MARIA DORINA PAŞCA
ELEMENTE DE PSIHOPEDAGOGIE
NUTRIŢIONALĂ
2009
Editor:
University Press Târgu Mureş
Autor: Şef de lucrări dr. psiholog Pasca Măria Dorina Disciplina: Ştiinţe Socio-Umane, U.M.F Târgu Mureş Referenţi:
Conf. univ. dr. Tarcea Monica - U.M.F. Târgu Mureş Conf. univ. dr. Toma Felicia - U.M.F. Târgu Mureş
Editura University Press Târgu Mureş Director de editură:
Prof. univ. dr. Alexandru Şchiopu Direcţia editurii:
Târgu Mureş, str. Gh. Marinescu nr. 38 Cod: 540130
Tel. 0744527700, 0265215551-126 Fax: 0265210407
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PASCA, MARIA DORINA
Elemente de psihopedagogie nutriţională /
Maria Dorina Pasca - Târgu-Mureş: University Press, 2009
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-169-065-0 37:613.2
Motto :
„Hrana voastră să vă fie leac,
iar leacurile voastre să vă fie hrană!”
(Hipocrat)
CUPRINS:
Cuvânt înainte Capitolul 1
Ce este psihopedagogia nutriţională 1.1. Definiţie conceptuală
1.2. Legături interdisciplinare Capitolul 2
Metode de cercetare specifice psihopedagogiei nutriţionale
2.1. Metoda – identitate ştiinţifică
2.2. Metode de investigare psihopedagogică Capitolul 3
Dualitatea: sănătate- boala/ normalitate-anormalitate 3.1. Sănătatea ca stare de bine
3.2. Interrelaţia: sănătate- mediu- alimentaţie 3.3. Boala şi disconfortul psihic
3.4. Normalitatea în similitudinea sănătăţii 3.5. Relaţia dintre anormalitate şi boala Capitolul 4
Cunoaşterea personalităţii umane 4.1. Tipologia umană
4.2. Personalitatea- trăsături de personalitate 4.3. Tipologia dietetică
Capitolul 5
Abordarea actului nutriţional din perspectiva cunoaşterii particularităţilor de vârstă
5.1. Pacientul copil- inocenţa 5.2. Pacientul adolescent- căutarea 5.3. Pacientul adult- stabilitatea 5.4. Pacientul bătrân- senectutea Capitolul 6
Implicarea psihopedagogică în actul nutriţional 6.1. Identitatea actului de nutriţie
6.2. Implicarea psihopedagogică a actului nutriţional Capitolul 7
Nutriţia din perspectiva factorilor dezvoltării umane 7.1. Locul şi rolul eredităţii
7.2. Implicaţiile structurale ale mediului 7.3. Impactul actului educaţional
Capitolul 8
Educaţia medico- psiho- socială vizând nutriţia 8.1. Acordarea asistenţei medicale
8.2. Consilierea psihologică aferentă 8.3. Intervenţia şi abordarea socială Capitolul 9
Calitatea vieţii şi stilul de viaţa în actul nutriţional 9.1. Ciclul vieţii- moment evolutiv
9.2. Calitatea vieţii- indice social
9.3. Stilul de viaţă atitudine comportamental-nutriţională
Capitolul 10
Autoeducaţia ca prioritate în actul nutriţional 10.1. Cerinţele educaţiei permanente
10.2. Aria cognitivă a autoeducaţiei Capitolul 11
Tulburări comportamentale de risc nutriţional 11.1. Anorexia- „moda” adolescenţei
11.2. Bulimia- rezultanta „crizei”
Capitolul 12
Impactul psihologic al obezităţii 12.1. Obezitatea, identităţi
12.2. Obezitatea şi dezvoltarea personală Capitolul 13
Impactul psihopedagogic al curei de slăbire 13.1. Cura de slăbire, concept, atitudine
13.2. Impactul curei de slăbire asupra dezvoltării personale Capitolul 14
Rolul tradiţiilor alimentare şi al postului 14.1. Tradiţia alimentară între mit şi realitate 14.2. Postul, între izbăvire, penitenţă şi modă
Capitolul 15 Implicarea psihoterapiilor în menţinerea echilibrului nutriţional
15.1. Psihoterapia, elemente structurale
15.2. Psihoterapiile specifice domeniului nutriţional Concluzii
Bibliografie
Cuvânt înainte
Nevoia de a înţelege raportarea omului la hrană, determină existenţa unui comportament adecvat cât şi a unei atitudini în concordanţă cu modalităţile ce determină dezvoltarea şi evoluţia umană, sub acest aspect structural.
Cartea de faţă se doreşte a fi un prim pas într-un domeniu cunoscut, dar destul de greu accesibil celor care privesc totul din expectativă, fără a se implica. Cunoaşterea dar şi identificarea unor elemente de psihopedagogie nutriţională, vin în sprijinul celor ce doresc a se implica , demonstrând că se poate interveni atunci când se doreşte acest lucru, având, ca în cazul de faţă, instrumente viabile de lucru.
Ca şi precedentele cărţi şi cea de faţă rămâne o carte deschisă, accesibilă atât studenţilor cât şi specialiştilor nutriţionişti, având calitatea de a permite cunoaşterea şi a identifica un comportament atitudinal legat de actul de nutriţie, cât şi de a se îmbogăţi cu propriile experienţe a celor care folosind-o, simt nevoia de a-si aduce, prin practică, o minimă contribuţie.
În ideea în care şi a mânca este o artă, avem certitudinea că acest demers psihopedagogic constituie un început în
conştientizarea implicării factorilor ce fac din actul nutriţional atât un element personalizat, căt şi conceptual ce poate susţine într-o primă fază, că enunţul anterior, este valid, viabil şi constructiv în contextul în care noi, ca fiinţe umane, ne raportăm la comunitate şi nu numai, având certitudinea împlinirii şi reuşitei.
Deci, „pofta buna” la… citit!
Capitolul 1
Ce este psihopedagogia nutriţională
Cuvinte cheie: psihologie- pedagogie- psihopedagogie- nutriţie- psihopedagogie nutriţională- echilibru
1.1 Definiţia conceptuală
Ne aflăm în momentul în care, raportarea noastră ca fiinţă şi nu obiect la mediul înconjurător , face ca apariţia elementului de interdisciplinaritate să devină un semn al cunoaşterii prin acceptare, înţelegere şi toleranţa din perspectiva evoluţiei şi valorii umane.
În acest context psihopedagogia nutriţională se înscrie în aria de influenţă a patru domenii care au în prim plan- omul, sub toate aspectele dezvoltării sale şi nu numai. Astfel, structural, pentru a înţelege interacţiunea, vom porni la definirea conceptuală a celor patru domenii şi anume:
A). Psihologia, Cosmovici A. (1996) este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile.
Continuând ideea Paul Popescu Neveanu (1991) afirma faptul că psihologia este ştiinţa centrală despre om şi relaţiile interumane.
Mergând pe aceeaşi linie, Iordăchescu G. (2006), psihologia este o ştiinţă a comportamentului, aceea de a şti „cum şi de ce organismele fac ceea ce fac”, fiind totodată suma a doi termeni care definesc două domenii:
- psyche = din limba greacă, „suflet sau spirit”
- logos = din limba greacă studiu ştiinţă
concluzionând ca fiind studiul ştiinţific al minţii, al comportamentului oamenilor şi animalelor.
Sillamy N. (1996)- defineşte psihologia ca ştiinţă a faptelor psihice, câmpul ei de aplicaţie pare nemărginit, crescând continuu, iar tehnicile sale particulare formează un ansamblu de neînlocuit, de acţiuni şi de cunoaştere a fiinţei umane.
