţi româneşti abuzurile admini-
straţiei au fost deadreptul revoltătoare. Ce e mai trist, e că nici glasurile de protestare împotriva acestor abuzuri n'au fost luate în considerare. În nenumărate cazuri s'a în- tâmplat, că s'a închis în mod volnfc şcoala con-fesională românească pe motiv că localul nu corăspunde, pentruca peste câtva timp să
se deschidă şcoală comunală sau de stat în ace 1 a
1
1 o ca 1, fără ca el să fi fost reparatmăcar cât de puţin.
Se înţelege că atitudinea aceasta duşmă
noasă prin multe locuri i-a făcut pe oameni
să-şi piardă încrederea în izbânda cauzei lor bune şi să se lase, din nefericire, în voia
întâmplării.
Acţiunea organelor administrative a distrus sute de şcoale în locul cărora n'a putut pune nimic, asa că astăzi avem sute de sate în cari nu ~xistă nici un fel de scoală. În aceste locuri copiii cresc ca buruienile, neîngrijiţi de nimeni. Unele autorităti scalare confe- sionale (Sibiiu) au dispus ~a 'în aceste sate
prroţimea să instrueze tinerimea în cele re- ligioase, şi anume sau în localul vechei şcoale
sau în biserică.
122 LUCEAFĂRUL Nrul 6. 1912.
Motivele pentru cari autorităţile admini- strative au închis un mare număr de şcoale, au fost numai pretexte. Un deputat maghiar, Levay Mihăly, a spus cu ocazia discuţiei
budgetului cultelor, că cele mai triste stări
ale învăţământului primar se găsesc tocmai în acele părţi ale ţerii, cari sunt locuite de Unguri. Dacă ar fi fost dreaptă măsura cu care s'a măsurat, trebuiau închise mai întâiu acestea, - dacă peste tot se crede că e vreo ratiune în aceea ca să închizi o scoală, în
lo~ s'o ajuţi ca să se întărească s~u s'o laşi
să lucreze cum poate, până una-alta.
Înainte de 1907 existau în Ungaria întreagă peste 3000 de şcoale poporale confesionale
românesti.
La î~ceputul anului 1911 numărul lor a
scăzut la 2439. Dintre acestea se vor mai fi inchis în cursul anului un număr oarecare, pe care, din cauza unei statistici centrale, nu-l cunoastem. Viitorul celor mai multe dintre acest~a nu e asigurat. Majoritatea ab-
solută a lor dispun de local corăspunzător,
dar n'au mijloace pentru acoperirea sala- rului învătătoresc. Fondurile parohiei nu pot suporta cheltuieli aşa de mari, repartiţia se face cu greu si se încassează si mai greu,
"fondurile cult~rale" ale dieceze!dr sunt foarte mici - căci în afară! de slujbaşii bisericii nu contribuesc decât foarte puţini mireni, fruntasi, sau oameni de rând - iar statul
dă şi ~l cam anevoie. Unde inspectorii re-
gcşti suprapun intereselor bunei educaţii pe acelea ale politicei de maghiarizare, statul nu contribue cu nici o lăscaie. El nu con- tribuie nici chiar atunci când i s'arată reaua credinţă a unor organe de ale lui şi când, în plin parlament, i se documentează pur- tarea vitregă faţă de noi. Eterna poveste:
Macht geht vor Recht.
A treia parte din care au fost atacate şcoa
lele noastre prin legea lui Apponyi, este însuş învăţământul. Legea impune într'o şcoală cu
un singur învăţător 17 ore de limba ma- ghiară pe săptămână şi stabileşte ca elevii nemaghiari să-şi ştie exprima, după patru ani de şcoală, gândurile şi şimţămintele atât în graiu viu cât şi în scris, la înţeles în limba maghiară. Pretensiunea din urmă e atât
de exagerată încât insaş legea zice că, în privinţa ei, nu va cere socoteală decât după patru ani dela promulgare, adecă la 1911.
Pentru ajungerea scopunlor acestora s'a impus, intre altele, şi necesitatea unor noui planuri de invătământ. Statul a dat însus unul pentru şcoalel~ nemaghiare pe cari le' ajută
cu bani. Acest plan, care se restrânge la fixarea materiei din cinci obiecte de învătă
mânt, a produs o foarte păgubitoare c~n
fuziune printre învăţătorii ambelor confe- siuni, întrucât i-a făcut să creadă că cele cinci obiecte trebuesc propuse în limba ma- ghiară. Confesiunile si-au făcut si ele planuri
nouă (greco -catolicii Ia 1909, 'ortodoxii la 191 1), aşa că astăzi dispun toate de un plan anumit, in care au trebuit să facă loc si pre- tensiunilor statului. Luptă multă a trebuit să se dea însă, mai ales în 1911, în contra gre- şitei şi foarte păgubitoarei interpretări a legii cu privire Ia cele cinci obiecte. Toţi inspec- torii regeşti cereau propunerea exagerată a limbei maghiare la cinci obiecte, şi învăţă
torii nu ştiau ce au de făcut, căci abia în- tr'un târziu au primit îndrumările necesare.
