• Nu S-Au Găsit Rezultate

IMPERIU ȘI SACERDOȚIU

N/A
N/A
Protected

Academic year: 2022

Share "IMPERIU ȘI SACERDOȚIU"

Copied!
35
0
0

Text complet

(1)

Pr. Nicolae Chifăr Dragoş Boicu (editori)

IMPERIU ȘI SACERDOȚIU

Dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (306-867)

(2)

HISTORIA CHRISTIANA

Colecția Historia Christiana își propune să prezinte pagini din istoria urmării lui Hristos și a misiunii creștine de-a lungul secolelor, explorând fapte (istorie factuală), idei (istorie intelectuală) și texte (traduceri de izvoare).

Colecția se adresează atât specialiștilor, cât și studenților și cititorilor instruiți, oferind volume care beneficiază de îngrijire științifică.

Editori fondatori:

Dragoș Mîrșanu (editor general) Pr. Andrew Louth (editor consultant)

Consiliul științific:

Florin Crîșmăreanu (Universitatea Al. I. Cuza, Iași) Dorin Garofeanu (Brock University)

Iuliana Gavril (Norwich University of the Arts)

Petre Guran (Institutul de studii sud-est europene, București) Bogdan-Petru Maleon (Universitatea Al. I. Cuza, Iași) Dan Ioan Mureșan (Université Rouen Normandie) Ovidiu Sferlea (Universitatea Oradea)

Alin Suciu (Akademie der Wissenschaften zu Göttingen) Ionuț Alexandru Tudorie (Universitatea București) Nelu Zugravu (Universitatea Al. I. Cuza, Iași)

© Editura DOXOLOGIA, 2017 ISBN: 978-606-666-639-8

(3)

Pr. Nicolae Chifăr Dragoş Boicu (editori)

IMPERIU ȘI SACERDOȚIU

Dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (306-867)

Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului

TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Editura DOXOLOGIA 2017

(4)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Imperiu şi sacerdoţiu: dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (306-867) / coord.: pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, dr.

Dragoş Boicu; carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. - Ed. a 2-a. - Iaşi: Doxologia, 2017 Conţine bibliografie. - Index

ISBN 978-606-666-639-8 I. Chifăr, Nicolae (coord.) II. Boicu, Dragoş (coord.) 94

Ediția a II-a revizuită

Foto coperta I: Carole Raddato (The mosaic of Emperor Justinian and his retinue, Basilica of San Vitale, Ravenna, Italy),

Sursa - https://www.flickr.com/photos/carolemage/24076831650 Coperta IV: Nov. VI, Praefatio, în Corpus iuris civilis, vol.3: Novellae (ed. R. Schoell, G. Kroll)

http://droitromain.upmf-grenob le.fr/Corpus/Nov06.htm Traducere de Dragoș Mîrșanu

(5)

CUPRINS

Lista abrevierilor...7 Cuvânt înainte ...9 Ovidiu Panaite

Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)...13 Dragoş Boicu

Valentinienii: între dezinteres, moderaţie şi nevoia de consens (364-392)... 91 Dragoş Boicu

Împăratul teodosian – patron al ecumenicităţii Bisericii

(379-457)...148 Alin Mihai Boboc

Autocraţia împăraţilor bizantini din a doua jumătate

a secolului al V-lea (458-518)...264 Ciprian Catană

Biserica și statul bizantin în epoca iustiniană (518-565)...303 Alexandru Ioan Dăian

Relaţiile externe ale Imperiului Roman cu Imperiul Persan după Iustinian (565-610)...340 Remus Feraru

Biserică și stat în secolul al VII-lea: de la Heraclie

până la Constantin al IV-lea (610-685)...377

(6)

Remus Feraru

Biserică și stat în Bizanț în perioada anarhiei politice:

de la Iustinian al II-lea până la Anastasie al II-lea

(685-715)...453

Nicolae Chifăr Biserică și stat în contextul crizei iconoclaste sub împăratul Leon al III-lea (717-741)...490

Aniela Siladi Ortodoxia lui Artabasdos: un calcul politic? (727-743)...528

Nicolae Chifăr Sacerdotium et Imperium de la Hieria la Niceea (741-802)...544

Ioan-Vasile Leb & Mircea Bidian Relaţia Biserică-Stat în Imperiul Bizantin de la înlăturarea Irinei până la domnia lui Mihail al III-lea (802-842)...592

Ciprian Zaharia Brat Sfârșitul iconoclasmului și premisele unei noi ere (842-867)...633

În loc de concluzii ...673

Bibliografie ...684

Index nominum ...740

Index locorum...762

Liste de episcopi, patriarhi şi împăraţi (306-867)...770

Lista autorilor...783

(7)

LISTA ABREVIERILOR

AB = Altarul Banatului

ACO = Acta Conciliorum Oecumenicorum AR = Altarul Reîntregirii

BOR = Biserica Ortodoxă Română Byz = Byzantion

BZ = Byzantinische Zeitschrift

CSEL = Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum CSHB = Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae CTh = Codex Theodosianus

DMP = De mortibus persecutorum DOP = Dumbarton Oaks Papers

DThC = Dictionnaire de Théologie Catholique, Paris, 1928 EO = Échos d’Orient

GB = Glasul Bisericii

HE = Historia Ecclesiastica (Eusebiu de Cezareea, Socrates, Sozomen, Teodoret de Cyr)

HN = Historia Nova (Zosima)

HSCPh = Harvard Studies in Classical Philology

(8)

JECS = Journal of Early Christian Studies JRS = The Journal of Roman Studies JTS = Journal of Theological Studies

LThK = Lexikon für Theologie und Kirche, Freiburg im Breisgau 1930-1938, 1957-1968, 1993-2001

Mansi = Sacrorum conciliorum nova et amplissima collection, edit. Joannes Dominicus Mansi, Florenţa, 1756-1798, reed. Aka- demische Druck – U.Verlagsanstat, Gratz, 1960

MA = Mitropolia Ardealului MB = Mitropolia Banatului

MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei MO = Mitropolia Olteniei

O = Ortodoxia

PG = Patrologiae Cursus Completus, series Graeca, ed. J.P. Migne et al. 162 vol. (Paris 1857-1866)

PL = Patrologiae Cursus Completus, series Latina, ed. J.P. Migne et al. 221 vol. (Paris 1844-1864)

PLRE = The Prosopography of the Later Roman Empire, Vol. 1 (A.D. 260-395), Cambridge University Press, Cambridge, 1971 PO = Patrologia Orientalis, ed. René Graffin et al., 49 vol. (Paris 1904) PSB = Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

RG = Ammianus Marcellinus, Res Gestae RT = Revista Teologică

SCh = Sources Chrétiennes ST = Studii Teologice TV = Teologie şi Viaţă VG = Vigiliae Christianae

(9)

9 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

Prefață

Mântuitorul Iisus Hristos, Răscumpărătorul neamului omenesc, a întemeiat Biserica Sa nu ca o instituţie divino-umană separată de realităţile lumii în care ea urma să-şi împlinească misiunea sfinţi- toare şi călăuzitoare pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci ca o instituţie care să se implice efectiv în viaţa socială, culturală, spiritual-morală şi chiar politică a societăţii umane în decursul secolelor până astăzi.

El a postulat dreptul de conducere al suveranului şi obligativitatea supunerii faţă de stat, instituţia pe care el o reprezenta („Daţi ceza- rului cele ce sunt ale cezarului…” – Mt. 22, 21), principiu pe care îl susţine argumentat apoi Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dum- nezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dum- nezeu” (Rm. 13, 1-2). Deşi creştinii au respectat dintotdeauna acest principiu evanghelic, împăraţii romani persecutori din primele trei secole n-au recunoscut dreptul la existenţă al Bisericii. Mulţimea mar- tirilor creştini nu a trecut prin moarte pentru că n-a respectat legea şi nu s-a supus stăpânirii statului, ci pentru simplul motiv că promova credinţa în Hristos împotriva idolatriei şi cultelor păgâne. Deci ar- monia dintre Biserică şi stat pe care o postula creştinismul nu a putut fi statornicită în această perioadă. Odată cu urcarea pe tron a împă- ratului Constantin cel Mare şi adeziunea lui la creştinism, între Bise- rică şi stat s-a statornicit o legătură, o relaţie de împreună-lucrare în slujirea lui Dumnezeu, care a constituit un model pentru toate mo- narhiile şi statele moderne, secole de-a rândul până astăzi. „Episcop pentru treburile din afară ale Bisericii” însemna pentru Constantin cel Mare că suveranul nu se amestecă în problemele doctrinare şi

(10)

10 Ovidiu Panaite

canonice ale Bisericii, însă grija lui trebuie să privească bunul mers al Bisericii ca instituţie divino-umană în interiorul statului. Consider că astăzi este deosebit de important, atât din perspectivă bisericească, cât şi din perspectivă politică să se studieze şi analizeze dezvoltarea legăturilor Biserică-stat şi să fie evidenţiate aspectele pozitive şi ne- gative care au însoţit această relaţie în decursul timpului.