Cu toate acestea, definiţia psihologiei surprinde interpretări variate, dar, atenţie, toate pornesc de la acelaşi numitor comun.
Se remarcă ideea lui Binet A. (1996), ce defineşte psihologia ca ceea ce studiază un anumit număr de legi, pe care le numim mentale spre a le opune legilor naturii externe, de care se deosebesc, dar care, la drept vorbind, nu merită calificativul de mentale, deoarece sunt, cel puţin cele pe care le cunoaştem mai bine, legi ale imaginilor, iar imaginile sunt elemente materiale.
Cu toate că lucrul acesta pare absolut paradoxal, psihologia este o ştiinţă a materiei, ştiinţa unei porţiuni a materiei care are proprietatea preadaptării.
Concluzionând în delimitarea logistică a conceptului, DEX 1975, surprinde elementele:
a) – este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice;
b) – totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate ; concepţie, mentalitate;
c) – totalitatea proceselor psihice care condiţionează o activitate.
B) Pedagogia, Nicola I. (1996) este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării personalităţii umane în vederea integrării sale active în viaţa socială.
Sillamy N. (1996) surprinde ideea generală că pedagogia este ştiinţa şi arta educaţiei, delimitând faptul că azi desemnează doar metodele şi tehnicile utilizate de educatori.
Făcând din nou trimitere la DEX (1975) pedagogia este ştiinţa care se ocupă cu metodele de educaţie şi de instruire a oamenilor, în special tinerelor generaţii.
C) Psihopedagogia după DEX (1975) reprezintă aplicarea metodelor psihologiei experimentale în pedagogie, în ideea în
care elementul de educaţie se structurează pe cunoaşterea, evoluţia şi dezvoltarea personalităţii umane.
Psihopedagogia este astfel, liantul dintre cele două ştiinţe ale cognoscibilităţii umane, realizând în timp componentele unui echilibru bio- psiho- social al individului.
Totodată se înscrie în determinarea capacităţii persoanei de a se cunoaşte mai bine, de a-şi forma un scop în viaţă, prin propriul stil al raportării la comunitate, vizând în primul rând calitatea vieţii ca strategie a evoluţiei umane, percepută ca valoare absolută.
D) Nutriţia pentru a fi definită în ideea în care noi acceptăm interdisciplinaritatea, porneşte de la conceptul de bază- verbul a nutri = latinescul nutriţio ( DEX 1998);
a) – a da de mâncare sau a mânca;
b) - a (se) hrăni, a (se) alimenta;
c) – a întreţine pe cineva cu mâncare;
d) – a procura cuiva hrană (şi alte mijloace de existenţă).
În acest context nutriţia este definită ca fiind DEX (1999)- totalitatea proceselor fiziologice prin care organismele îşi procură hrana necesară creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vizate refacerii ţesuturilor.
NODEX- defineşte nutriţia ca ansamblul proceselor de asimilare a hranei necesare creşterii, dezvoltării şi activităţii organismelor vii.
La toate aceste interpretări conceptuale, Mica enciclopedie de biologie şi medicină (1976) concluzionează, arătând că nutriţia este ansamblul prin care se întreţine viaţa, cu ajutorul importului şi prelucrării de „materii prime”:
a)- substanţe nutritive (apa şi sărurile minerale) prezente în ambianţa fizică;
b)- alimente (de natură biologică) care se cer digerate şi asimilate;
c)- trofine;
Tipurile nutritive de bază sunt:
a)- autotrofia (fie ea chemosinteză sau fotosinteză), permiţând viaţa într-un mediu strict fizic, nebiologic;
b)- keterotrofia ( parazitism, saproparazitism sau holotrofism);
c)- alotrofia utilizează substanţe organice, probabil că cele mai vechi fiinţe vii au fost alotrofe pe socoteala substanţelor organice abiogene.
La toate acestea, putem adăuga elementul de nutriţie optimă care după Holford P. (2008) , formează pur şi simplu cele mai bune cantităţi de nutrimente necesare organismului, care să
permită acestuia să fie cât de sănătos posibil şi să muncească atât cât poate.
Acelaşi autor amintit anterior, subliniază faptul că nutriţia optimă reprezintă aportul de nutrimente care:
a)- ne ajută să atingem performanţe mentale şi echilibru emoţional;
b)- ne ajută să atingem performanţe psihice optime;
c)- este asociată cu incidenţa scăzută a raportului boală- sănătate;
d)- este asociată cu un mod de viaţă sănătos şi îndelungat.
Totodată, cu ajutorul nutriţiei personalizate putem după Holford P. (2008):
a)- să ne îmbunătăţim ascuţimea minţii, starea sufletească şi puterea de concentrare;
b)- să creştem nivelul IQ- ului;
c)- să îmbunătăţim performanţele fizice;
d)- să îmbunătăţim calitatea somnului;
e)- să îmbunătăţim rezistenţa la infecţii;
f)- să ne apărăm singuri în faţa bolii;
g)- să ne bucurăm de o durată de viaţă mai lungă şi mai sănătoasă;
După un asemenea periplu al definiţiilor conceptuale a celor patru domenii de „acoperire”, putem structura delimitând
faptul că psihopedagogia nutriţională este acea dimensiune care implică actul comportamental- educaţional privind fenomenul nutriţional prin prisma formării şi dezvoltării umane şi raportarea sa la comunitate în configuraţia unei atitudini pozitive despre conceptul şi importanţa unei vieţi sănătoase ca efect al echilibrului dintre suflet şi corp/ corp şi suflet.
Ca obiective psihopedagogia nutriţională îşi propune:
- menţinerea sănătăţii fizice şi psihice;
- cunoaşterea şi aplicarea cerinţelor nutriţionale după particularităţile de vârstă umane;
- implicarea elementelor educaţionale în actul nutriţional;
- formarea şi adoptarea unui stil sănătos de viaţă prin creşterea calităţii vieţii;
- menţinerea unui echilibru evolutiv şi valoric între suflet şi trup ca rezultant al unei vieţi sănătoase;
- eliminarea carenţelor atitudinal- comportamental- educaţionale vizând actul nutriţional;
- elaborarea unor concepte structurale privind rolul nutriţiei asistarea psihopedagogică şi socială a persoanelor CES (cerinţe educative speciale).
În acest context, psihopedagogia nutriţională va preveni abaterea de la standardele unei vieţi normale şi sănătoase a persoanelor, începând de la noul născut şi până la senectute,
evidenţiind necesitatea unor condiţii ce pot favoriza elementele amintite anterior şi implicarea personală.
Ea ne va învăţa să fim cumpătaţi între a mânca pentru a trăi şi a trăi pentru a mânca, ajungând a parafraza „spune-mi ce mănânci ca să-ţi spun cine/ ce eşti”.
Sub asemenea auspicii, psihopedagogia nutriţională va avea ca obiect de studiu fiinţa umană implicată în actul propriu de formare, hrănire şi dezvoltare, reuşind în timp, a înţelege şi soluţiona acele situaţii problemă în care, devianţa conceptuală, poate duce în final, la destructurări ale personalităţii umane, dar neuitănd că totul stă în puterea noastră, pornind chiar de la binecunoscutul şi atât de actualul dicton latin: „ Men sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos).
1.2. Legături interdisciplinare
Însăşi conceptul în sine de psihopedagogie nutriţională este rezultatul unei asemenea interdisciplinarităţi menite a înţelege anumite fenomene cât şi atitudini raportate la comportamente, în cazul nostru, nutriţionale/ alimentare.