Cei rnai mulţi orbecă însă şi azi, deşi chesti- unea s'a discutat pe larg şi în revistele şi ziarele noastre. Sunt si învătători cari si-au uitat că sunr Români. şi ed'ucatori ro~âni.
Aceştia dau o exagerată atenţie Iimbei ma- ghiare in care ajung rezultate, la aparentă,
"mulţumitoare", dar uită cu totul limba r~
mână şi celelalte materii cari privesc adevărata educaţie morală, intelectuală ŞI fizică. Mai ales învăţătorii cei slabi se fac luntre-punte pentru a putea câştiga graţia inspectorilor;
propun mai numai ungureşte în scop de a îndulci mânia acelora de cari le atârnă soarta,
şi în mod conştient calcă dispoziţiile legii, numai să se mai poată susţinea câtva timp.
Aşa departe s'a ajuns în urma greşitului sistem inaugurat de politicianism, că astăzi
"învăţător-patriot bun" înseamnă "pedagog şi om slab". Învăţătorii cari sunt pedagog1 buni sunt, prin Ynsaş această calitate a lor, si patrioti buni şi n'au nevoie de breveturi
~peciale 'de "buni patrioţi".
Mai ales în dieceza Gherlei şi Tn Bihor stă
rile şcolare sub acest raport sunt cu totul umilitoare şi ele ne dau o tristă icoană despre
Nml 6, 1912. LUCEAFlRUL 12:!
educaţia veacului al XX-lea în Ungaria. "Ră
tăcirile păgubitoare" nu se vor putea curma decât prin noi înşine; dela alţii nu putem
aştepta absolut nimic!
Aceasta e situaţia creată de legea lui Apponyi, şi acestea sunt durerile cele mai mari de cari a pătimit scoala si în anul 1911.
Împotriva acestor stă~i s'au Îuat şi oarecari
măsuri, sau, cel puţin s'a accentuat necesi- tatea unor măsuri de îndreptare. Asa, după
începutul făcut la Sibiiu în 1910, p;in insti- tuirea unui organ confesional special de in-
specţie a şcoalelor, consistorul din Arad a
hotărît crearea unui post de inspector şcolar
diecezan, pentru angajarea căruia a şi publicat concurs. După primul concurs nu s'a găsit
nimeni care să voiască a lua asupra sa greaua
sarcină de inspector, şi acum se publică a doua oară concurs - să sperăm că cu mai bune rezultate. Necesitatea inspectorilor s'a accentuat foarte puternic şi în dieceza Gherlei
şi a Blajului, ai căror învăţători cer necon- tenit un inspector sau revizor, care să le fie de ajutor în multele lor încurcături de ordin didactic şi educativ. Până acum nu s'au făcut alţi paşi. La Caransebeş, în lipsa unui in- spector special, şi-a luat asupra sa sarcina de a vizita scoalele cât se poate de temeinic însuş P. S.
S.
părintele episcop Miron Cristea, care în tinerete a fost însus câtăva vreme învătător. 1n timpul din urmă P. S. S. a vi-'
zitat câteva şcoale din eparhie, petrecând şi
câte trei ceasuri într'o şcoală şi dând îndru-
mări cât se poate de amănunţite învăţăto
rilor şi preoţilor cu privire la interpretarea legilor şcolare şi la gingaşele probleme de
educaţie. P. S. S. a alergat şi la conferinţele învăţătorilor, nu atât pentru a le da bine- cuvântarea şi a-i sfătui, în termini largi pă
rinteşti, să iubească şcoala, ci pentru a le da indigetări speciale cu privire la multe
amănunte pe cari le interpretau greşit învă
ţătorii.
La Sibiiu pe terenul inspecţiei şcoalelor nu s'a putut face cât ar fi trebuit. Organul spe- cial de inspectie al consistorului, "coreferentul şcolar", numlt fiind şi profesor la Seminar, n'a putut să satisfacă pe deplin îndatoririlor legate de postul său. În locul lui consistorul a exmis în cele mai ameninţate părţi ale arhidiecezei, câţiva comisari speciali, cari au
căutat să facă lumină mai multă şi să gă
sească mijloace de îmbunătăţire a stărilor
rele. De altfel sinodul arhidiecezan s'a ocupat serios de problema inspecţiei şcoalelor auto- rizând consistorul ca, pe lângă puterile actuale din resortul şcolar al lui, să mai angajeze altele nouă, conform trebuinţelor.