Prezenta lucrare ce cuprinde contribuţia mai multor autori se circumscrie unui proiect demarat la începutul activităţii mele ca îndrumător de doctorat, proiect care a urmărit prezentarea sub forma unor teze de doctorat a cercetării şi analizării coordonatelor relaţiei Biserică-stat în timpul unui împărat sau al întregii dinastii întemeiate de el. Astfel, Părintele lector univ. dr. Ovidiu Panaite s-a ocupat de epoca constantiniană, contribuţia sa la realizarea acestui volum purtând titlul: „Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)”. Asupra epocii valentinienilor face referire domnul asistent dr. Dragoş Boicu, autorul celui de-al doilea capitol, intitulat „Valentinienii: între dezinteres, moderaţie şi nevoia de consens (364-392)”, urmând ca tot el să facă trecerea la epoca teodosiană cu un capitol intitulat: „Împăratul Teodosian – patron al ecumenicităţii Bisericii (379-457)”. Perioada dintre sfârşitul domniei ultimului teodosian şi începutul domniei împăratului Iustin I a fost abordată de domnul dr. Alin Mihai Boboc în următorul capitol, intitulat: „Autocraţia împăraţilor bizantini din a doua jumătate a seco- lului al V-lea (458-518)”; Părintele dr. Ciprian Catană face referire la epoca iustiniană, fiind autorul capitolului cu titlul: „Biserica şi statul bizantin în epoca iustiniană (518-565)”, iar domnul dr. Alex- andru Ioan Dăian tratează o problemă de politică externă a statului bizantin („Relaţiile externe ale Imperiului Roman cu Imperiul Persan după Iustinian [565-610]”) ce a marcat începutul dinastiei heracli- zilor. Domnul conferențiar univ. dr. Remus Feraru, făcând referire la relaţia Biserică-stat pe parcursul secolului al VII-lea şi primul deceniu al secolului al VIII-lea, a contribuit la realizarea acestui volum cu două capitole, intitulate: „Biserică şi stat în secolul al VII-lea: de la Heraclie până la Constantin al IV-lea (610-685)” şi „Biserică şi stat la Bizanţ în perioada anarhiei politice: de la Iustinian al II-lea până la Anastasie al II-lea (685-715)”. Asupra relaţiei dintre Biserică şi statul bizantin,

Imperiu și sacerdoțiu

(11)

11 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

care a cunoscut o evoluţie aparte în perioada primei faze a crizei iconoclaste, face referire Părintele profesor univ. dr. Nicolae Chifăr în două capitole cuprinzând întreaga epocă a isaurienilor în care s-a şi condamnat oficial iconoclasmul prin grija ultimului suveran al acestei dinastii, împărăteasa Irina. Astfel, cele două capitole sunt intitulate: „Biserică şi stat în contextul crizei iconoclaste sub împă- ratul Leon al III-lea (717-741)” şi „Sacerdotium et Imperium de la Hieria la Niceea (741-802)”. Uzurparea tronului bizantin şi restabi- lirea pentru scurt timp a Ortodoxiei icoanelor de către Artabasdos constituie conţinutul unui capitol elaborat de doamna drd. Aniela Siladi, cu titlul: „Ortodoxia lui Artabasdos: un calcul politic? (727-743)”.

Părintele profesor univ. dr. Ioan-Vasile Leb, împreună cu discipolul său, părintele dr. Mircea Bidian, face referire la relaţia Biserică-stat în a doua fază a iconoclasmului în capitolul intitulat „Relaţia Biserică- Stat în Imperiul Bizantin de la înlăturarea Irinei până la domnia lui Mihail al III-lea (802-842)”. Volumul se încheie cu un capitol ela- borat de domnul drd. Ciprian Zaharia Brat, intitulat: „Sfârşitul ico- noclasmului şi premisele unei noi ere (842-867)” şi lansează astfel invitaţia la continuarea acestui proiect privind raportul Biserică-stat în timpul dinastiilor macedonenilor, comnenilor şi paleologilor, care au înscris pagini remarcabile în viaţa bisericească şi politică a Impe- riului Bizantin.

Realizarea acestei lucrări a stat sub motto-ul „unitate în diversitate”.

Toţi autorii au trebuit să ţină seama la elaborarea contribuţiei lor de cerinţele temei generale privind relaţia Biserică-stat, însă modul cum s-a raportat fiecare la această temă şi ce a considerat că este semnifi- cativ pentru înţelegerea ei constituie specificul fiecăruia. De asemenea, editorii au impus ca modul de citare să fie acelaşi, conform normelor academice, însă sursele pe care le-a folosit fiecare autor au putut diferi de la o ediţie la alta sau s-a recurs numai la traduceri ale acelor documente. Bibliografia folosită este impresionantă şi, de aceea, edi- torii au socotit că este absolut necesar ca la sfârşitul lucrării să ofere cititorului, pentru o mai uşoară informare, o listă bibliografică generală.

De asemenea, s-a întocmit o listă a abrevierilor, pentru că multitu- dinea publicaţiilor la care fac referire autorii l-ar pune în mare dificul- tate pe cititor în privinţa identificării lor. Tot în sarcina editorilor a

Prefață

(12)

12 Ovidiu Panaite

revenit şi întocmirea indicelui de nume şi localităţi, ce se impune în oricare lucrare ştiinţifică.

Aş dori să aduc mulţumirile mele sincere tuturor autorilor care au contribuit la realizarea acestui volum şi să-i asigur de toată preţuirea.

Mulțumim respectuos Înaltpreasfinției Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, pentru arhiereasca binecuvântare acordată în vederea publicării acestei lucrări la Editura Doxologia. De asemenea, mulțumim tuturor celor care au contribuit la tehnoredactarea și pregătirea pentru publicare a acestui volum.

Sper că eforturile noastre au meritat şi că cititorii acestui volum vor descoperi noi valenţe a ceea ce a însemnat relaţia dintre Biserică şi Imperiul romano-bizantin într-o epocă de mari frământări religi- oase, când s-a fixat în mărturisiri de credinţă elaborate şi aprobate de cele şapte Sinoade Ecumenice, esenţa credinţei noastre orto- doxe şi mântuitoare.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr

Imperiu și sacerdoțiu

(13)

13 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene

(306-363)

Ovidiu Panaite

On dirait que cette tête colossale de Constantin qui surgit si inquiétantes dans la cour du Palais des Conservateurs a’ Rome demeurera pour longtemps le sphinx de la science historique.

J. Vogt

Argument: obligativitatea principiului conaturalităţii

Analiza evenimentelor, a persoanelor şi a faptelor care constru- iesc istoria se face atât din perspectiva truismelor sau valorii axio- matice pe care o imprimă haghiografia, cât şi din perspectiva ramu- rilor antropologiei: culturală, socială, lingvistică şi arheologică. Din perspectiva analizei antropologice intrăm în capacitatea universală a umanităţii de a concepe lumea în chip simbolic, de a preda şi în- văţa astfel de simboluri în mod social, de a transforma lumea pe baza lor. În acelaşi timp propune abordarea critică a unui model politic având în vedere că fiecare naţiune are o atitudine adaptativă din care derivă o strategie adaptativă definită de ethosul naţiunii. Din acest punct de vedere suntem într-un subdomeniu al antropologiei care creditează puterea de reprezentativitate, aproape unilaterală, a culturii pentru întreaga umanitate. Suntem de fapt în spectrul repre- zentării simbolice a divinităţii sau persoanelor raportate la această

(14)

14 Ovidiu Panaite

tipologie sacral-simbolică. A construi un discurs ultraspiritualizat asupra realităţilor, fie ele şi istorice, prin periferizarea analizei func- ţiei culturale a tipologiei sacral-simbolice, este echivalentul sau ree- ditarea unui tip de monofizism metodologic. Consider că o astfel de analiză ar fi benefică, aducând un plus de cunoaştere sau plusva- loare cercetărilor provenite de facto din spaţiul teologiei.

Personaj controversat, calificat de unele direcţii de cercetare ca posedând un simţ istoric aparte în baza căruia a punctat decisiv re- configurarea vechiului spirit roman într-o cheie de lectură creştină, un om cu deosebite capacităţi politice prin prisma cărora a socializat religios comunitatea de supuşi, realizând o nouă geografie spirituală a Imperiului Roman, evaluat de teologii şi cercurile de cercetare ale Bisericii Ortodoxe ca fiind întru tocmai cu Apostolii, descriind astfel un moment de haghiografie în cadrul căruia sfântul este împărat şi împăratul este sfânt, Constantin cel Mare, Paulus redivivus, funda- mentează nu numai istoricul sau cronologia unei vieţi la nivel parti- cular, ci creează o paradigmă nouă pentru teologia creştină şi pentru filosofia politică a vechii romanităţi. Aceste evaluări pornesc de la importanţa epocii convenţional numite renovatio constantini, impor- tanţă care a generat declararea anului 2013 ca an omagial în cinstea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena1. Acest fapt a produs o pro- vocare la nivelul responsabilităţii în faţa aprofundării memoriei is- torice arhetipale a Bisericii, precum şi în dimensionarea conştiinţei istorico-dogmatice a Bisericii din perspectiva etapei constantiniene.

Preocupările cercetătorilor şi ale teologilor, precum şi listele bibliogra- fice pe marginea epocii constantiniene sunt impresionante. Tratează monografic etapele vieţii lui Constantin, deciziile la nivel de politică religioasă, tratate politice sau alte aspecte.

Principala problemă care se ridică este legată de înţelegerea, de- finirea şi aplicarea principiului identităţilor când avem de a face cu elemente binom2, gen Stat-Biserică, modernitate-postmodernitate, din această perspectivă afirmându-se exigenţa în identificarea acelor

1 ***, Cruce şi misiune. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena promotori ai libertăţii reli- gioase şi apărători ai Bisericii, 2 vol., Basilica, Bucureşti, 2013.

2 Steven Runciman introduce o abordare prudentă a relaţiei Biserică-Imperiu în stu- diile sale pe marginea teocraţiei bizantine, denunţând falsitatea distincţiei conceptuale

(15)

15 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

elemente care să păstreze sau să conserve etosul liturgic, haric şi sacramental al Bisericii. În acest sens, criteriul ortodoxiei Bisericii şi implicit al credinţei a fost principiul conaturalităţii. Reducerea sau relativizarea conaturalităţii are ca finalitate construirea unui tip de creştinism areligios (cum susţinea Bonhoeffer în Widerstand und Ergebung) sau definirea unor paradigme teologico-istorice seculare, un istorism sec: dependenţa noastră de curentele secularizării creează premisele riscului de a politiza teologia şi de a o transforma într-un derivat secular al religiozităţii, susţine profesorul Carl Raschke într-o intervenţie pe marginea renaşterii a ceea ce numeşte teologia politică globală3.

Din acest punct de vedere, perioada de domnie a lui Constantin cel Mare a marcat o apropiere între istoria romană şi istoria creşti- nismului, o apropiere, dar în acelaşi timp şi o opţiune sub semnul căreia s-a dezvoltat un segment important al istoriei lumii, marcând decisiv epocile omenirii, din antichitatea clasică până în contempo- raneitate. Constantin se situează la întâlnirea dintre instituţii de na- tură diferită, evoluând în încercarea de armonizare între două istorii:

una ciclică şi fiziologică a Imperiului ca manifest al actului politic, iar alta rectilinie, care se caracterizează printr-o asimilare a sacrului creştin4. Dinamica relaţiei dintre Imperiu şi Biserică nu se reduce la analiza interacţiunilor instituţionale de natură strict juridică, cum a fost cazul legislaţiei, ci comportă apropierea într-un cadru mai larg a filosofiei politice de creştinism. Pe de altă parte, analiza este deter- minată de numirea şi identitatea subiecţilor: un conţinut are relaţia Imperiului cu Biserica, alt conţinut are relaţia Bisericii cu Imperiul.

3

3 Carl Raschke, „Agamben and the revival of a global political theology – from an economy of resentment to an economy of glory”, cf. http://theotherjournal.com/

churchandpomo/2012/03/25. Carl Raschke este profesor de Studii Religioase la Uni- versitatea din Denver şi autor printre altele al volumelor Globo Christ (Baker Academic, 2008) şi Postmodernism and The Revolution in Religious Theory: A Semiotics of the Event (University of Virgina Press, Fall, 2012).

4 Christine Smith, „Christian Rethoric in Eusebius’s Panegyric in Tyre”, în VC, vol. 43, nr. 3, 1989, p. 230-239.

între cele două entităţi, Biserică şi Imperiu, în termenii următori: punând în opoziţie Bise- rica şi Statul facem o distincţie care, pentru bizantini, ar fi fost un nonsens; şi, astfel, comitem o eroare istorică şi filologică, în Teocraţia bizantină, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, p. 27.

(16)

16 Ovidiu Panaite

Din această înţelegere ne poziţionăm în interogarea naturii primului subiect: natura Imperiului, a filosofiei politice, aparatul administrativ, politici sociale, economice şi de asemenea chestionăm natura celui de al doilea subiect: identitar dogmatic, de morală şi cult.

Societatea aferentă primelor secole creştine evoluase într-un mental cu o lungă istorie în cadrul căruia cele două puteri erau reu- nite în mâna imperatorului. Această mentalitate, articulată profund elenistic, s-a oferit într-o sinteză precreştină imperatorilor romani.

Imperiul Roman, în faţa unor astfel de provocări, se va orienta către două concepte care să-i asigure coeziunea şi în acelaşi timp modul de guvernare: cultul cetăţii eterne şi cultul împăratului5.

I. Biografie şi sursele literare antice

În cadrul acestei prezentări nu ne propunem a adăuga încă o biografie la multitudinea de producţii ale genului, ci încercăm o abor- dare sintetică a cronologiei constantiniene, precum şi a surselor is- torice care au ajutat la chestionarea momentului şi a problemei privind relaţia Imperiu-Biserică.

Flavius Valerius Constantinus s-a născut în provincia romană Moesia Superior în oraşul Naissus (Niş din Serbia de astăzi) la sfâr- şitul lunii februarie 273, în timpul domniei împăratului Aurelian (270-276)6. Provenea dintr-o familie cu un mare renume din me- diul militar şi administrativ al Imperiului Roman, tatăl său reuşind în scurt timp să urce treptele în administraţia imperială. Mama îm- păratului Constantin era originară din Drepanum, localitate situată în nordul Bithyniei, provenind dintr-o familie de condiţie umilă.

Căsătoria ei cu Constantius Chlorus a avut loc înainte de promovarea

5 T.D. Barnes, „Constans and Gratian in Rome”, în Harvard Studies in Classical Philo- logy, vol. 79, 1975, p. 325-328.

6 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1972; Ion Rămureanu,

„Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic până la moartea lui Arie”, în ST, nr. 1-2, 1961, p. 13-40; W. Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine, traducere de M. Avădanei, Iaşi, 2004, p. 27-64.

(17)

17 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

lui ca tribun în armata romană, ceea ce clarifică în totalitate legiti- mitatea fiului lor. În sprijinul legalităţii familiei stau ca mărturie o seamă de documente care o numesc pe Elena cu titlul de uxor sau coniunx7. Atât Constantius, cât şi Elena au fost martori unei perioade foarte tulburi pentru istoria Imperiului Roman.

Tânărul Constantin a beneficiat de o educaţie nobilă, preocu- pările tatălui pentru el anticipând viitoarea carieră politică şi militară.

În acest timp, Constantin s-a remarcat în luptele conduse de Dio- cleţian şi regentul său, Galeriu, fiind prevăzut de mulţi într-o înaltă funcţie de administraţie imperială. Surse istorice, ca Origo Constantini, vorbesc despre campaniile victorioase din est, unde a luptat curajos în Asia în timpul războiului persan, sau însoţindu-l pe Diocleţian în călătoriile din Africa. Imediat după perioada adolescenţei se căsăto- reşte cu Minervina, de la care va avea un fiu, pe Crispus8.