Astfel, pe lângă triada: psihologie- pedagogie- psihopedagogie, psihopedagogia nutriţională are afinităţi structurale cu:
a)- psihologia medicală prin prisma conceptului de sănătate- boală, a relaţionării şi comunicării între medic şi pacient vs pacient medic, căt şi a impactului fenomenului nutriţional în actul de educaţie medicală a pacientului.
b)- sociologia medicală vizând calitatea vieţii umane din perspectiva dezvoltării sociale a comunităţii, ca matrice a unui stil de viaţă sănătos necesar unei implicări valorice prin statutul profesional şi nu numai (rol, poziţie).
c)- psihologia alimentaţiei umane ca element de complementaritate în ceea ce priveşte, Iordăchescu G. (2006), contextul existenţei unor trebuinţe fiziologice fără de care viaţa nu este posibilă: hrană, oxigen, un anumit nivel al temperaturii, odihnă, etc.
d)- psihopedagogia specială în vederea înţelegerii necesităţii implementării unui regim nutriţional corect, ţinând cont de faptul că această ştiinţă, Verza E. (1997), se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instruirea şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv- recuperative pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora în vederea integrării socio- profesionale cât mai adecvate.
De asemenea, psihopedagogia nutriţională îşi are rădăcinile şi în domeniul concepţiilor filosofice despre suflet şi trup şi
raportarea lor la esenţa vieţii, etica şi morala fiind cele care, alături de religie întregesc paleta interdisciplinară ce vizează:
tradiţii, obiceiuri, iniţieri, interdicţii, stiluri, culturi şi civilizaţii, toate având, apriori vorbind, ideea de supravieţuire a omului care-şi poate face, sau şi-a făcut deja din hrană: prieten, duşman, atitudine şi/ sau filozofie de viaţă, reuşind a trăi după vremea şi vremurile la care, voit sau nu, se raportează.
Din întregul nostru demers conceptual, rezidă faptul că, psihopedagogia nutriţională trebuie să-şi găsească un loc binemeritat alături de alte componente ale cunoaşterii şi dezvoltării fiinţei umane, determinându-i acesteia progres şi nu regres, împlinire şi nu deziluzii, dragoste şi nu ură, iubind natura şi raportându-ne la ea ca parte componentă şi nu abis sau prăpastie.
Capitolul 2
Metode de cercetare specifice psihologiei nutriţionale
Cuvinte cheie: metodă- metodologia- observaţiei- convorbirii- bibliografică- analiza produselor activităţii- studiul de caz
2.1. Metoda- identitate ştiinţifică
Provenind din cuvântul grecesc meth- odos= cale, drum către ceva, metoda este, Lalande (1960) un program reglând dinainte o recesiune de operaţii şi semnalizănd anumite greşeli de evitat în vederea atingerii unui rezultat determinat.
Totodată Popescu- Neveanu P. (1991)- prin metodă de cercetare înţelegem calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după cere se reglează acţiunile intelectuale şi practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un caracter instrumental, de intervenţie, de informare, interpretare şi acţiune. După scop, metodele pot fi:
a)- recoltare a informaţiei;
b)- prelucrare şi interpretare a datelor culese;
c)- investigare intensivă şi extensivă;
d)- diagnoză şi prognoză;
e)- cercetare;
După criteriu, Zlate N. (2000) realizează o clasificare a metodelor pornind de la:
a)- caracterul lor (subiective şi obiective);
b)- specificul relaţiilor investigate (cantitative şi calitative);
c)- natura relaţiei dintre cercetător şi subiect (directe indirecte);
d)- scopul urmărit ( de recoltare, prelucrare, investigare, diagnoză şi prognoză, cercetare şi aplicative).
Sunt observabile corelaţiile cât şi completările dintre: scop şi criteriu, legat de metodă acestea, Popescu- Neveanu P. (2001), sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico- ştiinţifice de la care acesta porneşte ,fiind reunite sub denumirea de metodologia cercetării, ea fiind specifică orientării sau şcolii psihologice.
2.2 Metodele de investigare psihopedagogică
Cele mai cunoscute în literatura de specialitate, dar şi cu aplicabilitate practică, putând a le numi chiar „uzuale” sunt:
A)- metoda observaţiei;
B)- metoda convorbirii;
C)- metoda biografică;
D)- metoda analizei produselor activităţii;
E)- studiul de caz;
fiecare avându-şi identitate specifică pornind de la: scop, obiective şi ajungând la rezultate şi concluzii.
A)- Metoda observaţiei
După Cosmovici A. (1996) observaţia ca metodă constă într- o urmărire atentă şi sistematică a unor reacţii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale.
Menţionăm de asemenea că observaţia poate face referire la urmărirea reacţiilor noastre psihice fiind cunoscută şi sub forma:
a)- introspecţiei = ca observare atentă a propriilor noastre trăiri care nu pot fi sesizate din exterior;
b)- extrospecţiei = ca observaţie externă a propriilor noastre manifestări, ce pot fi sesizate de cei din jur.
Este interesant a menţiona faptul că nu orice observare a unui fenomen, reacţii, manifestări, este trecută prin metodă, ci ea poate fi întâmplătoare, de aceea e necesar ca observaţia să îndeplinească anumite condiţii şi anume Popescu- Neveanu P. (1991):
- stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
- selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare (cronometre, aparate foto, aparate de înregistrare, filmare);
- elaborarea unui plan riguros de observaţie ( de la sistem conceptual şi de la ipoteze se va porni; unde si când va fi efectuată, cât timp va dura; care este grupul ţintă, etc.);
- consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea fi afectată de uitare ( se poate întocmi un protocol de observaţie);
- efectuarea unui număr optim de observaţii;
- desfăşurarea ei în condiţii cât mai variate;
- să fie maximal discretă (persoana în cauză să nu-şi dea seama/
să nu ştie că este observată).
De asemenea, dacă prezenţa persoanei care aplică metoda observaţiei, este simţită, descoperită de cei asupra cărora se execută intervenţia, poate schimba fundamental conduita celor implicaţi cât şi veridicitatea rezultatelor. De aceea, e nevoie de discreţie, de neatingere a intimităţii subiecţilor, de alegerea locului de observare
cât şi de calitatea celor observate nepunând accent special pe cantitate, ştiind că prima trebuie să conteze şi să primeze.
Ca orice metodă de investigaţie, şi metoda observaţiei, are avantaje cât şi dezavantaje de care e bine a ţine cont atunci când dorim a o aplica.
Totodată, e necesar a şti dacă suntem compatibili cu această metodă, deoarece ar putea exista în structura personalităţii noastre, tare care ne pot permite să aplicăm celorlalţi o anumită metodă de cercetare sau alta ( această observaţie deontologică este valabilă şi pentru celelalte metode de cercetare în actul de aplicare directă a lor.
Bonchiş E. (2006) surprinde câteva din:
a) avantaje:
- are caracter flexibil, permiţând o nouă perspectivă asupra unor fenomene studiate anterior;
- furnizează date bogate într-o perioadă scurtă de timp;
- are o mare validitate ecologică ( datele sunt luate din viaţa reală, nu sunt schimbate cu nimic);
- nu lucrează cu categorii teoretice prestabilite, ci construieşte teoriile
- permite accesul în fenomene care sunt şi mai puţin evidente prin alte tehnici;
- poate fi replicată (repetată).
b) dezavantaje (limite):
- dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat;
- categoria de subiecţi poate fi incorect aleasă;
- gradul de obiectivitate este greu de controlat;
- calitatea rezultatelor depinde de rezistenţa şi abilitatea observatorului;
- este costisitoare şi epuizantă sub aspectul timpului şi a personalului calificat necesar.