"Trebuinţele" sunt, în acest punct, foarte mari. Conferinţa inspectori lor regeşti de şcoale, ţinută în 1911, ne-a făcut să le înţelegem şi
mai bine.
Dr. Onisifor 6hibu.
Epigrame.
Unui ttJ.năr scriitor.
Fiindc'ai făcut un spirit trist Te crezi şi tu epigramist;
Şi cărăbuşul, bunăoară
Se crede pasere când sboară.
Unui scriitor.
Vezi pe-acel domn roşcat ce vine Cu ochii 'n geam cu nasu 'n cer?
E scriitor! - Îmi pare bine.
La care minister?
Cincinat Pavelescu.
124 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1912,
La Denii.
- Icoane dela ţară, -
De Luni seara, în marea săptămână a pa- timilor, săptămâna neagră de jelanie şi po-
căinţă, sună prelung clopotele celor trei bi- serici, Încep întâi cele din joseni, cari chiamă par'că 'n glasul lor gros "Basarab-Basarab"
amintirea religiosului domn Matei; urmează
apoi cele din mijloc, cu dangăt mai subţire,
vorbind de un "Mircea Vodă",
Copii sunt cei dintâi aci, se urcă pe în- trecute 'n clopotniţă şi se atârnă de funiile groase, cari îi ridică de patru palme în bă
lăngănitul alamei sfinte; se dau apoi jos şi
pornesc jocul printre cruci, pe după zidul gros cu sfinţi pe eL În curând se arată cân-
tăreţul, descuie uşa şi 'ncepe cetania, aprin- zând lumânările pe la icoane, Sosesc îndată şi preoţii; unul, cel de rând, se 'mbracă, să slujească, umblând de colo până colo prin altar şi prin biserică, zicând câte-o ectenie, vorbind des şi cu gură mare cătră copiii, cari văd de cădelniţă, ori cătră dascăl; cela- lalt s'a aşezat la o masă lângă uşa dela in- trare şi primeşte plata molitfelor de post, dela femeile, cari dau năvală, cu lumânări în mânL
"Pomeneşte Doamne", începe preotul, şi
ele înşiră numele, gândindu-se la fiecare:
Maria, Gheorghe, Ruxanda, Nicolae, un prunc nebotezat, încă o Marie,,,, repetate de sfin-
ţita faţă bisericească rar şi tare, s'auză şi
Dumnezeu.
Banii s'adună grămejoară tot mai mare pe
masă, pomelnicele curg, nu se mai sfârşesc.
O femeie bătrână, mărunţică, a uitat nu- mele scump al unui nepotei si se frâmântă
toată cu mâna la gură, se 'ntoa;ce cătră preot, care s'a pus să rostească alt pomelnic si spune răspicat să 'năbuse vorba celeilalte:'
"Pomeneşte pă;inte ş'o minune".
Preotul se uită lung, o noră a ei, mai de colo din mijlocul bisericii îi aduce aminte strigând, numele "Benone" şi omul lui D-zeu zice cu glasu-i apăsat, dând din cap şi zâm- bind în barbă: "Robul tău Beniamin".
femeile, care cum pleacă dela molitfă, pun
lumânările în sfeşnice, le aprind, bat mătănii, şoptind vorbe de rugă.
Rugăciunea e oricând şi oriunde binevenită
pentru pacea sufletului; sub bolta casei lui Dumnezeu, în cântece, miros de tămâie şi lumină m uită, ea capătă un înţeles mai mare;
puterea ei e însă peste fire de covârsitoare seara, în postul Pastelui, la denii. În , tăcerea satului, clopotele duc răsunetul lor până de- parte, răscolind în suflete fumul, spuza si cenuşa faptelor rele. În întunerecul alung~!
de făcliile de ceară îniăuntrul bisericii, dar care stăpâneşte înconjurul, pândind pe la ferestre, ţâşnind din clopotniţă pe uşa cu
scări sucite, omul e cuprins de teamă, se simte slab, are nevoe de 'ndurare, de milă şi de ajutor din partea cerului.
Lelea llinca Besnea se apropie de preot
şi-i spune ceva 'n taină. Femeia aceasta
groasă, puternică, plină de sănătate, a fost pe vremea ei o lele şi jumătate. S'a măritat
de mică după un netot, cum îi zicea ea, pe care l-a 'mbrobodit şi 1-a ţinut după uşe
tot timpul căsniciei lor, ea făcându-şi men- drele după plac. Acu şi-a trăit traiul şi şi-a
mâncat mălaiuL l-a iertat Dumnezeu trupul de fiorii plăcerilor şi bate calea bisericii, să
capete iertarea sufletului de muncile de veci.