În anul 306 a fost chemat de tatăl său în Occident şi proclamat de trupe ca împărat. După anul 312, an care a marcat înfrângerea lui Maxenţiu la Podul Vulturului, Constantin rămâne singurul împărat în Occident, în timp ce Orientul era condus de cumnatul său, Liciniu9. În ciuda eforturilor pacifiste făcute de Constanţia, relaţiile dintre cei doi au degenerat. Înfrângerea şi uciderea lui Liciniu la Chrisopolis în 324 a marcat începutul unei noi perioade în istoria Imperiului Roman. Noutatea consta în inaugurarea unei monarhii absolute de drept divin, un sistem care valorifica iniţial patrimoniul oferit de

7 Kathleen J. Shelton, „The Consular Muse of Flavius Constantius”, în The Art Bulletin, vol. 65, nr. 1, 1983, p. 7-23; D. E. Eichholz, „Constantius Chlorus’ Invasion of Britain”, în JRS, vol. 43, 1953, p. 41-46; Tony Honore, „Scriptor Historiae Augustae”, în JRS, vol. 77, 1987, p. 156-176.

8 Pentru căsătoria cu Minervina (care la scurt timp după naşterea lui Crispus a murit): Paneg. VI (VII). 4.1 –te ab ipso fine pueritiae ilico matrimonii legibus tradidisti, ut primo ingressu adulescentiae formares animum maritalem; sursele pentru războaiele cu perşii în Origo Constantini 2, 2 –obses apud Diocletianum et Galerium sub iisdem fortiter in Asia militavit; călătoria în Egipt în compania lui Diocleţian la Eusebiu de Cezareea, Vita Con- stantini, I, 19, apud Charles Matson Odahl, Constantine and the Christian Empire, Harvard College, 2003, traducere în limba română de Mihaela Pop, Constantin şi Imperiul creştin, Ed. Bic All, Bucureşti, 2006, p. 272-273.

9 R. R. R. Smith, „The Public Image of Licinius I: Portrait Sculpture and Imperial Ideology in the Early Fourth Century”, în JRS, vol. 87, 1997, p. 170-202.

(18)

18 Ovidiu Panaite

sinteza elenismului precreştin cu conceptul civilizator şi dinamic al Bisericii lui Iisus Hristos10.

În ceea ce priveşte convertirea lui Constantin, avem în vedere derularea treptată a momentelor care au marcat profilul lui religios.

Înainte de anul 312 era adept al păgânismului, un cult solar, cultul sincretist al lui Sol Invictus, cult introdus de împăratul Aurelian cu influenţe neoplatonice. După anul 312, şi cu mai mare vizibilitate după 324, când i-au permis mai mult condiţiile politice, Constantin a început susţinerea creştinismului şi mai evident: elaborarea şi apli- carea edictului din Mediolanum, implicarea în disputele doctrinare ale secolului, convocând Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, înlăturarea din legislaţie a pedepselor contrare spiritului creştin, generalizarea Duminicii, în 321, ca zi de repaus pentru tot imperiul, construirea de biserici, luarea unor măsuri de protecţie pentru cate- goriile sociale aflate în dificultate, dispunerea construirii unui nou oraş ca avanpost la întrepătrunderea dintre Răsărit şi Apus11. Spre finele vieţii, Constantin primeşte botezul şi moare în luna mai a anului 337. A fost îngropat cu mare fast în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa, fiind trecut în rândul sfinţilor îm- preună cu mama sa, Elena.

Textele antice referitoare la persoana şi epoca lui Constantin se înscriu din punct de vedere literar convenienţei lingvistice greceşti sau latine. Scrise din perspectivă bisericească sau păgână12, ele se mul- tiplică sub forma a nenumărate genuri. De la renumitele epithome, scurte istorii ale unor momente semnificative de obicei alcătuite de păgâni, la lucrările extinse ale lui Eusebiu de Cezareea, avem posibi- litatea de a reface corpusul surselor pentru epoca constantiniană.

Prezentarea lor este oportună întrucât oferă ambientul intelectual,

10 Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 69-70.

11 G. Dagron, Naissance d’une capitale, Constantinople, PUF, Paris, 1974. Din perspec- tiva autorului, Constantinopolul nu a fost construit cu rolul de capitală dinastică, ci pentru a fi o cetate a provinciei romane Europa, funcţionând ca un coridor politic, cultural, religios şi economic.

12 Valerio Neri, Medius Princeps. Storia e immagine di Costantino nella storiografia latina pagana, Editrice Bologna, Bologna, 1992, p. 365, recenzată de H. C. Teitler în VG, vol. 48, nr. 3, 1994, p. 310-311.

(19)

19 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

cultural şi teologic pentru o epocă aflată în profunde prefaceri, implicit oferind fondul de analiză pentru relaţia Imperiu-Biserică.

Două surse biografice provin din secolul al IV-lea, diferite ca origine, una din ambientul bisericesc iar alta din spaţiul civil. Cele două creaţii au în comun fondul creştin. Prima lucrare, şi cea mai importantă, este De Vita Constantini (D.V.C.) sau simplu Vita Constan- tini. A fost păstrată în Istoria bisericească a lui Eusebiu în cartea a IV-a.

Alături de ea întâlnim Oratio de Laudibus Constantini (L.C.), un elogiu rostit în faţa împăratului la Constantinopol cu ocazia celei de a treizecea aniversări a urcării pe tron, în anul 336. În intenţia primă a autorului, D.V.C. şi L.C. erau prevăzute ca lucrări laudative la adresa împăratului şi a activităţii sale, compoziţii panegirice, dar au fost finalizate ca istorii de tip hagiografic13.

Un caz particular îl constituie opera şi persoana lui Eusebiu de Cezareea. Elementele eusebiene care alcătuiesc atât sistemul teologic, cât şi filosofia lui politică sunt creditate de un tip de îndărătnicie a lui Eusebiu, care, în 324, a fost condamnat de un sinod local din Antiohia. Conceptul eusebian referitor la împărat se poate recon- stitui şi din alte scrieri, nu neapărat din D.V.C. sau L.C., scrieri de tipul Comentariului la Cartea lui Isaia, anterioară anului 325. Pe parcursul acestui comentariu întâlnim teologia lui Eusebiu referi- toare la persoana împăratului şi la Imperiu. Deşi nu se aminteşte nicăieri pe parcursul lucrării numele lui Constantin, temele de teo- logie politică exprimate aici se regăsesc în D.V.C. şi L.C.

O biografie din secolul al IV-lea cu referire directă la Constantin a fost redactată în limba latină cu titlul Origo Constantini Imperatoris (OCI, Originea împăratului Constantin)14. Alcătuită în stilul istoriilor populare din Antichitatea Târzie, biografia se concentrează aproape în totalitate pe cariera politico-militară a lui Constantin, în timp ce ignoră problemele de natură religioasă sau pe cele de natură culturală.

Alte surse de inspiraţie pentru perioada constantiniană sunt în legătură cu proiectul canonico-legislativ al lui Theodosie al II-lea, pus în aplicare

13 Giorgio Pasquali, „Die Composition der Vita Constantini des Eusebius”, în Hermes, vol. 46, 1910, p. 369-386, apud Charles Matson Odahl, op. cit., p. 255.

14 Valesianus Anonymus, Origo Constantini, Ed. I. Konig. (Trierer Historische For- sunghen XI), Trier, 1987, lucrarea recenzată de B. H. Warmington în JRS, vol. 80, 1990, p. 242-243.

(20)

20 Ovidiu Panaite

din 1 ianuarie 439. În acest ambient intelectual, dublat şi de efortu- rile noii universităţi întemeiate în 425, au apărut alte contribuţii care s-au dorit a fi o continuare a Istoriei lui Eusebiu: Socrate Scho- lasticul, Salamanes Hermias Sozomen, Teodoret al Cyrului, Gelasiu de Cyzic şi alţii. În paralel s-au dezvoltat scurte istorii cunoscute sub numele de breviaria sau epitomes15. În cea mai mare parte autorii erau păgâni, oferind pe parcursul scrierilor informaţii cu referire la mo- mentele care au marcat viaţa politică şi militară a Imperiului Roman.