Cu toate cele consemnate, metoda observaţiei îşi găseşte locul în cadrul cercetării fiind, în unele situaţii, chiar punctul de plecare/pornire spre depistarea unor noi atitudini, manifestări, conduite şi de ce nu , comportamente, vizând o persoană, grup, fenomen şi nu numai.
A) – Metoda convorbirii
Metoda convorbirii constă într-o discuţie aranjată, premeditată, care-şi propune obţinerea anumitor date cu privire la o anumită persoană, desfăşurându-se între subiectul investigat ( persoana în cauză) şi cercetător.
În structura ei convorbirea poate fi:
a) – liberă, spontană, în care întrebările nu sunt formulate dinainte;
b) – standardizată, dirijată, când avem întrebările formulate anterior, ele nemaiputând fi modificate în timpul convorbirii.
După acelaşi Popescu – Neveanu P. (1991) această metodă presupune:
- relaţia directă, de tipul faţă în faţă, între cercetător şi subiect;
- schimbarea locului şi rolului partenerilor ( cel care a întrebat poate să şi răspundă, cel care a răspuns poate să şi întrebe);
- sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de faţadă, a celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare;
- existenţa la subiect a unei oarecare capacităţi de introspectare şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire;
- abilitatea cercetătorului pentru a obţine motivarea subiecţilor, angajarea lor în convorbire;
- prezenţa la cercetător a unor capacităţi de tipul:
- grad crescut de sociabilitate;
- empatie.
Eliminarea tuturor factorilor stresori care pot periclita comunicarea cu subiectul, creând probleme aplicării metodei în speţă reprezintă deja un grad de responsabilitate a cercetătorului,
de aceea acesta va realiza un cadru propice şi securizant în care să se confirme validitatea atât a întrebării cât şi a răspunsului.
Un loc aparte trebuie să acordăm calităţii întrebărilor, sugestionrea răspunsurilor compromiţând astfel cercetarea ştiinţifică.
Atenţie de asemenea la modul de înregistrare a răspunsurilor ştiind că nu toate persoanele agreează înregistrarea sau notarea lor, făcând în aşa fel încât a nu aduce atingere integrităţii morale şi fizice a persoanelor implicate în cercetare. De asemenea interpretarea rezultatelor trebuie foarte bine pregătită şi realizată, deoarece sunt situaţii în care răzbat din subconştient, reflecţii ce pot fi interpretate în multiple dimensiuni structurale.
B) - Metoda biografică
Metoda biografică urmăreşte dobândirea de cât mai multe informaţii despre trecutul unei persoane, despre istoria sa, dar făcând trimiteri la actualul mod de existenţă, toate fiind necesare în stabilirea şi realizarea profilului de personalitate a subiectului în cauză.
La nivel medical, vorbim despre anamneză ca modalitate de recunoaştere a istoriei unei boli.
Această metodă pleacă în primul rând de la studiul trecutului, Cosmovici A. (1996), fiindcă în primii ani ai vieţii în familie se pun bazele caracterului şi ale personalităţii unui om. Aici găsim cauzele primare ale comportamentului din perioada matură; firul vieţii psihice desfăşurat de-a lungul anilor ne dezvăluie motivele, interesele şi aspiraţiile reale. Apoi, examinând modul concret de reacţie al cuiva în condiţiile vieţii obişnuite, ajungem la o imagine corectă asupra specificului său nedistorsionat de ambianţa artificială a unui examen psihologic.
În cadrul aplicării acestei metode, sarcina noastră principală este aceea de a obţine informaţia făcută fie:
a) – direct = prin discuţia avută cu persoana în cauză;
b) - indirect = graţie discuţiilor ce se vor purta cu alte persoane care deţin la rândul lor informaţii utile nouă despre subiectul aflat în studiu.
Totodată metoda biografică compartimentează două secvenţe şi anume:
1) – culegerea datelor = ce presupune de fapt „locul de întâlnire” al mai multor metode specifice cum ar fi: convorbirea, analiza unor documente privind persoana în cauză, analiza unor produse realizate.
2) – interpretarea datelor culese = proces destul de dificil, dar foarte important, mai ales în cadrul anamnezei, deoarece precizează
în timp o serie de situaţii şi relaţii care sunt definitorii în formarea personalităţii, cu precădere a caracterului.
Nu lipsit de importanţă este modul de abordare a istoriei vieţii ca variantă a metodei biografice. Metoda se bazează, Băban A.
(2002), pe existenţa unei interacţiuni între modul în care o persoană îşi înţelege propria viaţă şi rezultate. Istoria de viaţă subliniază:
- gândurile;
- sentimentele;
- interacţiunea socială;
- atitudinile,
- concepţia despre lume şi viaţă a persoanei.
Metoda este utilă şi în înţelegerea bolii de către pacient, dând acestuia impresia unui control asupra ei. Totodată, metoda are şi o valoare terapeutică, permiţând moştenirea imaginii identităţii personale, dar şi reconstruirea acesteia.
Cu toate acestea, metoda biografică, deşi prezintă avantajul autenticităţii datelor, nu poate înlătura întotdeauna şi elimina, riscul deformării şi al relatărilor incomplete, creând în anumite momente/
situaţii, stări de incertitudine şi incompatibilitate legate de persoana în cauză.
D) - Metoda analizei produselor activităţii
Bazată pe analiza unor produse concrete ale subiectului ( literare, artistice, muzicale, tehnice, etc.) metoda analizei produselor activităţii, furnizează din punct de vedere psihologic foarte multe informaţii despre însuşirile psihice ale persoanei în cauză. Astfel, Popescu –Neveanu P. (1991), produsul activităţii
„desprins” de individ, devine obiect de investigaţie psihologică, fapt care ajută la caracterizarea creatorului său.
De asemenea, metoda, Lupşa E. Şi Bratu V. (2005), utilizează criterii ca:
- numărul sau cantitatea totală de produse;
- distribuţia şi frecvenţa în unitatea de timp considerată;
- originalitatea şi complexitatea;
- noutatea;
- valoarea şi unitatea;
ea permite dezvăluirea structurii interne a aptitudinilor şi formularea de idei şi legităţi cu caracter ştiinţific general pentru psihicul uman.
E) – Studiul de caz
După Vin R. (2005) studiul de caz este o investigaţie empirică prin care se studiază un fenomen contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen şi context nu sunt delimitate.
Acelaşi autor, admite existenţa a şase surse majore pentru dovezi la nivelul studiului de caz şi anume:
1)- documentele = scrisori, memoriale, programe, anunţuri, procese verbale, rapoarte scrise, documente administrative, articole din mas- media, etc;
2)- datele de arhivă = registre, documente organizaţionale, hărţi grafice, liste de nume, date de sondaj, documente personale;
3)- interviurile;
4)- observaţia directă;
5)- observaţia participativă;
6)- artefectele fizice sau culturale = dispozitiv tehnologic, instrument, operă de artă, etc.
Studiul de caz este benefic atunci când se pot surprinde sub o formă sau alta, anumite evenimente sau fenomene contemporane, implicând o analiză conceptuală. Deci, prin structura sa, studiul de caz face prezentarea unui caz particular, ceea ce face necesară
întocmirea unui protocol care potrivit lui Bonchiş E. (2006), cuprinde:
- o prezentare de ansamblu a proiectului de studiu = obiective, subiecte de studiu şi lecturi relevante;
- proceduri de teren = prezentarea scrisorilor de recomandare, accesul la locaţii, surse generale de informare;
- întrebări de studiu = cercetătorul trebuie să le aibă constant în vedere în timp ce adună informaţiile;
- un ghid pentru raportul studiului de caz = linii generale, formatul pentru date, folosirea şi prezentarea altor documente şi informaţii bibliografice.
