Credință întru vindecare sau vindecare întru credință?

C

VINDECAREÎNTRUCREDINŢĂ

?

Icoana de pe copertă îi reprezintă pe Sfi nţii Doctori fără de arginţi, Cosma și Damian;

4

Colecţie coordonată de Arhim. Teofi l Tia

Tehnoredactare: Nicolae- Dragoş Kerekes

Editura Renaşterea © 2015 Piaţa Avram Iancu, nr. 18 RO – 400117, Cluj-Napoca

e-mail: [email protected] www.renasterea-cluj.ro

Tel: 0264-599649

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PAŞCA, MARIA DORINA

Arhitectura psiho-spirituală a vindecării : credinţă întru vindecare sau vindecare întru credinţă?

/ Maria Dorina Paşca, Teofi l Tia. - Cluj-Napoca : Renaşterea, 2015

Bibliogr.

ISBN 978-606-607-152-9 I. Tia, Teofi l

2 159.961

Tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfi nțitului

† ANDREI,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului

C ^{REDINŢĂ ÎNTRU VINDECARE}

SAU

VINDECARE ÎNTRU CREDINŢĂ ?

Cluj-Napoca, 2015

Prefaţă: Izvorul tămăduirii trupești, sufl etești și psiho - afective / 7

Partea 1. ARHITECTURA PSIHOLOGICĂ A VINDECĂRII / ¹¹

Capitolul 1 - Identităţi conceptuale / 13

1.1. Ce este credinţa? / 13

1. 2- Ce este vindecarea? / 17

Capitolul al 2- lea - Dualitatea întrebării / 21

2. 1 - Cred ca să mă vindec, sau mă vindec pentru că, cred? / 21

Capitolul al 3- lea - Taina vindecării și- a credinţei / 25

3. 1 - Trup - minte - sufl et / 25

3. 2 - Teorii ale vindecării și/sau credinţei (5w) / 28

3. 3 - Metode și tehnici / 30

Capitolul al 4- lea - Factorii vindecării / 41

4. 1 - Factorii ce/care determină vindecarea / 41

4. 2 - Factorii ce/care împiedică vindecarea / 46 Capitolul al 5- lea - Logistica vindecării / 53

5. 1 - Povestea terapeutică / 53

5. 2 - Programe educativ - terapeutice / 70

5. 3 Terapii holistice / 90

Partea a II- a VERTEBRAREA RELIGIOS - SPIRITUALĂ A VINDECĂRII / ⁹³

Capitolul 1 - Lecţii biblice de vindecare / 95

1.1. Vindecarea de frica neajunsurilor economico - fi nanciare.

Cine ne va salva de grija zilei de mâine? Viziunea biblică (Matei 14,14 - 22) / 95

1.2. Vindecarea de arghirofi lie „Puţin - credinciosule, pentru ce Te- ai îndoit?” (Matei 14,32) Putem controla prin credinţă realitatea, precum Petru, fără a ne scufunda? Se poate realiza un „transfer de putere”, precum atunci, dinspre Mântuitorul spre noi, astăzi? / 105

1.3. “Cum îmi voi petrece eternitatea?” Vindecarea de tanatofobie - Adevărurile ultime proclamate de Evanghelie, antidot la dictatura relativismului - Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului Sec de Carne) Matei 25, 31 - 46 / 118

1.4. Vindecarea de materialitatea absolutistă a pozitivismului ateu. Pruncul venit din lumea de dincolo de materie - 7 avertismente subtile pentru victimele culturii imanentiste- / 131

Capitolul al 2 - lea - Profi laxie religios - spirituală. De- mersuri concrete pentru fortifi carea sănătăţii și izbăvi- rea de boală / 141

2.1. Intrarea noastră în Biserică şi Intrarea în Templu a Maicii Domnului / 141

2. 2. Maica Domnului - Împărăteasa umilă, modelul feminităţii absolute / 146

2. 3. Vindecarea de suferinţă, prin suferinţă… / 151

2. 4. Trei posibile căi ale unei vindecări neconformiste: prin iubire, prin mistică şi prin suportarea mediocrităţii din jur / 160

Bibliografi e / 175

Izvorul tămăduirii trupești, sufletești

și psiho - afective

Prima sărbătoare după Sfintele Paști, în vinerea din Săptămâna Luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne arată cum harul tămăduitor al lui Dumnezeu s- a arătat adesea, de- a lungul veacurilor, Într- o biserică din Constantinopol închinată Maicii Domnului. Acolo s- au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi și simpli credincioși, prin pute- rea credinţei lor în milostivirea Mântuitorului și a Maicii Domnului. Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Domnului și Mântuitorului Hristos, pe de o parte, și Vinerea sărbătorii Izvorul Tămăduirii sau a Izvorului cel de Viaţă purtător, pe de altă parte, arată puterea Bisericii ca loc de vindecare, Biserica - spaţiu terapeutic, de eli- berare de păcate și de suferinţe. (Pr. Arsenie; strămoșul oricărei fapte este un gând)

Maica Domnului, care în Sfânta și Marea Vineri a stat lângă Crucea lui Hristos și a văzut rănile cuielor și coasta străpunsă a Fiului Său, din care a ieșit sânge și apă (cf. Ioan 19, 34), simboluri ale Botezului și Euharistiei, este, tainic, icoana Bisericii în care se dobândește vinde- carea prin harul tămăduitor dat ei de Hristos Cel răstig- nit și înviat. Dincolo de aspectele dogmatice ale lucrării Fecioarei Maria în istoria mântuirii neamului omenesc, Izvorul Tămăduirii ne arată puterea sa harică de a înfăp-

tui minuni cu ajutorul lui Dumnezeu, faptul că ea este Maica celor care i se încredinţează pentru a- i cere ajuto- rul, că este Rugătoarea și Mijlocitoarea noastră înaintea lui Hristos, după cum o numește Biserica.

Această sărbătoare este o sărbătoare închinată Maicii Domnului, în prima vineri după Înviere. Sărbătoarea amintește de o minune. Împăratul Leon cel Mare, înainte de urcarea pe tron, mergând printr - o pădure, a întâl- nit un orb sărman care își căuta drumul cu disperare și neputinţă. Leon l- a luat de mână ca să- l conducă, dar acesta i- a cerut apă. Împăratul a plecat să caute apă. A auzit un glas care i- a indicat locul unde va găsi apă pen- tru a potoli setea orbului și pentru a- i unge ochii lipsiţi de vedere. Leon a găsit izvorul, care s- a dovedit a fi tămă- duitor. Orbul şi- a astâmpărat setea, dar şi- a recăpătat și vederea. După ce a ajuns împărat, Leon a ridicat în acel loc o măreaţă biserică, iar cu apa izvorului s- au vinde- cat mulţi bolnavi de- a lungul timpului, prin mila și lucra- rea Maicii Domnului, care i s- a descoperit.

Au existat multe alte minuni ulterioare: Biserica ridi- cată de Leon se vede și azi la Constantinopole, oraș cunos- cut acum ca Istambul. Puţin mai târziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian, împăratul cel mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, a dobândit de la izvor vin- decare. Mulţumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică și mai mare. Iar în vremea urmașilor lui, izvorul şi- a continuat darul de minuni. Iar după alţi mulţi ani, la izvor s- a arătat un semn încă și mai mare!

Căci s- a stârnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulţimea strânsă înăuntru. S- a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ţinut cu mâinile Ei de aer biserica, până ce oamenii s-

au salvat toţi, spune cartea cu vieţile sfinţilor. În aminti- rea acelui izvor miraculos de la Constantinopol, izvor ce dăinuiește și azi și mai săvârșește încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un „Izvor” binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsându - se peste noi, prin mijloci- rea apei. Se spune că Izvorul Tămăduirii e cea mai potri- vită zi din an să- Ţi sfinţești fântâna sau casa. În ace- lași fel, din anul 1858, cunoaștem minunea izvorului de la Lourdes, din Franţa. Maica Domnului i s- a arătat de câteva ori unei tinere, Bernadette, indicându - i să sape cu mâinile ei pământul, de acolo ţâșnind un izvor bogat, cu apa căruia, mai bine de o sută de ani, s- au făcut nenu- mărate minuni și vindecări celor ce au crezut în puterea Preacuratei Fecioare.