Cei mai importanţi autori sunt: Aurelius Victor care a scris Liber de Caesaribus, Eutropius, autorul unui Breviarium ab Urbe Condita, Ruffus Festus completându-l pe Eutropius cu Breviarium Festi, iar în final un autor anonim cu Epitome de Caesaribus, o sinteză a lucrării Liber de Caesaribus a lui Aurelius Victor, Eunapios din Sardes cu lucrarea Istoria lui Dexippos din care se va inspira mai târziu istoricul păgân Zosimos în Historia Nova. Fără a fi la fel de precise cum este Origo Constantini, aceste epitome au ignorat aproape în totalitate aspec- tele religioase ale domniei lui Constantin. O contribuţie majoră la cunoaşterea secolului al IV-lea este oferită de oraţiile panegirice (XII Panegyrici Latini), precum şi de scrierile polemice (Divinae Insti- tutiones şi De Mortibus Persecutorum ale lui Lactanţiu; Libri VII de Schismate Donatistarum şi documentul Appendix, creaţii ale lui Optat de Mileve din Nordul Africii; Apologia contra Arianos, Historia Aria- norum, Epistola de Decretis Nicaenae Synodi, scrieri ale Sfântului Ata- nasie cel Mare16).

II. Chestionarea relaţiei Imperator-Imperiu-Biserică Relaţia dintre Imperiu şi creştinism nu era caracterizată de aceleaşi condiţii care descriau relaţia dintre cetăţile antice şi religiile păgâne.

La Roma, ca şi în Grecia, religia era una a cetăţii, iar cetatea avea

15 R. W. Burgess, „A Common Source for Jerome, Eutropius, Festus, Ammianus, and the Epitome de Caesaribus between 358 and 378, along with Further Thoughts on the Date and Nature of the Kaisergeschichte”, în Classical Philology, vol. 100, nr. 2, 2005, p. 166-192.

16 Annik Martin, Athanase d’Alexandrie et L’ Eglise d’ Egypte au IV e siecle 328-373, în Collection de L’Ecole Française de Rome, nr. 21, 1996.

(21)

21 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

proprii zei, propriul panteon. Creştinismul nu era o religie a unei cetăţi sau a unui stat. Privit din acest punct de vedere, apare caracterul universal al noii religii. Manifestarea dimensiunii universale a creş- tinismului în relaţie directă cu Imperiul construieşte ipoteza şi con- firmarea în acelaşi timp a unei incomprehensiuni reciproce (perse- cuţii, susţinere reciprocă). Universalismul şi monoteismul au fost cele două componente interne ale Bisericii, elemente care veneau în contradicţie directă cu panteonul roman şi în mod special cu obli- gativitatea supuşilor imperiului de a sacrifica pe geniul protector al împăratului.

II.1. Aspecte legislative faţă de creştinism în general

Vom încerca să identificăm atitudinea lui Constantin faţă de creştinism analizând politica religioasă faţă de Biserică în general, raporturile cu ereticii, atitudinea faţă de cultele păgâne şi faţă de iudaism17.

Legislaţia constantiniană cuprinde o gamă variată de documente care reflectă dominanta creştină: edicte, scrisori oficiale, discursuri adresate Senatului, mandate sau rescripte18. Conţinutul legilor va fi cu privire la o gamă largă a sectoarelor vieţii creştine: ajutor din partea statului pentru dezvoltarea vieţii creştine19, homines christianae reli- gionis nu trebuie să fie adepţii templelor (ad custodiam templorum), s-au ridicat noi Biserici, legislaţia a fost umanizată20, au fost convocate

17 P. de Labriolle, Cristianesimo e paganesimo alla meta del IV secolo (1), în col. Histoire de L’Eglise (coord. Fliche August-Martin Victor), tome III (Dalla pace constantiniana alla morte di Teodosio), Paris, 1936, trad. it. Storia della Chiesa, Ed. S.A.I.E, Torino, 1961, p. 219.

18 S-a conservat un număr de 10 rescripte private în doc. Fragmenta Vaticana, o colecţie privată de secol IV.

19 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII-X, col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 13 (în continuare PSB), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 313-391; Informaţie în text paralel la: Eusèbe de Césarée, Histoire Ecclésiastique X, V,1-2 s.q., în col. Sources Chré- tiennes, vol. 55, texte grec, traduction et annotation par Gustave Bardy, Les Éditions du Cerf, Paris, 1958, p. 104-120. Pentru trimiterile bibliografice care vor conţine această informaţie se va utiliza formula prescurtată: (SCh. 55, Hist. Eccl.).

20 Giuliano Crifo, „Chiesa e impero nella storia del diritto”, în Chiesa e Impero da Augusto a Giustiniano (coord. E. Dal Covolo e R. Uglione)‚ LAS, Roma, 2001, p. 349.

(22)

22 Ovidiu Panaite

sinoade pentru a detensiona conflictele teologice21, conducătorii bi- sericilor au fost scutiţi de la dările şi însărcinările publice22, pentru ca textul conservat de Eusebiu în capitolul X al Istoriei sale să sinte- tizeze totalitatea măsurilor luate în favoarea Bisericii: recunoaşterea jurisdicţiei episcopale, eliberarea sclavilor printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Bisericii fără alte formalităţi, asimilarea corpului epis- copal magistraţilor începând cu anul 318, autorizând astfel Biserica a fi un element în reţeaua dreptului public (jus publicum). Era noul tip de episcopale judicium, o alternativă viabilă la sistemul de drept roman23. Matson Odahl explicitează conceptul de episcopale judicium şi-l fundamentează astfel: „Sozomen în Hist. Eccl. I.9, într-un capitol lung oferă o listă a favorurilor pe care Constantin le-a oferit clerului şi menţionează că împăratul a scutit clerul de pretutindeni de taxe şi a permis ca oamenii să poată cere judecata unor procese de drept civil de către episcopi dacă voiau să nu apeleze la sistemul juridic statal. Codex Theodosianus I.27. 1 (23 iunie 318) menţionează o lege timpurie despre episcopale judicium sau audientia episcopalis, în timp ce Constitutiones Sirmondianae 1 (333) înregistrează o versiune mai târzie şi mai com- pletă care oferă şi motivaţiile implicite ale acestui privilegiu acordat prefectului creştin Ablabius. Cunoaşterea care o avea Constantin despre Noul Testament îl face să-i povăţuiască pe creştini să pună capăt disputelor în interiorul Bisericii, iar pentru legea referitoare la sistemul episcopal de arbitrare, este relevant modul în care a încercat să rezolve disputa donatistă”24. Preocupat de ordinea morală, abrogă legea lui Augustus privind obligativitatea celibatului25, stabileşte pe- nalităţi severe împotriva hoţilor, adulterului şi concubinajului26.

21 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, X, V, 18, 21, p. 382-383; (SCh. 55, Hist.

Eccl. X, V, 18, 21, p. 108).

22 Ibidem, X, VII, 1, p. 385; (SCh. 55, Hist. Eccl. X, VII, 1, p. 112).

23 Charles Matson Odahl, op. cit., p. 115.

24 Ibidem, p. 305, vezi nota 14. Pentru cercetări moderne ale acestei probleme a se vedea Jean Gaudement, La législation religieuse de Constantin…, p. 32-41, apud Michael J. Hollerich, „Religion and Politics in the Writings of Eusebius: Reassessing the First Court Theologian”, în Church History, vol. 59, nr. 3, 1990, p. 49-53.

25 CTh., VIII, XVI, 1, conf. G. R. Palanque, „L’Impero cristiano”, în Histoire de L’Eglise (coord. Fliche August-Martin Victor), tomo III, Paris, 1936, trad. it. Storia della Chiesa, Ed. SAIE, Torino, 1961, p. 76.

(23)

23 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

Victoria asupra lui Liciniu în anul 324 a fost urmată de nume- roase acte de toleranţă şi de restituire, care, aplicate în tot imperiul, anunţau momentul de la sfârşitul secolului al IV-lea. Vita Constan- tini conţine multe seturi de legi în acest sens. O compensaţie specială a fost făcută celor persecutaţi de Liciniu şi urmaşilor martirilor.

Conducătorii de provincii erau opriţi de la a sacrifica idolilor în momentul investirii în funcţie. Câteva edicte târzii ordonau distru- gerea templelor păgâne, precum şi reprimarea ereziei. Au fost date instrucţiuni speciale pentru respectarea zilei de Duminică de către soldaţi, ţăranii din sate fiind încă ataşaţi vechilor tradiţii romane păgâne. Zilele de sărbătoare închinate martirilor, precum şi alte săr- bători bisericeşti au fost recunoscute prin lege. Drepturile persoa- nelor fără copii şi ale urmaşilor au fost îmbunătăţite prin lege în spirit creştin.