Şi-a adus cu ea şi pe cele două fete, cari i-au rămas nemăritate, să se spovedească.
"Spovedania mai face pe oameni, să vie la calea dreaptă si pe fete, să se ferească
de apucături rele",' zicea lelea llinca pe drum,
cătră o surată. "De n'ar fi nici asta, n'ai mai vedea pe lume nici frică de Dumnezeu, nici
ruşine de oameni. S'ar fura şi s'ar omorî unu pe altu, şi fetele ar da pe vatră toate de ne- lepce!"
Preotul se apucă de spovedanie. Ceteşte
ceva crestinilor, asezati în genunchi, la pi- cioarele 'tui, cu epitr;hiliul în cap, îi lasă apoi să se ridice şi prinde a-i întrebă multe
şi mărunte.
Toate păcatele ies la iveală. Un moşneag
a mâncat dulce de nevoe ori din i:'reşală;
N rul 6, 1912. LUCEAFĂRUL 125
babele sunt mustrate de cuget şi se cred în
păcat mare numai c'au schimbat lingura de post, cu a vreunui copil, de dulce; femeile toate îşi simt. sufletele împovărate de vorbe rele, de drăcueli, de afurisenii; cele mai tâ- nere că n'au finut vreo sărbătoare, ori au
călcat greşit; fetele că n'au ascultat pe mame.
Vorbe, şoapte, cântece, par'c'ar fi un zum- zeit de albine.
Două surori, măritate de mult, orăşenite,
râd în glume uşoare c'un tânăr, care le umblă
mereu pe urme.
"Dumneavoastră nu vă spovediţi ?" le în-
trebă el.
"La ce folos?" răspunde, dând din umeri una din ele.
"Poate aveţi vreun păcat pe suflet!
-Ei, şi de-am avea, ce, o să-I spunem popii,
să-I stie si el?
- 'Păc~tul mărturisit e pe jumătate iertat, zice scriptura.
- Dar dacă nu-l mărturiseşti?
- E păcat mai mare atunci!" făcu tânărul
duhovnic.
"Crezi dumneata că ţăranii noştri, femeile
şi fetele mai ales, spun toate? Să duc de
formă, să împlinească un obiceiu, de ochii lumii, ori împinse de părinţi şi, odată sub patrafir, fac: "Nu ştiu, n'am văzut", vorba aceea: "Nici usturoiu n'am mâncat, nici gura nu-mi miroasă". Zice că e păcat s'asculţi la spovedanie, dar ia să te dai mai aproape,
să vezi ce dă din gura lor!"
Tn colţul din partea dreaptă a bisericii, la picioarele unui sfânt scofâlcit, cu barba lungă înfurculiţă, preotul tocmai sfârşiă de spovedit o fată:
"Dar pârleazu' l-ai sărit?" fu întrebarea din urmă a lui. Fata pironi ochii 'n jos şi
scoase un nu uşor din gură, apoi îndemnată
de râsul preotului, râse şi ea.
"Uite, o vezi, vorbi una din ele, cum râde cu popa?
- O fi 'ntrebând-o câte garduri a sărit!"
zise şi tânărul în glumă.
"Par'că ea e proastă să spuie!" Dar nu 'n-
ţeleg ce i-ar folosi lui să afle? ... Poate ca
să stie cu cine să 'nceapă, că popii d'astea sunt buni! lmi spunea cineva că o femeie
tânără, frumoasă, spovedindu-se la un popă,
la răspunsul ei, că n'ar fi călcat niciodată alături de drum, i-ar fi zis: Rău, tată, de ce nu? Mereu pe poteca bătută? Mai ia-o
şi rasna prin iarba cu flori, că-i mai plăcut!
Asta e via Domnului! Să te duc eu prin ea!"
Se 'ndeseşte lumea tot mai mult. E Vineri, Marea zi a Patimilor. "Cine nu vine în seara aceasta s'asculte prohodul, merge 'n fundul iadului".
Cântecele se 'naltă preamărind suferintele îndurate pentru pă'catele omenirii de mi~lul nevinovat.
Începe întâi preotul de rând, ieşind din altar cu lumânarea pâlpâind, din care aprind
toţi, zic apoi cântăreţii dela o strană, cu ce- lalalt preot şi cu copiii dela şcoală, apoi dela a doua strană tineretul învăţat al satului,
băeţi şi fete. Mai puternic decât toate pun
stăpânire pe golul larg al bisericii şi al ini- milor pocăite, două glasuri, unul gros, sgu- duitor, altul subţire şi dulce. Amândouă plu- tesc laolaltă, se isbesc de tâmpla luminată,
se ridică sus spre bolta rotundă, se 'nalţă
spre locaşurile nevăzute ale dumnezeirii. Prin
strănile din cele două laturi ale bisericii, in
formă de corabie, - semnul ce duce ome- nirea la portul dorit,- o ceată de al
fi
tineriascultă cu plăcere, cu ciudă, ori cu răutate.