Izvoare tămăduitoare există multiple în România (peste 200) . Noi le menţionăm doar pe cele de la Mănăstirea Dervent - Constanţa; Sâmbăta de Sus şi Mănăstirea Râmeţ, sub altarul bisericii vechi; Care este povestea de la Dervent? Nimic mai simplu de aflat. Pereţii și bolţile paraclisului fiind acoperite de picturi în frescă, ne înfăţișează în registre înșiruite cronologic istoricul acestei mănăstiri. Urmărind această poveste în imagini din dreapta faţă și ocolind - o spre stânga, descoperim că istoria izvorului se împletește cu cea a creștinării noas- tre acum două milenii, și mai târziu cu cea a mănăsti- rii. Parcă vedem trecând prin faţa ochilor cum Apostolul Andrei ajunge și prin aceste locuri trimis de Mântuitorul.

Găsind poporul strămoșilor noștri însetaţi de cuvântul adevărului va propovădui, iar apoi va da cu băţul în pia- tră, asemenea lui Moise odinioară.

Alt izvor este la Sâmbăta de Sus. Fântâna „Izvorul Tămăduirii“, atestată documentar din secolul al XVI - lea, a adunat în jurul ei, de- a lungul timpului, multe întâm- plări miraculoase și legende. Credincioșii fac adevărate pelerinaje la această fântână, a cărei apă vindecă și cele mai incurabile boli. Unul dintre călugării care au slujit la Mănăstirea Sâmbăta se spune că a făcut minuni vin- decând suferinzi. Părintele Arsenie Boca (1910 - 1989 - foto sus) socotea că boala apare în suflet și din suflet ricoșează în trup. Mulţi oameni s- au întors spre credinţă, după ce au fost vindecaţi de harul părintelui Arsenie. Au fost cazuri în care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, în biserică.

Şi schitul din Munţii Piatra Craiului este renumit pen- tru puterea lui tămăduitoare. Tânărul monah Ioanichie, luminat de părintele Cleopa, a refăcut bisericuţa săpată în stâncă. Pe drumul către mănăstirea Colţul Chiliilor, Într- o poiană, se află și un izvor cu apă vindecătoare, ce a tămăduit o mulţime de oameni bolnavi. Credinţa veche de secole a zărneștenilor este că „veneticul care soarbe cu poftă din apa cristalină a izvorului nu va uita nicio- dată Colţul Chiliilor, iar de are vreo boală, se va tămă- dui“. Biserica din peșteră e ocrotită de Sfântul Pantelimon, patronul munţilor și al animalelor. Se mai spune că însuși faptul că, rezistând la slujbă în frigul din biserică, oamenii își vindecă sufletele și bolile trupești.

Nădăjduim ca şi acest volum, structurat în două părţi, una psihologică şi alta religioasă, să devină o sursă de (i) luminare şi un izvor de înţelepciune pentru cititori, dăru- ind sănătate trupească şi sufletească celor dornici!

Autorii

ARHITECTURA

PSIHOLOGICĂ

A VINDECĂRII

- IDENTITĂŢI CONCEPTUALE

1.1. Ce este credinţa?

A porni spre a găsi liantul, întru credinţă și vinde- care vs, vindecare și credinţă, reprezintă mai mult decât o aventură a cuvântului, practic, este cutezanţa de a găsi echilibrul între trup și suflet, căci, Socrate ne amintea din când în când că „Nu poţi vindeca trupul, fără să vindeci sufletul ’’. De fapt, dacă nu se încredinţează unul altuia întru fiinţă, nu se poate însănătoși nici trupul, dar mai ales, nici sufletul. Astfel, trecerea în revistă a unor defini- ţii, vor determina înţelegeri ce pot apărea privind duali- tatea - credinţă - vindecare / vindecare - credinţă. Avem de a face cu:

1) - în DEX - 2009 -

a) - credinţă = din latinescul - credenţia ce pentru publicul larg reprezintă: faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranţă, certitudine; fidelitate, devo- tament, statornicie faţă de cineva sau de ceva; speranţă;

nădejde, asigurare, chezăşie, concesiune, credit, crez, dato- rie, garanţie, încredere; convingere adâncă;

b) - pentru lumea teologică (DEX - 2002), având aceeaşi origine - latinescul credenţia, reprezintă cult, religie, convingere despre existenţa lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripţiilor bisericeşti;

cucernicie, cuvioşenie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, smerenie, devoţiune, blagocestie, blagoce- stiune, hristoiţie, râvnă, râvnire.

2) - după Săineanu - 1929

credinţa = fapta de a crede și efectul ei (sub raportul moral și religios); convingere adâncă; credinţă religioasă - credinţa e întâia dintre cele trei virtuţi teologale; calitatea omului credincios - mi- am păstrat credinţa;

3) - după Scriban (1939)

credinţa = deplină convingere, credinţă în Dumnezeu - fidelitate și încredere; a păstra credinţa - să rămână fidel, de încredere; simbolul credinţei - crezul;

4) - în domeniul cunoașterii umane - psihologice - Larousse (1995) - Dicţionarul de psihologie - stipu- lează:

credinţa = atitudine a unei persoane faţă de o idée sau faţă de un fapt pe care le consideră înteme- iate. Exemplificând: „Puterea unei credinţe variază de la individ la individ, iar la aceeași persoană variază de la un moment la altul al existenţei sale. Nu raţionamen- tul este acela care predomină în credinţă, și tocmai fap- tul că ea ascultă de alte condiţii iraţionale și afective, o face să reziste cu fermitate realului. Credinţa îndepli- nește o funcţie utilă’’.

Krech D și Crutchfield R. S (1952) după Larousse (1996) - remarcă faptul că „Omul apelează la credinţe pentru a face faţă unor situaţii problematice’’. De aseme- nea din aceeași sursă aflăm că după Janet P, există:

a) - credinţe raţionale și experimentale b) - credinţe personale și sentimentale

raportarea în esenţă la credinţă, făcându - se în mod direct și personal, matricea spirituală fiind cea care în final, își va pune amprenta.

De aceea, a defini credinţa, rămâne o dorinţă a omului de a- şi exterioriza trăirile și sentimentele, expri-

mându - se practic ca fiu, destoinic și experimentat întru ale credinţei. Că este așa, am apelat la un singur „clic” și din imensul „univers” al cunoașterii de pe internet, am aflat că pentru:

1) William E. Channing

Credinţa este dragostea transformată în năzuinţă.

2) Petre Ţulea

Credinţa e incidenţa divină care poate releva ade- vărul.

3) Lev Tolstoi

Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul trăiește, este pentru că crede în ceva.

4) Prentice Mulford

Credinţa este esenţa dorinţei.

5) Sfântul Antonie cel Mare

Credinţa este libera consimţire a sufletului.

6) A. W. Tozer

Credinţa nu este un act săvârșit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu.

7) Khalil Gibran

Credinţa este o oază în inimă,la care nu poate ajunge niciodată caravana gândirii.

8) Emil Cioran

Credinţa este o închipuire care refuză concretul și care nu se sinchisește de ceea ce o dovedește falsă.

9) Robert Anton Wilson

Credinţa este moartea inteligenţei. De îndată ce cineva crede o doctrină de orice fel, ori presupune certitudinea și nu se mai gândește la acel aspect al existenţei.

10) A. W. Tozer

Un adevărat credincios este o ciudăţenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-

a văzut; îi vorbește cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu- l poate vedea; el se așteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altucuiva; se golește singur de sine pen- tru a fi umplut de Altcineva; recunoaște că a greșit pen- tru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat;

este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac; cel mai fericit cât îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; pierde pentru a putea câștiga; dăruiește altora pentru a păstra pentru el. Vede nevăzutul, aude neauzitul și cunoaște necunoscutul.

Nu a fost deloc întâmplătoare alegerea noastră, deoa- rece ne punem în situaţia de a oscila privitor la credintă, de la „agonie la extaz” certificându - se astfel pentru fie- care în parte:

determin

- ările cognitiei;

atitudinea;

-

impactul;

-

implicarea;

-

diversitatea;

-

acceptarea;

-

experien

- ţa;

cea din urmă, având relevanţa trăirii personale și raportarea la ceilalţi, de fapt, parafrazând:

- „Eu cred pentru că văd, nevăzutul’’;

- „Eu cred pentru că aud, neauzitul’’;

- „Eu cred în cunoaşterea necunoscutului’’;

de fapt, sunt determinările noastre conceptuale în

„a crede - şi a cerceta’’ şi „a crede şi a nu cerceta”, dorinţa fiind aceea de a invita la reflecţie, atitudine şi înţelegere şi nu de a da verdicte.