Constantin a permis în cadrul unei politici tolerante asocierea creştinismului la marea paletă de credinţe a Imperiului. Păstrându-şi titlul de Pontifex maximus, dar recunoscând patronajul Dumnezeului creştinilor, a trebuit să evolueze echilibrat într-un peisaj determinat de exigenţele unui imperiu cosmopolit, multicultural şi cu o varietate de credinţe.

În cursul anului 313 (februarie), Constantin, alături de cumnatul său, Liciniu, a alcătuit şi publicat un mandatum / edict de toleranţă, în oraşul Mediolanum din nordul Italiei. Obiectul acestui docu- ment este atitudinea puterii imperiale în faţa conştiinţei creştine, reglementând această relaţie pe principiul permisivităţii. Cercetătorii s-au oprit cu precădere asupra caracterului actului oficial, bibliografia fiind foarte abundentă pentru această questio vexata. Este vorba de un edict în sensul strict al cuvântului? Sau despre o scrisoare circulară?

O parte a istoricilor au văzut în documentul de la Mediolanum un mandatum, o scrisoare circulară cu o destinaţie precisă (guvernato- rului Bithyniei şi autorităţilor din alte provincii)27, alţii au susţinut

26 Cod. Just., V, XXVI, 1, apud Ibidem.

27 O linie a istoriografiei critice s-a grupat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în jurul lui Otto Seeck şi Henri Gregoire, urmaţi de J. Moreau, negând caracterul de edict al acestui document. Într-o analiză filologică a textului, Claudiu Arieşan consideră că termenul latin folosit pentru a indica acest document, litterae, se referă nu la

(24)

24 Ovidiu Panaite

calitatea de edict28. Evaluările cercetării la nivel de încadrare tipologică a documentului de la Mediolanum putem să spunem că aparţin sectorului primar de analiză a legislaţiei imperiale. Pe de altă parte avem posibilitatea de a evalua caracterul şi funcţionalitatea docu- mentului din perspectiva finalităţii lui aplicative, de la noile realităţi care se construiesc şi care se relaţionează intrinsec cu spiritul sau, mai bine zis, conceptul structurant al documentului.

Marcând începutul unei noi epoci pentru creştinism, docu- mentul a fost alcătuit în termeni care stabilesc o relaţie de toleranţă între structurile religioase ale imperiului şi credinţa creştină. Din stadiul de religie interzisă, ilicită, creştinismul este recunoscut ca religie permisă, licită. Textul documentului, păstrat în scrierile lui Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea, este, fragmentar, următorul:

„Cum feliciter tam ego quam Constantinus Augustus quam etiam ego Licinius Augustus apud Mediolanum conuenissemus atque universa quae ad commoda et securitatem publicam pertinerent, in tractatu haberemus, haec inter cetera quae videbamus pluribus hominibus profutura, vel in primis ordinanda esse credidimus, quibus divinitatis reverentia continebatur, ut daremus et christianis et omni- bus liberam potestatem sequendi religionem quam quisque volu- isset, quo quicquid est divinitatis in sede caelesti, nobis atque omni- bus qui sub potestate nostra sunt constituti, placatum ac propitium possit existere29”;

(întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, şi eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit fericit la Milano şi am căutat să întâlnim tot ce interesa binele

28

28 Cercetători ca: H. Baynes, F. Martroye, P. Batiffol, J. Wittig, A. Crivellucci, Sidney Morrall, Giovani Soranzo susţin calitatea de edict; ***, Church and State through the Centuries, Londra, 1954, traducere italiană Chiesa e stato attraverso i secoli, documenti raccolti da Sidney Z. Ehler e John Morrall, introduzione di Giovanni Soranzo, Milano, Società Editrice „Vita e Pensiero”, s.a., p. 29.

29 Lactance, De la mort des persécuteurs, în col. Sources Chrétiennes, vol. 39, intro- duction, texte critique et traduction par J. Moreau, Paris, Edition Du Cerf, 1954, XLVIII, 2-13, p. 132.

un edictum, ci la o scrisoare circulară (mandatum) adresată guvernatorului Bithyniei şi autorităţilor similare din provincii. Textul scrisorii circulare care este redat de Lactanţiu diferă de cel transmis de Eusebiu. La Eusebiu se găseşte un preambul suplimentar care conţine hotărâri (propuse de Maximin) anterioare anului 313. A se vedea Lactanţiu, De mortibus persecutorum, trad. rom. Claudiu Arieşan, Timişoara, Ed. Amarcord, 2000, p. 262.

(25)

25 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

şi folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturor în multe privinţe, am hotărât în primul rând să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul că orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră).

Ca şi compoziţie la nivelul ideilor, textul face trimitere la un docu- ment anterior emis de cancelaria lui Galeriu în Nicomidia pe 30 apri- lie 311:

„Nostrae clementiae intuentes et consuetudinem sempiternam, qua solemus cunctis hominibus ueniam indulgere, proptissimam in his quoque indulgentiam nostram credidimus, ut denuo sint christiani et conventicula sua componant, ita ut ne quid contra disciplinam agant30”;

(de aceea ţinând seama de filantropia noastră şi de obiceiul statornic potrivit cărora ne-am obişnuit să acordăm iertare tuturor oamenilor, ne-am gândit că ar trebui să întindem cât mai repede iertarea noastră pentru ca iarăşi să fie îngăduit să existe creştini şi să-şi clădească din nou casele în care îşi ţineau adunările, numai să nu săvârşească nimic potrivnic ordinii publice).

Acesta din urmă nu a cunoscut din păcate nicio aplicare, dar a rămas ca o sursă de inspiraţie pentru legislaţia ulterioară. Documentul de la Mediolanum este pus sub autoritatea lui Constantin (Constan- tinus Augustus) şi a lui Licinius (Licinius Augustus), dorind să fie o mărturie publică a puternicelor legături dintre cei doi auguşti, nu numai la nivelul politicilor civile sau al relaţiilor de familie, ci şi la nivelul politicii religioase inaugurate prin libertatea acordată creşti- nilor. Prin formula de început, cei doi auguşti se arată în descen- denţa tetrarhică a lui Diocleţian, accentuând ilegalitatea posibililor pretendenţi. Textul îşi probează autenticitatea prin faptul că se acordă libertate tuturor formelor de exprimare religioasă (omnibus liberam potestatem sequendi religionem quam quisque voluisset), în baza reve- renţei pe care Constantin o avea în faţa lui Summa Divinitatis. Termi- nologia religioasă a textului este una neutră (quo quicquid est divinitatis in sede caelesti), dar măsurile prescrise în următoarele rânduri ale

30 Ibidem, XXXIV, 4-6, p. 117-118.

(26)

26 Ovidiu Panaite

edictului (restituirea bunurilor care au fost confiscate de la creştini, recunoaşterea creştinilor ca şi comunitate organizată), indică o ati- tudine politică instrumentată deschis faţă de creştinism. Textul edic- tului este important şi pentru faptul că atestă prezenţa unor locaşuri de cult creştine, dar şi a altor bunuri care nu aparţinuseră persoanelor singuratice, ci comunităţii întregi. Odată cu aplicarea efectivă a preve- derilor documentului, se inaugurează o nouă stare a actului politic şi a celui religios în cadrul a ceea ce convenţional a primit denumirea de pax constantiniana.

Perioada cuprinsă între anii 316-326 a fost caracterizată de ela- borarea unor decrete imperiale care favorizau Biserica. Codexul Theodosian, Socrates, Sozomen sau Eusebiu conservă în acest sens o seamă de prescripţii care urmăresc integrarea creştinilor în struc- turile sociale şi politice ale imperiului.

II.2. Sinodul de la Niceea 325 şi formula constantiniană ἐπίσκοπος τῶν ἐκτός

Din corpusul documentar prezentat până în acest punct distin- gem un crescendo vizionar constantinian exprimat atât la nivelul cre- dinţei personale, cât şi la nivelul de politică religioasă. În paralel cu deschiderea tot mai largă spre susţinerea creştinismului, Constantin dorea să gestioneze şi masele păgâne din interiorul imperiului. Această preocupare a dat naştere unui raport critic cu păgânismul.

Din acest punct de vedere a apărut o altă exigenţă a oratoriei păgâne care trebuia să se structureze pe de o parte pe nevoia de a manifesta păgânismul, iar pe de altă parte să ţină cont de noua poli- tică religioasă a împăratului.

Terminologia neutră abordată în cadrul panegiricului de la Trier a fost de mare utilitate politicii religioase a momentului, marcând ideea de toleranţă. Politica de toleranţă constantiniană era ilustrată la nivel oratoric, dar şi la nivelul percepţiei romanului de rând, de sinteza poeziei păgâne şi a panteismului filosofic (expresie a stoicis- mului sau neoplatonismului, animate de un adevărat suflu religios)31

31 G. R. Palanque, „L’Impero cristiano”, în Histoire de L’Eglise (coord. Fliche August- Martin Victor), tomo III, Paris, 1936, trad. it. Storia della Chiesa, Ed. SAIE, Torino, 1961, p. 37.

(27)

27 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

cu sincretismul solar şi monoteismul creştin. Aceasta este prima com- ponentă de teologie politică a lumii păgâne în faţa împăratului care declarase libertate creştinismului32.

Imediat după 313 Constantin trimite o scrisoare palestinienilor, epistolă în care împăratul îşi deleagă o serie de sarcini cvasi-sacer- dotale: oamenii să se întoarcă la slujirea preasfintei legi; preafericita credinţă să se răspândească în lume, pentru că el (împăratul) este un slujitor al lui Dumnezeu33.

În acelaşi ton în care Constantin alcătuieşte scrisoarea către palestinieni este şi scrisoarea specială a împăratului către Eusebiu pentru construirea sau refacerea locaşurilor de cult34. Terminologia religioasă a scrisorii este foarte interesantă, constând într-o abun- denţă lingvistică în demonstrarea calităţii de frate pe care împăratul şi-o asumă în relaţie directă cu clasa episcopilor. Termenul de frate iubit este o confirmare a vocaţiei cvasi-sacerdotale, un sacerdoţiu extins pentru sfera laică, oferind o explicaţie mai largă formulei ros- tite de Constantin la Niceea că se doreşte a fi επισκοπος των εκτος (episcop al celor din afară).

În timpul tulburărilor provocate de criza ariană anterioare anu- lui 325, Constantin a înţeles că este nevoie de o implicare efectivă din partea administraţiei imperiale în a oferi un cadru sigur pentru dezbaterile doctrinare. Din scrisoarea adresată lui Alexandru al Alex- andriei şi lui Arie rezultă o abordare precaută a crizei ariene, un in- teres aparte, prin apelul la importanţa responabilităţilor pastorale:

nu se cuvine, nu trebuie şi nici nu este drept ca îngrijorându-vă cu îndă- rătnicie pentru nişte chestiuni mărunte şi atât de neînsemnate, atât de mult popor al lui Dumnezeu pe care îl aveţi sub stăpânirea voastră, să ajungă la neînţelegere… De aceea, fiecare dintre voi doi se cuvine, în egală măsură, să-i dăruiască celuilalt iertarea sa şi să primească întru

32 Panegiricul de la Trier, IX, (XII). 2. 4-5, apud Charles Matson Odahl, op. cit., p. 121-122.

33 Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, II, 28-29, p. 105; Ευσεβιοσς Καισαρειας, Είς τόν βίον Κωνσταντίνου Βασιλέος Β΄, XXVIII-XXIX, p. 129. Aceeaşi idee reiese şi din scrisoarea adresată de Constantin lui Macarie, episcopul Ierusalimului:

pentru aceea îmi propun să îndemn pe toate popoarele să îmbrăţişeze religia cea adevărată, apud Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, Prefaţă la Cartea a V-a, trad. de Iosif Gheor- ghian, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1899, I, IX, p. 34.

34 Redată şi de Socrate, op. cit., I, IX, p. 32-33.

(28)

28 Ovidiu Panaite

sine dreptul îndemn pe care i-l dau eu, ca un împreună slujitor cu el35. Pe acest fond a apărut urgenţa întrunirii primului Sinod Ecumenic.

Locul întrunirii trebuia să fie Ancyra, dar din motive practice şi stra- tegice împăratul alege Niceea, lângă lacul Ascanius36. Observăm că împăratul convoacă adunarea, trimite delegaţi la şedinţele sinodului şi supraveghează desfăşurarea lucrurilor, atrăgând atenţia asupra păs- trării ordinii administrative pentru legalitatea procesului sinodal, în- demnând la cercetarea învăţăturii biblice şi susţinându-i pe sinodali să discute şi să limpezească tulburările. Eusebiu redă la un moment dat în D.V.C., IV, 24 o declaraţie a lui Constantin care a făcut să se consume valuri de cerneală şi energie umană: fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de episcop, sau cum l-am putut eu însumi auzi zicând, voi sunteţi episcopi întru cele dinlăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a aşezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei. În duhul acestor vorbe Constantin şi-a păstorit toţi supuşii cu multă chibzuinţă şi îi îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieţi cuvioase37.

Interpretările pe marginea textului sunt variate. Unii au văzut în el tendinţe cezaropapiste38, alţii au limitat semnificaţiile autoritative ale acestei formule la membrii din afara Bisericii, rezultând o impor- tanţă mai mult statal-politică39. Sensul pe care Bowersok îl dă cuvin- telor lui Constantin când s-a intitulat pe sine episcop al celor din

35 Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, II, 69-71, p. 118; Ευσεβιοσ Καισαρειασ, Είς τόν βίον Κωνσταντίνου Βασιλέος Β΄, LXIX-LXXI, p. 139-141.

36 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Trinitas, Iaşi, 2000, p. 16.

37 Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, IV, 24, p. 168; Ευσεβιοσ Καισαρειασ, Είς τόν βίον Κωνσταντίνου Βασιλέος Δ΄, XXIV, p. 182-183: ώδε πή αύτοϊς είπών ρήµασιν έφ΄ήµετέραις άκοαϊς˙ άλλ΄ ύµείς µεν τών εϊσω τής εκκλησίας, έγώ δε τών έκτός ύπό θεοϋ καθεσταµενος έπίσκοπος άν είην; Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Ed.

Sofia, Bucureşti, 2003, p. 177-178.

38 M. Volgestein, Kaiseridee-Romidee und das Verhältnis von Staat und Kirche seit Konstantin (Breslauer Historische Untersuchungen), Breslav, 1930, p. 66, apud Hugo Rahner, Kirche und Staat im frűhen Christentum (Dokumente aus acht Jahrhunderten und ihre Deutung), Kosel-Verlag, München, 1961, trad. it. Chiesa e struttura politica nel cristiane- simo primitivo, Ed. Jaca-Book, Milano, 1970, p. 96: „Constantin pregătea astfel drumul lui Iustinian”. Rahner recomandă ca sursă bibliografică pentru formula επισκοπος των εκτος studiul lui E. C. Babut, Eveque du dehors, în Revue critique d’histoire et de litterature, 68, 1909, p. 263.

39 Emilian Popescu, Studiu introductiv…, la Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, Cartea a IV-a, 29.1, PSB 14, p. 35. Sintetizează opiniile referitoare la textul în cauză:

(29)

29 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

afară este acela că împăratul s-a numit pe sine posesor al unei auto- rităţi cvasi-sacerdotale care este comparabilă la maximum cu aceea a episcopilor hirotoniţi oficial, pe care el se simte liber să-i con- voace după plăcerea sa. Cu alte cuvinte, împăratul este încă supre- mul conducător şi îşi exercită puterea printre autorităţile Bisericii ca şi în Imperiu, cum s-a văzut şi în controversa donatistă, o tipolo- gie extinsă de pontifex40. Ne vom opri la soluţia propusă de Raffaele Farina, care, după ce prezintă sistematic interpretările existente până la el (direcţia lui Valesius τα εκτος – lucrurile din afară, şi Hei- kel οι εκτος – pentru cei care se află în afara Bisericii), nuanţează mai clar problema. Studiul lui Farina susţine traducerea textului astfel: sed vos quidem internas Ecclesiae rationes curantes episcopi estis, ego vero externarum Ecclesiae rationum ad eo constitutus sum episco- pus, sau vos episcopi estis circa interiora Ecclesiae (doctrină şi sacra- mente), ego vero circa Ecclesiae externa (regim şi tutelă). Din această traducere şi din contextul general al poziţiei lui Constantin faţă de treburile bisericeşti rezultă două consecinţe exegetice:

– sensul prim desprins din titlul de επισκοπος των εκτος este cu refe- rinţă la câmpul statal-politic, în cadrul căruia episcopul imperial impune concepte de origine creştină. Constantin a spus această formulă având în vedere că episcopilor şi Bisericii le lipsesc mijloacele legale şi potenţiale de a modifica ambientul politico-statal. Imperatorul este episcop (sens statal) nu numai pentru acei supuşi ai Imperiului ce stau în afara Bisericii, ci încă pentru acei membri care în acelaşi timp sunt şi creştini, şi compo- nenţi ai statului care acţionează prin legi.