Chipul atrăgător al glasului subţire fierbe de mult pe toţi; unuia singur însă i-a fost dat
să s'apropie de el, prin măestria cântecului care vrăjeşte minţile şi moaie coarda ini- milor.
Sărbătoarea mare a răstignirei Mântuito- rului aminteste omului nevrednicia sa; în faţa pildei m'ari de jertfă pe care n'o 'nţe
lege şi n'o poate deci urmă, se vede mie, neputincios, şi uimirea îl copleşeşte. Sufletul, în care clocotesc dorinţi deşarte, se ruşinează,
se tărăste la picioarele aceluia, care a suferit de bunâvoe pentru iubire şi scăparea lumii de pieire, se roagă, cere iertare şi 'ntărire.
Corpurile se pleacă, genunchii lovesc piatra în mătănii multe, se mişcă des şi tremură
buzele. Bărbatii clatină din cap, fac cruci apăsate, se lo'vesc cu putere în umeri şi 'n frunte, să deştepte carnea din amorţirea ei
lumească. Femeile încrucişează des mânile
z•
LUCEAFĂRUL Nrul 6, l!l12.
===========~-=
pe piept, plâng cu hohot, bodogărind din
gură:
"Nelegiuiţii! Cum au răstignit pe Mântui- torul lumii, pe mieluşelul nevinovat!"
Unul dintre tinerii, cari umblă la şcoli în- nalte, în dorul de-a se ridica 'n ochii celor-
lalţi, ai mulţimei şi 'ndeosebi ai celor lu- citori şi pătimaşi, a ieşit intre icoane şi vor-
beşte:
"Aşa a fost întotdeauna: Mulţimea, veşnic
doritoare de mai bine, îl nesocoteşte şi-1 pironeşte, când îi vine 'n cale; şi, numai după
ce a suferit botezul nedreptăţii se preţuie
dreptatea şi adevărul!
"Ceeace a făcut odinioară poporul Iudeu, faci astăzi tu creştine! Cufundat în întune-
recul superstiţiilor şi obiceiurilor zadarnice,
orbăcăind după câte-o rază apropiată, înşe
lătoare de minţi, nu eşti pe picior, in toată
clipa, să strigi moarte celor ce-ţi doresc mântuirea ?"
Apoi: "Crucea era pe acea vreme mijlocul cel mai ruşinos de pedeapsă şi se da numai streinilor. De când s'a răstignit pe ea lumina
vieţii, a devenit semnul cel mai cinstit şi
mai preţuit din lume! Azi însă, cu ea şi 'n numele ei noi răstignim tot ce e mai sfânt pe lume, dreptatea si adevărul"!
Bărbaţii clatină ~ai tare din cap, femeile
oftează tot mai adânc, semn că tânărul a vorbit bine. Ce? Cum? Au uitat de atunci!
Poporului nu-i trebuie vorbe multe, ci lu- cruri pipăite, fapte, pilde văzute de urmările credinţei şi necredinţei, de se poate minuni!
O, dar timpul minunilor a trecut, şi, de-i aş
tepta mereu a doua venire a lui, cine ştie
pe ce căi te-i trezi? ...
Au luat-o acum spre case. Clopotele por- nesc din nou, întâi cele dela biserica din jos ca o cântare plângătoare, înnăbuşind glasul vesel al celorlalte două.
Merg grămadă copii, fete, cucoane, tineri, neveste.
"Mie mi-a plăcut mult predica", spune una din cele două.
"Calcă a sfânt!" vorbi cealaltă.
"Mai ştii? S'o face popă!" glumi cea din- tâiu.
- Ar fi un popă drăguţ!" îndrăzni mai mult cea de-a doua, ridicând capul c'o strâmbă-
==~=====
tură uşoară a gâtului, surizând din gura ro-
tundă, cu buze subţiri, roşii, şi din ochii-i negri, rotunzi şi umezi.
"Ba, după mine nu calcă deloc a popă"!
zise unul din bogătaşi. "Prea vorbeşte de sus.
Pe om trebuie să-I iei mai altfel, cu mâna pe după ceafă, cu câte un ciocan de rachiu, cu câte o glumă, să zici şi să faci chiar ca el! Asa stim noi! Asa s'au purtat popii ăi
bătrâ~i, ~ari ne-au păstrat credinţa. Rumâ- nului nostru nu-i trebuie popi fuduli. Lui îi place să bea 'mpreună, să meargă la el la
păs cu pieptul şi cu sufletul deschis, să-I
scoale 'n miezul nopţii pentru spovedanie ori împărtăşanie, să cetească hainelor celor ce vor să se ia, să treacă peste bolnavi la sfin- tele daruri, lucruri pe cari tinerii le privesc ca superstiţii şi obiceiuri zadarnice!"