1. 2- Ce este vindecarea?

Pornind de la definiţii, aflăm că:

1) DEX (2009)

- vindecarea pentru publicul larg provine din lati- nescul vindecare şi reprezintă a scăpa sau a face pe cineva să scape de o boală; a se face sănătos; a se însănătoşi; a se lecui; a reveni la starea normală (după o boală); a deveni sănătos; a face să se vindece; a reface; a repara.

2) în domeniul cunoaşterii umane - Larousse - Dicţionarul de psihiatrie (1998) - vindecarea psihică = revenirea unui subiect atins de o afecţiune mentală, la o stare de bună sănătate psihică. Exemplificând: „Spre deo- sebire de maladia somatică, a cărei vindecare este, în gene- ral, reprezentată de suprimarea răului şi întoarcerea la inte- gritatea organismului (restitertio ad integrum), vindeca- rea psihică apare mai degrabă ca un nou stadiu în evoluţia psihico - afectivă a subiectului. Iar în această calitate, maladia sa a putut juca încă un rol pozitiv în ceea ce este uneori un veritabil progres al personalităţii sale. În alte cazuri, mai puţin favorabile, va fi vorba doar de o remi- siune sau de o stabilizare, lăsând în calitate de sechelă un deficit mental funcţional şi un handicap.

3) ca interpretare psiholingvistică regăsim verbele- a se tămădui, a tămădui - unde se trece pragul simplu de vindecare, în fapt, se tămăduieşte, adică se adaugă

„acel ceva” ce face ca tămăduirea /vindecarea mai ales cea sufletească să aibă un alt demers şi o altă acţiune, precum şi a se îndrepta, adică, a reveni spre ceea ce era normal, până la un punct dat, îndreptarea fiind aici, vindecarea sufletească, am îndreptat răul - mă vindec „Mă doare gân- dul, dar mă vindecă clipa”, metafora accentuând prezentul

în detrimental trecutului, îndreptarea, adică alegerea dru- mului, căii cele bune şi drepte, să mă călăuzească.

4) în accepţia medicinei creştine, vindecarea, Chirilă P. (2009) este:

a) - înţelesul care trebuie aplicat fiinţei în întregime;

îl considerăm pe om vindecat, dacă are trupul și sufletul vindecat; tot vindecat îl considerăm și pe acel om care are doar sufletul vindecat;

b) - noţiunea de vindecare are un sens eshatologic:

aproape am putea spune că vindecarea cu adevărat nu există în lumea aceasta, căci această noţiune vizează mân- tuirea sufletului și îndumnezeirea omului întreg.

5) în deslușirea lui Vlachos Hierotheos (2007) - teo- logia este roada vindecării omului, dar și calea de a ajunge la tămăduire și a dobândi cunoașterea lui Dumnezeu.

Același autor nu ezită a susţine că Ortodoxia este un tra- tament vindecător și o știinţă a vindecării „Dacă acceptăm că Ortodoxia îl tămăduiește pe om, atunci cred că avem dreptul să susţinem că este și o știinţă, deoarece cunoaște calea adevărată prin care omul se tămăduiește”.

Pornind - spre același punct dar dintr - o altă per- spectivă, Peseschkian N. (2009) vorbește despre viaţă, cre- dinţă - religie și biserică, amintind faptul că:

a) - Credinţa religioasă presupune în esenţă, o relaţie spirituală cu ceea ce e necunoscut și nu poate fi recunoscut. Cum Creatorul este prin însăși natura sa, incomprehensibil,trebuie să existe credinţa pentru a putea intra în legătură cu EL. Credinţa e una din capaci- tăţile umane.

b) - Orice persoană are capacitatea de a crede.

Credinţa reprezintă o relaţie cu necunoscutul și irecog- noscibilul. Practic, credinţa e mai mult decât o sumă de

întrebări despre religie și despre viaţa de apoi. Ea atinge și subiectul vieţii private și al știinţei.

c) - Trebuie făcută distincţia între credinţă, religie și biserică, între religia de prim nivel și cea de al doilea nivel. Scopul religiei este acela de a fi purtătoare de sens, valoare și scop. Știinţa pe de altă parte, caută explicaţii, sta- bilește conexiuni logice și caută noi semnificaţii. Pentru a fi benefice omului, știinţa și religia trebuie să se comple- teze reciproc, formând un tot unitar.

Citându - l pe Max Planck „Nimic nu ne împiedică să identificăm ordinea mondială a biologiei și Dumnezeul religiei”, Peseschkian N(2009) resubliniază faptul că e nece- sar a avea o permanenţă, deci „învaţă să deosebești între credinţă, religie și biserică”.

Reîntorcându - ne totuși la întrebarea ce este vin- decarea? Dragoman Muller J( 2008) răspunde prin fap- tul că ea este un proces care apare în timp, ca urmare a conştientizării, a eliberării şi a schimbării vieţii omului, în primul rând prin schimbarea modului de:

gândire;

-

-hrănire;

-simţire;

-trăire.

De asemenea surprinde și ideea că, „vindecarea omu- lui” este de trei feluri:

1. - parţială (doar la un anumit nivel);

2. - temporară (doar pentru o perioadă de timp);

3. - totală (prin salt spiritual, prin expansiunea con- știentului și a conștiinţei).

Enumerând, vindecarea totală, printr - un „salt spi- ritual”, face trimitere la:

conștientizarea cauzei bolii;

-

învăţarea de noi lecţii de viaţă;

-

eliberarea de povara trecutului;

-

curaj şi putere de a- şi schimba viaţa;

-

asumarea responsabilităţilor asupra deciziilor luate, -

practic, având loc „expansiunea conştientului şi a conştiinţei sale”, determinându - i tot mai mult apropie- rea spre desăvârşire.

- DUALITATEA ÎNTREBĂRII

2. 1 - Cred ca să mă vindec, sau mă vindec pentru că, cred?

Ca să putem răspunde la această întrebare ce are struc- tura unei ecuaţii cu două necunoscute: cred și vindec, am putea porni de la factorul comun, și anume, dragos- tea căci „Dragostea vindecă oamenii, pe cei care o dăru- iesc dar și pe cei care o primesc”.

Regăsim astfel dragostea atât pentru semeni, cât și pentru divinitate, neuitând a ne „iubi aproapele” în așa fel încât, Vlachos Hiemotheos (2007) - amintea că: „Termenul ortodoxie” este alcătuit din două cuvinte: ortbi (adevăr, drept) și doxa (credinţă, învăţătură, slavă) . Cele două cuvinte se leagă strâns unul cu celălalt. Dreapta învăţă- tură despre Dumnezeu înseamnă adevărată și dreaptă slăvire, atunci rugăciunea către acel Dumnezeu este abs- tractă. Dacă Dumnezeu este personal, atunci rugăciunea dobândeşte un chip personal. Dumnezeu a descoperit adevărata credinţă, adevărata învăţătură.

Spunem deci că învăţătura despre Dumnezeu și toate cele ce ţin de mântuirea omului sunt Descoperirea lui Dumnezeu, iar nu descoperire omenească.

Iubirea întru Dumnezeu poate să fie rezultanta cre- dinţei ce se metamorfozează având la bază pe cea:

a) raţională - sau din auzire fiind o credinţă înce- pătoare, simplă;

b) întemeiată pe vederea lui Dumnezeu, fiind cre- dinţa celor desăvârșiţi și care mântuiește pe om, ea ducând la luminarea minţii.

Ajungem astfel a constata că ea, credinţa poate sta și/sau stă la baza vindecării, atunci când toate întru taină, se împlinesc, practic - am certitudinea, am dis- cernamânt să cred și să mă vindec deci, mă pot vin- deca, dacă cred.

Remarcăm în acest context, echilibrul dintre cele două, dat de achiziţiile noastre cognitive și nu numai, ce converg spre structura și atitudinea volitiv - comporta- mentală, având la bază putinţa sau neputinţa, durerea sau bucuria, acceptarea sau respingerea, progresul sau regre- sul, de fapt, evoluţia valorii umane ce - ar trebui să por- nească de la cutume morale și să ajungă la idei raţionale privind cultura și civilizaţia umană în general şi- a fiecă- rei naţii, în special.