Aceeaşi autoare atenţionează şi asupra faptului că este lipsă de rigoare, ceea ce oferă o bază insuficientă pentru generalizare, întindere mare în timp şi finalizarea prin documente voluminoase.
După un asemenea periplu metodologic, este evident a menţiona că aceşti itemi (metode) îşi găsesc aplicabilitatea în anumite situaţii date la nivelul psihopedagogiei nutriţionale, facilitând cunoaşterea subiecţilor, pacienţilor, stadiu absolut necesar în elaborarea standardelor nutriţionale personalizate, într-o anumită structură stadială a evoluţiei.
Capitolul 3
Dualitatea sănătate/ boală – normalitate/
anormalitate
Cuvinte cheie: sănătate- stare de bine- boală- perturbare- normă- normalitate- abatere- anormalitate
3.1 Sănătatea ca stare de bine
Dacă ne-am opri o clipă la înţelepciune poporului român am putea constata că , pornind de la simplu salut pe care şi-l adresează oamenii zilnic între ei, apar formulări ca: „Sănătate!”,
„Mergi sănătos!”, „Hai noroc şi sănătate!”, „Să fiţi sănătoşi!”,
„Să vă dea Dumnezeu sănătate!”, „rămâneţi sănătoşi!”, „Umblaţi sănătoşi!”, „ Bine-ai venit sănătos!”, „Bine te-am găsit sănătos!”, iar derivatele lor putând continua, sănătatea devenind necesară şi unică.
În aceeaşi aceeaşi notă de subscriere a binelui cu sănătatea, sunt elocvente şi proverbele şi zicătorile care se remarcă prin mesaje ca:
- Sănătatea e o mare avere. (proverb arab);
- Sănătatea e mai importantă ca obiceiurile religioase.
(proverb indian);
- Sănătatea e temelia bogăţiei. (proverb persan);
- Pentru omul sănătos în fioecare zi e sărbătoare. (proverb turc);
- Medicul te vindecă de boală, dar nu şi de moarte; el e ca acoperişul care te apără contra ploii, dar nu şi contra trăznetului.
(proverb chinezesc),
toate regăsindu-şi chintesenţa în dictonul latin: „Mens sana in corpore sano”(Minte sănătoasă în corp sănătos).
După acest imaginar periplu psiholingvistic privind elementul de sănătate, îl putem identifica alături de starea de bine, aşa cum o defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Pentru OMS sănătatea nu este condiţionată doar de absenşa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la un proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element fundamental. Componentele stării de bine sunt:
a)- acceptarea de sine – atitudine pozitivă faţă de propria persoană, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor trecute şi viitoare;
b)- relaţii pozitive cu ceilalţi – încredere în oameni, socialul, intim, nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă;
c)- controlul – sentimentul de competenţă şi control personal asupra sarcinilor, îşi creează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor personale, face opţiuni conform cu nevoile proprii;
d)- sens şi scop în viaţă – direcţionat de scopuri de durată medie şi lungă, experienţa pozitivă a trecutului şi relevanţa viitorului, convingerea că merită să te implici, curiozitatea;
e)- dezvoltarea personală – deschidere spre experienţe noi, sentimentul de valorizare a potenţialului propriu, capacitatea de autoreflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocare, respingerea rutinei.
Concentrând larga definiţie dată de OMS sănătăţii ajungem la identificarea sa prin forma de: stare de bine din punct de vedere: psihic, somatic şi social al individului, fapt care determină a ne opri o clipă la ceea ce sublinia Athanasiu A. 1983, adică faptul că „Sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate; de către clinician ca o lipsă de simptome, iar de către bolnav ca o stare de bien- etre (valetudo).
Dacă P. Valeres scria că sănătatea este starea în care funcţile necesare se îndeplinesc „inevitabil sau cu plăcere”, putem să observăm cât de greu ne vine a da o definiţie stării de sănătate chiar dacă Iamandescu I. B. (2002), pare la îndemâna fiecărui individ- întâmpină dificultăţi reale cauzate în primul rând de posibilitatea evoluţiei „subterane” (asimptomatică în plan subiectiv şi la examenul clinic) a unor procese patologice care pot fi decelate doar cu mijloace paraclinice- fie ele simple, fie complicate . În al doilea rând, subiectivismul bolnavului face ca apariţia bolii să fie mai târziu înregistrată („bolnavi ignoranţi”), sau din contră, să fie semnalată în mod eronat (
„bolnavi închipuiţi” ) .
Astfel ajungem să decodificăm sănătatea ca fiind circumscrisă celor trei elemente:
a)- sănătatea umană, Tudose Fl. (2000) poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului, semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal biologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă ( a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant, concret;
b)- sănătos psihic, afirmă Cornuţiu G. (1998) este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort psihic într+o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într+o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor posesive, constructive şi optimizate faţă de cele negative. Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea activităţii, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi voluntare pe care le promovează.
c)- sănătatea somatică, Iamandescu I. B. (2002) poate fi cuantificată pe baza unor indicatori care circumscriu statistic normalitatea ( morfologici, funcţionali, de rol social).
Putem conchide, aşa cum, după Lăzărescu M. (1994) sănătatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează modalităţile normal- sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare, precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante.
3.2 Interrelaţia: sănătate- mediu- alimentaţie
Pentru a face veridică triada:Sănătate- Mediu Alimentaţie ( SMA) care poate la un moment dat a ne controla o stare de
identitate dar şi de coabitare socială, ne permitem a porni, metaforic vorbind, de la intrebarea retorică a Aliciei Hart (2006)
„ Dacă aveţi norocul să deţineţi o palmă de pământ, de ce nu vă faceţi propria grădină de legume?” ceea ce ar demonstra interrelaţia elementelor amintite anterior sub aspect evolutiv.
De fapt, ni se oferă posibilitatea de a găsi similitudinile care ajung la un moment dat a defini un concept ce generează o atitudine comportamentală faţă de actul de nutriţie în sine.
Astfel, dacă în subcapitolul anterior aminteam că sănătatea este o stare de bine, continuând ideea, am spune că este, Ţunea S., Ţunea A. (1989) cea care permte omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient, rolul în societate, această situaţie fiind condiţionată, pe lângă absernţa bolii şi de o buna şi echilibrată stare – morfo- fiziologică;
- psiho- afectivă;
- social- morală,
ceea ce caracterizează complexul pe care îl declanşează conceptul la care ne permitem a face trimiteri şi delimitări.
În aceeaşi contextualitate, autorii amintiţi anterior remarcau faptul că profilul de sănătate depinde la un moment dat de comportamentul fiecărui individ, influenţa remarcându-se mai ales la nivelul de ameliorare a ecosisitemelor umane.
De aici, spre influenţa mediului în triada conceptuală, e doar un singur pas, ştiind că adaptarea la anumite condiţii şi determinarea unui comportament adaptativ, depinde de fiecare individ în parte, prin prisma sa de raportare la itemul identificat anterior sub aspect structural.