Venindu-i la îndemână să spuie ce-l rodea pe inimă, intră 'n vorbă şi tânărul care-şi
vedea fugind de sub p1cioare puntea pe care credea că merge sigur spre ţărmul dragostei închegate.
"A ametit capul bietilor oameni cu vorbe late de bi~e şi dreptat~! Crezi că vor ajunge
sătenii să priceapă vreodată rostul adânc al ideilor ăstora? Vor face pomeni cu nemiluita,
îşi vor sparge capetele pentru drepturi, binele
şi dreptatea desăvârşită vor rămânea tot în guri şi 'n aer numai, spune ici-colo de câte unul ca tine!
- Să mă iertaţi, relua celalalt, că sunt ne- voit să urmez predica, care nu-şi are rostul aci; voiu fi însă mai priceput, că vorbim între noi.
"Oare care e râvna cea din urmă a ome- nirei, scopul pentru care am fost creaţi şi trăim, mângăierea care ne atrage şi ne ţine vieaţa? Fericirea, nu? Dar fericirea adevărată
nu se poate ajunge decât prin desăvârşirea
fiintei noastre. Calea ce duce într'acolo e lu- mi~a mintii si a sufletului. Adevărul, drep-
' '
tatea, binele sunt: hrana, toiagul şi călăuza.
Când adevărul se nesocoteşte, dreptatea e ca un cerşitor alungat şi lovit de toţi, iar binele, floarea soarelui, ţintuită pe lemn, pradă
ciorilor lacome, lumina vezi bine, se stinge
şi calea fericirei se închide. De aceea crezul nostru de toate zilele trebuie să fie dreptatea, binele, adevărul, nădăjduind în ajungerea şi
Nrul 6, 1912. LUCEA.F lROL 127
respectarea lor, purtând dragoste pentru ele ori când şi unde s'ar arăta. Numai cu chipul acesta căpătăm putere şi îmbold spre o vieaţă liniştită şi plină de înţeles. Acesta e sâm- burele creştinismului, religia sfântă pecet-
luită cu sângele întemeietorului ei"!
Tac o clipă toţi.
Vorbele calde, sunetul prelung al clopo- telor, întunerecul nopţii, mulţimea lumână
rilor aprinse ce poartă fiecare 'n mâni, pornesc
să nască simţiri noui, puternice, în multe inimi, slabe, şovăelnice. Mihail Lungianu.
Cântec.
Paltini desbrăcaţi de frunze Din brădetul ruginiu, Am visat la umbra voastră
Visul însă nu-l mai ştiu,
Doar abia-mi aduc aminte De doi ochi şi de-un suris N'a 'ncăput în astă lume Fericirea celui vis,
Ori că mi-a fost prea săracă Şi pustie inima,
De nu 1-a ştiut cuprinde
Şi nu l-a ştiut visă
Paltini ce-mi cântaţi a jale Cu a viscolului glas,
Număr cuiburile goale Ce prin ramuri v'a rămas ...
De să cobora la mine Din visu 'n care-I văzui N'aş mai fi avut putere
Să mă las de vraja lui, Ori că mă 'mbătam de farmec, Paltinilor poleiţi,
Si vă povesteam iubirea Oamenilor fericiţi.
Maria Cunţan.
Rugăciune.
Înseninând a gândului meu noapte In pragul minţii blândă te arată, Şi mă mângâie 'ncet c'o şoaptă caldă
Minunea mea de-apururi adorată.
De tremurarea genelor sfioase
Să-mi prind nădejdea mea izbăvitoare Şi biruit, în visul meu de-o clipă,
Iubirea ta s'o am ocrotitoare.
imbujorat norocul să-mi zâmbească
Trezind in mine mugurul credinţei,
Si din adâncuri tainic închegată
S'aud cântarea sfântă-a biruinţei;
Să mă primeşti în lumea ta curată Tovarăş credincios de zile bune,
Şi 'n drumul nostru grabnic spre lumină
Avântul altei vieţi să ne 'ncunune.
1. N. Pârvulescu.
128 LUCEAFĂRID, Nrul 6, 1912.
Grupări
literare
şiidei politice
de Sextil Puşcariu. (Sfărşit.)
IV.