Se susţin cele afirmate prin faptul că părintele Arsenie Boca (după Andru V. (2006) e convins că „nu poţi să ai credinţă, dacă nu ai sănătate’’și invers „cei fără credinţă sunt foarte vulnerabili fizic și psihic, sunt primejduiţi cu degenerarea’’, observându - se o concordanţă între fizio- logie și duhovnicie.

Făcând trimitere la „îndreptarul de viaţă’’ propus de părintele Arsenie Boca ce codifică cinci puncte: oxigen, glicogen, paza hormonilor, somn și concepţii de viaţă creș- tine, părintele arhimandrit Teofil Părăianu (după Andru V.

- 2006) detaliază cele enumerate anterior, sub forma: ”să trăiești în mediu fizic curat, în aer curat, să observi echi- librul organic prin hrană, raţională; nici prea mult, nici

prea puţin; sunt boli de trai bun și sunt boli de trai rău;

dar boli de trai de mijloc nu sunt’’.

Rămânând în aceeași textură a îndreptarului, urmă- rind relaţia credinţă - sănătate, descoperim că între cele două este o relaţie directă, în așa fel încât Andru V. (2006) pe primul loc sunt vindecătorii sufletului „Dumnezeu trimite vestitorii fiecărei vremi (slujitorii cei de dis - de - dimineaţă) ca să- Ţi dea răgaz să te îndrepţi’’. De fapt, părintele Arsenie Boca (după Andru V. - 2006) - con- chide zicând: „Cuprinsul credinţei se învaţă. Înclinarea de a învăţa sau nu - se dobândește. Înclinarea sufletului este către obârșia sa’’.

Este momentul în care, întru credinţă și vindecare / vindecare întru credinţă, să deschidem o ușă spirituală - ca exerciţiu - semnul duhvnicesc rostit de Hristos: „Eu sunt ușa; de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla’’ (Ioan 10: 9) ce ne va duce iminent spre credinţă și la simbolul credinţei - crezul.

În fapt, simbolul este o scară, Andru V. (2006) nu ido- larizezi scara, ci urci pe ea spre taine și înţelesuri și menţii mintea în tărie, trăiești în duh, ești în vestibulul miraco- lului. Iar pașii până la scară, întru credinţă, îi putem face îndrumaţi de simbolurile ajutătoare, ce ne- arată calea și adevărul;

- crucea = mântuirea;

- cartea = mărturisirea;

- lumânarea = lumina vieţii;

- icoana = întruparea divinului în istorie;

- muntele = credinţa;

- mâna = vindecarea;

- piciorul = slujirea,ascultarea;

- apa = purificarea;

- pâinea și vinul = euharistia;

- crucea - ancora- inima = credinţă, nădejde, dra- goste;

- arborii = Iisus, fericirea cerească, învierea cor- pului;

- florile = harul Sfântului Duh;

- nuca = perfecţiunea omenească;

- metania = învierea omului din moartea păcatu- lui;

- toaca = chemare și mediere, pământ - cer;

- clopot = vocea exterioară a bisericii;

- amin = începutul și sfârșitul.

Dacă am răspuns la întrebarea de început? Noi ne- am propus doar să vă arătăm calea și mijloacele, iar alegerea precum propria voie,să vă aparţină. De ce? Pentru că noi credem în divinitate! Pentru că noi credem în unicitate!

Pentru că noi credem că ce aţi ales vă ajută să vă vindecaţi prin credinţă dar să și credeţi întru vindecarea înșivă.

- TAINA VINDECĂRII ŞI- A CREDINŢEI

3. 1 - trup - minte - suflet

3. 2 - teorii ale vindecării şi credinţei 3. 3 - metode şi tehnici

3. 1 - Trup - minte - sufl et

Să pornim de la ideea că învăţătura creștină poate fi percepută sub trei ipostaze și anume:

1) - vindecătoare ale trupului (terapie); vindeca- rea este restabilirea dreptei naturi, rezolvarea conflictului generat de boală, a conflictului între trup și lege;

2) - vindecătoare a minţii (liniștire, iluminare, exten- sia conștientului) iluminarea este sfârșitul medicinii.

3) - vindecăatoare a sufletului (mântuire) Vlahos Hierotheos (2001) ne amintește faptul că:

- mântuirea sufletului este legată de vindecarea sufletului;

- Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că pen- tru vindecarea omului, adică mântuirea lui, este necesară îmbinarea vieţii liturgico - sacramentale cu cea isihastă.

Legat de viaţa isihastă, Sf. Grigorie - stabilește exact ce este sănătatea sufletului, Vlachos (2001) contempla- ţia lui Dumnezeu, este „singură model pentru un suflet sănătos cu adevărat’’. Modelul de suflet sănătos este să te fi curăţat și să fi ajuns la contemplaţia lui Dumnezeu . Prin urmare, boala și sănătatea sufletului dobândesc în învăţătura Bisericii, un caracter real și concret. Cu alte

cuvinte, virtuţiile, care sunt prinse în strădania noastră de a supune trupul sufletului și sufletul poruncilor lui Hristos, vindecă sufletul și sufletul tămăduit îl contem- plă pe Dumnezeu.

Omul este îndumnezeit nu prin „asemănarea medita- tivă a celor văzuţi’’ ci prin contemplaţie, iar pentru dobân- direa acestei sănătăţi duhovnicești este necesară deprin- derea liniștirii (păzește poruncile lui Hristos, dobândește virtuţiile, și își vindecă sufletul) . Prin urmare, viaţa isi- hastă este drumul necesar tămăduirii și mântuirii sufle- tului, care este în contemplaţia lui Dumnezeu.

În această triadă trup - minte - suflet, iminent ajungem si la sănătatea duhovnicească ce - l face pe creștinul care o are, să mute tristeţea lui la un alt nivel, Vlachos(2001) vorbește de repere spirituale ale sănătăţii duhovnicești și anume:

a) - cel sănătos duhovnicește se îmbată de dragos- tea lui Dumnezeu;

b) - cel sănătos duhovnicește neglijează dreptul lui ca să păstreze dreptul lui Dumnezeu în viaţa sa;

c) - cel sănătos duhovnicește este stăpânit sau, mai bine zis, este inundat de smerenie (smerit în bucurie și în tristeţe, în slavă și în necinste);

d) - cel sănătos duhovnicește nu acceptă gânduri viclene împotriva fraţilor săi, ci le schimbă în bune. Aici este important a găsi modalitatea de a rezolva anumite probleme ce ne preocupă, având în vedere relaţia cauză - efect (problema fundamentală nu este să luăm o aspi- rină ca să înceteze durerea de cap, ci să vindecăm cauza care o provoacă).

Practic, e necesar să dobândim sănătatea duhov- nicească, Vlachos(2001) ca să putem trece, bucurându

- ne dincolo de sufocarea socială, pe care de multe ori o simţim.

Reîntorcându - ne la relaţia trup - suflet, Chirilă P.

(2009) remarcă faptul că:

a) - sănătatea trupului (adică integritatea anatomică, funcţionarea mădularelor în liniște, postul) nu este o con- diţie absolută și necesară ca omul să ajungă în rai;

b) - sănătatea sufletului, adică pocăinţa, lucrarea virtuţiilor, faptele bune, rugăciunea- iată o condiţie abso- lută și necesară ca omul să ajungă în rai, chiar dacă tru- pul nu este integru.

Deci, în relaţia trup - suflet, lucrarea și starea sufle- tului sunt determinante și cu toate acestea există Vlachos H(2001) deosebire între vindecarea trupească și sufle- tească se vede și din deosebirea dintre trup și suflet.

Trupul este pieritor, în timp ce sufletul este nepieritor și nemuritor după har. Astfel, medicina trupească se ocupă cu trupul și cu „material muritoare și care curge în jos’’, în timp ce medicina sufletească, pe care o exercită Biserica îngrijește de sufletul „și sfânt de la Dumnezeu, și care participă la lucrarea de sus’’. Acesta, sufletul, nu are un înţeles abstract, nu este simplu o energie a tru- pului, ci este cel după chipul lui Dumnezeu. Vindecarea nu se termină numai la suflet, ci se extinde și la trup.