Chiar dacă suntem obişnuiţi a găsi mediul printre factorii dezvoltării alaturi de ereditate şi educaţie, plasarea sa în triada – S- M- A- reprezintă un moment de implicare în ceea ce priveşte evoluţia umană, raportată la: nutriţie- actul de nutriţie şi comportamentul nutriţional, reacţia în lanţ a termenilor denumind impactul, atât sub aspectul biologic, cât şi socio- cultural.
Din această perspectivă, e necesar ca adaptarea, Ţunea S. şi Ţunea A. (1989) să se efectueze şi în funcţie de diversitatea şi polimorfismul indivizilor, ţinându-se seama de caracterul specific al unui biotip, cât şi de sensibilitatea deosebită a unor indivizi la unii factori de mediu.
Ajungem astfel, să ne punem următoarele întrebări, ca efecte ale mediului, dar şi puncte de reper spre alimentaţie remarcând dacă ştim:
- Ce să mâncăm?/ Ce mâncăm?
- Când să mâncăm?/ Când mâncăm?
- Cum să mâncăm?/ Cum mâncăm?
- Unde să mâncăm?/ Unde mâncăm?
- Cât să mâncăm?/ Cât mâncăm?
- De ce să mâncăm?/ De ce mâncăm?
răspunsurile fiind de fapt, decodificându-le pentru o viaţă raţională în care starea fizică, şi cea mentală, să se găsească în permaneţă într-un echilibru al evoluţiei, valorii şi progresului uman.
Este momentul ca să privim alimentaţia umană, după părerea noastră din două perspective, şi anume cel al:
a)-raţiei alimentare ce trebuie să menţină un echilibru constant între itemii ce-i cuprinde (calorii, proteine, vitamine, săruri minerale etc.);
b)- elementului raţional având la bază, Ţunea S. şi Ţumea A. (1999), principiile generale ale schimbului de materie şi energie în fiinţele vii, ale homeostazei organismului uman, ale adaptării omului la particularităţile concrete fiziologice şi patologice, etc., şi de aceea, se diferenţiază după împrejurările şi condiţiile variate în care se află individul.
Toate premerg instaurarea ştiinţei alimentaţiei ca generatoare atât a evoluţiei biologice cât şi psdihologice a fiinţei umane în ideea interrelaţionării factorilor ce guvernează concepte, atitudini şi comportamente. Ne identificăm cu indivizi ce-şi arogă dreptul de a se alinia sub deviza „We are what we eat!” (Suntem ceea ce mâncăm!) din perspectiva interrelaţiei S-M-A ?
Cu siguranţă NU, dacă pornim de la necesităţile alimentare, clasificate după criteriile, Iordăchescu G. (2006) şi anume:
1)- după natura necesităţilor:
a)- necesităţi fizice sau fiziologice;
b)- necesităţi spirituale;
2)- după subiecţii purtători ai necesităţilor:
a)- necesităţi individuale;
b)- necesităţile unui grup sau colectivitate;
c)- necesităţi ale societăţii; 3)- după gradul de satisfacere:
a)- necesităţi deficitare (în special cele biologice de care depinde supravieţuirea);
b)- neceistăţi suficiente ( prin asigurarea lor se obţine un nivel de trai acceptabil, superior nivelului supravieţuirii);
c)- necesităţi sporite ( permit dezvoltarea individului dincolo de suficienţa materială);
4)- după rolul jucat în sistemul condiţiilor vieţii sociale:
a)- necesităţi primare;
b)- necesităţi secundare;
c)- necesităţi terţiare;
5)- după posibilităţile de acoperire ale necesităţilor economice:
a)- necesităţi solvabile;
b)- necesităţi nesolvabile;
şi DA, atunci când aspectul cantităţii ocupă locul raţiunii, cumpătării şi echilibrului alimentaţiei menită a ne conduce ea pe noi, implicarea noastră fiind minimă şi nesemnificativă.
Din aceste perspective, relaţia sănătate- mediu- alimentaţie, e necesar a se număra printre variabilele credibile şi calitative ale strategiei nutriţionale, aplicată şi aplicabilă personalizat, la fiecare individ în parte, dispus a se interesa şi a monitoriza
„bunul mers al sănătăţii sale”, pornind de la cauză, şi ajungând la efect.
3.3 Boala şi disconfortul psihic
Dacă spuneam anterior că sănătatea poate fi în general admisă ca o stare de bine, boala Mărgineanu N. (1973- după Paşca M. D.-2007) rezultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea, din lupta lor asimetrică şi dezarmonioasă ce contrazice nu numai logosul în evoluţie al fiinţei, ci şi pe cel al lumii şi al societăţii.
Toate acestea după ce Hipocrate ajunge a considera că la tot ce supără i se spune boală, Lăzărescu M. (1994), subliniază că domeniul bolii „se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în
sensul deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare”.
În acest context, boala este în antiteză cu sănătatea, astfel încât, aceasta anticipează o serie de ameninţări, Iamandescu I.B. (2003) la adresa integrităţii şi/ sau capacităţii sale fizice, mergând până la pierirea sa, mai ales dacă informaţiile sale despre cazuri similare îi sugerează astfel de posibilităţi. În câmpul vieţii sale socio profesionale şi familiale, apar de asemenea, în caz de îmbolnăvire gravă, fisuri capabile, în anumite situaţii, greu previzibile, mai ales la începutul bolii, să se adâncească şi să-l facă pe bolnav să-şi modifice, dacă nu statutul şi rolul său, cel puţin inserţia la nivel de grup până atunci satisfăcătoare sau chiar ideală.
Din această perspectivă alături de boală, o atenţie deosebită trebuie s-o acordăm omului bolnav, Ionescu G. (1993) existenţa umană aflată în această postură al cărui dramatism accentuează caracterul imediat şi particular al bolnavului şi îi schimbă modul de reflectare, ca şi orientarea conduitei.
Astfel, Tudose Fl. (2003) subliniază faptul că „boala umană se caracterizează în general, prin perturbarea la diverse nivele din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectiva corporal- biologocă sau psihic- conştientă.
Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o disarmonie
a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţa, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave”.
Rezultă din contextualitatea celor menţionate anterior, că este destul de greu a surprinde în definiţii, fenomenul- boală, dar şi paradoxal i se acordă un timp fizic şi psihic mult mai mare decăt sănătăţii, deoarece ea crează probleme, reuşeşte să ducă la apariţia acelui disconfort psihic ce cumulează atitudini şi conduite comportamentale.
De aceea, dualitatea: sănătate- boală întruchipează, psihologic vorbind, achiziţia şi responsabilitatea actului viu, de a trăi, de a fi în viaţă, de a derula concepte, sentimente şi atitudini.
A oscila între sănătate şi boală, e de fapt necesitatea de a ne găsi fiecare echilibrul între cele două, dând valoare cuvântului, crezare omului (medicului) şi trăind cu multă cumpătare, viaţa.
Şi pentru „a trece cu bine faza de om bolnav”, în foarte multe cazuri, cel implicat în această nouă ipostază dovedeşte de multe ori inconsecvenţă în răspunsul pozitiv la unele situaţii privind boala şi care pornesc de la:
- apariţia unor simptome;
- apelul la cunoştinţele sale medicale, dar mai ales la cele ale unor semiprofesionişti;
- autoeducaţia;
- bagatelizarea simptomelor;
- prezentarea în ultimă instanţă la medic, cu implicaţii nefaste la adresa sănătăţii.
Dacă cel suferind ar reuşi să „uite” şi să nu apeleze la
„amânările” de mai sus, boala s-ar diagnostica din timp, iar întrebările de tipul:
- Ce pot să ştiu?
- Ce trebuie să fac?