Un om e pregătit pentru lupta vieţii când
cunoaşte vieaţa din jurul său şi când se cu-
noaşte pe sine. Deoarece însă vieaţa ascunde în sine taine nestrăbătute şi surprinderi ne-
prevăzute, deoarece adesea vedem că impo- sibilul de ieri devine astăzi posibil şi, in- vers, nădejdiile noastre cele mai temeinice se spulberă în faţa unui accident neprevăzut, cunoaşterea vieţii se va restrânge în limitele unor experiente adunate cu intelepciune si în trezie neîn~etată de a putea ~pucă prilej~!
binevenit. Deaceea condiţia a doua devine cu atât mai însemnată: cunoaşterea de sine.
A calităţilor şi a lipsurilor, a forţelor şi a
slăbiciunilor proprii. Cunoaşterea părţii mele slabe mă va face de a mă resemna în parte în aspiraţiile mele, de a potoll râvna înnăs
cută în fiecare om de-a atinge înăltimi mai presus de firea mea, dar în acelas 'timp mă va face să caut să mă întăresc din partea unde ştiu că sunt vulnerabil, să muncesc spre a acoperi lipsurile cu care m'am născut.
Conştiinţa forţelor şi a calităţilor mele îmi va da dimpotrivă puterea să intru în luptă,
să cuceresc, să-mi formez un ideal care chiar
dacă întrece puterile mele momentane, fiindcă
vreau cu tot dinadinsul a-1 ajunge, simt că mă pot apropia de el.
Acelaş lucru se poate spune şi despre un popor şi mai ales despre poporul nostru ro- mânesc.
Vieaţa noastră va fi aşa cum o vor alcă
tui-o împrejurările externe şi aşa cum ne-o vom plăzmui noi înşin~. Spre a fi pregătiţi
pentru viitor, trebuie să urmăm, povăţuiţi de
experienţa ce ne-o dă istoria şi veşnici trezi la surprinderile ce le pot aduce ziua de mâne, politica noastră aşa zisă externă. Să men-
ţinem legăturile şi prieteniile pe care le so- cotim favorabile şi resemnându-ne de-a vrea cu tot preţul "mai binele" să căutăm să pre-
gătim "binele" pentru care în fiecare moment poate sosi, pe neaşteptate, momentul oportun.
ln acelaş timp însă să ne pregătim pentru
vieaţa noastră internă, să întrebuinfăm forţele
şi aptitudinile noastre pentru o întărire ne-
contenită, să ne cunoaştem slăbiciunile, spre a le putea îndreptă. Căci nu e voie să uităm
un lucru: alianţele şi prieteniile pe cari le
căutăm înafară, le vom află cu atât mai uşor,
cu cât ca aliaţi reprezentăm o forţă care la un moment dat poate să şi ofere, nu numai
să ceară.
Aproape jumătate din toţi Românii locuesc
înafară de Regat, în ţerile învecinate, des-
părţiţi politiceşte de România, dar formând un brâu puternic care o încinge de toate părţile.
Aceasta e un fapt istoric, pe care nu noi îl vom putea schimbă în împrejurările actuale.
Cei mai mulţi Români consideră aceasta ca marea nedreptate a sorţii, - foarte puţini îşi dau seamă că această slăbiciune poate deveni sub împrejurări şi este chiar şi astăzi
o forţă a noastră. Răspândiţi în atâtea părţi,
dintre care fiecare a avut o altă soartă, noi am putut pe alocuri să desvoltăm virtuţi
etnice speciale cari pot servi de model ce- lorlalte fragmente de Români, suferinţele se- culare, diferite în diferite regiuni, ne-au dat puteri de resistenţă mai mari. Iar pentru cazul
că un răsboiu mare, prevestit de ani de zile
şi socotit de inevitabil, va aveă să aducă schimbări în regiunile Dunării, Regatul ro- mânesc este considerat de o putere decizivă,
în mare parte tocmai pentru faptul că e în- cunjurat de massele compacte de fraţi de
acelaş sânge, cari nu pot fi nesocotite în orice combinaţii viitoare. Iar dacă visul unor cercuri din Viena de a atrage Serbia la marea monarhie Dunăreană, o ţintă urmărită cu
multă perseveranţă, se va realiza, cele trei sute de mii de Români dela Belgrad până
la Niş, al căror glas nu se aude astăzi, vor
glăsui puternic a tun cea ...
Pentruca acele masse compacte cari încing Regatul României cu un brâu puternic să poată însă trage în cumpăna viitorului, e necesar ca ele să nu fie legate între olaltă
numai prin limbă, ci şi prin toate acele mii de legături cari se cuprind în lozinca uni- t a t e a n o s t r ă c u 1 t u r a 1 ă.
Nrol 6, 1912. LUCEAFĂRUL 129
Lozinca aceasta a "Daciei literare" a pornit, precum am văzut, din cercul grupării şi a fost din nou propovăduită, cu mai multă pu- tere, de gruparea "Sămănătorului" şi de sora ei din Ardeal.