Adică, scopul vindecării sufletești este să vindece întâi și - ntâi, sufletul și apoi sufletul vindecat „și ceea ce e mai rău să atragă la sine și să așeze sus, dezlegat fiind puţin câte puţin de caracterul grosolan’’ astfel sufle- tul devine pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet. Prin urmare, vindecarea se referă la suflet și la trup. După vindecarea sufletului urmează și vindecarea trupului, care este strâns legat cu sufletul. Din aceasta

putem să ne dăm seama că boala sufletului provoacă boală și în trup.

3. 2 - Te orii al e v ind e c ării și/sau credinţei (5w)

În percepţia relaţiei dar și a comuniunii dintre cre- dinţă și vindecare, vindecare și credinţă, putem pleca de la teroria celor 5w (ce, când, unde, cât, cum) adăugând și pe „de ce?’’ pentru a înţelege dependenţa sau/și interde- pendenţa dintre ele. Astfel:

1. credinţa

a) - în ce dovedim că avem credinţă? = poate fi fiinţă, lucru, obiect, fenomen, idée, ideologie, considerăm că e important că există ceva în care credem și ne mani- festăm credinţa?

b) - când dovedim că avem credinţă? = e necesar să existe un timp anume, un moment, să fie episodică sau permanentă, sau ea se dovedește prin fapte?

c) - unde ne dovedim credinţa? = avem un spa- ţiu anume, în faţa altora, nouă înșine sau lui Dumnezeu, în biserici, temple, mănăstiri, acasă, la muncă, pe stradă, avem locul nostru?

d) - cât dovedim că avem credinţă? = e necesar să o facem? puţină, multă, ne copleșește, ne inundă, e nevoie cantitatea sau calitatea credinţei, spunem n+1 rugăciuni sau una singură - trăind - o și simţind - o?

e) - cum dovedim că avem credinţă? = suntem mai umili, sfioși, smeriţi, aplecaţi, cocoșaţi, îngenunchiaţi sau stăm drepţi, mândri, plini de sine, importanţi, practic de neatins?

f) - de ce trebuie să dovedim că avem credinţă? = că suntem mai buni, mai răi, că am obţinut puterea și stă- pânim totul? că e nevoie de o dovadă, că ne lipsește sau avem certitudinea existenţei credinţei? că ea ne caracte- rizează sau ne- am făcut un mod de a fi?

2. vindecarea

a) - ce vindecăm? trupul, sufletul, mintea, felul nos- tru de- a fi, boala, durerea, suferinţa, bunele și relele?

b) - când vindecăm? atunci când e vremea, timpul chiar și când „e devreme vremea’’, când se mai poate face ceva, nu se mai poate face nimic, când e timpul pierdut, când vrea Dumnezeu?

c) - unde are loc vindecarea? acasă, la spital, în bise- rică, în sufletul nostru, pe pământ, în aer, în apă, unde e voia lui Dumnezeu?

d) - cât vindecăm? cât se poate, cât ajunge, cât să nu facem rău, cât trebuie, cât e necesar, cât se cuvine.

e) - cum vindecăm? cu grijă, cu har, cu binecuvân- tare, cu știinţă și neștiinţă, cu chibzuinţă, cu bunătate, cu răutate, cu îndreptare, cu îndrumare duhovnicească?

f) - de ce vindecăm? ca să avem liniște, ca să fie trupul sănătos, ca să avem sufletul curat, pentru progres, pentru Dumnezeu?.

Este o modalitate prin care o serie de întrebări axate pe cunoaștere și implicare, pot stabili un coeficient al iden- tităţii și raportării celor două stări, situaţii la realul pal- pabil la „banalul cotidian’’. Întrebarea nepusă ar fi - pen- tru cine am credinţă? pentru cine vreau să mă vindec?.

Răspunsul? - pentru mine sau/și pentru El, Dumnezeul nostru!

3. 3 - Metode și tehnici

Chirilă P. (2009) - surprinde faptul că, trupul este templul Duhului Sfânt, el se vindecă sau nu se vindecă.

Sufletul este partea veșnică din om, el este întotdeauna vindecabil, atât timp cât este în trup. Vindecarea este un proces continuu. Același autor explică în accepţia medi- cinii creștine că vindecarea depășește cu mult sensul bio- logic și anume:

a) - înţelesul acestui cuvânt trebuie aplicat fiinţei în întregime; îl considerăm pe om vindecat, dacă are trupul și sufletul vindecat; tot vindecat îl considerăm și pe acel om care are doar sufletul vindecat;

b) - noţiunea de vindecare are un sens eshatologic:

aproape am putea spune că vindecarea cu adevărat nu există în lumea aceasta, căci această noţiune ne vizează mântui- rea sufletului și îndumnezeirea omului întreg.

În acest context, trupul - mintea și sufletul - rapor- tate la vindecare și credinţă - pot găsi similitudinea atât de necesară pentru a întregi întregul. Ca tehnici, amintim:

a) - dreapta credinţă;

b) - privegherea = ne ajută să ne tămăduim de patimi;

c) - studiul = îndeletnicirea ziditoare de suflet a lectu- rii;

d) - isihia = liniștea necesară pentru a ne întoarce

„în sine’’ și a vorbi cu Dumnezeu;

e) - înfrânarea = disciplinarea tuturor tendinţelor corporale umane;

f) - rugăciunea = fiind cea mai eficientă metodă de vindecare a bolilor sufletului;

Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea că „Rugăciunea este slujbă adusă lui Dumnezeu și deci sărbătoare, pentru că se face în inimă. Rugăciunea este fundament al sufletului, pentru că în ea este Hristos, ipostasul firii omenești’’.

De data aceasta vom exemplifica cu rugăciunea bol- navului, Chirilă P. (2009) pentru propria vindecare este, desigur cea mai de preţ rugăciune; ea poate fi spontană sau inspirată din versetele biblice, atât pentru bolnavii credincioși cât și pentru cei ce doar atunci îl descoperă pe Dumnezeu.

Astfel, din Psalmul 40,4 - Doamne, ajută - mă!

- Doamne, fie - Ti milă de mine!

- Doamne, vindecă - mă!

- Doamne, vindecă sufletul meu că am greșit Ţie!

Ieremia 17,14

- Vindecă - mă, Doamne și voi fi vindecat, mântu- iește - mă și voi fi mântuit căci tu ești lauda mea!

- Vindecă - mă, Doamne, că s- au tulburat oasele mele!

Același autor remarcă faptul că la metoda rugăciu- nii se mai pot adăuga:

- rugăciunea bisericii prin pomenirea bolnavilor pe numele lor la Sfânta Liturghie și rugăciuni particulare;

- rugăciunea doctorului făcută dimineaţa, înainte de a merge la bolnavi

Totodată este interesantă ca abordare, rugăciunea doctorului cu pacientul / pacienţii în opinia lui Levy D (2014) „Rugăciunea este pentru pacient, nu pentru medic.

Desigur, medical și personalul medical sunt binecuvân- taţi și ei prin ea, dar rugăciunea este pentru pacient. În rugăciune, ca în chirurgie, ai ocazia să faci lucruri mari,

dar este posibil să faci și rău. Nu există o „reţetă ’’ pentru rugăciune, cu excepţia poate a deschiderii faţă de situa- ţiile în care rugăciunea va fi primită ca o binecuvântare.

Impunerea propriei noastre credinţe asupra altora nu este recomandată în niciun context. Astfel, consider că rugă- ciunea este una din formele cele mai înalte de bunătate pe care o pot arăta unei persoane.’’

g) - biserica - considerată ca loc și timp al vindecă- rii, pornind de la ideea că „ea este un spital și nu un tribu- nal’’, datorită faptului că aici vin oamenii să se vindece.

Biserica, Chirila P (2009) este un marș al persoa- nelor în curs de vindecare care trec prin lume, sfinţind lumea, fără să se maculeze de intenţiile lumii. Arhiereul, preotul, tămăduitorii sunt în fruntea acestui iar cei de pe margine sunt liberi să intre „până când se închide ușa” - Matei 25,10.

h) - taina spovedaniei - ca primă treaptă în urcu- șul spre vindecare, ea:

- implică cercetarea cugetului, cercetare de sine:

- descoperă cauzele spirituale ale bolii:

- ajută eficient bolnavul să nu mai păcătuiască:

- descoperă dimensiunea social, comunitară, ecle- sială a fiinţei umane, îl face pe om mai atent la relaţia cu semenii.

i) - sfânta taină a împărtășaniei

- trebuie luată cu atentă cercetare de sine (pocăinţă, spovedanie)

- au valoare terapeutică pentru viaţa acestora și sunt merinde pentru viaţa veșnică.