- Ce îmi este permis să sper?
kantiene în fond şi care permit cunoaşterea, vor face ca relaţia medic- pacient şi calitatea de bolnav/ pacient, să manifeste strucutral, conceptul de boală, dând valeţe cognitive sănătăţii.
Imaginea celor două nu trebuie să reprezinte distorsiunea dintre plus şi minus, ci reciprocitatea între acceptare şi înţelegere.
3.4 Normalitatea în similitudinea sănătăţii
Pentru a putea defini normalitatea în întreaga sa complexitate considerăm că este necesar de a porni de la definiţia pe care DEX- 1998 o cuprinde: normă- fiind sănătos
din punct de vedere fizic şi psihic, aceasta luând în considerare etimologia cuvântului „normal” ce provine din latinescul
„norma- egal cu un unghi drept”. Această verticalitate, adică nici o abatere spre dreapta sau spre stânga, deci întotdeauna 90 de grade = unghi drept, decodifică practic elementul de normalitate în similitudinea sa cu starea de bine, de sănătate.
Astfel, Sillamy N. (1995), în Larouse prezintă normalitatea ca o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio- cultural la altul şi în plus, precizează că „în medicină există tendinţa de a asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care, la drept vorbind, nu există”.
Acest deziderat este surprins şi de Anaxagoras la care „omul este măsura tuturor lucrurilor” de aceea ni se pare „absolut normal” ca
„totul să meargă bine”, să nu existe nicio abatere, defapt nici un element care ar putea desfăşura la un moment dat, o situaţie de dezechilibru, potenţată ca deviere de la normă.
În întâmpinarea celor amintite, Athanasiu A., (1983), remarcă faptul că noţiunea de normalitate (normă, normativitate) ar constitui fundalul stării de sănătate care se constituie ca o calitate.
Normalitatea vizează abordarea medicală, tradiţională, plasându- se în domeniul medicinei curative, în timp ce sănătatea vizează
abordarea psihosomatică, înscriindsu-se în aria medicinei preventive.
Nevoia de normalitate apare şi pe fondul unei ordini umane necesare atât în evoluţie cât şi în congruenţă cu celelalte valori care converg spre dezvoltare şi cogniţie.
De aceea, în literatura de specialitate, normalitatea apare sub forma:
- normalitatea ca sănătate;
- normalitatea statistică (ca valoare medie);
- normalitatea utopică (normal ideal, utopică);
- normalitatea ca proces.
Decodificate, criteriile de normalitate (după Ellis şi Damond- Tudose Fl.+ 2003) pornesc de la:
- conştiinţa clară a Eului personal;
- capacitatea de orientare în viaţă;
- nivel înalt de toleranţă la frustrare;
- autoacceptare;
- flexibilitate în gândire şi acţiune;
- realism şi gândire antiutopică;
- asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale;
- angajarea în activităţi creatoare;
- angajarea moderată şi prudentă în acţiuni riscante;
- conştienţă clară a intreresului social;
- gândire realistă;
- acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajutorare a acesteia;
- îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.
Elementul de normalitate presupune la un moment dat, două componente de bază, şi anume:
a)- adaptarea = relaţia dintre organismul uman şi mediul exterior, cu largi implicaţii structurale;
b)- comunicarea = o modalitate de a face cunoscute informaţii şi înţelesuri, mesajul ocupând locul central;
acestea în contextul în care Adler consideră starea de fapt
„capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale şi de a fi productivă/ creativă, legate de sănătatea mentală; capacitatea de a munci, de a creşte stima de sine şi de a face persoana capabilă de a se adapta”.
Ce-ar putea fi normalitatea în fapt?
Poate aşa cum spunea R. E. Money- Kryle „capacitatea de a atinge deplina conştiinţă de sine care de fapt, nu este niciodată pe deplin obţinută”.
Făcând încă un pas spre cunoaşterea standardelor normalităţii, Athanasiu A. (1983), se opreşte asupra elementelor cogniscibile vieţii pshice reale şi anume:
1)- interependenţa psihofizică = omul este cu atât mai sănătos cu cât îşi simte mai puţin organismul funcţionând, iar fenomenele psihonormale trebuie să-şi păstreze o autonomie cât mai neîntreruptă faţă de eventualele afecţiuni somatice;
2)- calitatea funcţiilor psihice = organele în calitatea lor de instrumente trebuie să fie intacte, iar funcţiile psihice se cer cât mai perfecţionate prin exerciţii;
3)- direcţia (orientarea) formelor efective = se pretinde un just raport între „autodefiniţie” şi dăruire, devotament;
4)- raportul cu realitatea = în mijlocul „valorii vieţii”, izotomia se cere menţinută în ciuda eşecurilor care deprimă, în ciuda succeselor care exaltă, şi aceasta, printr-o neîncetată şi obiectivă examinare a realităţii;
5)- menţinerea unităţii sufleteşti = aceasta însemnând:
a)- unitatea de tonus (egalitate de dispoziţie, continuitate de efort) care se menţine prin intervenţia iniţiativei;
b)- unitatea de conducere (coeziune prielnică, acord între idei, gând şi fapte) perfectă prin străduinţă;
c)- unitatea de atitudine, garantată de adeziunea masivă a afectivitîţii noastre la câteva „constante”.
Pentru a da tuşă finală (într-o oarecare masură) normalităţii, Mărgineani N. (1944), prezenta prin elementul de sănătate, colaborarea armonică între forţele psihice, corporale şi sociale,
un rezultat al adaptării sau integrării forţelor sufleteşti… la sine, la corp şi la societate, recunoscând la persoana sănătoasă, două trăsături principale şi anume:
a)- sentimentul de bunăstare, linişte şi pace interioară;
b)- relaţii normale cu semenii şi societatea, iar omul normal e un „om înţelept cu care convieţuirea nu e numai cu putinţă, ci chiar plăcută”.
3.5 Relaţia dintre anormalitate şi boală
În aniteză cu starea de normalitate, apare cea de anormalitate, definită ca fiind o abatere de la normă, fapt care determină existenţa bolii ca o discontinuitate a vieţii normale. De aceea, anormalitatea, Iamandescu I. B. (2002), apare mai degrabă în raport cu o perturbare de fundal, iar boala implică întotdeauna un aspect procesual; anormalitatea se referă mai ales la structura şi organizarea psihică, iar boala implică un proces morbid.
Se profilează a fi o relaţie indestructibilă între boală şi starea de anormalitate? În această situaţie „compatibiliatea” este aceeaşi, astfel Lăzărescu M. (1994), remarcă faptul că boala se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sensul deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei
nefuncţionale, necreatoare. Practic, este momentul în care, din punct de vedere psihologic, boala vs anormalitatea, crează acel disconfort psihic şi fizic ce aduce disfuncţionaliatea, pe o perioadă de timp limitativ sau nu, fapt observat mai ales în cadrul comunicării cu semenii şi apartenenţa sau nu la comunitate.
De fapt, calitatea stării de anormalitate poate să ducă sau nu destructurare şi dezadaptare. Aici, este momentul de a puncta faptul că anormalitatea poate crea prejudicii atunci când, orice reacţie la o stare de normalitate, aduce suspiciunea anormalităţii nemaitrecută prin prisma de „abatere”.
Astfel, curentele din literatură şi artă s-au constituit la un moment dat într-o astfel de „anormalitate” ele fiind de fapt o exprimare a creativităţii şi unicităţii celui în cauză. De aceea, atât normalitatea vs. anormalitatea cât şi anormalitatea vs. boala, e necesar a fi decodificate având o structură aparte, ele dând situaţiei respective, girul patologic sau nu.