Roadele binefăcătoare ale acelei mişcări,
cari nu datează în noul ei ipostaz nici de un deceniu, se văd. Revistele şi gazetele noastre trec graniţele în număr mare, ele nu sunt numai abonate, ci şi cetite, iar foile din Regat au in permanenţă rubrici informative asupra vieţii de peste hotare. Astfel am ajuns
să ne cunoastem, să ne bată inima de bucurie când primim veşti bune, să ne doară până
în fundul sufletului când cetim despre slă
bic-iunile fraţilor noştri. Ceice înainte cu zece ani au fost ca mine studenti, îşi aduc aminte
că contactul intre Românii despărţiţi de munţi
se reducea la câte un congres studenţesc
care se termină cu păruieli, că antagonismul dintre • Transilvăneni" şi .Bucovineni" strică
armonia la ., România jună", că cei din Austro- Ungaria şi cei din Ţară nu puteau înjgheba, din cauza unei desăvârşite înstrăinări sufle-
teşti, societăţi studenţesti în diferitele oraşe
mari din străinătate. Ce ştiam noi atuncea de stările interne ale celorlalte regiuni lo- cuite de Români, de problemele cari îi preo-
cupă pe frati, câţi eram in curent cu litera- tura ce se făcea dincolo de hotare?
Astăzi ştim, în Ardeal, cari sunt proble- mele ce preocupă spiritul public în România, cari sunt luptele interne în Bucovina, în Ro- mânia se discută chestiunile dela noi, în Bu- covina raporturile culturale cu România sunt deosebit de vii şi ar fi de dorit ca să înce- teze şi neexplicabila rezervă faţă de Ardeleni, literatura românească este una pretutindeni, iar limba scriitorilor de dincolo şi dincoace de munţi aproape aceeaş.
Şi fiindcă a venit vorba de limbă, trebuie
să protestez energic împotriva celor ce cred
că au dreptul de a-şi bate joc de tendinţele grupării tinere din Ardeal, de a ne desbrăca
de .,ardelenismele" greoaie spre a le înlocui cu expresiile elegante şi proprii, întrebuinţate
în Regat. N'o fac ca filolog, ci ca unul care
cunoaşte evoluţia culturii noastre şi ştie că
de câteori s'a ivit in cursul ei o mişcare importantă, totdeauna chestiunea limbii a
fost pusă pe planul dintâi. Petru Maior, 1.
Maiorescu, Eliade Rădulescu, Kogălniceanu,
Negruzzi, Alecsandri, Russo, Bariţiu, Cipariu, Pumnul, Odobescu, Haşdeu, T. Maiorescu, ş. a.
toţi au fost preocupaţi de chestiunea limbii noastre literare, pe toţi i-a neliniştit problema ei şi nici unul dintre ei n'a pregetat să o considere ca una dintre chestiunile cele mai însemnate. Şi este un merit dintre cele mai mari al "Luceafărului" şi al "Tribunei" că
au avut tăria de a jertfi falsul patriotism local, că au rupt îndărătnicia noastră şi au primit să se îndrepteze după singura limbă îndreptăţită de a servl ca normă pentru o
limbă literară, cea întrebuinţată de scriitorii
noştri mari, din Regat. Fără această schim- bare orice apropiere sufletească intre noi şi
România eră imposibilă, căci revista şi gazeta
noastră în ceşti zece ani din urmă nu ar fi putut străbate peste hotare. O parte din noi nu pot înţelege încă nici azi, că "latinismele" şi
.,ardelenismele" întrebuinţate de "inteligenţa"
din cutare orăşel din Sătmar, schimosesc limba
noastră strămoşască astfel că nu poate fi în-
ţeleasă nici de cel mai indulgent cetitor din
ţară, ea nu poate fi gustată, ea îl respinge chiar dela început, il face să nu poată vedea cuprinsul, ideea, din cauza formei streine.
Ca un exemplu clasic în această privinţă pot servi cuvintele cu cari Al. Russo descria
odinioară impresia ce i-a făcut-o înălţătoarea
adunare de pe .,Câmpul libertăţii".
"Multă mirare insuflă pribegilor spectacolul
frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie
nu numai de sânge, dar frătie în traiu şi în obiceiuri şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este în-
temeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se pri- gonesc, şi pe ierarhii; Ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-l ocupau până Ia 1848, şi pri- vind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adecă
la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o familie, şi o familie patriarhală... Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, a ega-
lităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, ur-
mară cu ochii plini de mirare uimitoare
frăţia aceasta şi mai că, intr'un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut fe- ciori de boieri. Tn ziua aceea frumoasă, un lucru lipsea însă pe câmpul Blajului... limba!. .•