î) - postul = poate fi și un smn al râvnei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii care n- au

nevoie de hrană; este un sens duhovnicesc, el este în pri- mul rând o armă, nu o virtute; pornind de la regulile sale care amintesc că:

- se ţine cu binecuvântare sau sub canon;

- se ţine după putere, de la una la patruzeci de zile;

- se ţine într- ascuns, cu smarenie, afară de posturile rânduite de Biserică, care pot fi mărturisite;

- este însoţit de duhovnicești osteneli: rugăciune, grijă faţă de popor, faţă de semeni, faţă de văduve, faţă de străini, priveghere, lacrimi, curăţenie, smerenie, înfrânare, răbdare, bunătate, ascultare, dragoste;

- pâinea și apa sunt elemente esenţiale cu care se întărește trupul slăbit de post;

- cele lungi și aspre se întrerup în zilele de sâmbătă și duminică pentru a lua puţină hrană cu fraţii;

- fără rugăciune este cauzator de suferinţă și de moarte.

j) - practicarea virtuţiilor creștine

- nădejdea este o virtute, o trăire spirituală cu efecte terapeutice certe;

- milostenia, întoarcerea la credinţă, primirea Botezului, părăsirea unor erezii și reîntoarcerea în Biserică, pocăinţa, închinarea întregii vieţi, Mântuitorului;

- în sânul Bisericii Creștine, iubirea vrăjmașilor este piscul unde se atinge vindecarea.

k) - Hristos, purtătorul bolilor noastre

- când bolnavul realizează că Hristos este purtătorul bolilor noastre, acest lucru este crucial pentru el dar și în evoluţia bolii, și face trimitere la pasajele biblice în acest caz. (exp. „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe

lemn, pentru ca noi, murind fără păcate, să vieţuim drep- tăţii: cu a Cărui rană v- aţi vindecat’’ - I. Petru 2. 24)

Este interesant și chiar provocator de a privi vin- decarea și din perspectiva antropologiei creștine unde Dragoman Muller J. (2008) cuantifică metodele și tehnicile de vindecare spiritual urmărind structuri cum ar fi:

1. Vindecarea prin Sfintele Taine

a) Rugăciunea - este legătura care unește făpturile de Creatorul lor. Prin rugăciune omul intră în legătură per- sonală cu Dumnezeu, care este mai aproape de om decât însăși inima sa, sublinia Larchet J C (2001).

b) Sfintele Taine - instituite de Mântuitorul Iisus Hristos; „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preo- ţii Bisericii și să se roage pentru el, ungându- l cu untde- lemn, în numele Domnului ” (Iac. 5,14)

c) Botezul - este prima doctorie care poate vin- deca, Sfântul Grigore de Nazianz amintind celor ce n- au primit încă botezul: „De ce să cauţi leacuri care nu- ţi sunt cu nimic folositoare? Vindecă- te singur, înainte ca nevoia să te silească; ai milă de tine; fii tu însuţi doc- torul neputinţei tale și agonisește- ţi leacul care sigur te va tămădui”.

d) Mirungerea - pecetea darului Sfântului Duh, se unge trupul în chip văzut cu mir, iar sufletul se sfinţește în chip tainic ”Toate le pot întru Hristos. Cel care mă întă- rește (Fil. 4,13)

e) Euharistia - este Larchet J. C(2001) cea mai mare taină, este „taina tainelor” cuprinde în sine, mulţimea daru- rilor și leacurilor dumnezeiești. Sfântul Ioan Gură de Aur amintind că „nu este boală care să nu dea înapoi din pri- cina acestei doctorii, ea stinge toată boala”, fiind un medi- cament spiritual.

f) Spovedania - este taina mărturisirii când omul se poate vindeca, fiind și o metodă de a cultiva gându- rile bune, rânduindu - le toate spre vindecare. E nevoie să ţinem cont de ceea ce spunea Sf. Ioan Gură de Aur;

îndemnându- ne să „intraţi în Biserică și mărturisiţi- vă acolo păcatele, căindu - vă pentru ele, căci acolo veţi găsi doctorul care va vindeca, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertare păcatelor”.

g) Sfântul Maslu - este taina vindecărilor atât pen- tru creștinii bolnavi, cât și pentru cei ce vor să prevină boala. Sfinţii Părinţi: „Ungerea cu untdelemn pe mulţi bolnavi și îi vindecau, „Este cineva bolnav printre voi? Să cheme preoţii bisericii și să se roage pentru el, ungându- l cu untedelemn în numele Domnului. Si rugăciunea cre- dinţei va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Isa 5, 14 - 15)

2. Vindecarea prin harul preoţiei

După Vlachos H (1998) - Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „După cum se cunoaşte din tradiţia ortodoxă, mănăstirile sunt propriu- zis, spitale,(școli medicale) întru- cât trebuie să ne vindecăm mai întâi noi de bolile noas- tre, pentru a învăţa cum să- i vindecăm pe alţii”. Sfântul Grigore Teologul completează: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat, şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii.

Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”.

De ce toate acestea? Pentru că „lucrarea pastorală este preoţie hristică”, iar preotul trebuie „să se deprindă cu credinţa cea adevărată”.

3. Vindecarea omului prin vindecarea sufletului şi a minţii

Vlachos H (2007) - face referire la viaţa spirituală, pornind de la fundamentele Sfântului Maxim Mărturisitorul care evidenţiază:

a) - filosofia practică sau proxis - îl purifică pe om de patimi şi îl împodobeşte cu virtuţi.

b) - contemplarea naturală sau pur şi simplu, con- templarea- iluminează mintea cu adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu.

c) - teologia mistică - îl încununează pe om cu cea mai înaltă experienţă mistică, numită „extaz duhovni- cesc”.

4. Vindecarea de frică prin cultivarea iubirii divine, necondiţionate

Dacă facem referire la Marcu 12, 30- 31 vom eviden- ţia faptul că apare, metaforic vorbind, legea iubirii tradusă prin: „Să iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” ce poate deveni scutul, pavăza şi protecţia noastră de fiecare zi.

Astfel, lupta împotriva fricii, porneşte de la Sf. Ioan Scăraru (I. Cor. 13,2) „cel ce s- a umplut de iubire, este fără frică”, deci Dragoman Muller J. (2008) din punct de vedere holistic, frica este o emoţie, fiind şi virusul sufle- tului nostru, şi apare din lipsa:

- iubirii de Dumnezeu;

- încrederii în viaţă;

- încrederii în sine;

- cunoaşterii de sine,

ea identificându- se ca boală a sufletului, antidotul reprezentându- l iubirea divină care vindecă totul.

Și cu toate acestea, frica este ca ceva normal omu- lui din zilele noastre, dar nu ceva natural, ea are calitatea virusului, adică, le este totuși frică unora de:

- necunoscut;

- boală;

- întuneric;

- pierderi financiare;

- viaţă;

- sine;

- nou;

- schimbare;

- pierderea celor dragi;

- iubire;

- singurătate;

- moarte

Important fiind faptul că cele mai bune medicamente împotriva fricii sunt:

- credinţa;

- nădejdea;

- dragostea.

5. Vindecarea omului prin cultivarea și practica- rea virtuţiilor

Pornind de la tradiţie, vom descoperi cele șapte vir- tuţi importante ale omului și anume:

- a) credinţa;

- b) nădejdea;

- c) dragostea sau iubirea;

- d) chibzuinţa;

- e) cumpătarea;

- f) curajul sau bărbăţia;

- g) frumuseţea sau înţelepciunea.

Oprindu- ne asupra fiecăruia, vom putea identifica elementele definitorii cum ar fi:

a) - credinţa - este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evr. 11,1);

b) - nădejdea - este capacitatea omului de a fi opti- mist și încrezător în viaţă, în Dumnezeu;

c) - dragostea - Sfântul Apostol Pavel I. Cor. 13, 1 - 13 amintește că „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată”;

d) chibzuinţa - este tot ce înseamnă a fi și a men- ţine un echilibru și a trăi în armonie cu tine, cu ceilalţi și cu întreg universul?

e) cumpătarea - a distinge între bine și rău a vedea limpede calea de urmat și de a fi cu luare - aminte la ros- tul voii lui Dumnezeu;

f ) curajul - este nevoia de a putea și a dori de a tămădui o minte împătimită și a te confrunta cu tot felul de boli;

g) înţelepciunea - se dobândește prin capacitatea de a depăși situaţiile - problemă ale vieţii, dovedind putere de caracter și dorinţa de a se desăvârși prin lucrul înte- lept, adăpându - se de la Izvorul înţelepciune fiind călă- uzit de Dumnezeu.