A cataloga în întregime „ad literam” întreaga experienţă umană între cei doi poli, ai normalului şi anormalului, reprezintă pasul înapoi şi nu înainte al cunoaşterii valorii umane.
Certificând practic cele spuse, Coleman J. Şi Broe W. E. Jr.
(după Tudose Fl. – 2003), stabilesc o serie de termeni care se referă la comportamente anormale ca:
- boala psihică;
- comportament neadecvat;
- tulburări emoţionale;
- tulburări comportamentale;
- tulburări psihice,
arătând că nici unul dintre aceştia nu este suficient de clar pentru delimitarea sferei unui asemenea comportament care variază în funcţie de o serie de criterii şi modele.
În acest context, Enăchescu C. (2000), surprinde evoluţia spre anormalitate în patru tipuri comportamentale şi anume:
1)- comportamentul de tip criză bio- psihologică de dezvoltare sau involuţie (pubertate, adolescenţă, menopauză, andropauză) cu caracter pasager şi reversibil;
2)- comportamentul de tip carenţial legat de stări de frustrare afectivă, carenţe educaţionale,disfuncţii familiale şi în modul de viaţă, ce crează dificultăţi de adaptare;
3)- comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale, agresive, toxicomanice, sau de furie, cu caracter recurent sau episodic;
4)- comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).
Toate converg în principui spre chintesenţa spuselor lui Hipocrate şi anume „nu există boli, ci numai bolnavi”, fapt care denotă că „boala” se dezvoltă nu numai în funcţie de natura şi intensiatea agentului patogen, ci în funcţie de reactivitatea bio- psihică a individului, de coeficientul de psihogenie pe care acesta îl dezvoltă faţă de agresiunea psihică sau somatică, de experienţa sa patologică, în ultimă instanţă, în funcţie de personalitatea sa, Ionescu G. (1973).
Acceptarea stării de anormalitate sau/ şi de situaţii anormale într-un „nomenclator” al evenimentelor vis- a- vis de normalitate, reprezintă în fond, actul prin care „abaterea” de la „unmghiul drept” este sau nu semnificativă în planul activităţii umane.
Doar atunci psihicul îşi manifestă forţa de a echilibra dezechilibrul şi a armoniza dezarmonia.
Capitolul 4
Cunoaşterea personalităţii umane
Cuvinte cheie: cunoaştere- trăsături- tipologii- valori- atitudini- comportamente- personalitate
4.1 Tipologia umană
După Sillamy N. (1996)- Larouse, tipologia reprezintă studiul caracterelor fizice şi mentale ale fiinţei umane, clasate într-un anumit număr de tipuri. Tipologia se poate identifica pe planul:
1)- valorilor socio- culturale:
a)- cei care caută puterea politică şi economică;
b)- cei pasionaţi de idei;
c)- cei care se devotează semenilor;
d)- cei care vor să unifice lumea şi pe oameni;
2)- politic:
a)- tipul radical care doreşte schimbarea sistemelor stabilite;
b)- tipul conservator;
3)- medical:
a)- hiperactivitii (tipul A), întotdeauna zorişi, nerăbdători, ambişioşi;
b)- placizii (tipul B), destinşi, aşezaţi.
Este evident faptul că enumeraţia tipologică, având un anumit punct caracteristic, nu se termină aici. Astfel, cea mai
„vehiculată” tipologie, aparţine comportamentului dinamico- energetic, fiind temperamentul care reprezintă o sinteză a celor trei identităţi: forţă, mobilitate şi echilibru, structurând totodată din punct de vedere formal, şi conduita umană.
În acest context:
1)- forţa = reprezintă energia, capacitatea de lucru şi surprinde:
a)- tipul puternic = suportă tensiunea psihică, ferm, stăpân pe sine, energic în executarea acţiunilor;
b)- tipul slab = nu rezistă la efort, uneori este temător, nesigur, irascibil, sensibil, emotiv;
2)- mobilitatea = reprezintă rapiditatea înlocuirii reciproce a excitaţiei şi inhibişiei şi surprinde:
a)- tipul mobil = trece uşor de la o formă de lucru la alta, îşi formează rapid noi deprinderi, le modifică şi le înlocuieşte pe cele vechi, ia decizii rapide, are iniţiativă;
b)- tipul inert = suportă greu variaţiile în succesiunea activităţilor, schimbărilor şi vitezelor mari, surprizele îşi
formează greu deprinderi, mişcările sunt lente, preferă activităţile tipice şi fără variabilitate;
3)- echilibrul = se produce între excitaţie şi inhibiţie şi reprezintă cantitatea de energie mobilizată:
a)- tipul excitat = neechilibrat, cu energie tumultuoasă, agresiv, irascibil, nechibzuit;
b)- tipul normal = mişcări proporţionale cu solicitările, directe şi suficient de rapide, vorbire echilibrată şi expresivă;
c)- tipul inhibat = se concentrează greu, oboseşte repede, învaţă încet.
Pornind de la aceste considerente, putem clasifica ceea ce începuse Hipopcrate, ajungându-se practic astăzi, la a delimita cele patru tipuri temperamentale şi anume:
1)- coleric = puternic- mobil- neechilibrat;
2)- sanguin = puternic- mobil- echilibrat;
3)- flegmatic = puternic- inert- echilibrat;
4)- melancolic = slab- mobil/ inert- neechilibrat;
Recunoscute prin reacţii ca:
1)- colericul =
- reacţii emoţionale puternice şi reactivitate motorică accentuată;
- impulsiv şi uneori chiar violent, agresiv;
- face risipă de energie, reuşind însă să-şi dovedească rapid
capacităţile;
- inconstant în relaţiile cu ceilalţi;
- vorbire inegală, înclinaţie spre exagerare;
2)- sangvinicul =
- vioi, vesel, bine dispus, trece totuşi rapid de la o trăire afectivă la
alta;
- se adaptează rapid reuşind să se stăpânească relativ uşor, ceea ce îi
Permite stabilirea rapidă de relaţii sociale;
- abundenţă a expresiei verbale şi fire comunicativă;
- ia uşor decizii, simţind nevoia variaţiei situaţiilor;
3)- flegmaticul =
- calm, imperturbabil, chiar lent
- echilibru emoţional, fiind puţin reactiv din acest punct de vedere,
dar cu sentimente durabile;
- caracterizat de răbdare şi toleranţă, se adaptează mai greu şi trece cu
o oarecare dificultate de la o activitate la alta;
- meticulos, înclinat spre rutină;
4)- melancolicul =
- emotiv şi sensibil, are dificultăţi de adaptare;
- capacitate de lucru redusă, dar obţine un randament progresiv;
- înclinat spre reverie şi interiorizare;
- puternic afectat de insuccese, compensează insuccesele prin
închiderea în sine;
- capabil de activităţi de migală;
E important a menţiona faptul că literatura de specialitate consemnează variate „tipologii” din care ne permitem a aminti câteva şi anume:
a)- I. P. Pavlov stabileşte pe baza studiilor de laborator existenţa unei corespondenţe între tipurile de activitate nervoasă superioară şi tipurile temperamentale, făcând corespondenţa între:
- colericul = tipul puternic, neechilibrat, exitabil;
- sangvinicul = tipul puternic, echilibrat, mobil;
- flegmaticul = tipul pternic, echilibrat, lent;
- melancolicul = tipul slab;
b)- C. G. Jung (1928)- porneşte de la contradicţii bipolare de tipul: zi- noapte, naştere- moarte, inspiraţie- expiraţie, ajungând să distingă:
