pãrãsit Ungaria natalã dupã Revoluþia din 1956 ºi a devenit unul dintre ziariºtii ºi scriitorii politici de vârf ai Europei. Corespondent la Financial Timestimp de 22 de ani, Paul Lendvai a scris zece cãrþi despre istoria central ºi est-europeanã, publicate în englezã ºi germanã, francezã ºi maghiarã. I s-au decernat premii prestigioase. Între 1982 ºi 1987, a fost redactor-ºef pentru Europa Centralã ºi de Est la postul de televiziune ORF, iar între 1987 ºi 1998, director la Radio Austria International.
Actualmente, este coeditor ºi redactor-ºef al revistei Europäische Rundschau.
Principalele scrieri:
Der rote Balkan(cu un capitol despre România), 1969; Antisemitismus ohne Juden – Entwicklungen und Tendenzen in Osteuropa (cu un capitol despre România), 1972; Der Medienkrieg, 1981; Auf schwarzen Listen.
Erlebnisse eines Mitteleuropäers, 1996. Die Ungarn, apãrutã în 1999, a cunoscut patru ediþii, fiind publicatã deja în traducere maghiarã, cehã ºi englezã.
Redactori: Daniela ªtefãnescu, S. Skultéty Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Mãxineanu
Corectori: Carmen Botoºaru, Cristina Jelescu, Elena Stuparu DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru
Tipãrit la Proediturã ºi Tipografie
Paul Lendvai
Die Ungarn. Eine tausendjähringe Geschichte.
© Paul Lendvai, 2010 All rights reserved.
© HUMANITAS, 2001, 2007, 2013, pentru prezenta versiune româneascã
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României LENDVAI, PAUL
Ungurii: timp de un mileniu învingãtori în înfrângeri/Paul Lendvai;
trad.: Maria Nastasia ºi Ion Nastasia. – Ed. a 3-a. – Bucureºti: Humanitas, 2013 Bibliogr.
ISBN 978-973-50-3963-9 I. Nastasia, Maria (trad.) II. Nastasia, Ion (trad.) 94(439)
EDITURA HUMANITAS
Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
(nãscut la Košice, atunci Ungaria, azi Slovacia), ºi a mamei mele, Edith Lendvai, (nãscutã la Ocna de Jos, atunci Transilvania, Ungaria, azi România)
Introducere
Existenþa ºi chiar supravieþuirea poporului ungar ºi a statului sãu naþional în bazinul Carpaþilor sunt un miracol al istoriei europene.
Cu greu se poate gãsi o naþiune a cãrei imagine de-a lungul veacurilor ºi al epocilor sã fie învãluitã de atâtea ºi de aºa de contradictorii cliºee cum este cea a maghiarilor. Cum se face cã niºte „canibali mâncãtori de copii“ ºi niºte „huni însetaþi de sânge“ au devenit apãrãtori ai Occidentului creºtin ºi luptãtori eroici pentru libertate împotriva mongolilor, turcilor ºi ruºilor? Cine au fost „barbarii asiatici“ care în incursiunile lor de pradã rãspândiserã spaimã ºi oroare din Elveþia pânã în Franþa, din Germania pânã în Italia ºi care totuºi, ca ultime valuri migratoare dinspre Asia, nu au dispãrut de pe scena istoriei?
Patria lor originarã, obârºia lor ºi rãdãcinile limbii lor, cauzele migrãrii ºi aºezãrii lor pe alte meleaguri sunt controversate ºi în ziua de azi. Însã faptul cã în Europa maghiarii — abstracþie fãcând de al- banezi [ºi de basci — n.ed.] — formeazã poporul cel mai solitar, cu o limbã ºi o istorie unice în felul lor, cu greu poate fi pus la îndoialã.
Arthur Koestler, care visa în ungureºte, dar îºi scria cãrþile în nemþeºte, mai târziu în englezeºte, a spus odatã: „Poate cã prin aceastã singurãtate excepþionalã se explicã intensitatea ciudatã a existenþei sale. A fi ungur este o nevrozã colectivã.“
De la descãlecatul de pe la 896, aceastã singurãtate cu multele ei faþete a rãmas factorul determinant în istoria ungarã. Spaima pe care o inspirã moartea lentã a unei mici naþiuni, rarefierea rândurilor un- gurimii ºi efectul rãzboaielor pierdute tradus prin amputarea forþatã a unor întregi grupuri umane (fiecare al treilea etnic maghiar trãieºte în strãinãtate) constituie explicaþia de fond a faptului cã imaginile fune- bre abundã în poezie ºi în prozã.
Poveºtile, legendele ºi tradiþiile populare au acoperit sau au deformat realitãþile. În acelaºi timp, aceste mituri au creat însã istoria din acest spaþiu ºi au marcat conceptul de naþiune. Sub coroana lui ªtefan, perceputã ca simbol al aºa-zisei „naþiuni politice“, ºi-a fãcut loc un
anumit raport între bãºtinaºi ºi cuceritori, între cei veniþi din alte pãrþi ºi cei dislocaþi din mediul lor existenþial: un raport foarte schimbãtor, încununat uneori de succese strãlucite, marcat de multe ori de con- flicte tragice. Jocul dintre deschidere ºi închistare, dintre cosmo- politism ºi naþionalism, dintre sentimentul singurãtãþii ºi conºtiinþa misiunii istorice, dintre spaima de moarte ºi cutezanþa de a se opune puternicilor vremii ºi-a gãsit o oglindire impresionantã în avatarurile culturii ºi istoriei Ungariei. Un lung lanþ de înfrângeri fatale a întãrit sentimentul de popor trãdat („Suntem cel mai pãrãsit dintre toate popoarele pãmântului“, a spus poetul naþional Petőfi) ºi a fãcut ca pesimismul în faþa vieþii sã prindã rãdãcini în aproape toate gene- raþiile maghiarimii. Pustiirile suferite de þara pe care Occidentul a lãsat-o în repetate rânduri de izbeliºte în timpul nãvãlirii mongole din 1241, catastrofa de la Mohács din 1526 urmatã de un secol ºi jumãtate de ocupaþie turceascã, momentul 1848/49, când lupta pentru libertate a fost înãbuºitã de armatele unite ale Habsburgilor ºi ale þarului Rusiei, distrugerea Ungariei istorice prin dictatul de la Trianon din 1920, cele patru decenii de dominaþie sovieticã ºi de comunism dupã al Doilea Rãzboi Mondial împreunã cu reprimarea sângeroasã a rãscoalei din octombrie 1956 au fost catastrofe care au acutizat în permanenþã conºtiinþa de popor pãrãsit. Cine ar putea sã conteste însã vreodatã incredibila capacitate de a rezista ºi desãvârºita artã de a supravieþui a acestui popor?
În ciuda faptului cã þara a fost împãrþitã în trei ºi în ciuda secolelor de dominaþie strãinã, ungurii au fost capabili sã-ºi pãstreze identita- tea naþionalã. Dragostea fierbinte de patrie a fost aceea care le-a dat forþa ca, strânºi între germani ºi slavi, lipsiþi de rude ºi izolaþi de restul lumii prin „zidul chinezesc“ al limbii lor, sã supravieþuiascã ºi sã treacã de catastrofe. Una dintre cheile pentru înþelegerea ascensiunii ºi prã- buºirii Ungariei, de la descãlecat pânã la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial, dar ºi pentru înþelegerea succesiunii precipitate a rãsturnãrilor de situaþie dintre 1920 ºi 1990, o furnizeazã învãþãturile din jurul anului 1030 (redactate probabil de un preot german) ale primului rege creº- tin din dinastia de Árpád, ªtefan cel Sfânt, cãtre fiul sãu:
Imperiul Roman a dobândit o importanþã aºa de mare mai ales datoritã faptului cã între hotarele lui se strângeau numeroºi nobili ºi înþelepþi din diferite þãri, ºi principii lui au devenit aºa de glorioºi ºi aºa de puternici datoritã aceluiaºi fapt. […] Venind din diferite þãri ºi provincii, coloniºtii aduc cu ei diferite limbi ºi obiceiuri, diferite lucruri ºi arme folositoare, care împodobesc ºi aureoleazã Curtea regelui, dar în puterile strãine bagã
groaza. O þarã care are limbã numai de un fel ºi obiceiuri numai de un fel este slabã ºi neputincioasã. De aceea, fiul meu, îþi poruncesc sã te întâlneºti cu ei ºi sã te porþi cuviincios cu ei, pentru ca lor sã le fie mai plãcut a zãbovi la tine decât altundeva, cãci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrãºtia cele adunate de mine, atunci, fãrã îndoialã, stãpânirea ta de mare pagubã va avea parte.
Astfel, încã din secolul al XI-lea, la invitaþia dinastiei, au venit germani în Ungaria de Sus ºi în Transilvania. De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca sã zicem aºa, nu numai popoarele nomade ca, de pildã, pecenegii ºi cumanii, ci ºi nemþi ºi slovaci, români ºi croaþi, sârbi ºi evrei. Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare — mai târziu minimalizat sau pur ºi simplu trecut sub tãcere de istoriografi naþionaliºti — este acela cã fãuritorii mitului naþional, mult cântaþii eroi ai rãzboaielor cu turcii, conducãtorii politici ºi militari ai luptei pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele figuri proeminente ale literaturii ºi ºtiinþei au fost, în întregime sau parþial, de origine germanã sau croatã, slovacã, românã sau sârbã. În vremea împãratului Iosif II, maghiarii de-abia formau o treime din populaþia de-atunci a Ungariei, dar pânã în 1910 au atins o pondere de 54,5 la sutã, ceea ce, fãrã îndoialã, înseamnã cã putem vorbi de o dinamicã de-a dreptul sen- zaþionalã a asimilãrii lingvistice ºi politice în vechea Ungarie. Potrivit datelor statistice, numãrul germanilor proaspãt convertiþi la ungarism depãºea 600 000, iar cel al slovacilor asimilaþi ºi al evreilor deveniþi maghiari pare sã fi fost de peste o jumãtate de milion, respectiv de circa 700 000. În general, se apreciazã cã, încã înainte de Primul Rãzboi Mondial, ponderea germanilor, slavilor ºi evreilor asimilaþi reprezenta mai mult de un sfert din maghiarimea certificatã statistic.
Ideea ungureascã de stat, inclusiv presiunea asupra naþionalitãþilor fãcutã sub semnul unei viziuni total nerealiste despre rolul viitor al unui mare imperiu al coroanei lui ªtefan în spaþiul dunãrean, nu avea un caracter rasist, ci unul exclusiv cultural. Orice om care se declara ungur avea aceleaºi ºanse de a promova. În aceasta a constat, desigur, ºi ºansa acelor evrei care ca unguri evrei s-au identificat încã din timpul revoluþiei de la 1848 cu miºcarea naþionalã maghiarã ºi în deceniile urmãtoare cu limba ºi cultura maghiarã. Pe de altã parte, Ungaria avea nevoie de oameni loiali, care sã mãreascã ponderea elementului unguresc în interiorul provinciilor coroanei lui ªtefan ºi în acelaºi timp sã fie gata (împreunã cu germanii ºi cu grecii) sã preia în domeniile economiei ºi finanþelor, precum ºi în profesiunile
INTRODUCERE 9
intelectuale munca pe care nobilimea micã ºi mijlocie o refuza în permanenþã. Raportul unic în felul lui dintre evrei ºi maghiari a marcat revirimentul economic ºi cultural din deceniile de dupã compromisul cu Austria.
Destinul evreimii dispuse sã se lase asimilatã þine de capitolele cele mai strãlucite ºi apoi, în perioada interbelicã, mai ales dupã ocu- paþia germanã din 1944/45, de capitolele cele mai întunecate ale istori- ei ungare. A fost una dintre consecinþele absurde ºi totuºi logice ale legislaþiei antievreieºti promovate de stat faptul cã multe dintre marile talente, printre care opt laureaþi ai Premiului Nobel, ºi-au repurtat nu în patria lor, ci mai ales în Marea Britanie sau Statele Unite succesele lor deschizãtoare de drumuri noi în ºtiinþã ºi artã, în finanþe ºi industrie.
Dupã cãsãtoria în anul 996 a lui ªtefan cu prinþesa bavarezã Gisela, sora viitorului împãrat Henric II, raportul dintre unguri ºi germani a fost ºi el în unele privinþe un unicat. La Curtea primului rege al Ungariei, preoþii, cavalerii ºi nobilii germani veniþi în suita Giselei au jucat un rol de prim-plan, iar regele visa la instituþiile germanice ca la niºte modele. Succesorii sãi din dinastia àrpàdianã au încurajat ºi ei sistematic formarea de mari colonii germane, ceea ce l-a fãcut pe un istoric maghiar din secolul al XIX-lea sã spunã: „Ungurii au creat statul; germanii, oraºele.“ Sentimentele stratului conducãtor maghiar oscilau între admiraþie fãrã rezerve ºi neîncredere profund înrãdãcinatã.
Oraºele libere regale dominate de burghezia germanã au rãmas neatinse de rãzboaiele cu turcii. În timp ce regii unguri au implantat primele grupuri mari de germani în pãrþile de nord ale þãrii ºi pe saºi în Transilvania, Habsburgii aduc în secolul al XVIII-lea coloniºti mai ales în regiunile Bačka ºi Banat din sudul Ungariei. Privilegiile acordate cetãþenilor germani au trezit suspiciuni în rândul ungurilor dezavantajaþi. Mai importantã din punct de vedere politic a fost însã miºcarea condusã la începutul secolului al XIX-lea de nobili ºi literaþi însufleþiþi de sentimente naþionale ºi desfãºuratã sub semnul pãstrã- rii ºi înnoirii limbii maghiare ameninþate de germanizare. În multe familii ungureºti se considera pe atunci cã nu este de bonton sã con- versezi în limba maternã sau sã aduci vorba despre poezii ºi romane ungureºti. Poetul Károly Kisfaludi, care la început el însuºi cores- pondase în germanã cu fratele sãu ºi care a trebuit, ca sã spunem aºa, sã reînveþe limba maternã, avertiza: „Poporul care nu posedã o limbã
maternã nici patrie nu are.“ În ajunul revoluþiei din anul 1848, scriitorul József Bajza a þinut o cuvântare înflãcãratã la Academia de ªtiinþe din Budapesta:
Limba ºi cultura germanã reprezintã un pericol pentru naþiunea noastrã.
Ar trebui în sfârºit sã ne venim în fire ºi sã înþelegem cã aceastã modã ne duce la pierzanie ºi cã în special prin pãtrunderea limbii germane ni se pregãteºte sfârºitul. […] Nu trebuie sã-l urâm pe german, ci sã ne ferim de el. […] Eu nu sunt barbar ºi nu vreau sã mã ridic împotriva civilizaþiei.
[…] Dar consider cã este un pãcat ca un popor sã plãteascã civilizaþia cu propria lui existenþã.
Când, dupã pactul dualist cu Austria (1867), a apãrut monarhia austroun- garã ºi Ungaria a obþinut, pe cât a fost posibil atunci, o amplã auto- nomie, s-a mers repede ºi orbeºte pe drumul unei maghiarizãri tot mai neînfrânate. Drept pentru care, Franz von Löher i-a atacat pe unguri cu un pamflet extrem de agresiv, în care le spunea cã sunt
„un popor fãrã culturã“, cãci „câtã dezolare ºi pustietate se ascunde sub istoria milenarã a maghiarilor! De ajutat nu pot sã-i ajute decât germanii din Ungaria, cu hãrnicia ºi cultura lor.“
Aceastã prãpastie dintre cooperare ºi conflict, dintre alianþã ºi dez- binare, dintre comunitate de interese ºi nãzuinþa spre o cale proprie a marcat din acel moment raporturile reciproce. Minoritatea germanã, de peste o jumãtate de milion, trãitoare în aceastã parte a Ungariei, a devenit în cel de al Treilea Reich mai întâi o unealtã aparent privilegiatã a regimului naþional-socialist, iar apoi, pe drumul spre catastrofa naþiunii-mamã ºi a poporului ºi statului german, o victimã ca urmare a alungãrii a jumãtate dintre germanii unguri ºi a nedreptei discriminãri de decenii a minoritãþii rãmase în Ungaria.
Nu-i de mirare deci cã în istoria milenarã a maghiarilor se pun veºnic aceleaºi întrebãri: „Cine este ungur?“ sau „Ce este un ungur?“
Rãspunsurile n-au fost niciodatã univoce ºi s-a ºi întâmplat ca, în func- þie de perioadele de calm ºi cele tulburi din viaþa politicã, unul ºi acelaºi istoric literar, citat adesea mai ales în spaþiul lingvistic german, sã-i laude o datã ditirambic pe mari scriitori ºi savanþi maghiari, pentru ca dupã numai câþiva ani sã-i excludã din rândurile ungurimii din cauza
„rasei lor indezirabile“ ºi a „influenþei lor nocive“ asupra naþiunii.
Cã literaþii excluºi sau blamaþi ca „antimaghiari“ au scris adesea într-o ungureascã mai bunã decât aceea a criticilor lor tendenþioºi este ºi aceasta una dintre trãsãturile paradoxale ale istoriei maghiare, ca ºi
INTRODUCERE 11
faptul cã în Ungaria rasismul în literaturã ºi politicã a fost reprezentat aproape întotdeauna de „figuri“ integral sau parþial „alogene“.
Acest lucru l-a semnalat deja Antal Szerb, autorul unei neîntrecute — pânã azi — Istorii a literaturii maghiare. El l-a luat ca exemplu pe celebrul general ºi poet Miklós (Nikolaus) conte Zrínyi. Croat din naºtere, Zrínyi (spre deosebire de fratele sãu mai tânãr Péter, care i-a tradus în croatã marile poezii) s-a declarat ungur. Szerb subliniazã cã, astfel, unul dintre cei mai mari eroi ai istoriei maghiare a demon- strat cã naþionalitatea este produsul unei atitudini, al unei voinþe. El însuºi a cãzut victimã Holocaustului.
Cine mai ºtie azi cã fãrã deschizãtorii de drumuri unguri din epoca modernã nu ar exista poate nici bombã atomicã, nici computer, nici Hollywood, cã geniul maghiar, indiferent de originea etnicã sau reli- gioasã, a contribuit ºi el la scarã mondialã, adesea în chip decisiv, la dezvoltarea ºtiinþei ºi artei, a economiei ºi industriei? Contradicþia dintre genialele performanþe individuale ºi repetatele nereuºite colective ale naþiunii rãmâne, de fapt, una dintre trãsãturile cele mai fascinante ale zbuciumatei istorii a poporului nomad de odinioarã.
Sunt deci ungurii, ca veºnic perdanþi, fãrã speranþã astãzi într-o unificare paºnicã a naþiunii-mamã cu treimea împrãºtiatã a poporului sub stãpânire strãinã? Sau continuã ei totuºi sã facã figurã de în- vingãtori în înfrângere, de victime ºi de artiºti ai vieþii, de romantici ºi de realiºti? Scriitorul Tibor Déry a spus cândva, dupã înãbuºirea revoluþiei din 1956: „Ce înseamnã a trãi ca maghiar? Înseamnã a glumi ºi a dansa pe deasupra catastrofelor.“
Într-un amestec de istorie concentratã, schiþe biografice ºi poves- tiri din diverse medii sociale, încerc sã-i familiarizez pe cititorii strã- ini, neºtiutori de maghiarã, cu ungurii ºi cu vicisitudinile destinului acestora.
M-am nãscut ca ungur de origine evreiascã ºi, prin cei patruzeci de ani petrecuþi la Viena, am devenit austriac. În aceastã calitate, sper sã nu trebuiascã sã þin cont de vreun tabu ºi sã-i pot descrie pe maghiari din perspectivã amicalã, dar ºi criticã.
1
„Niºte barbari pãgâni“ invadeazã Europa:
mãrturiile de la Sankt Gallen
Timp de o jumãtate de secol, între 898 ºi 955, maghiarii au fost consi- deraþi un flagel al Europei. În aproximativ cincizeci de incursiuni de jaf ºi cotropire, au pustiit tot ce le-a stat în cale. Prãdând, arzând ºi ucigând, cetele de cãlãreþi au atacat landurile germane, dar ºi Italia de sud ºi regiuni întinse din Franþa. Au prãdat ºi au trecut prin foc ºi sabie printre altele Bremenul ºi Baselul, Orléans, Otranto. În pri- mul rând ca mercenari în slujba unor principi europeni care se rãzboiau între ei, ungurii ºi-au extins raidurile pânã la Marea Nordului ºi coasta Atlanticului. Au plecat cãlare o datã împotriva ºi apoi în folosul regelui italian Berengar, împotriva ºi apoi în ajutorul lui Arnulf al Bavariei, împotriva ºi apoi în apãrarea intereselor Bizanþului.
Cântecul lui Rolandîi numeºte „neam drãcesc“. Aceastã veche epopee francezã îi menþioneazã pe maghiari împreunã cu hunii ºi sa- razinii, care lãsau un ºuvoi de sânge pe oriunde treceau. Cronicarii relateazã despre grozãvii nemaiauzite legate de care, fireºte, ei îi confundau adesea pe maghiari — sau unguri, cum i-au numit apoi
— cu hunii. De fapt, cei mai mulþi dintre aceºti grãmãtici nu vãzuserã niciodatã un ungur. Ei nu fãceau decât sã redea istorisiri orale care, pe mãsurã ce creºtea distanþa în timp ºi spaþiu, inspirau ºi mai multã groazã ºi se mulþumeau sã învinovãþeascã nediferenþiat ºi la grãmadã.
Astfel s-a format imaginea generalã a unui „neam groaznic, înfiorãtor“ ºi a unor „monºtri din Sciþia, bãutori de sânge ºi mâncãtori de oameni“. Cu aceastã imagine, ei au rãspândit pretutindeni numai spaimã ºi oroare.
Pentru urmaºii nãvãlitorilor sunt, fireºte, de cel mai mare inte- res buna atestare documentarã ºi relatãrile amãnunþite despre o incursiune de pradã din 926. La scurt timp, trei cronicari au con- semnat, în redactãri realizate între 970 ºi 1075, un atac asupra mânãs- tirii Sankt Gallen ºi a împrejurimilor ei. „Barbarii pãgâni“ strãbãtuserã fulgerãtor Bavaria ºi Suabia pânã la Bodensee (lacul Konstanz). Mâ- nãstirii i-au provocat mari stricãciuni ºi au ucis o nobilã alemanã, care cu zece ani înainte se claustrase într-o chilie: cuvioasa Wiborada a
fost omorâtã cu mai multe lovituri de topor ºi a intrat ca martirã în istoria bisericii. Cãlugãriþã înzestratã mistic ºi slãvitã pentru asceza ei evlavioasã, a fost canonizatã de Papa Clement II în 1407. Este prima femeie trecutã în rândul sfinþilor.
Ea îi prezisese abatelui din Sankt Gallen încã din primãvarã data exactã când aveau sã dea nãvalã cetele rãzboinice din rãsãrit ºi-l îndem- nase stãruitor sã-ºi asigure din timp adãpost sieºi, cãlugãrilor ºi vistie- riei bisericeºti, împreunã cu preþioasa bibliotecã a mânãstirii. Zvonul despre apropierea ameninþãtoare a duºmanilor prindea din zi în zi tot mai multã consistenþã. Cu toate acestea, nu i s-a dat atenþie decât atunci când poporul barbar a pustiit ºi þinutul de la Bodensee, a ucis un mare numãr de oameni ºi a dat pradã focului toate satele ºi casele, se spune în Vita Sanctae Wiboradae1. Abia atunci s-a dat ascultare proroacei. Oricum, în felul acesta s-au putut salva mulþi oameni ºi multe cãrþi de valoare inestimabilã. Wiborada, ea însãºi, nu s-a lãsat însã convinsã sã fugã. A murit la 2 mai 926.
Viaþa ºi moartea Sfintei Wiborada, care este cinstitã ºi ca pro- tectoare a bibliotecilor, precum ºi cronicile cãlugãrilor Ekkehart I, Ekkehart IV ºi Herimannus au continuat sã stimuleze fantezia gene- raþiilor de mai târziu. Sfânta inspirã pânã ºi în zilele noastre poeþi ºi scriitori. Astfel, o scriitoare elveþianã, Doris Schifferli, a publicat în 1998 un roman având-o ca eroinã pe Wiborada. Un medic maghiar, refugiat în Elveþia dupã revoluþia din 1956 ºi stabilit la Sankt Gallen, a editat în 1922 o publicaþie bilingvã despre istoria incursiunii maghiare din secolul al X-lea, publicaþie având ca obiect „strãvechea relaþie, iniþial încã rãzboinicã, astãzi paºnic prieteneascã dintre Ungaria ºi Sankt Gallen“.
Ziua morþii Wiboradei continuã a fi comemoratã la liturghie an de an. Astfel, a avut o profundã încãrcãturã simbolicã gestul cardina- lului maghiar József Mindszenty, care în 1972 a vizitat biblioteca episcopalã chiar în ziua comemorativã ºi, ca primat al Ungariei, s-a semnat în cartea de aur rezervatã oaspeþilor.
Interesul ungurilor în general ºi al istoricilor în particular este aca- parat, fireºte, mai puþin de viaþa sfintei protectoare a mânãstirii ºi de episcopia Sankt Gallen de astãzi ºi mai mult de faptul cã în biblio- tecã se pãstreazã importante izvoare ale istoriei timpurii a poporului maghiar. Însemnãrile din cronici ºi menþiunile redactate „în stilul nou, amuzant“ ale cronicarului Ekkehart IV aduc, într-adevãr, luminã în întunericul acelei vremi. Ungurii sunt menþionaþi de nouã ori în analele
alemane, întocmite de mai multe mâini în secolele al IX-lea ºi al X-lea, ºi chiar de cincisprezece ori în marile cronici de la Sankt Gallen.
În cronica lui Ekkehart se gãsesc de altfel detalii despre întâm- plãri din 1 ºi 2 mai 926. Acest text face parte ºi astãzi din lectura obli- gatorie a ºcolarilor maghiari. Este singura relatare în care maghiarii nu apar numai ca niºte monºtri. Un martor ocular ne furnizeazã aici pentru prima datã o descriere amãnunþitã, veridicã a moravurilor ºi obiceiurilor maghiarilor. Autorul era un „cãlugãr“ mai curând „simplu ºi mãrginit, pe nume Heribald, ale cãrui zicale ºi pozne stârneau adesea zâmbete“. Ceilalþi cãlugãri îi spuseserã sã fugã cu ei. Dar Heribald a refuzat: „Pãi, sã fugã cine o vrea! Eu n-o sã fug niciodatã, pentru cã gospodarul încã nu mi-a dat pielea de ghete pentru acest an.“
Duºmanii înarmaþi cu tolbe cu sãgeþi au dat buzna în mânãstirea nefortificatã. Era ceva de groazã sã-i vezi mânuindu-ºi suliþele ame- ninþãtoare ºi sãgeþile ascuþite, a mãrturisit mai târziu Heribald. În ciuda dezmãþului lor înfricoºãtor, lui nu i s-a clintit nici un fir de pãr. Ungurii aveau cu ei un tãlmaci, un preot adus cu forþa. Acesta le traducea ce spunea Heribald. ªi când ºi-au dat seama cã au de-a face cu un nebun, l-au lãsat în pace. I s-a permis chiar sã ia parte la o petrecere în curtea mânãstirii. Dupã cum a povestit el mai târziu, maghiarii au mântuit bucãþile de carne semicrudã fãrã sã se serveascã de vreun cuþit, ci trãgând pur ºi simplu cu dinþii de ele. Nici vinul mânãstirii n-a avut o soartã mai bunã. ªi, ca sã se distreze, maghiarii aruncau unii într-alþii cu oase roase. Apoi, cicã, i-au pus pe cei doi cãlugãri prizonieri sã le cânte.
Spre marea supãrare a lui Heribald, ei s-au pretat însã la grosolãnii nu numai în curtea mânãstirii ºi pe terenul neacoperit, ci ºi în bisericã ºi pe podeaua ei sfântã. Doi dintre tinerii mai zurbagii s-au cãþãrat în clopotniþã, crezând despre cocoºul din vârf cã este de aur. Unul a încercat sã smulgã girueta cu lancea, ºi-a pierdut echilibrul ºi, prã- buºindu-se, a murit. Celãlalt a vrut sã-ºi facã nevoile din crenelul cel mai înalt, cel de la rãsãrit, a cãzut pe spate în hãu ºi s-a zdrobit de pãmânt. Dupã cum a povestit mai târziu Heribald, camarazii lor le-au ars cadavrele între stâlpii porþii. Douã butoaie pline cu vin pânã sus au fost cruþate la rugãminþile lui Heribald. Probabil cã în carele cu prãzi aveau ºi-aºa destule provizii.
„Dumnezeu sã-i ocroteascã pe cei slabi de minte aflaþi printre sãbii ºi lãnci duºmane“, spune cronicarul. Apoi, confraþii ordinului cãlu- gãresc au revenit la vatra lor. Întrebându-l pe Heribald, martorul ocular, cum s-a descurcat cu aºa de numeroºii oaspeþi ai lui Gallus
MÃRTURIILE DE LA SANKT GALLEN 15
cel Sfânt, ei au primit urmãtorul rãspuns surprinzãtor: „Ei, nemaipomenit!
Nu-mi aduc aminte sã fi vãzut vreodatã oameni mai veseli în mânãstirea noastrã, cãci ei ne-au dãruit din belºug mâncare ºi bãuturã.“
În timp ce în Elveþia, ca urmare a numeroaselor neclaritãþi ºi confu- zii în legãturã cu povestirile despre martiriul Sfintei Wiborada, tradiþia oralã mai vorbeºte ºi astãzi aproape fãrã excepþie despre vremea de groazã a „incursiunilor sãvârºite de huni“, care au pus brusc capãt perioadei de maximã înflorire a abaþiei Sankt Gallen, în Ungaria istoria consemnatã în secolul al XI-lea despre cãlugãrul Heribald trece în ochii unor scriitori ºi savanþi drept o dovadã peremptorie pentru continuitatea „caracterului naþional maghiar“. În seria de 24 de volume iniþiatã de principele moºtenitor Rudolf, Monarhia austro-ungarã în texte ºi imagini, al cãrei ultim volum a apãrut în 1902, istoricul Karl Szabó, de exemplu, s-a referit expres la „descrierea veridicã a unui cãlãreþ ungur“ fãcutã atunci la Sankt Gallen: „În aceste interesante relatãri […] despre tinerii maghiari plini de naturaleþe, nestãpâniþi, iuþi la supãrare, dar ºi iuþi la împãcare, veseli, voioºi, necorupþi, este imposibil sã nu recunoºti trãsãturile ºi astãzi frapante ale caracterului naþional maghiar.“2Câteva decenii mai târziu, Bálint Hóman, istoricul oficios ºi ministru al culturii un mare numãr de ani în perioada interbelicã, în a sa Istorie a Ungarieielaboratã în cinci volume împreunã cu Gyula Szekfü, l-a prezentat ºi el pe cãlugãrul Heribald ca martor principal pentru tradiþia ungurilor veseli, amatori de chef ºi de cântec, sinceri ºi joviali. În aceste poveºti, spune el, îi recu- noaºtem pe strãmoºii þãranului maghiar…
Istoricii unguri moderni se referã, fireºte, la descrierea — cea mai detaliatã de pânã atunci — a strictei discipline a luptãtorilor cãlãri.
Povestirile cãlugãrului Heribald lasã în orice caz sã se conchidã asupra existenþei unei trupe foarte bine instruite, care în câteva minute putea sã se aºeze în ordine de bãtaie, se retrãgea la popas sau, pentru noapte, într-un dispozitiv de care pãzit cu grijã, iar la plecare în marº se apãra printr-o avangardã ºi o ariergardã. Unitãþile trupei se înþelegeau între ele prin curieri, precum ºi prin semnale cu ajutorul goarnei ºi al focului. În caz de pericol, sãreau, la comandã, cu toþii în ºa ºi executau fulgerãtor toate ordinele. Numai datoritã acestei discipline excelente au fost posibile isprãvile, în fond fantastice, ale remarcabililor cãlãreþi, care, departe, la peste o mie de kilometri de patria lor, întreprindeau incursiuni în toate direcþiile.
Secretul tehnic al teribilei puteri de strãpungere de care dãdeau dovadã arcaºii unguri cãlare era pur ºi simplu scãriþa de ºa. Cu ajuto- rul ei, puteau sã se propteascã în ºa fãrã efort, ceea ce explica mobili- tatea fulgerãtoare a detaºamentelor lor formate din câte o sutã de oameni ºi precizia adesea superioarã a armelor lor. Faimoasa lor mobi- litate în luptã ºi, înainte de toate, tactica fugii simulate semãnau derutã în rândurile greoaielor armate duºmane. Urletele îngrozitoare cu care intrau în luptã cãlãreþii sãlbatici, cu capetele aproape rase, fãceau sã le îngheþe sângele în vine celor atacaþi. Pentru ei, nu era apoi o pro- blemã sã-i doboare cu sãgeata ºi iataganul pe cavalerii care, repede dezorientaþi, fugeau care încotro.
Precum în cazul episcopului de la Sankt Gallen, istoricii ºi scrii- torii maghiari — ºi, mai ales, cãrþile de ºcoalã — nu zãbovesc mult asupra atrocitãþilor pe care le sãvârºeau temerarii nomazi cãlare în incursiunile lor de pradã. Cronicarii unguri au dat acelor raiduri denumirea elegantã de „cãlãtorii fãcute din spirit de aventurã“. Unor întregi generaþii de tineri maghiari li s-a inculcat sentimentul unei imense mândrii pentru succesele rãzboinice ungureºti. Ei au învãþat cu toþii cã în mânãstirile germane ºi italiene, franceze ºi spaniole, oame- nii se rugau: De sagittis Hungarorum libera nos, Domine!(Fereºte-ne, Doamne, de sãgeþile ungurilor!).
Evaluarea pe care o face istoriografia occidentalã episodului de la Sankt Gallen ºi înfricoºãtoarelor pustiiri provocate de rãzboinicii ma- ghiari este diametral opusã celei pe care o face istoriografia ungarã aceloraºi fapte. Aceastã diferenþã furnizeazã un mic, dar extrem de interesant exemplu de cum se ajunge la formarea de stereotipuri, care cu timpul prind consistenþa unei caracterologii naþionale. Existã mai multe motive pentru care imaginea duºmanului în Occident ºi imagi- nea de sine a ungurilor sunt însuºite mereu de alte generaþii ºi se transmit mai ales cultural ca niºte caracterizãri inconºtiente, dar adesea se pãstreazã ºi se menþin pânã în zilele noastre ºi ceva prejudecãþi întreþinute conºtient. Mituri despre origine preluate necritic ºi bãtân- du-se dur cap în cap sunt componente importante ale unei xenofobii încãrcate emoþional ºi ale unor conflicte etnice care se declanºeazã aºa de rapid ºi adesea aºa de funest. Tocmai în cazul Ungariei, ste- reotipurile referitoare la „celelalte“ grupuri naþionale, dar ºi la propriul ei grup naþional au marcat dintotdeauna deosebit de puternic raportul cu naþiunile vecine, ca ºi cu minoritãþile etnice din fosta Ungarie Mare3.
MÃRTURIILE DE LA SANKT GALLEN 17
Dupã cum vom vedea mai departe, în Europa Centralã este greu sã se mai tragã o linie de demarcaþie între istoriografie, stereotipuri istorice ºi mituri naþionale. Obârºia imaginilor plastice se gãseºte uneori departe în trecut, în Evul Mediu timpuriu. Marele istoric francez Fernand Braudel a avertizat împotriva judecãþilor globale:
„Pânã la Renaºtere, toate statele s-au afirmat ca bestii lacome de pradã.
[…] Niciodatã nu a prezentat harta Europei atât de multe ºi atât de extinse pete albe ca înainte de anul 1000.“4Într-o lucrare mai târzie, Georges Duby ajunge la o concluzie asemãnãtoare. El opineazã cã în Europa Evului Mediu urmele pot fi considerate în cel mai bun caz ca „bazã a unor presupuneri vagi“. „Astfel, imaginea Europei anului 1000 rãmâne mai mult sau mai puþin la discreþia fanteziei noastre.“5 Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru spaþiul carpatic.
2
Descãlecat, sau cucerire?
Despre problema identitãþii ungare
Istoricii n-au încetat niciodatã sã se refere la unitatea naturalã a spaþiu- lui dunãrean pe care Carpaþii îl înconjoarã ca un zid protector. În timp ce jumãtatea vesticã — numitã de unguri Dunántúl, þara de dincolo de Dunãre — a format sub romani timp de patru secole, împreunã cu Austria Inferioarã esticã (Noricum ºi Pannonia), o unitate admi- nistrativã, marea câmpie, Alföld, situatã între malul stâng al Dunãrii ºi regiunea submontanã a Transilvaniei, a fost adevãrata placã turnantã a epocii migraþiei popoarelor. Sciþii, sarmaþii, hunii (sub Attila), goþii ºi longobarzii, gepizii ºi, în sfârºit, pentru 200 de ani, avarii au încercat sã se aºeze aici în mod statornic. Spre sfârºitul secolului al IX-lea, Pannonia, ca provincie de graniþã, aparþinea Imperiului Franc de Rãsãrit. Moravia Mare, sub principele Svatopluk, controla þinutul de la nord de Dunãre, în timp ce marea câmpie de la rãsãrit de Dunãre ºi Transilvania aparþineau sferei de influenþã a principilor bulgari. Între Moravia Mare ºi francii de rãsãrit au avut loc lupte înverºunate în încercãrile lor de creare a unui imperiu. Locuitorii erau majoritar þãrani slavi, inclusiv triburi de avari parþial slavizaþi. Existenþa unei populaþii vorbitoare de diferite idiomuri slave este consideratã un fapt cert.
În schimb, disputa privind apartenenþa etnicã a locuitorilor Tran- silvaniei este pânã astãzi un mãr al discordiei între istoricii unguri ºi cei români. Cercetãtorii unguri ai preistoriei ºi ai istoriei timpurii contestã vehement temeinicia tezei româneºti susþinute nu mai puþin energic, conform cãreia în vãile dintre munþi ºi în pãduri a supravieþuit o populaþie dacicã romanizatã. Sigur este, în orice caz, faptul cã toate teritoriile din bazinul dunãrean erau slab populate ºi cã munþii Carpaþi erau practic nelocuiþi atunci când, la sfârºitul secolului al IX-lea, niºte pãstori cãlãri ai unei uniuni tribale ungare, venind din stepele Rusiei meridionale de azi, au apãrut la porþile Carpaþilor. În ceea ce unii isto- rici germani ºi austrieci descriu ca asalt unguresc sau invazie maghiarã, ungurii înºiºi vãd un descãlecat (honfoglalás). Ceea ce la început pãrea a nu fi decât ceva în genul unui vãlmãºag al migraþiei popoarelor a
dobândit curând o dimensiune istoricã nouã, cu urmãri decisive ºi pentru germanii ºi slavii din bazinul Dunãrii.
Intruºii reprezentau pentru victimele ºi adversarii lor „sperietoarea mongolã a unui popor nomad asiatic“. Deja la 863, analele alemane semnaleazã cã „un popor al hunilor“ a nãvãlit asupra creºtinãtãþii, ocazie cu care se vede cã cronicarul — ca ºi, mai târziu, propria tra- diþie naþionalã — pune semnul egalitãþii între unguri ºi huni. Pe lângã sciþi, toate relele imputate hunilor le-au fost puse în cârcã ºi ungu- rilor. Cãlãtori bizantini ºi arabi vorbesc despre ei ca despre un
„popor turanic“: o tezã care, de altminteri, încã în secolul al XIX-lea ºi-a gãsit ecou în vestitele note de cãlãtorie ale orientalistului Ármin Vámbéry.
Astãzi, istoricii, antropologii ºi etnologii unguri ºi strãini demni de luat în serios sunt unanimi în a respinge aceastã tezã, ca falsã. În lipsã de izvoare scrise ºi arheologice, limba rãmâne singura dovadã ºtiinþific credibilã pentru originea ungurilor. Limba lor, unicã în felul ei în Europa, se trage din familia limbilor fino-ugrice. Strãmoºii ungu- rilor fãceau parte din grupul ugric, iar oamenii de ºtiinþã continuã ºi în ziua de azi sã discute dacã protoungurii au trãit pe versantul ves- tic sau estic al munþilor Ural (Europa contra Asia!). Rudele cele mai apropiate lingvistic ale ungurilor sunt ostiacii ºi vogulii, astãzi în numãr de cel mult 30 000 de oameni, rãmaºi pânã în epoca modernã la stadiul de vânãtori ºi pescari.
În primul mileniu înainte de era noastrã, ungurii s-au despãrþit de grupul de popoare ugrice ºi, împreunã cu alte neamuri, au pornit spre sud-vest. Mai târziu, sub influenþa triburilor turanice ºi iraniene, au preluat modul de viaþã al pãstorilor nomazi. În cadrul unor imperii ale nomazilor repede apãrute ºi la fel de repede dispãrute, poporul, care trãia iniþial din pescuit ºi vânãtoare, a adoptat agricultura ºi creº- terea vitelor. Nu se cunoaºte când au început migraþiile lor mai târzii, cât au durat ele, ce cãi au apucat ºi cu ce populaþii au întreþinut legãturi mai strânse. Singurele izvoare despre istoria timpurie a vechilor unguri ºi chiar despre descãlecatul lor sunt niºte mituri ºi legende, apãrute abia douã pânã la trei sute de ani mai târziu.
Cei mai mulþi cercetãtori în domeniul istoriei atribuie bogatului tezaur de legende al ungurilor un sâmbure de adevãr istoric sau vãd în rela- tãrile mitice cel puþin o sursã auxiliarã pentru descifrarea evenimen- telor reale. În plus, acestea, împreunã cu cânturile eroice ºi legendele, au servit mai târziu la o nouã legitimare, la confirmarea „dreptului
istoric“: nu asupra unei Pannonii ocupate, ci asupra cuvenitei recu- ceriri a vechii patrii.
Astfel, o legendã transmisã numai oral spune cã fraþii Hunor ºi Magor, fiii regilor sciþi Gog ºi Magog, au urmãrit la vânãtoare un minu- nat cerb alb ºi au atins astfel þinutul de la nord de Marea Azov.
Legenda spune mai departe cã, dupã ce au pierdut din ochi animalul miraculos, ei au dat la urmãtoarea expediþie de minunatele fiice ale lui Dula, regele alanilor; cã le-au rãpit ºi s-au însurat cu ele; cã din aceste cãsãtorii au rezultat strãmoºii hunilor ºi ai ungurilor, anume
„vestitul rege atotputernic Attila ºi mai târziu principele Álmos din care s-au tras regii ºi principii Ungariei“.
Cercetarea folclorului ºi filologia modernã recunosc popularei legende, în orice caz, un sâmbure istoric: o legãturã strânsã cu un popor bulgaro-turanic ºi cu alanii. În timp ce denumirea de magyar
„maghiar“ pe care ºi-o dau ungurii dateazã din epoca ugricã, numele de hungarus, hongrois„ungur“, îºi are originea în organizaþia tribalã turanicã a onogurilor cãreia maghiarii i-au aparþinut multã vreme. Onogurîn- seamnã „zece sãgeþi“, adicã triburi. Este însã, de asemenea, posibil ca denumirea devenitã din timpuriul secol al IX-lea uzualã în Occident sã aminteascã de unirea celor ºapte triburi iniþiale, slab legate între ele, ale vechilor unguri cu cele trei triburi kazare sperjure, cu kabarii.
Cert este în orice caz faptul cã ungurii au aparþinut vreme mai îndelun- gatã imperiului kazar turanic dintre Volga mijlocie ºi cursul infe- rior al Dunãrii. Vechii unguri însã nu au fost niciodatã un „popor mongol“, aºa cum deseori s-a afirmat. Începând din 830, maghiarii au convieþuit în Etelköz, în „þara dintre ape“, pe un vast teritoriu între Don, Dunãre ºi Marea Neagrã, cu diferite popoare turanice nomade, cu alani ºi cu slavi. În izvoarele bizantine ºi orientale, li se dã de cele mai multe ori denumirea de „turci“. Circa 200 de cuvinte de origi- ne bulgaro-turcã ne dau ºi în ziua de azi posibilitatea sã identificãm în devenirea uniunii tribale a vechilor unguri componente turceºti foarte semnificative.
În mod uimitor, limba ugricã, deci ungarã, a putut, în ciuda ames- tecului de popoare din þinutul de convieþuire, sã iasã învingãtoare, iar numele de „maghiar“ s-a impus în întreaga comunitate. Acest lucru este cu atât mai uluitor cu cât, potrivit relatãrii împãratului bizantin Constantin VII, acestui prim ºi aproape singur izvor demn de încre- dere, numai douã dintre cele ºapte triburi ale vechilor unguri purtau nume ugrice (Megyer ºi Nyék), în timp ce numele celorlalte cinci erau majoritar turanice. Într-adevãr, împãratul relateazã ºi faptul
DESCÃLECAT, SAU CUCERIRE? 21
cã triburile kabare venite mai târziu erau bilingve încã de la jumãtatea secolului al X-lea.
Tocmai având în vedere efectele atât de explozive istoric ºi politic pe care le are ºi în zilele noastre modul naþional-romantic de formare a legendelor în istoriografia ºi literatura ungarã este important sã arã- tãm cã, înaintea ºi în vremea descãlecatului, uniunea tribalã ungarã numai omogenã n-a fost, ba mai curând a fost un adevãrat „amestec de popoare“. În lucrãrile complet salubre de mãrginire naþionalã ale cercetãtorului germano-maghiar al istoriei timpurii Thomas von Bogyay se spune, în legãturã cu originea ºi devenirea poporului ungar, cã mate- rialul antropologic ºi arheologic pledeazã pentru teza apariþiei indivi- dului etnic maghiar în creuzetul stepei din sudul Rusiei.
Istoricul maghiar JenőSzűcs a subliniat ºi el în mai multe lucrãri fundamentale cã grupurile etnice fino-ugrice ºi diferite triburi turanice au ieºit, sub conducerea unui demnitar kazar, probabil încã din secolul al VIII-lea, din componenþa imperiului kazar ºi cã elementul funda- mental al procesului de cristalizare a dominaþiei ungare a fost, înainte de secolul al IX-lea, ascendenþa eterogenã etnic ºi structuratã social.
El a semnalat ºi faptul — demonstrat de „masa de materiale recent descoperite“ — cã simbioza dintre ungurii pãgâni ºi populaþia sla- vo-creºtinã s-a realizat încã în cursul secolului al X-lea. Societatea maghiarã descãlecãtoare nu a fost deci — spune el — câtuºi de puþin o pãturã omogenã de rãzboinici nomazi. Tradiþia maghiarã mai târzie a trecut însã sub tãcere atât relaþiile strânse cu kazarii, a cãror pãturã conducãtoare s-a convertit în secolul al VIII-lea la iudaism, cât ºi motivele reale ale migraþiei, care a condus triburile împreunã cu aliaþii lor de origine kazarã sau turanicã pânã la poalele Carpaþilor.1
Potrivit relatãrii pe care am citat-o din împãratul Constantin VII, cãpeteniile triburilor, „conform datinii ºi legii kazare“, l-au ridicat pe scut pe Árpád, fiul bãtrânului Álmos, ca pe conducãtorul celui mai puternic trib ºi, dupã obiceiul nomazilor cãlãri, învoiala ºi-au pecetluit-o cu un „legãmânt de sânge“. Tradiþia de mai târziu a fãcut în orice caz ca Álmos ºi Árpád sã aparã deja ca primii conducãtori aleºi de cãtre divinitate. „Legenda nu este una dintre forme, ci singura formã în care în general putem sã gândim, sã imaginãm, sã retrãim istoria. Orice istorie este legendã, mit ºi ca atare este produsul poten- þelor noastre intelectuale: al facultãþii noastre de a concepe, al puterii noastre de a crea, al sentimentului nostru în legãturã cu lumea“, a scris Egon Friedell în a sa Istorie a culturii epocii moderne.2
Cuprins
Introducere . . . 7
1. „Niºte barbari pãgâni“ invadeazã Europa: mãrturiile de la Sankt Gallen . . . 13
2. Descãlecat, sau cucerire? Despre problema identitãþii ungare . . . 19
3. De la nãvãlirea maghiarilor la regatul creºtin al Árpádienilor . . . 34
4. Lupta pentru continuitate ºi libertate . . . 45
5. Nãvãlirea mongolã din 1241 ºi urmãrile ei . . . 57
6. Ascensiunea Ungariei la rangul de mare putere sub regi strãini . . . 71
7. Epoca eroicã a Huniazilor pe fundalul pericolului turcesc . . . 84
8. Lungul drum spre catastrofa de la Mohács . . . 95
9. Bilanþul catastrofal al stãpânirii turceºti . . . 104
10. Transilvania ca reazem al statalitãþii ungare . . . 116
11. Gabriel Bethlen — vasal, patriot ºi european . . . 124
12. Zrínyi, sau Zrinski? Erou a douã naþiuni . . . 137
13. Thököly, conducãtorul kuruþilor: aventurier, sau trãdãtor? . . . 148
14. Lupta pentru libertate a lui Francisc II Rákóczi . . . 156
15. Mit ºi istoriografie: un idol în succesiunea epocilor . . . 167
16. Ungaria în umbra monarhiei habsburgice . . . 172
17. Lupta împotriva „regelui cu pãlãrie“ . . . 189
18. Abatele Martinovics ºi conspiraþia iacobinilor: un agent secret ca martir revoluþionar . . . 195
19. Contele István Széchenyi ºi „era reformei“: înãlþarea ºi cãderea „celui mai mare dintre unguri“ . . . 203
20. Lajos Kossuth ºi Sándor Petőfi: simboluri ale revoluþiei de la 1848 . . . 218
21. Victorii, înfrângeri ºi prãbuºire: lupta pentru libertate —
luptã pierdutã în 1849 . . . 234
22. Eroul Kossuth contra lui „Iuda“ Görgey: „binele“ ºi „rãul“ în mitologia victimei . . . 253
23. Cine a fost cãpitanul Gusev? „Luptãtori“ ruºi „pentru libertate“ între Minsk ºi Budapesta . . . 271
24. Elisabeta, Andrássy ºi Bismarck: drumul spre împãcarea Austriei ºi Ungariei . . . 277
25. Victorie în înfrângere: pactul dualist ºi urmãrile lui pentru dubla monarhie . . . 292
26. Orbire nemãrginitã: conºtiinþa ungarã misionarã ºi naþionalitãþile . . . 310
27. „Vârsta de aur“ a mileniului: modernizarea ºi pãrþile ei întunecate . . . 321
28. „Evreu ungur, sau ungur evreu?“ Simbioza unicat dintre nobili ºi evrei . . . 340
29. „Se va germaniza, sau se va maghiariza Ungaria?“ Rolul deosebit al germanilor . . . 358
30. De la rãzboiul mondial la „dictatura disperãrii“: contele roºu ºi agentul lui Lenin . . . 367
31. Amiralul de pe calul bãlan: Trianon — certificatul de deces al imperiului lui ªtefan . . . 384
32. Aventurieri, falsificatori de bani, pretendenþi la tron: Ungaria ca factor de neliniºte în bazinul dunãrean . . . 400
33. În cadenþã cu Hitler: triumf ºi declin. De la exterminarea evreilor la domnia plebei . . . 417
34. Victorie în înfrângere: din 1945 pânã în 1990 . . . 437
35. „Toþi sunt unguri…“: genii ºi artiºti . . . 476
Cuvânt de mulþumire . . . 515
Repere ale istoriei maghiare . . . 516
Note . . . 534
Bibliografie selectivã . . . 562