6. Vindecarea omului prin postul bisericesc si asceză

a) postul - smerește trupul;

b) asceza - reprezintă subordonarea voii lui Dumnezeu si efectul acestei asupra noastră.

7. Vindecarea omului prin Rugăciunea lui Iisus Hristos

Această rugăciune are menirea de a ajunge în mintea și inima omului, ca rod al lucrării acestuia cu Dumnezeu.

Astfel, rugăciunea fiind cea mai importantă cale de vindecare a sufletului, cea a lui Iisus Hristos, poate fi întâl- nită sub forma:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu- iește - mă pe mine păcătosul;

- Doamne Iisuse Hristoase, miluieste - mă.

Nichifor din Singurătate, după Stăniloaie D. (2004) vorbește de tehnicile de respiraţie pe timpul acestei rugă- ciuni, adică: „Odată cu inspirarea aerului se spun cuvin- tele - Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iar odată cu expirarea se spun cuvintele - miluiește - mă pe mine, păcătosul”.

Și nu putem încheia această incursiune antropolo- gică fără îndemnul:

„Așadar, este important să conștientizăm că, a ierta este secretul vindecării și că iubirea adevărată este cea care vindecă toate bolile omului prin iertarea tuturor gre- șelilor și prin puterea de schimbare a celui in suferintă.

Noi toţi trebuie să învăţăm sa iubim iubirea, să- l iubim pe Dumnezeu, să iubim viaţa, să ne iubim pe noi înșine pentru ai putea iubi și pe alţii. Apoi, din iubire să avem puterea de a ierta altora, de a avea curajul de a cere altora să ne ierte și să ne iertăm și noi pe noi înșine pentru mul- ţimea greșelilor noastre. Doar atunci sunt create condi- ţile optime pentru vindecarea adevărată adresat nouă, Dragoman - Muller J (2008)

Tău, vie împărăţia Ta, facă- se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dăne- o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiţilor noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Că a Ta este Împărăţia, puterea și mărirea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururarea și în vecii vecilor. Amin.

- FACTORII VINDECĂRII

4. 1 - Factorii ce/care determină vindecarea 4. 2 - Factorii ce/care împiedică vindecarea 4. 1 - Factorii ce/c are determină vindecarea

Vindecarea este un proces atât biologic cât şi spiri- tual care poate fi influenţat sau determinat în actul său, de anumiţi factori care- i grăbesc sau din contră împiedică / stopează actul în sine.

Dintre multitudinea de factori ce în plan pozitiv determină vindecarea amintim:

1. acceptarea - Acţiunea de a accepta și rezultatul ei. ♦ Consimţământ al întreprinderii cumpărătoare pen- tru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de aprobare pusă pe o poliţă prin care semnatarul se obligă să plătească la scadenţă suma din poliţa respectivă; accept. ♦ Manifestare a voinţei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o ofertă de încheiere a unui contract. – V. accepta.

2. armonia - Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bunăînţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc. ♦Îmbinare melodioasă a mai mul- tor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concor- danţă fonicăîntre sunete. ◊ Armonie imitativă = efect sti- listic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete

imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie voca- lică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în com- poziţie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.1. acord, împă- ciuire, înţelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanţă, echilibru, potrivire, proporţie, proporţionalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansam- blu.) 3. v. acord. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~

interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinar- monie, sinarmonism.

3. autocontrolul = DEX(1975) control exercitat asupra propriei sale persoane; - a putea să- ţi contro- lezi conştient mişcările, ritmul dar mai ales, gândurile, ideile în aşa fel încât să determini o conduită şi- o atitu- dine proprie;

4. autosugestie = Dicţionarul de psihiatrie (1998), sugestie dată de sine însuşi, în mod conştient sau nu, în aşa fel încât conduita sugerată (şi imaginată) la un moment dat se realizează, în afara voinţei conştiente, într- un mod aproape automat;

= DEX (1975) - influenţare a propriei conştiinţe sau comportări, prin reprezentări sau idei care capătă carac- ter predominant;

5. bucuria - Sentiment de mulţumire vie, de satisfac- ţie sufletească. ◊ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toată bucu- ria = (foarte) bucuros. 2. (Concr.) Ceea ce bucură (1) pe cineva. – Bucura + suf. - ie.Exaltare sufletească intensă provocată de emoţii puternice; mulţumire sufletească. ◊ A nu (mai) putea de ~ a fi nespus de bucuros. 2) Factor extern care provoacă o asemenea stare sufletească.

6. comunicarea = DEX (1975) - a face cunoscut, a da de ştire, a înştiinţa, a spune sau a vorbi;

=Lohisse J(2002) - transmite ideea relaţiei cu celălalt;

=Prutianu St. (2000) - este cea care crează comuniu- nea şi comunitatea, adică mai curând o ţesătură de relaţii, decât o cantitate de informaţii;

=Lemeni G, Miclea M (2004) - se defineşte ca pro- ces prin care se transmite informaţii de la un emiţător la un receptor, prin utilizarea unui sistem de semen şi sim- boluri;

=Dicţionarul de psihologie(1995) - este în primul rând o perceţie, ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori, ea nu este un privilegiul doar al omului ci neîndoielnic există şi la animale şi plante;

7. iertarea = după Levy D(2014) este fericirea care vindecă asemenea unui medicament, e o căutare, un obi- cei care necesită timp şi efort, iar rezultatele merită întot- deauna osteneala, fiind un proces şi nu o tranzacţie odată pentru totdeauna.

8. iubirea = DEX(1975) sentiment de afecţiune (admiraţie) pentru cineva sau ceva, relaţii de dragoste;

=Dicţionarul de psihologie (1995), elan al inimii care ne îndreaptă spre o altă fiinţă,cunoaşte toate gra- dele şi varietăţile care „sunt tot’’atâtea expresii ale unuia şi aceluiaşi ansamblu de tendinţe (S. Freud);

=Morean A(2007), este nevoia căreia i se acordă de obicei importanţă, pentru a fi iubit, trebuie să ajungă neapărat la o anumită stimă faţă de tine însuţi, să te iubeşti, să te apreciezi, să te simţi puternic, autonom şi totodată

sociabil, capabil de a fi în frunte şi de a reuşi în ceea ce îţi propui. Atunci vei avea şansa să fii iubit. Aminteşte - ţi că în dragoste, ca şi la bancă, credit li se acordă doar bogaţilor. Astfel, poţi avea parte de admiraţia, respectul, aprecierea persoanelor importante pentru tine. Atunci te vei bucura de recunoaştere.

=Fox E - Predica de pe munte după Siegel B(2004) - „Nu există dificultate pe care o iubire îndestulătoare să n- o învingă nici boala pe care destulă iubire să n- o vin- dece; nici uşă pe care destulă iubiră să n- o deschidă; nici golf pe care destulă iubire să nu- l străbată; nici zid pe care destulă iubire să nu- l dărâme; nici păcat pe care destulă iubire să nu- l mântuiască…

Nu contează cât de adânc înrădăcinat este neca- zul; cât de lipsită de speranţe e perspective; cât de încur- cate sunt lucrurile; cât de mare este greşeala. O realizare îndestulătoare a iubirii le va face să dispară. Dacă aţi putea iubi destul, aţi fi cele mai fericite şi mai puternice fiinţe de pe pământ.

9. încrederea de sine = DEX(1975) - a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva, a avea puterea să crezi în tine, în propriile forţe şi să poţi depăşi obstacolele vrute la un moment dat.

10. optimismul = DEX(1975) - concepţie filosofică căreia în lume, binele precumpăneşte asupra răului, iar lumea perfect întocmită, cunoaşte un progres şi se îndreaptă spre un viitor mai bun; atitudine a omului care priveşte cu încredere viaţa şi pe semenii săi; tendinţa de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor.