– ἐπίσκοπος τῶν ἐκτός nu este o formulă care alterează sau loveşte în libertatea Bisericii. Constantin doreşte să fie un episcop instituit de Dum- nezeu pentru cei care sunt în afara Bisericii. Se surprinde aici diviziunea puterilor specifică epocii moderne. Aşadar el, nebotezat şi nehirotonit,

40

40 G.W. Bowersock, „From Emperor to Bishop: The Self-Conscious Transformation of Political Power in the Fourth Century A.D.”, în Classical Philology, vol. 81, 1986, p. 302.

William Seston susţine că textul: episcop al celor din afară este o interpolare atanasiană sau ambroziană, în „Costantine as a Bishop”, cf. JRS, vol. 37, partes 1 and 2, 1947, p. 127-131;

F. R. Vittinghoff este de părere că paragrafele 23 şi 25 oferă cheia înţelesurilor, împăratul fiind episcop nu numai al membrilor din afara bisericii, ci peste toţi oamenii care aparţin Imperiului Roman; Johannes Straus – expresia trebuie înţeleasă statal / ecclesiastic, şi nu sub forma binomului opozant păgâno-creştin.

(30)

30 Ovidiu Panaite

se simte chemat de Dumnezeu de a acoperi câmpul statal cu sensuri creştine şi a reduce cultele păgâne faţă de care un episcop din interiorul Bisericii nu ar avea nici legitimitate şi nici putere să o facă41. Sensul mai larg al sintagmei επισκοπος των εκτος este nuanţat chiar de Constantin în cadrul corespondenţei sale fie cu ierarhi, fie cu colegiile sinodale.

În acest sens scrisoarea de convocare a sinodului de la Tyr din 335 îl arată pe Constantin explicitând sensul sacerdoţiului imperial (ego vero circa Ecclesiae externa- regim şi tutelă), acţionând în acele sectoare în care Biserica nu avea mijloacele legale: să se arate prin aceste lucrări ale voastre curăţia şi justeţea judecăţii voastre în prezenţa mea, căci şi voi mă recunoaşteţi de slujitor al lui Dumnezeu: căci şi ca împărat sunt slu- jitorul lui Dumnezeu. Aşadar numele lui Dumnezeu este cinstit în pace pretutindeni şi este binecuvântat prin închinarea mea lui Dumnezeu chiar printre barbarii care până acum nu cunoşteau adevărul42.

II.3. Limitarea păgânismului

În viziunea unor cercetători, politica lui Constantin faţă de sa- crificiile păgâne este una ambiguă şi evazivă43. A pus Constantin cu adevărat problema interzicerii sacrificiilor păgâne? Răspunsul este afirmativ. Şi acest lucru reiese nu numai din mărturiile oferite de Eusebiu, ci şi din analiza codurilor canonice ulterioare care fac refe- rire la actele normative emise de cancelaria lui Constantin.

La începutul secolului al IV-lea, păgânismul era puternic şi consti- tuia fondul religiei romane ancestrale. Va rămâne activ, însă într-o formă mai diminuată, chiar pe parcursul următoarelor secole. Se regăsea în toate domeniile societăţii sub forme variate şi încerca să răspundă în acelaşi timp aspiraţiilor omenirii: spiritul de tradiţie pentru o parte a aristocraţiei; prezenţă în viaţa cotidiană prin cult şi sărbători

41 Raffaele Farina, L’Impero e l’imperatore cristiano in Eusebio di Cesarea, P.A.S., Verlag, Zürich, 1966, p. 318-319.

42 Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, III, VII, în col. PSB 75, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 122-123.

43 Scott Bradbury, „Constantine and the Problem of Anti-Pagan Legislation in the Fourth Century”, în Classical Philology, vol. 89, nr. 2, 1994, p. 120-139, precum şi la T. D.

Barnes, „Constantine’s Prohibition of Pagan Sacrifice”, în The American Journal of Philology, vol. 105, nr. 1, 1984, p. 69-72.

(31)

31 Relaţia dintre Biserică şi Imperiu în timpul dinastiei constantiniene (306-363)

pentru o parte a populaţiei de la oraşe; tradiţionalism şi ritualism garantând fertilitatea pământului şi fecunditatea animalelor domestice pentru lumea de la sate. Prezenţa în formele cele mai intime ale vieţii făcea imposibilă dispariţia lui bruscă.

Pentru prezentarea atitudinii Imperiului constantinian faţă de păgânism, dispunem de o serie de documente ale vremii. În acest sens dispunem de o documentaţie generoasă: Codicele Theodosian44, publicat în 438, mărturiile lui Eusebiu de Cezareea, Socrates, Sozomen, Teodoret, precum şi actele cronicarilor bizantini, ale scriitorilor creştini şi păgâni45. Codexul Theodosian oferă un scurt extras dintr-o constituţie imperială adresată lui Crepereius Madalianus, vicarul Italiei, în care sunt descrise pedepsele pentru toţi acei care contra legem divi principis parentis nostri et hanc nostrae mansuetudinis iussi- onem ausus fuerit sacrificia celebrare46. Nu numai scrisorile lui Eusebiu din 337 şi 339, ci şi mai târziu Constans în 341 afirmă: Constantin a interzis sacrificiile păgâne.

Faţă de păgânism Constantin a luat decizii în două direcţii: în primul rând elaborarea de legi cu caracater punitiv pentru a restrânge în mod simţitor prezenţa elementelor păgâne în sectoarele vieţii domestice şi publice, iar în cel de-al doilea rând acordarea unei atenţii speciale privind condamnarea obiectuală a haruspiciilor şi magiei (activităţi bine cotate politic la vremea respectivă) în 318 şi 320, urmând ca după 330 să condamne neoplatonismul şi să închidă templele păgâne ale Siriei47.

Codicele Theodosian a conservat două măsuri directe luate îm- potriva haruspiciilor, ambele impunând aceeaşi regulă. Prima este datată la 1 februarie 319 şi a doua 15 mai 31948.

44 Code Théodosien XVI, Les lois religieuses des empereurs romains de Constantin à Théodose II, în col. Sources Chrétiennes 497, volume I, texte latin par Theodor Mommsen, traduction, Jean Rougé, Introduction et Notes par Roland Delmaire, avec la collabo- ration de François Richard et d’une équipe du GDR 2135, Les Editions du Cerf, Paris, 2005, 524 pp.

45 P. de Labriolle, Cristianesimo e paganesimo…, p. 220.

46 CTh. XVI, 10, 2, apud T.D. Barnes, art. cit., p. 71.

47 Socrate Scolasticul, op. cit., I, XVIII, p. 45-47.

48 Prima dată, cea de 1 februarie, este eronată după părerea unor istorici. Se motivează această observaţie având în vedere destinatarul, prefectul cetăţii, pe nume Maximus. Deşi

Referințe

DOCUMENTE SIMILARE

Există o diferenţă clară între ceartă şi violenţă: în timp ce în ceartă nivelul puterii este aproximativ egal, în acţiunea de violenţă raporturile de

Dacă şi unii, şi ceilalţi, sunt patrioţi şi preocupaţi de imaginea României în străinătate, dar nu în- ţeleg acelaşi lucru prin această formulă repetată ca o mantră de

Şi, într- adevăr, astăzi încă mai locuiesc şi lucrează la fel în Europa numeroase minţi, iar în faţa gravurii lui Dürer, oricui îi vine în minte locuinţa mai mult sau mai

În sens restrâns, acest ideal educaţional reprezintă „tipul de personalitate pe care o anumită societate, într-o anumită etapă istorică, îl proiectează, şi la care

În Romania, dintre energiile regenerabile existente, în afara energiei cinetice şi potenţiale ale apelor, cea mai dezvoltată până în prezent, o preocupare impor- tantă este

voluntară şi nevoluntară. Internarea voluntară se face în acelaşi mod ca şi internarea în orice alt serviciu medical şi pentru orice altă boală. Când are loc internarea

Fiind Moldova în chipul acesta aşe1ată şi întărită in ăntru prin legiuiri înţelepte şi ad- ministraţie rf'gulata., avea trebuinţă a'şi sta- tornici

6 punct curent pe curbă sunt continue dar nu sunt derivabile în acelaşi timp pentru nici o valoare a Vom arăta că lungimea curbei lui von Koch este infinită în timp ce aria sa este