Luceafărul

••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••o•••••

Orice reprndurPre jlf.ră zndicarea izvorului e opritlJ.

E

...

E sărbătoarea bătrâneţii în care-un zâmbet de regină

Ne spune azi cea mai curată poueste-a firelor cărunte,

E-a tineretii sărbătoare la care-o lume azi se 'nchină, Căci niciodat' zăpada uremii n'a nins o mai senină frunte ... O ploaie de lumină albă în larguri de pământ se 'mparte, Magia uersului coboară din preajma unui tron de aur,

Şi ne 'ntrebăm în clipa asta ce-li străluceşte mai departe:

E oare steaua ta regală, ori e cununa ta de laur? ..

De lângă Rinul care-odată urzea uisarea ta bălaie

Şi pân' la marea ce răsfrânge acum argintul tău din plete, În case cu tauanuri scunde te simte-a inimii bătaie, Pe Tine care-ai fost crăiasa durerilor nemângăiete ...

De-aceea vin din munţii vineti cu creştetul înfipt în stele, Din câmpuri cu sclipiri de seceri, de grâu şi de oftaturi pline, De-aceea vin să ţie praznic atâ!i bătu!i de zodii rele ... - Nu te mira că 'n ziua asta ne îndreptăm şi noi la Tine! .. Din ţara unde numai basmul ne spune că mai sunt crăiese,

De unde buzele-ar fi mute, de n'ar fi cântece de jale,

Din tara unde-un giulgiu de moarte încet de-atâţia ani se ţese,

Azi sboar' un uis muiat în lacrămi la pragul bătrâne!ii Tale.

Tu care-ai plâns amarui lumii '1 auzi cum bate la fereastră, Simţi câte doruri nerostite din glasul năbuşit te chiamă,

Tu ştii că prauili nu ne lasă să-ţi zicem azi regina noastră, Poetă ce-ocroteşti orfanii, primeşte-ne să-li zicem mamă.

Octavian Goga.

1 ,, ••

r

..

O Il

•

770 tuCEAFĂRut Nrul 24, 1913.

Regina.

O văd prin lumina fermecătoare a amin- tirilor copilăriei. Eră in ziua împărţirei pre- miilor şcolare şi noi copiii celei de-a doua

reşedinţe regale eram fericiţii aleşi a fi în-

coronaţi de augusta mână a Reginei.

lntre brădet în profusiunea albastră a miotisului, muzica intona salutul încoronării,

pe când sute de priviri ne săgetau cu admi-

raţie, urmărind paşii noştri sfioşi, până la treptele tronului regal, improvizat in mijlocul naturii. Acolo, Regina aşeza pe capetele noastre

cuminţi cununi albe de steluţe sălbatece, cu- lese de păstori, de prin vârfurile munţilor.

Si inimile noastre micute băteau să se rupă,

~ub gestul mângăietor ~1 zânei aceleia bune, zâna pădurilor, cum o chemam noi, in zilele când, rătăcind prin fundul văilor, o zăream

coborînd din înălţimile stânci lor, sveltă şi

vioaie ca o căprioară, venind ^să ne ocro-

tească minunea coşuleţelor noastre încărcate

cu tragi, de frica ursului, ce ne speria gân- durile, - zâna darurilor, atunci când ne co-

pereă cu bunătăţi şi vorbe frumoase, făcând să ni se imbujoreze chipul sub acea mândră emoţie a copilăriei.

Aşa mi-o aduc mai ades aminte, pentrucă aşa o vedeam mai cu drag pe Regina noastră,

atunci, când mintea mea de şapte ani se

munciă să desluşească, pentru ce sub cerul senin, ce sărbătoreă atât de radios incoro- narea noastră, in mijlocul naturei aceleia aşa imbelşugat de frumoase, printre himnurile muzicilor şi uralele mulţimei, Regina plângeă, sărutând cu foc căpişoarele noastre blonde.

Mai târziu, poveştile Peleşului ne-au lămurit

taina, zâna pădurilor noastre, Carmen Sylva, ne-a spus, pentru ce sună campanulele, clo-

poţeii albaştri ai pajiştilor. Campanulele sună

in adierea zefirului şi numai mamele aud chemarea lor. Mamele se duc şi caută atunci printre clopoţeii albaştri-violeţi, unde fiecare

îşi găseşte copilaşul ei. Campanulele ce înflo- resc în fiecare vară, aşa de frumos, prin po- ienile Peleşului, au sunat odată şi pentru Regina României şi acolo a găsit ea o prin-

ţişoară blondă, ruptă din raiu. Dar Peluşul,

copilul sălbatec, a văzut-o, căci ochişorii ei

albaştri s'au oglindit aşa de adânc şi aşa de frumos in apele lui! Şi Peleşul a indrăgit-o

mult. Odată, copiliţa greu bolnavă ofta mereu de dorul Pelesului, vreau să văd Pelesul, duceţi-mă Ia Peleş, strigă ea şi Peleşui a luat-o şi a dus-o cu el departe, departe şi

ea nu s'a mai intors.

Atunci am înţeles plânsul Reginei în zilele frumoase de sărbătoare a copiilor, durerea zâmbetului ei veşnic şi lacrămile ce strălu­

ceau totdeauna în adâncul ochilor albaştri,

ai zânei pădurilor noastre, ce urmărea mereu, cu acelaş dor nestâmpărat, fiece pleată blondă, colţişorul unei rochiţe fluturate 'n vânt, dră­

gălăşia negrăită a fiecărei mişcări de copil.

Durerea aceasta netămăduitoare,golul imens ce 1-a săpat în sufletul mamei fermecătoarea copiliţă plecată în raiul florilor de unde fu- sese desprinsă, a îmbelşugat izvorul puternic al simtemintelor ei alese si din sufletul adânc

' '

rănit, in cel mai scump sentiment, din pri- sosul acelei extraordinare iubiri necheltuite, s'a revărsat din plin acea binecuvântată dra- goste pătrunzătoare, cu care a învăluit ea

ţara, poporul său şi tot ce trăeşte aproape

şi departe de ea, făcând din Regina României cea mai duioasă poetă a iubirei ^şi a durerei, Carmen Sylva.

Cine a cunoscut de aproape pe Regina României, nu o mai poate uită niciodată. Cu

graţia simplă, firească, ce o pune în larga

îmbrăţişare cu care mângâie un copil, cu

aceeaş graţie plină de bunătate primeşte ea pe

toţi ceice au fericirea să i se apropie. E ceva

neobişnuit de plin de atragere în gestul unic al chemărei iubitoare, din privirea duioasă,

cu care te îndeamnă, din întreaga fiinţa ei, ce

respiră o blândeţă plină de farmec, o sublimă bunătate, gata să te încălzească din primul moment într'o supremă şi nepreţuită ocrotire.

E atâta putere de expresie în trăsăturile feţei aceleia delicate, atâta senin neturburat pe larga frunte ^boltită, ce pare că-ţi comunică deodată toată pacea intensă a înaltelor gân- diri, ce plutesc deasupra suveranei iubiri cu care priveşte ea tot ce o încunjoară. Şi

cât suflet pune ea în toată această iubire!

•

Nrul 24, 1913. LUCEAFĂRUL 771

Privirile încărcate de durere ale suferinzilor, amara desmoştenire a tuturor infirmilor, sbu-

muza şi durerea, fericirea şi braţele întinse ale

copilaşilor fără ocrotire, aceasta este atmosfera

Regina Elisaveta a României.

ciumul necontenit al celor slabi şi fără ajutor, curata şi luminoasa întrupare a tuturor artelor,

somptuosului cabinet de lucru al Reginei, unde gândeste si veghează poeta si domnitoarea.

t t t 1•

772 LUCEA.FĂ.RUL Nrul 24, 19U.

O înaltă regiune de pace şi linişte sufle-

tească par'că pluteşte acolo, în interiorul acela cald şi culorat de artă rafinată şi te întrebi

-după ce ai străbătut lungul şir de săli şi

galerii măreţe, unde portretele mieei principese iti surâd si te chiamă cu azurul ochilor ei

' '

de înger, sângerându-ţi inima, cu toţi spinii tragediei aceleia regale, - prin ce supra-

naturală putere de înţelepciune găseşti în

faţa ta femeia cal mă şi plină de dumnezeiască răbdare, gata să te înţeleagă şi să te încăl­

zească mereu, cu tot sufletul ei! Priveşti pe Regină şi 'n înfăţişarea, născută, mândră şi majestoasă, în apariţia aceasta de preoteasă

a templelor magice, în larga-i haină albă, cu lungul văi ce-i înfăşoară tâmplele, găseşti, pe monaha modestă, ce şi-a îngropat dea- pururi podoabele şi suferinţele, pentru cu- nuna supremei resemnări, ce a lăsat să trăiacă

în ea adevărata fiinţă, pe cea desăvârşită.

Regina României şi-a închis în fundul scri- nurilor uitate toate podoabele capului ei în- coronat. Din primăvara când, in parcul Co- trocenilor, odată cu cei dintăi ghiocci, într'un tufiş de sălcii albeă marmura unui mormânt

proaspăt, Regina, care în locul stemei india- mantale a coroanei regale îşi prinsese pe frunte cununa tristă a părului e1 albit de durere, Regina încetase să trăiască şi pentrucă mamei nu-i rămăsese decât florile vestede ale unor cununi moarte cu care avea ~ă-si înlănţue aducerile aminte, poeta s'a ridic~!

şi-a glăsuit durerei de mamă să tacă pentru totdeauna, pentrucă fericirea unui neam în- treg aştepta mâna ei mângâietoare, comoara sufletului ei rar.

De atunci, preoteasă credmcoasă, ea a în-

treţinut cu sfinţenie focul sacru al poporului

său, a cărei bună inspiratoare, inger păzitor şi mamă duioasă i-au fost mereu, cu aceeaş neoboseală şi nepreţuită iubire.

La templul infrumseţat de măreţu-i sacri- ficiu, căreia anii i-au adăogat jertfele cu roa- dele-i bogate, septagenara Regină priveşte fericită darurile simple ale simţemintelor de

recunoştinţă, pe ca1e marele său copil de suflet, poporul românesc, vine să i le aştearnă la picioare, cu toată smerenia modestiei lui de copil iub1tor ŞI supus, aşa cum 1-a învăţat

dragostea ei ocrotitoare, să fie.

Ea zâmbeşte, pentrucă fericirea ai lor săi

e mare astăzi, zâmbeşte mai puţin dureros ca altădată, cuprinsă în valurile bucuriei re-

cunoscătoare, cu toată tinereţea sufletului ei, care rămâne mereu frumos. Dar ca totdeauna la zile mari, Regina României nu uită că sin- gurele ei podoabe nestemate sunt boabe de

mărgăritare, mari, albe şi strălucitoare, cari curg în şirag, plâng şi râd ai lor săi, iubiţi şi se prefac pe neştiute, din lacrămi împie- trite, 'n stana mută a durerei, care va rămâneă, odată şi odată, adevăratul şi neperitorul mo- nument al Reginei României.

Marilina Bocu.

Poetul

de Carmen Syl1•a.

Şi dacă n'ai plâns niciodată

Tu cântă ref nu pofi să fii .••

A lacrămilor rouă cruntă Prefă-o 'n zori trandafirii.

Ciopleşte harfa ta din crucea Sub care poticneşti in mers, Ca vâjăitul spad<:i grele

Să·fi sune 'ndureralul vers.

Adună strunele sfărmalc

De care sufletul fi-e plin, Pe harfă 'ntinde-le, ... sa-ti sune De bucurie şi de chin.

Las' să răsune 'n lumea largă

Ce este scris a răsuna:

Eşti suferinta lumii 'ntreaga, Durerile cu drag te-aleg ...

Din rujele scăldate 'n sânge

Mănunchiu frumos vei ~duna.

Abia cand nu mai poti tu plânge Ajungi un cântărej intreg!

Trad. de ^Şt. O. Iosif.

E3

Nrnl 24, 1913. LUCEAFĂRUL 773

Cea mai

zi a anului.

Vreau să povestesc zilele mele de Crăciun, cari, din ce în ce, au fost mai mohorîte.

caută să le infrumseţeze, - chiar naiv, cu "prăjituri de Crăciun"; spre acelea

M. L. L. Regina şi Regele României

Mai intâiu, în depărtare, cele din copi- lăria mea, pe care toată lumea în juru-mi

când îmi întorc gândul, lacrimile mă po- didesc ...

7U LUCEAJi'lRUL Nrul 24, 1913.

Tn

rămas, până în adâncul sufletului, fiica ţărei

renane, întocmai cum suveranul, al cărui tron

Regina Elisaveta la masa de sens.

am venit să-I împart, exilat şi el, a rămas un fiu al muntilor prăpăstiosi.

Cel dintâiu Ajun de Crăciun, pe care îl petrecu în noul său regat tânărul prinţ, ce avea să-mi fie soţ, fu un Ajun mai mult trist. Persoanele din jurul lui asezaseră pentru seara aceea, într'o odaie a castelului, un por- tret al mumei lui, adus din Sigmaringen. Si când îl conduseră in faţa scumpei icoan'e,

lacrămi curseră pe obrajii fiului stingher. Căci

multe crude amintiri se deşteptară într'ânsul înaintea acestui chip dureros şi blând! ...

Câpva ani în urmă, această mumă vene-

rabilă văzuse plecând fiică-sa să domnească

în Portugalia, cu dorul entuziast de a se devota patriei celei noui şi soţului. Şi murise acolo, departe, la douăzeci şi unul de ani, răpită

de moarte, în trei zile,- de altmin- teri, adorată azi ca o sfântă la Oiisseldorf si Lisabona. Si in anul

' '

acela, aceeaş mumă a fost sil1tă să zică adio celor doi fii ai să1, unul acoperit de trei ^{răni şi} mort vite-

jeşte în bătălia dela K6niggratz; ce- lalalt, tânărul prinţ care era acolo, pe vecie depărtat de dânsa, în re- gatul său oriental. Toate <~ceste păreau că se cetesc pe faţa ilcestei mume adorate, care surâdea totuş

în cadrul ei, cu acea resemnare

graţioasă şi liniştită, pe care şt1u s'o

păstreze vieaţa întreagă.

Peste trei ani celebram, pentru întâia dată, Crăciunul împreună, prinţul şi cu mine, de curând că­

sătoriţi, în palatul nostru de exil.

Şi-mi aduc aminte că i-am dus în

cameră un pom micuţ şi, sub acest pom, nimic alta decât un legănel,

cel mai mic pe care-I putusem găsi;

căci tremuram încă să nu fie o

himeră scumpa nădejde simbolizată

prin leagănul acela.

La al doilea Crăciun al nostru, co- pila noastră era faţă, încă prea mică,

ce-i drept, spre a părea altfel decât mi rată.

O criză ministerială ne turbură

serbarea intimă, deoarece prinţul,

oprit de grave datorii, puti.t să vie

lângă noi abia în clipa când licărirea lumâ-

nărilor murea între ramuri. Aveam, totuş,

de data asta prilej de bucurie: un copil era între noi, - nu era băiat, e adevărat,

dar se părea că mulţi fii puteau încă să ne

sosească şi multe fetiţe. Astfel era cel puţin părerea medicului, care îmi vorbise de opt sau nouă copii. Şi-mi aduc aminte zâmbetul

său când părui a găsi că atâţia ar fi abia de ajuns.

Nrui 24, 1913. LUCEAFlRUL 775

~=====

Un lucru totuş ne-a fi fost veşnic supărător

în vieaţa noastră orientală: Crăciunul şi toate

serbătorile cad totdeauna cu douăsprezece zile mai târziu ca în Apus, aşa că nu puteam nici-

odată să ne gândim că le serbăm la aceeaş oră cu prea iubiţii noştri din de-

părtare, ci mult timp după dânsii şi atunci când ei aproape le uitase;ă.

Această deosebire de date ne izola

şi mai mult şi, în vremea Ajunurilor noastre de Crăciun, ştersei atâlea

lacrămi! ... Dar se ^întâmplă adesea

că zilele, pe cari le crezi dureroase, le doreşt1 în urmă, ca pe cele mai bune din vieaţă, când le priveşti mai târziu în negura trecutului ...

Al patrulea Crăciun al nostru, în pripa unei plecări, trecu aproape

nebăgat în seamă, cu toate că tot era intre noi copila, acum crescută, fiinţă care ştia să priceapă toată

bucuria noastră, in mijlocul vieţii

noastre oficiale, aşa de grea şi de

împovărată.

Singur al cincilea Crăciun al nostru fu de o frumuseţe străluci­

toare; de departe, în adâncimea, in care anii t-au cufundat, îmi pare

că luminează încă noaptea vieţii

mele ... Neuitatul Crăciun avu loc în acel frumos an 1873, când pentru prima dată dela căsătoria mea îmi

revăzui patria şi când mă dusei să arăt acolo pe drăguţa mea de copilă,

despre care lumea spunea că-i On-

dină. ln timpul lungei călătorii, ea întreba mereu, la fiecare fluviu, pe care-I zăreau tinerii ei ochi: "Ăsta e Rinul mamei?" ... Treizeci de ani au trecut peste aceste amintiri şi

d'abiă am curajul să vorbesc de ele ... Am transcris, în introducerea Rapsodului Dâm-

boviţei, toate drăgălaşele lucruri ce se îm- bulzeau pe buzele ei ca o poezie pură, asa încât ziceam adesea atunci: "Copilul m~u este singura-mi poemă bună!"

O, da, a fost adevărată şi duioasă sărbă­

toare de Crăciun, aceea pe care am serbat-o în fericitul an 1873! Mulţi invitaţi, multe fete tinere, toate fetiţele dela orfelinat şi dela

copiii găsiţi! Şi, în mijlocul !urnei acesteia,

îngeraşul astăzi sburat, care, în seara aceea,

părea că are aripi, aşa lunecă fără să atingă pământul printre umilele sale prietene de un ceas!

Familia rcgală.

1 se dăruise o trăsurică, şi ceialalţi copii o traseră cu ea prin sală: adevărat echipaj de zână! ... Din fundul depărtărei trimite

încă raze seara aceasta în noaptea ce s'a

lăsat acum asupra vieţii mele!

Tn 1874 sosi prima dintre lugubrele noastre zile de Crăciun, după ce zâna cu echipajul

copilăresc ne părăsise pentru vecie. Ne in- chipuisem că ne va fi cu putinţă să suferim acest Crăciun, mulţumită deosebirei de Ca-

776 LOCEA.I<'Ă.ROL Nrul 24, 1918.

lendar, spunându-ne că nu este adevărata seară, adevăratul Crăciun dela noi, de acasă;

dar nu izbutirăm să ne amăgim. Ne hotărîrăm să trecem în tăcere ajunul ăsta. Lăsai dec1 pe Rege să lucreze şi mă aşezai. la birou-mi solitar ca să încerc să-1n1 înşel durerea, dându-i o formă cântată: scrisei in noaptea aceea, una după alta, cinci poeme, cari sunt inse- rate, în parte, în "Odihna mea": "Pentru ochii frumoşi"; "Nu vă fie teamă să vorbiţi de copii"; "Ajun de Crăciun"; "Cătră ingerii Crăciunului"; "Mi se păreâ că lumea e a mea".

De atunci, Crăciunurile cele posomorîte se urmară. Cine oare ar fi putut să ni le mai lumineze, când ea plecase, zâna mea? ... Si niciodată ea n'a voit, de-acolo de unde ~e afla, să ne trimiţă alt copil, ca şi cum s'ar fi temut c'o să ne mângâie prea mult de ple- carea ei. Ah! puteâ totuş să ne trimiţă mulţi - frăţiori şi sorioare, - pierderea sa ar fi

rămas tot aceeaş rană, etern sângerând, spăJ­

mântătoare sfăşiere, de care nu PO!I niCIOdată să te vindeci. Doamne, să n'a1 decât uJJ copil, numai unul, să-I pierzi, şi să nu ma1 ai altul

niciodată!

Urmară unul după altul pentru noi Cră­

ciunuri jalnice. Şi, pentru a nu măhni, colo departe, în jurul pomului lor, pe prea iubipi

noştri rămaşi in patrie, niciodală nu le-am scris că noi nu mai serbăm această seară;

niciodată nu le-am spus că ne incercam să uităm această dată, ca şi cum ar f1 fost ştearsă

pentru totdeauna din calendar.

Timp de mai mulp ani imi fi1 chiar cu

neputinţă să asist in ziua aceasta, într'un liceu sau altă şcoală, la o impărpre oarecare de daruri copiilor. De altminten le era 111qă

de mine: nu-mi cereau ceva ~esle puterea

omenească.

Se întâmplă de asemen1 că ajunsei ca pa-

ralizată, din pricina crudei şi totdeauna tă­

cutei dureri; multă vreme imi fi1 foarte greu să mă mişc, indurând mari suferinţe la cea mai mică silinţă ce făceam ca să umblu. Din pricina acestei groaznice supărări, că nu mai aveam copii, sănătatea mea se nimici; totuş aşteptam mereu, impotriva oricărei speranţe, că Dumnezeu o să-mi dăruiască altul ... dar anii treceau, şi Crăciunurile se perândau tot

mai negre. Niciodată nu vorbeam, Regele şi cu mine, de această sperantă veşnic ne- împlinită O dragoste mare rec1procă nu în- găduie, intr'o ex1~1enţa aşa de muncitoare ca a noastr<i, să se vorbească de ceeace para- lisează toale pulenle; ŞI, astfel, ne depnndeam să f11n unul lângă ;~ltul CII arzătuarea rană, pe care nu indrăzneşti s'o atmgi de teamă să nu mori, făcând-o să sângere prta mult.

Se întâmplă după aceea că trebui să văd încă odată sărbăroarea CrăciUnulUI la Segen- haus, in locuinţa familiei mele, pe !ărmurile Rinului, ch1ar acolo pe unde ech1pag1ul zâne1 mele trecuse aşa de voios odinioară, tras de fe11ţele tl~:la şcoală. Era pe vremea, când lân- cczeillll, bolnavă, calomJuată, despre!uJtă ŞI părăsită. Pusei să mă ducă c11 jllţul până la

orgă, pentru a-m1 lua locul meu vech1u de copilă şi de fată tânără şi să cânt, ca altă­

data, in t1mpul serbărci de familie .. Aceste C1ăc1unuri ale copilănei mele ŞI ale primei mele tinercp, este drept, ar fi trebuit pe ele să le istonsesc intăiu. Adesea ele nu lăsară nimic tle dont ca tristete, între altele acelea pe cari le-am descris i'n Viea!a lui Otto ŞI

la can au luat parte tatal ŞI fratele meu, amândoi aproape de moarte şi alllântloi ştiind.

Aveam ob1ce1ul sit le incepem, Crăciunurile acestea de od1nioară, printr'un coral intonat pe întunerec ŞI prelungit apoi când lumânările

se apnndeau dm toate părţile pe ramunle pomului. Dec1, inton:ându-mă la Segenhaus,

după atâţia ani, ŞI stând inaintea orgei, în fotoliul llllll de bolnavă, voiam ca totul să se

petreacă inlocmai ca în timpul tmeretcJ melc

şi începui să cânt in mijlocul întunecimei.

Unde se găsesc cuvinte spre a spune neli-

utştea ce inJuram, cu cât lum11111e din toate

păr(ile incepeau să scânteie? Ş1 totuş, pentru cei cari erau acolo găseam puterea de a lâmbi.

Când mă intorsei aici, Iret ani după aceea, furăm invita!l la serbarea de Crăc1un a altora,

căci in vremea absen!eJ mele o feme1e lânără

sosise la palat, do1 cop11 se născuseră. Ş1 când văzui capetele lor blonde sub pom, mă

rugai în gând: "Dumnezeule bun, nu mă pă­ răsi' Nu pot, nu, nu pot! E ma1 presus de putenle mele!"

Dar Dumnezeu nu ne părăseşte şi el ne

învaţă să zâmbim pentru acei, pe cari li iubim,

.Nrul :14., l~l:J. LUCKA.FĂllUL 777

când inima grăeşte cu putere ŞI când buzele se

înfioară pentrucă vrem să alungăm lacrămile.

Încercarea a trecut acum şi sunt gata să reapar, peste douăsprezece zile, in mijlocul scumpilor copilaşi, ca o adevărată bunică desmierdătoare, inaintea căreia se răped cu bratele deschise, pentrucă aduce totdeauna cu dânsa ceva bun, vreun dar drăguţ. Dar

înţeleg e1 oare, drăgălaşii copii, ce sentiment de maternitate ingrijată şi stăpânită este in fiecare desmierdare ce le-o dau, in fiecare

l-am trimis un pom de Crăciun cu tot felul de daruri şi am rugat să mi se repete tot ce va zice la primire.

Ca multe altele, cari au suferit ca mine, am incercat, să adorm şi să farmec durerile mele, descriindu-le; masa mea de scris a fost unul din cele mai sigure refugii ale mele.

Acum toate acestea sunt înapoi şi s'au cufundat într'un trecut depărtat. Voiu atinge în curând şasezeci de an1. De când eram de

douăzeci de an1, totdeauna mi s'a părut ta,

M. L. L. Regina şi Regele. În fata castelului Peleş.

pnv1re SI 111 fiecare sărutare? . .

De cu'rând legănam la pieptul meu, fn ospi- ciu! damelor engleze, un copil găsit; un sărman

martir, mereu bolnav, care indurase crude

suferinţe; dânsa voia cu orice preţ să mă vază, pentrucă simţise mare consolare, cetind scrierea mea "Vieaţa fratelui meu" şi mi-a adus ca dar cea mai prepoasă bogăţie a ei:

o icoană a sfintei Elisavete. Căpşorul ei, cu ochi frumoşi şi întunecoşi, în mijlocul obra- zului palid ca ceara, şi l-a răzămat de pieptul

meu. Şi aceasta mi-a plăcut şi mie ca şi ei.

,.Ce păcat, zicea dânsa puţin după aceea,

că regina nu e muma mea! Dânsa ar fi fost

bună pentru mine!"

odată ce voiu ajunge la această vârstă, pa- timile se vor astâmpără pentru a lăsă să mi se coboare in ^inimă o seninătate mare. ^Şi trebu1e

să fie adevărat; ştiu că trebuie să fie la această oră o linişte mare şi solemnă, succedând agi- tatiunilor si durerilor, mai ales, dacă stim să. facem ~bstracţie de noi înşine, pent;u a ne consacră altora în tot timpul ce ne mai

rămâne de trăit.

Din acest punct de vedere al abnegaţiunei,

ar fi multe de învăţat dela Rege, care nu s'a gândit niciodată la el însuşi şi care, prin aceasta chiar, e încă mai mare erou decât l-a făcut 1zbânda dela Plevna.

Pentru sapa sa şi pentru cei dimprejur

778 LUCEAFlRUL NruJ 24, 1913.

e un erou prin abnegaţia-i absolută şi prin impersonalitate. Dânsul nu cunoaşte ura,

pentrucă nu atribuie nimic persoanei sale.

Dacă se scrie în contra lui, el zice liniştit:

"Aceasta provine din situaţiunea mea. Dacă aş fi un simplu particular, n'ar găsi de nevoie ca să fiu calomniat astfel". Într'un timp, când nu i se respectă nici măcar un fir de păr,

veni la mine într'o zi şi-mi zise râzând:

"Trebuie să fi făcut vreo greşală, nu ştiu însă care, dar sunt sigur c'am făcut una, de- oarece cutare ziar m'a lăudat".

Dar trebuie să fie cineva tot atât de înţelept şi experimentat ca Regele pentru a pricepe

până la ce punct lauda e cel mai rău lucru.

O! frumoşii, frumoşii şasezeci de ani cari se apropie.

Ingraţi sunt oamenii, pe cari bătrâneţea

nu-i bucură. Acum, e adevărat, că te înalţi

în acest calm al sfârşitului, după ce ai fost aproape sdrobită de vieaţă; nu te simţi la dreptul vorbind printre cei în vieaţă, mai de grabă pluteşti d'asupra lor ca un spirit mântui!, care observă fără a luă parte.

Adevăratul meu Crăciun e acum cel care mi se pregăteşte dincolo de stele.

Îl aştept cu bucurie şi cu încredere, în

aşteptarea aceasta sunt ca un copil în în- tunerec pe pragul unei uşi închise, dar care se va deschide in curând, lăsându-1 să intre în lumina cea frumoasă. Crăciunul meu va fi desigur mai frumos decât poate să fie orice

Crăciun pământesc. Slavă Domnului, credinta mea n'a cunoscut nici o urmă de îndoial'ă, ea a fost în adevăr tare ca stânca. Adesea am zis: "Singura fiinţă, de care nu mă tern

niciodată, e bunul Dumnezeu; căci el mă în-

ţelege, el care m'a făcut aşa cum sunt şi care a decretat ca soarta mea să fie aşa cum a fost".

Aş fi voit, cu toate acestea, înainte de plecare, să descriu odată o existenţă ade-

vărată, cu sinceritatea cea mai grozavă. S'a scris aşa de mult despre vieaţa mea exte-

rioară şi se cunoaşte aşa de puţin vieaţa mea

intimă! Dar cine ar putea să-şi povestească vieaţa într'un chip care să pară tuturor exact?

Nu apari aceeaş oricărui om şi vecinului

tău. Sunt alta pentru ochii cameristei mele, decât în ochii unei prietene; alta în ochii pisicilor mele, decât pentru acei cari mă ce- tese; alta pentru Români decât pentru Ame- ricani. Dacă aş fi avut timp să scriu această

biografie, aş fi vorbit mai ales de copilăria

mea; căci apucăturile dela începutul vieţii

noastre pe acest pământ explică totdeauna

toată vieata noastră ulterioară, si cred că

omul nu s~ schimbă niciodată. Î~ tot cazul îmi închipuiu că sunt tot aceea ca pe vremea când eram de trei ani. Mi se pare că simt

încă tot, cuget întocmai ca în copilăria cea mai fragedă şi că firea intimă nu mi s'a schimbat întru nimic prin experienţa vieţii.

Experienţa aceasta nu are decât foarte puţină influenţă asupra unui suflet adânc. Sunt, in fundul cel mai intim al firei mele, tot fetiţa mistică, care, când eră de vreo şase ani, se

sculă într'o noapte în leagăn şi deşteptă toată

casa, pronunţând cu glas tare rugăciunea:

"Cum să Te primesc, cum să Te întâmpin ?"

Sunt ^încă tot ^aşa de pioasă şi pătrunsă de teama Domnului şi luminată de dulci spe-

ranţe eterne, ca şi în primii ani ai copilăriei

mele, atunci când mama îmi spunea că cea mai frumoasă noapte de Crăciun e noaptea

morţii şi că moartea e răsplata noastră cea mai măreaţă!

Aspir acum la acea singură şi adevărată seară de Crăciun, pe care n'are s'o mai turbure nimic; cătră acea seară măreaţă îmi con- centrez toată nădejdea şi mă bucur melan- colic de această aşteptare cu un farmec nespus.

Carmen Sylva.

Nml 24, 1913. LUCEll'lRUL 779

Gândiri

reflexiuni.

- La jubileul de 60 de ani. -

Wir sehen jetzt durch einen Spiegel in einem dunklen Wort.

Puţini dintre pământeni s'au bucurat de al şasezecelea an, ca mine. Când număram 20 de primăveri ardeam de dorul a mă găsi

cu vieaţa în pragul anului al şasezecelea.

Îmi închipuiam că acesta va fi limanul odihnei

şi al păcii şi că vieaţa mea intâmpinată dela început de arătări furtunoase, liniştindu-se,

va apune într'un amurg de vrajă. Vieaţa-mi

este acum mai mult îndoelnică şi enigmatică până în sfârşit. Nu vieaţa se alină, ci su- fletul. Nu vieaţa va fi mai prietinoasă, ci mai de grabă ochii, ce-o privesc. Te împaci cu ea ne mai luptând aşa de crâncen împo- triva sorţii, pe care cerci a o stăpân! până

ce te birue de câteva ori. Şi într'adevăr, treci în resignare, inima nu o mai sfâşie

mila, fiindcă te convingi că toţi muritorii au

să facă şcoala suferinţelor.

ln cei dintâi 30 de ani, mai totul am trăit ce este dat unui om a trăi: suferinţe de tot felul, experien!e fmbelşugate, tot ce mi-a fost ursi!. Am început a povesti mai pe larg de- spre acestea, ca să înfăţişez cu mulpmea legendelor, despre mine bine şi rău grăitoare,

purul adevăr. Cei din urmă 30 de ani i-a m trăit în munci gre 1 e şi n ă ca- zuri mari.

De-aci înainte pe neobservate mi se des- chid porţile cerurilor, prin cari cei prea iu- biţi au intrat. Mă copleşeşte o astfel de lu-

mină, încât întâmplările din jurul meu nu mă mai neliniştesc ... Mi-am sprijinit în su- flet o dispoziţie spre bucurie, încât mă bucur de ziua de mâine, de ceasul ce vine, ca un copil; mă bucur de clipa ce se urzeşte, ca unul ce nu mai are dimineaţă. O floricea, o rază de soare, o faţă gingaşă, frumoasă, un chip bătrân sfânt, o vorbă, un cântec, un acord, o frunză, o vietate, o străfulgerare, o binefacere ... şi atât de a dese mă ispitesc, ori de avut-am în vieaţa mea multe decepţii.

Nici una! Niciodată! Căci Dumnezeu mi-a dat ochi de văzut şi urechi de auzit. Şi nu am aşteptat dela nimenea mai mult decât

mi-ar fi putut da. Ba adeseori mi s'a dat mai mult decâ.t aşteptam. De atâtea ori îţi amărăşti vieaţa, fără cauză, prin aceea, că te opui a iubl pe oameni pentrucă nu sunt asa cum ti-i închipuesti în plăsmuirea ta

ideală. su'nt atât de f~ricită, că m'a lăsat

natura să văd în orice faţă numai frumosul şi în fiecare caracter numai părţile nobile.

Astfel de ochi mi-a hărăzit Dumnezeu. Pentru aceea în ochii mei nu sunt nici vrăjmaşi nici prietini, ci numai suflete.

Din dictionarul meu sunt sterse două cu- vinte: fa~ ^ilie şi străini.' Mi-a fost rân- duit să-mi părăsesc familia spre a adopta un popor întreg, şi familia ce trebuia să o întemeiez pe pământ s'a înălţat la cer. Tn calea mea străin nu întâlnesc, fiindcă toţi

îmi sunt ca şi fraţi şi inima mea e deschisă pentru toti. Copilul meu din cer mi-a încre-

dinţat patria şi poporul său şi prin floarea bătrâneţii a trebuit să-mi câştig dulcele nume de: "Mama Regină". Mamă trebuia să fiu eu tuturora. Şi ce aşteaptă o mamă? Recu- nostintă? Recunostintă mi se dă mai mult

de~ât 'merit. Pentr~ a~eea nu cer un ban mai mult decât posedă fiecare şi nici acela nu-l cer pentru mine, ci pentru cei cari pătimesc.

Unul se milostiveşte, altul nici decât, da, nu se poate jertfi. Pentru ce să pretinzi atunci?

Unul e îndrăzneţ ŞI prin urmare sincer

până in extrem; altul se teseşte şi nu spune bucuros adevărul, e însă foarte complezant si rezervat, fiindcă pe el însus îl supără toate.

Unul are o vointă , de fier, altul e fără vointă,

.

în schimb însă dispune de prevedere şi cau-

ţiune. Dacă greşeşti în alegerea puterilor şi

condamni pe cel cu fantazia bogată să scrie la socoteli, ori dacă pe slujbaşul sombru îl alegi de povestaş şi mai adaugi: "acestea le poate face, dacă are vrere", atunci vei în- tâmpină numai decepţii. Dacă vom studia însă facultăţile corporale şi insuşirile moşte­

nite cum şi calităţile spirituale, vom găsi

fiecare unde este mai potrivit, ca lumina lui să radieze mai hotărît. De-acl provine, că nicicând nu găsesc pe cineva schimbat. ~

LUCEAFĂIWL .NI\Jl 24.: 191;i_

Neavând nici o putere asupra imprejurărilor ŞI referinţelor, s'a întâmplat să fiu pe 10-20 de ani despăr(ită dr acria cari î111i erau dragi.

================

besc, stiind că nu e lucru creştinesc a nu-i il1bl. Dacă vrei să fii creştin nu rşt1 in drept

să ai simţăminte de simpatie şi de ant1-

N Gngorescu. Carmen Sylva.

La prima întâlnire însă m1 se părea că tot laolaltă am fost şi vorbiam ca şi cum am veni dmtr'altă odqie. Oamenii pe cari nu i-am IUbit, durere, nu i-am putut îndrăgi nici mai in urmă, cu toate că mă străduiam să-i iu-

patie. Şi toţi pământenii flămânzesc, ei sunt bolnavi, ei mor, şi cei mai mulţi sunt săraci şi d111 cauza sărăciei nu ajung desvoltarea îndeplinită. În sfârşit fiecare trăeşte spre fo- losul tuturora, fiecare să lase semenului său

Nrul :?4, 1913. LUCEAFARUL 781

posibilitatea ca să lumineze după puterea focului său. Unul e ca un foc de paie, altul foc artificial, celălalt o vecinic linistită can- delă intr'o capelă, altul o rază de I'uhă, unul un foc rătăcilor, altul un licuriciu, un ^căr­

bune, o făclie, un far. Puţini însă se apropie de lumina soarelui. Ferice de noi, cei cari

întâmpinăm vreo rază de soare, sau chiar vom purta un soare în mimă, la care tutui se desmiardă Şi această bătrâneţe, lips1tă de

strălucire şi sclipire, trebuie să fie un soare mare cald, sau cel puţin un cuptor bun, mare, care să dea căldură casnicilor, prietinilor şi vrăjmaşilor, călătorilor şi creştini lor deopotrivă.

lntrasem odată ca copilă la o damă bă­

trână. Ea şedea in razele răsăritului cetind din bibl1a sa si ascunzându-si ochelaru se _{1 •} întoarce spre mine cu un surâs plin de soare.

Şi surâsul acesta m'a petrecut lum1nându-rni

vieaţa întreagă, singurul lucru de invidiat pe pământ. Un astfel de zâmbet cald, in-

dură-te Doamne şi infiltrează in inima mea pentru restul vieţii, ca toţi ceilalţi să gân-

dească ce am cugetat: Dumnezeu te bine- cuvinteze "60 de a111" şi bătrâneţa cu toate bucuriile şi bunătatea ei.

Carmen Sylva.

Regina

. .

de Carmen Sytva.

Cum, Doamne, să mai pot si eu Avea talent? Să pot şi seri~?

Dreptate-ar fi să-mi dea chiar mie Vr'un dar d1vin prea-dreapta soartă?

Prea mare-ar fi norocul meu!

Eu sunt doar' o Regină!

Eu, suflet bine educat,

Cum pot să simt mai omeneşte?

Când nu mă 'nteresez, fireşte, De-atâţia .mulţi ce mă 'nconjoată

Frumos gătiţi ca la palat.

•

,, . .,,.,J

Şi griji? Ce griji $ă am, ce zor, Când am si haine curn îmi place, Şi orl şi c'e-aş dor.i pot face?

~u nu ştiu ceasul morţii, însă

De foame stiu că n'am să mor,

N1ci nu pot sufeti să-m1 spui

Făţiş un adevăr vr'odată,

Beau vinul laudei ce 'mbată,

Iar in urechi spre-a nu 'nţelege,

Bumbacul lihguşirii-1 puin.

Eu sunt doar' o Regină!

Si versuri? Mă 'ncumet la scris?

Poetul trebue, cât poate,

Să sun tă ŞI s'observe toate,

Trăind în vălmăşagul lumii - Iar eu trăesc în basm şi 'n vis,

Căci doar sunt o Regină!

Toţi strigă "ura!" 'n jurul meu, Se 'nchină toţi ca la icoană;

Pe cap, dorm noaptea. cu coroană

De aur, ziua stau pe tronu-mi Zâmbind prea-grati~s me1eu,

' Căci doară sunt Regină! Căci dii>ar sunt o Regină! ,

• 1 •

•• t

De ce v'aţi pierde vremea voi Cetind ce scriu? De geaba toate!

Abia când voi fi ^moartă, po!l,te

1 •,

Mă ve,ţi vedea ce-am fost, spre.-a ,zice:

"A. foJit, aproape, om ca noi!

'", Păcat.! a dost R!jgină !"

( 1

Trad. de George Coşbuc.

E3

782 LUCEAFlRUL Nru! 24, 1913.

Cum s' a petrecut aniversarea mea de 60 de ani.

1

În realitate, ea a început chiar noaptea.

Iată cum s'au petrecut lucrurile:

Asistam la o miraculoasă reprezentaţie a miraculosului "Rege 1 e Le ar", cea mai mi-

raculoasă dintre piesele lui Shakespeare, in-

terpretată prin N o ve Il i, cel mai miraculos tragedian. Cu piesele lui Shakespeare ţi se

întâmplă cum ţi se întâmplă cu compoziţiile

lui Beethoven: întotdeauna mai mult îţi place cea pe care ai auzit-o mai în urmă.

Astfel cea mai frumoasă, Regele Lear, se

sfârşiă la ora unu după miezul nopţii -- la noi teatrul începe numai la orele 9- şi mă

întorceam acasă de jumătate moartă sub po- vara acestei impresii puternice. lnainte de a deschide, însă, uşa atelierului meu, aud deo-

dată muzică. Mă opresc o clipă. Uitasem cu totul de aniversarea mea. Jntr'adevăr, erau sunetele dulci ale unui automat muzical pe care îl dăruisem, mai de mult, camerierei mele. Când intrai, camera eră luminată în mod strălucitor. Mă întâmpină parfum de flori şi, în mijlocul florilor, pisicuţele mele împodobite cu pănglicuţe roşii şi floricele, având un aier ceremonios, par'că ar fi fost

conştiente de importanţa momentului. Pe

masă: darurile modeste sosite din patrie.

Mă podidiră lacrămile. Vai, nu mai vin lucrurile pe cari mama mi le trimetea de

altă dată! Mi se trimisese şi micul calendar care îmi veniâ întotdeauna din partea ei, ...

dar nu mai veniau şi rândurile ei. Cu toate aceste, l-am deschis numai decât. Obiceiu vechiu! Prima mea mişcare fusese întotdeauna

să cetesc în el, în versuri, urările pentru un an întreg.

Printre daruri erau şi papucii brodaţi prin elevii "Fundaţiunii Otto", create de mama mea în amintirea fratelui meu decedat, o

fundaţiune în care îşi primesc creşterea or- fani şi surdomuţi. Pe urmă, mulţime de lu- cruri gătite de mâni scumpe: un abajur foarte frumos, în dantele, ale ck.e.i feţe reprezintau instrumente de muzică. Ce încântător! Tre- ceam din surprindere în surprindere, dar nu vedeam pe nimeni, până ce, deodată, mica mea camerieră răsare de sub masă, unde

se pitulase de o oră şi jumătate, ca să nu scape întoarcerea mea şi să pună în mişcare

automatul de muzică. lşi închipuise bine că eu nu-mi voiu aduce aminte de aniversarea mea care începea. Nu mai aveam dispoziţia

de a mă culcă. Şi cum - de câteori mă

întorc, seara târziu, dorm pe canapeaua ate- lierului, pentru a nu turbură somnul dintâi al Regelui, care munceşte fiecare zi până după miezul nopţii - nu avea însemnătate

la ce oră mă culc, ne-am înveselit multă

vreme cu pisicutele, punând mereu în mis- care automatul,' pentru a nu întrerupe di~­

poziţia aceasta fericită. Când în sfârşit m'am culcat pe canapea, a trebuit să mai cetesc

multă vreme până să adorm. A fost atât de frumos! ... Mai frumos decât oricând!

De obiceiu, darurile sosite din patrie le primiam numai când mă sculam, dimineaţa cătră 4 sau 5 ciasuri. Dar la unu după

miezul nopţii! ... Ce să-i faci, eră aniversarea mea a 60-a! De 40 de ani încoace mi-o în- chipuiam ca ceva extraordinar. Trebuia, deci,

să înceapă la o oră a noptii!

Tn două rânduri nu serb~sem ziua aceasta.

Odată eram în doliu adânc după mult iubita mea soacră, care fusese pentru mine un inger de bunătate; altădată, fiindcă mama mea nu mai puteă să-şi trimită urările de bine decât în chipul cum mi le trimetea acum: din adâncul inimii mele, prin o amin- tire de neşters.

De data aceasta n'avea să se ivească nici un gând întristător. Totul eră luminos din ora dintâi. Când l-am trezit pe Rege, am inceput mulţumindu-i din nou pentru splen- didul lui dar, sosit câteva zile înainte: un pian de Bechstein, primul meu piano-forte,

după ce toţi artiştii cari cântaseră la mine, în cursul anilor acestora, fuseseră nevoiţi să

se mulţumească cu micul meu pian archi- uzat. Acest piano-forte fusese consacrat prin Emil Sauer şi-şi destăinuise deja sunetele

dumnezeieşti. Recunoştinţa mea era, prin urmare, cu atât mai adâncă şi mereu ziceam:

E prea mult, mult prea mult! Regele, însă,

zâmbia şiret şi pretindea că este de-ajuns!