= să învăţăm să fim optimişti;

= Seligman M. EP(2004) - optimismul este doar un adjuvant al înţelepciunii, un instrument care- l ajută pe

individ să- şi atingă scopurile. Puteţi deveni optimist dacă învăţaţi tehnicile necesare. A învăţa să fiţi optimist nu vă alterează simţul realităţii şi nici valoarea judecăţii, ci mai degrabă vă dă mână liberă să folosiţi un instrument cu care să vă atingeţi scopurile. Vă permite să profitaţi mai mult de înţelepciunea pe care aţi câştigat- o într- o viaţă plină de încercări.

11. perseverenţa = DEX(1975) stăruitor, tenace, acţiunea în sine de statornicie în convingeri, în atitudini, în mod voluntar.

12. puterea cuvântului = acesta poate să te înalţe, dar şi să te coboare - Bernea E(2005) „Eu cred că cuvân- tul rostit are mare putere: el poate aduce rău şi poate aduce bine. Astfel, cum s- ar fi făcut blestemul şi descântecul?

Dar urarea de bine? De ce un om se supără când îi spui vorbe de ocară şi se bucură atunci când îi spui numai „de bine’’? Pentru că cuvântul dă putere’’.

13. relaţionarea = DEX(1975) - reprezintă acea legătură, coeziune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora; totodată are loc ca legătură între două sau mai multe persoane.

= ne ajută a ne putea raporta la cei din jur, aflând prin procesul de relaţionare, situaţii ce pot sau nu pot fi depăşite şi care au sau nu au impact asupra relaţiilor pe care noi le cultivăm /menţinem /întreţinem sau nu.

14. sugestia - 1. Influenţă exercitată asupra voinţei cuiva; înrâurire și dirijare a voinţei cuiva. ♦ Spec. Influenţă exercitată asupra conștiinţei și voinţei cuiva (în stare de veghe sau în stare hipnotică), folosităîn tratarea unor tulbu- rări neuropsihice. 2. Ceea ce se sugerează cuiva; sugerare, propunere, idee. [Var.: sugestiúne s. f.] – Din fr. sugges- tion, lat. suggestio, - onis.

15. smerenia - Atitudine umilă, supusă, respectuoasă;

comportare modestă, plină de bună- cuviinţă.♦ (Bis.) Evlavie, cucernicie, pioșenie. – Din si. sŭmĕrjenije.1. v. umilinţă. 2.

umilinţă, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spă- senie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 3. plecare, supunere, umi- linţă, (livr.) obsecviozitate, (înv.) plecat, umiliaţiune, umi- litate. (~ în faţa ... ) 4. (BIS.) credinţă, cucernicie, cuvioșe- nie, cuvioșie, evlavie, pietate, pioșenie, piozitate, religiozi- tate, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hris- toitie, râvnă, râvnire, smerire. (~ unui credincios.)

16. socializarea = DEX(1975) - rezidă în faptul de a putea socializa, a dobândi, un caracter social şi a te raporta la un anumit grup social ce te poate reprezenta.

17. tămăduirea - Acţiunea de a (se) tămădui și rezul- tatul ei; tămăduială. ♦ Izvorul tămăduirii = a) sărbătoare bisericească creștinăţinutăîn prima vineri după Paști; b) loc cu ape de băut sau de scăldat, care au proprietatea de a vindeca anumite boli.

4. 2 - Fac torii ce/c are împi e di c ă vindecarea

O parte din acești factori au puterea chiar de a stopa vindecarea atât trupească cât și sufletească deoarece inhibă căile de transmitere a mesajului spre receptorul vizat să le intercepteze. În asemenea situaţii avem de a face cu:

1. agresivitatea - Însușirea de a fi agresiv, constitu- ind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenţi patogeni de a ataca organismul animal sau vegetal. – Din fr. agressivité.

2. amărăciunea = în accepţia lui Levy D(2014) ucide ca o boală, este ceva foarte puternic și poate să provoace

mult rău emoţional și fizic, totodată, renunţarea la amă- răciune poate ameliora dramatic cauzele de bază ale mul- tor boli fizice, adesea mai mult decât orice medicament sau procedură chirurgicală.

3. deprimarea - Starea unei persoane descura- jate; depresie (II), descurajare, mâhnire. – V. deprima. A deprima, Tranz. A provoca (cuiva) o stare de depresiune sau de descurajare; a mâhni, a întrista, a descuraja (pe cineva). – Din fr. déprimer.

4. deznădejdea - Stare sufletească a omului care nu mai are nicio nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situaţii); desperare. – Pref. dez- + nădejde.

5. frica - Stare de adâncă neliniște și de tulbu- rare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfri- cat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându- se. Fără (nicio) frică = cu curaj. Nici de frică = nicide- cum, deloc. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfri- coșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a- i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a- i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într- o continuă stare de neliniște, de teamă.

A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu- i frică de el. – Cf. gr. phrikē.

6. furia - Stare de extremă iritare; mânie nestăpânită;

violenţă. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorinţă puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furíe] – Din fr. furie, lat. furia.

(lat. Furia, una din cele treĭ divinităţĭ infernale și oribile la Romanĭ. V. furios, furoare). Mare mînie, furoare. Mare ardoare, mare avînt: furia ataculuĭ artileriiĭ. Fig. Femeĭe foarte rea și furioasă.

7. izolarea = Dicţionarul de psihologie (1995) - meca- nism psihic care are drept efect, stabilirea unei reprezen- taţii, izolând- o de contextul și de suportul ei afectiv;

= DEX (1975) - acţiunea de a se izola și rezultatele ei; despărţire, separare;

= sunt situaţii în care izolarea noastră de tot și de toate nu ajută nici vindecarea, dar nici credinţa, trăiesc într- un „întuneric’’ voit sau nu, dar care e malefic și nu benefic, nu construiește zorii zilei de mâine;

8. marginalizarea = DEX (1975) - care se află pe margine, adică, nu are acces, îi este interzis să se mai rapor- teze la anumite idei, concept, nu mai este recunoscut de societate, este ţinut/lăsat la /pe margine;

9. minciuna - 1. Afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr. ◊ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ţine) (pe cineva) cu minciuni = a pro- mite mereu (ceva cuiva) fără a se ţine de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minţi. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficţiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La pl.) Fleacuri, nimi- curi. 2. Minciunea (2). – Lat. mentio, - onis. 1. Denaturare intenţionată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ţine) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ţine de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minţi. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦

10. neîncrederea = DEX (1975) - îndoiala, suspi- ciunea, lipsa de încredere,

= poate duce la deznădejde

11. neliniștea - Stare de agitaţie, de frământare, de neastâmpăr; tulburare, îngrijorare, teamă, panică (nelă- murită). ♦ Mișcare, acţiune continuă; neastâmpăr. – Pref.

ne- + liniște. A neliniști - 1. v. îngrijora. 2. a (se) alarma, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a (se) speria, a (se) tulbura, (livr.) a (se) impacienta, (reg.) a (se) îngrija, (înv.) a (se) îngriji, a (se) lărmui. (Îl ~ întârzierea lui.) 3. v.

agita. 4. v. păsa. 5. (MED.) (livr.) a angoasa.

12. pesimismul = DEX (1975) - sentiment de tris- teţe, de amărăciune și de neliniște, stare sufletească de deprimare; atitudine a omului care privește cu neîn- credere viaţa și pe semenii săi și care consider că toate situaţiile au un deznpdământ fatal; concepţie filosofică opusă optimismului, potrivit căruia: răul, iluzia, sufe- rinţa predomină în lume și nu pot fi înlăturate, fiin- du-i inerente;

= Seligman M. EP(2004) – Dacă „optimiștii folosesc noţiunea de întotdeauna’’ pesimiștii pornesc de la „uneori’’, pesimistul renunţă și cade în depresie, îl supără toate, aten- ţie - pesimismul se impaltează ca un mod de percepţie a lumii, iar cel din copilărie este părintele celui adult;

= Seligman M. EP(2004) - Putem avea asupra sănă- tăţii noastre fizice, un control personal mult mai mare decât bănuim. De exemplu:

- modul în care gândim, mai ales despre sănătate, ne influenţează sănătatea;

- optimiștii iau mai puţine boli infecţioase decât pesimiștii;

- optimiștii au obiceiuri de îngrijire a sănătăţii mai bune decât pesimiștii;

- sistemul nostru imunitar poate funcţiona mai bine dacă suntem optimiști;