SARS-CoV-2 și EU-CELĂLALT.

AL 5-LEA LOCATAR:

SARS-CoV-2 și EU-CELĂLALT.

Jurnalul primului an de maturitate Vol. I

Manuela Narcisa Popescu: Nu te opri niciodată, într-o zi vei fi speranța cuiva, eroul cuiva!

Editura „Victor Babeș”

Timișoara, 2021

AL 5-LEA LOCATAR:

SARS-CoV-2 și EU-CELĂLALT.

Jurnalul primului an de maturitate Vol. I

Editor coordonator: Gabriela-Mariana Luca

Co-editor: Diana Boc-Sînmărghițan

Coperta și ilustrațiile: Manuela Narcisa Popescu

Centrul de Cercetare de Lingvistică Aplicată și Studii Culturale Comparate

Centre for Applied Linguistics and Cultural Comparative Studies

C-CLASC

Editura „Victor Babeş”

Piaţa Eftimie Murgu nr. 2, cam. 316, 300041 Timişoara Tel./ Fax 0256 495 210

e-mail: [email protected] www.umft.ro/editura

Director general: Prof. univ. emerit dr. Dan V. Poenaru

Referent ştiinţific: Prof. univ. dr. Maria Puiu

Colecţia: HIPPOCRATE

Indicativ CNCSIS: 324

© 2021 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate.

Reproducerea parţială sau integrală a textului, pe orice suport, fără acordul scris al autorilor este interzisă şi se va sancţiona conform legilor în vigoare.

ISBN general: 978-606-786-227-0

ISBN Vol. I: 978-606-786-228-7

„Covid-19. Cu siguranță, urmașii noștri vor învăța despre asta la orele de istorie. Se vor scrie cărți, se vor regiza filme. A fost.

Încă este ca într-un scenariu din acele filme cu sfârșitul lumii.

Am ales această temă deoarece consider că este extrem de benefic pentru mine să pun „pe hârtie” gânduri, sentimente, interpretări din acestă perioadă,

pe care să le recitesc peste ani, să le povestesc, de ce nu, copiilor mei.”

Maria-Florina Băiașu

În trecere prin anul I MG, 2020-2021, precum toți autorii acestui volum, în drum spre visul ei/lor, cu o foarte mică excepție ‒ profesorul. El revine în anul I, performându-și visul în fiecare an

academic.

Amfiteatrul din sufragerie

S-a împlinit un an. Este a doua primăvărară la rând care se întâmplă dincolo de ferestre, mai liniștită parcă, de un violet și mai curat în brândușele și toporașii ei, știindu-ne pe noi, urmași sapiensieni, stând cuminți pe la casele noastre. Prilej numai bun de răsfoit cărți, de depănat amintiri, de verificat cum s-au petrecut lucrurile cu noi și cu ceilalți, în timpul din urmă.

Aveți în mâinile dumneavoastră un volum delicat precum zilele acestea de prag, de renaștere și de creștere.

Peste cinci sute de studenți mediciniști au răspuns temei lansate de cursul de antropologie culturală: Eu, celălalt. Ce m-a învățat pe mine Covid-19?

Cele nouă luni din anul universitar 2020-2021, scurse între 1 martie și 18 decembrie 2020, ne-au arătat tuturor că timpul necesar facerilor noastre nu este deloc întâmplător. Are un rost și rostul acesta ne face pe fiecare dintre noi mai plini de miez.

Iată șirul faptelor! Mai întâi s-au golit amfiteatrele. Apoi, profesorii și studenții s-au așezat în fața calculatoarelor, ușor crispați la început, poate de inegalitatea de forțe a degetelor iute alergătoare pe tastatură – permisă fie acestă licență poetică, cu gândul la cronicile de odinioară, și de ineditul cursurilor virtuale în care, celor 180 de ochi obișnuiți ai sălilor academice ale școlii medicale timișorene (în medie, o serie de generaliști are aproximativ 90 de studenți), li s-au substituit icoane cu nume de utilizatori ai platformelor on-line. Prelegerile au prins să curgă, profesorul vorbea, studentul părea să fie acolo și, din când în când, o dovedea intervenind.

Aceasta a fost prima etapă a învățământului academic online. Experiența și abilitatea de adaptare și-au spus cuvântul, cursurile au devenit tot mai dinamice, tot mai interactive și mai pline de culoare. Platformele au devenit concurențiale, utilizatorii au dezvoltat preferințe, noi relații între oameni și cyber-spațiu s-au croit cu multă demnitate.

Cursul de antropologie culturală, un curs despre omul creator de cultură și, la rândul lui, produs cultural, s-a desfășurat pentru prima oară în ultimii zece ani, tot online. Astfel, provăduind studenților că primit de la părinţi, corpul se construieşte purtând amprentele societăţii în sânul căreia a apărut, reprezentând

forma cea mai intimă a relaţiei cu alteritatea constituită de persoana însăşi.

Corpul este cel care aminteşte permanent de legăturile pe care le avem noi înşine cu sinele, cu strămoşii, cu zeii, cu celălalt sex, cu ceilalţi semeni şi cu un trecut căruia încă nici măcar nu-i putem bănui începuturile, dovada vie că nu putem trăi niciodată cu adevărat singuri, că destinul nostru este unul social¹, dascălul a realizat, încă o dată, că se află, de fapt, pe terenul propriei cercetări. Erau acolo sute de oameni tineri care traversau, fără șă-și dea seama, cea mai importantă parte a vârstei lor de aur. Oamenii aceștia frumoși și neîngăduit de tineri treceau printr-un moment istoric care se întâmplă cam o dată la o sută de ani, arzând cele mai sensibile etape ale inițierii lor în viața personală și în cea profesională mult prea repede, aproape în nebăgare de seamă, riscând să risipească în uitare însuși momentul trecerii lor în celălalt – adultul, rspectiv specialistul de mai târziu. Așa s- a născut tema acestui proiect editorial.

Spațiul sacru al casei, locul destinat doar familiei și celor câțiva prieteni, a devenit accesibil tuturor celor care au participat la întâlnirile virtuale și, confirmând teoria lui Van Gennep, părintele conceptului de rit de trecere, locuința fiecăruia dintre noi a ajuns să adăpostească însăși condiția noastră laică.

„La el acasă, în clanul său, omul trăieşte în profan; trăieşte în sacru de îndată ce pleacă în călătorie şi se află, în calitate de străin, în vecinătatea taberei unor necunoscuţi.” (Van Gennep, 1996: 23)

Deschizând programul, am început călătoria și am intrat în starea de sacru.

De data aceasta drumul a creat bucle și noduri de la noi la noi, de la noi la celălat, traversând rit inițiatic, după rit inițiatic: cunoașterea propriului corp, identificarea momentului de graniță cu asumarea primelor responsabilități mature, trecerea examenului de maturitate, la propriu și la figurat, înfruntarea unei crize sanitare mondiale, fiorii primei iubiri înnodați în condițiile restrictive ale momentului, confruntarea cu boala, primele mari dezamăgiri, un bal ratat, o prietenie furată, un sine redescoperit, un fir de iarbă băgat în seamă conștient pentru prima oară în 18 ani, un alt bal ratat, o sală de disecție în care cel mai mare absent ești chiar tu – studentul la medicină, o sută de colegi pe care nu prea știi cum să-i abordezi, primele echipe de studiu universitar și multe, multe altele s-au instituit în trepte de cunoaștere.

Paginile acestui volum sunt pagini de cronică pandemică. Sunteți față în față cu ideile, gândurile și lecturile acestor minunați oameni tineri. Aveți sub privire limba vie pe care o vorbim, însemnată în italic uneori, adorabilul mix

1 Corpul uman în-semne și coduri. Mic compendiu de antropologie culturală, Luca GM.

globalizat, de care deja a început să ne fie tot mai dor și, contrar a ceea ce se spune despre tinerii de astăzi, aveți dovada nu doar că citesc mult, dar că imaginează, construiesc, proiectează. Au propuneri, soluții, sunt gata să pună umărul la rezolvarea unor situații neclare, la reabilitarea omului și a vieții.

Le mulțumesc acestor minunați studenți pentru generozitatea cu care au intervenit în curs și pentru răspunsurile pe care le-au oferit.

Le mulțumesc pentru încrederea acordată și pentru sinceritatea dezarmantă cu care ne-au încredințat aceste rânduri, acești stropi din sufletele lor în frumoasă creștere.

Autorii pot fi convinși de faptul că a fi la catedră, alături de ei, este o mare onoare!

16.03. 2021, la un an după instaurarea stării de urgenţă în România

Manuela Narcisa Popescu: Universul salvat de îngeri

Andrei Radu

Cei cinci locatari

De-a lungul istoriei, umanitatea s-a confruntat cu nenumărate molime, precum ciuma bubonică sau febra spaniolă care şi-au lăsat amprenta asupra istoriei şi care au generat modificări asupra perspectivei umane, asupra virusurilor.

Datorită nenumăratelor descoperiri din zona medicinei şi a ştiinţei, credinţa omului în propriul intelect a început să se accentueze, ba chiar să degenereze în convingerea că poate învinge moartea. Cu toate acestea, natura continuă să ne demonstreze locul modest pe care îl ocupăm pe pământ prin dezvoltarea unor

„luptători” sau virusuri, în definiție de manual. Aceste microorganisme, deşi pot fi considerate inofensive, luând în calcul dimensiunile lor, au îngenuncheat nenumărate civilizaţii, folosind un mod de operare destul de asemănător cu cel al oamenilor care, din pricina mândriei şi a lăcomiei lor, au parazitat şi au modificat progresul natural al planetei. Luptătorul care s-a dezvoltat pentru a încerca o neutralizare a rasei umane este virusul SARS-CoV-2 sau Covid 19, punând stăpânire pe o perioadă destul de neînsemnată a istoriei – ca durată sau cine știe, dar care va rămâne înrădăcinată puternic în memoria mea.

Motivul pentru care nu voi uita acest moment are legătură nu doar cu tristeţea şi tragediile pe care le-a provocat și care au fost intens mediatizate, dar şi cu neşansa de a fi experimentat pe propria piele efectele sale negative. Din păcate, eforturile mele şi ale familiei mele de protecţie în faţa virusului nu au avut un efect definitiv. Într-o seară de vineri, tatăl meu a aflat, spre mirarea lui, că a contractat virusul. Evenimentul a fost unul care m-a şocat puternic.

O problemă majoră care a dus la moartea a milioane de oameni intra în familia noastră. Spre surprinderea mea, tata și-a păstrat calmul. În mintea mea, pe care o credeam suficient de matură în situaţii delicate, au început să se deruleze o serie de scenarii din ce în ce mai întunecate și care începeau să îmi stârnească lacrimi. Ulterior momentului aflării veştii, toţi am fost consideraţi de către DSP ca fiind purtători şi am fost siliţi să stăm în izolare. În acea perioadă am început să capăt o grijă mult mai profundă faţă de părinţi şi față de sora mea. Preocupările vârstei o estompaseră cumva, dar acum creștea, într-o grijă permanentă faţă de starea lor de sănătate. În conştiinţa mea se crease o obsesie asupra modului în care propria mea familie se comporta, ajungând să observ toate mişcările şi să iau în calcul fiecare moment în care aceştia tuşeau sau acuzau momente de oboseala ori apariţia unor stări febrile.

În primele zile au arătat semne destul de clare ale bolii, însă se ţineau bine pe picioare. Cu toate acestea, îngrijorarea mea nu se micșora. Timpul, în acele momente, se scurgea din ce în ce mai încet și, într-un fel, mă dispera. Pe lângă

trauma fizică pe care virsusul o imprimase, s-a dezvoltat şi una sensibilă, interioară, din cauza izolării şi a pierderii mirosului şi a gustului de către părinţii mei. Izolarea pe termen lung a început să îi instige pe ai mei. Un fel de irascibilitate și o iritare ajunseseră să fie canalizate către mine. Eu şi sora mea, din fericire, nu am simţit în mod violent efectele virusului, însă starea părinţilor mei a fost cam gravă. Zi după zi, apoi situația a devenit mai stabilă. Am înțeles atunci ce gust pot avea încrederea şi bucuria. După antibioticele prescrise de medic, revenirea era clară. După cele două săptămâni, semnele negative ale virusului au început să se diminueze, viaţa noastră de familie revenea, în paşi mărunţi, la normal.

În urma acestui episod, mintea mea, care uneori funcţionează într-o manieră tragicomică, a considerat virusul un alt locatar ce ne ocupase corpurile și casa. Considerați, vă rog, ca a doua sursă de inspiraţie în compunerea titlului, filmul Alien, din 1979, în regia lui Ridley Scott, al cărui titlu a fost tradus în limba sârbă „al 8-lea pasager” şi care este des menţionat de tatăl meu în poveştile despre perioada comunistă, la care particip câteodată fără voia mea. În concluzie, această experienţă mi-a permis să-mi redescopăr familia prin conștientizarea empatiei și a grijii pe care le-o pot oferi eu însumi. Trebuie să fi existat din totdeauna, dar nu fusesem conștient de asta până acum.

Mi-a demonstrat categoric, asemenea filmului citat, că nu trebuie să îţi pierzi speranţa în faţa unui, aşa-zis, monstru.

Petru Alin Brânzan: Intersecția temporală dintre lume și Covid-19

Omul, încă din cele mai vechi timpuri, a considerat esențială și indispensabilă raportarea conceptuală a sinelui pe o axă a timpului. Acest fir al narațiunii speciei umane a suferit discontinuități sugestive, întrucât boltirea negativă a acestora a cauzat teamă, durere, însă și cunoaștere și deprindere.

În mod evident, raporturile om-divinitate, om-celălalt, om-sine au cunoscut diferite forme strict dependente de perioada traversată. Privilegiat de un sens profund, acest „destin” al umanității, independent de timp, însă dependent de om, înscrie diferite substraturi de încercări și înalță, tot pe atât, perioade de delectări și redescoperiri de sine. Molime, războaie, foametese poate spune că omul a fost încercat încă dintotdeauna. Cu toate acestea, revenirea simbolică în chip de Phoenix a dat naștere culturii, o cultură a unei specii supraviețuitoare, făuritoare de artă și istorie. Dintr-un „izvor” nesecat de durere și amăgire, ființialitatea omului s- a reflectat în culori de pastel și de note muzicale.

Integralitatea decursului uman în îndelunga desfășurare a axei temporale a fost sprijinit de decizii bune, de puterea de a face o schimbare, din puterea de a învăța din trecut spre a remedia sau îmbunătăți viitorul. Posteritatea reprezintă o

„coadă de cometă” ce luminează în oglindirea trecutului și în virtutea trecerii timpului. Consider că orice individ se naște ca ființă și moare ca om.

Periodele traversate de oameni sunt sub însemnul unei ciclizări, astfel că ceea ce s-a întâmplat în trecut nu asigură oprirea sa definitivă în descendență. Acest tip de eveniment repetitiv a fost evidențiat în opera Le Sacré et le Profane de Mircea Eliade, unde în mod deosebit a fost declarată axa timpului nostru drept o intersectare de timp sacru în curgerea timpului profan. Raportul inexact și natura înlănțuirii și a frecvenței inserțiilor de sacralitate în croiul profan este reliefat în sintagma: „Între aceste două feluri de timp există, bineînțeles, o ruptură”, acompaniată de explicarea acestora: „Timpul sacru este reversibil,... timpul profan, durata temporală obișnuită”. (Eliade, 1957: 54).

În viziunea lui Eliade, sub ocularul unui istoric al religiilor, sacralitatea este strâns legată de sărbători și de tot ceea ce ne formează spiritual. Consider că vectorialitatea sensului impus de timpul sacru se poate orienta și către momentele ce dau sens existenței noastre ca oameni. Profanul și sacrul se îmbină excelent în denotarea unui „homo religiosus”, însă nu se limitează doar la acesta. Orice eveniment este potențator de învățare, iar orice om este capabil să învețe din contextul sau particularitatea în care acesta se află.

Omul este caracterizat de trăire, în urma căreia dobândește experiență și poate evolua social sau spiritual, precum în metodele literare de bildungsroman sau poate suferi metamorfoze cumplite, precum moartea sa sau pierderea unor aspecte de înaltă importanță în viața sa. Toate acestea, însă pot reprezenta în chip simbolic o purificare, iar motivul sau fapta în sine poate fi reprezentată drept un foc purificator. Aceasta modalitate se regăsește și în opera lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, în care personajele vinovate sunt eliminate din poveste prin moarte, chiar prin incendierea morii, doar personajele nevinovate scăpând cu viață. Se poate observa, deci, nevoia de echilibru a unui destin balansat în sorți indeciși. Natura de pierdere a echilibrului survine din atâția factori voiți, câți oameni sunt pe pământ.

Chiar și așa, multe fenomene apar fără voia umană, încercându-i firea inventivă și instinctul de supraviețuire.

În contextul actual, pandemia se poate evidenția drept un timp aparte inserat în decursul vieții noastre. Din cauza unor incertitudini din distincte părți, firea umană și-a arătat, într-un mod reflex și natural, expresia obosită de zeci de dedublări antagonice. Teama și curajul de a se implica, determinarea și lipsa interesului, supunerea și revolta dovedesc, în parte, esența opticii umane asupra unui eveniment aparte, complet distinct de traiul obișnuit.

Timpu,l actualmente traversat de umanitate, este privit ca unul crunt, sanglant, fără cotitură în decursul său dezumanizant. Astfel, se poate caracteriza drept un „descensus ad inferos”, o coborâre în infern, proces în care nu poate fi privită urmă de scăpare. Cu toate acestea, istoria stă drept martor faptului că omul este un supraviețuitor și își poate influența destinul din multe privințe.

Mecanismele de percepție logică și de fundament științific, acompaniate de calitățile umane și intelectualizarea aspectelor legate de viață reprezintă cârma purtată de un curent nepotrivnic în îndeplinirea oricărui ideal, fie acela de parcurgere a unui timp deosebit.

În final, reiterând cele menționate mai sus, perioada în desfășurare a pandemiei de Covid-19 este un timp aparte ce ne intersectează viața și atinge profund ființialitatea, astfel că un asemenea timp de încercare ar trebui să constituie un felinar de reflectare a propriei existențe într-o noapte de slăbiciuni carnale și imensitate temporală.

Ariana-Ionela Azgur: Simbioză cu SARS-CoV-2

Actualul context m-a făcut să realizez cât de importantă este adaptarea într-un mediu potrivnic și că mediul academic nu este pregătit pentru a face față unei pandemii. Faptul că eram o simplă elevă în clasa a XII-a, care aștepta cu nerăbdare începutul unui nou capitol, mi-a arătat că lucrurile nu se pot planifica fără a te aștepta și la un factor perturbator pe care ești nevoit să îl diminuezi pe cât posibil pentru a evolua. Acest factor mi-a schimbat mai apoi întreaga mentalitate în momentul în care m-am văzut la începutul primului meu an universitar al facultății mult visate, în fața unui dispozitiv electronic, cu câteva nume noi afișate pe ecran și o liniște macabră. Era cu totul contrar așteptărilor mele asupra vieții de proaspăt student al Facultății de Medicină Generală, iar modul în care se desfășura îmi tăia aripile abia deschise.

Îmi aduc perfect aminte cum, în luna decembrie a anului 2019, am aflat de existența SARS-CoV-2, iar cu mintea puțin necoaptă am luat în derâdere posibilele urmări. Momentul critic nu a întârziat să apară. Studentă a facultății la care râvneam de o viață, eram entuziasmată de lucrurile pe care mi le putea aduce o asemenea experiență. Voiam să simt acea teamă blândă din fața unui nou început, dar dorit, să privesc cu admirație profesorii și să mă afund în cunoaștere. În schimb, am asistat la un soi de videoconferință, mai mult un monolog l-aș putea numi, în care auzeam descrierea unor oase. Nu puteam fi atentă la explicații, încercam doar să îmi dau seama cum ar putea arăta persoana din spatele camerei închise, iar pe parcursul celor 3 ore, niciun portret închipuit nu s-a potrivit tonalității. Am încetat să mai descopăr entitățile ascunse, nu era de ajutor. Simțeam lipsa comunicării și a interacțiunii cu persoane noi, iar acest lucru făcea mediul universitar și mai greu de înțeles, de parcă trăiam într-o cușcă, singura eliberare fiind deschiderea camerelor video în timpul unor cursuri. Ni se tot făceau promisiuni despre învățământul on-site, dar pentru momentul în care situația pandemică va fi fost sub control. Trăiam zilnic cu această fărâmă de speranță care se spulbera când auzeam la știri de creșterea numărului cazurilor de infectări, precum: „În ultimele 24 de ore, în Timiș au fost confirmate 225 persoane cu Covid- 19” (Tion 2020). De prea multe ori mă gândeam la o cale de a scăpa de situație și de temeri, cea mai bună fiind fuga metaforică, folositoare și în alte circumstanțe:

„Fuga a reprezentat primul mijloc de prevenție folosit” (George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p.

308). Într-un final, am încetat să mă mai gândesc la săli de curs și la practica după care tânjeam. Totul a devenit monoton, mă aflam într-un continuu proces de con- centrare și învățare, la același birou, aruncând din când în când un ochi pe

Manuela Narcisa Popescu: Contrastul dintre vis și realitate

fereastră. Era terifiant să văd oameni a căror expresie facială lipsea cu desăvârșire.

Această stare mă ducea cu gândul la maniera în care monotonia și moartea par a fi același lucru (Charlotte Bronte). Realizam cu fiecare secundă care trecea cât de important e să reușesc să ating pragul de adaptare, lăsând la o parte nevoia de eliberare pentru a-mi putea continua visul.

Se simțea zilnic lipsa de organizare și haosul a început să crească în intensitate în apropierea sesiunii. Eram din ce în ce mai dezorientați, ne lipsea practica, volumul de informație era de mari proporții, iar lipsa experienței în modul de învățare lipsea cu desăvârșire. Zilnic ne erau prezentate diferite filmări cu modul în care ar fi trebuit să lucrăm, ce aparate și instrumente de laborator erau necesare pentru realizarea experimentelor. Era de apreciat dorința cadrelor didactice de a ne da câte o bucățică dintr-un întreg deliciu, însă foamea de curiozitate nu ne era satisfăcută. Eram deranjată de faptul că în timpul gripei spaniole, elevii erau îndemnați să meargă la școală, statul asigurându-le un mediu propice, igienizat, unde erau în siguranță, iar procesul didactic nu era înterupt, iar acum, după mai bine de 100 de ani, când se presupune că am evoluat, ne este împiedicat acest privilegiu.

Iată-mă aici, punându-mi gândurile și trăirile pe tavă, realizând abia acum că trebuie să văd această malignitate ca pe o relație de simbioză, în care eu reușesc să supraviețuiesc gândurilor de a renunța, iar virusul se hrănește cu energia negativă de care mă desprind. Consider un favor această pandemie prin simplul fapt că mi s-a oferit oportunitatea de a da dovadă de maleabilitate în cele mai dificile momente.

Referințe bibliografice:

Bronte, Charlotte, Jane Eyre, Editura LEDA, București, 1847

Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 308: https://www.upit.ro/ro/upit-pentru-comunitate/efectele-sociale-ale-ciumei- din-vremea-lui-caragea-voda, consultat în 1 decembrie 2020, ora 19:30

Gripa spaniolă: https://adevarul.ro/educatie/scoala/cum-s-a-facut-scoala-1918-timpul- gripei-spaniole-1_5f3da84a5163ec42712192c1/index.html, consultat în 5 decembrie, ora 15:00

Ioana Babeu: Izolarea ‒ o lecție de viață

Omenirea trăiește acum o perioadă tulbure, plină de confuzie, în care toți suntem în căutarea adevărului, dar nimeni nu știe exact ce se întamplă cu noi. Toată lumea iși dă cu părerea legat de efectele virusului Covid-19, „Ce reprezintă și de unde vine?”, însă multe idei se îndepărtează de realitate și, probabil, situația va rămâne pentru mult timp un mister. Poveștile oamenilor care au trecut prin experiența bolii transmise de acest virus sunt cele care reușesc, totuși, să dezvăluie o parte din identitatea lui și sunt cele care, până la urmă, se aproprie cel mai mult de sursă, fapt care m-a determinat să scriu despre propria mea experiență. Am ales să prezint o parte despre care se vorbește mai puțin, și anume, aspectele pozitive ale izolării.

Am trăit experiența imbolnăvirii cu Covid-19 pe propria piele și am descoperit că pe lângă efectele negative și evidente asupra sănătății, acest virus mi- a deschis ochii si mintea cu privire la anumite aspecte: relațiile cu prietenii, relația cu familia, relația cu mine însămi.

Timp de 14 zile am stat in izolare, așa cum se cuvine. În tot acest timp, am reflectat asupra calității vieții mele. Am rămas plăcut impresionată atunci când am descoprit câți oameni au fost sincer interesați de starea de sănătatea a mea și a familiei mele. Mi-am dat seama de profunzimea unor relații legate cu anumiți oameni in decursul anilor. Cei mai buni prieteni s-au dovedit a fi alături de mine in fiecare zi. Am primit o mulțime de mesaje de încurajare, care mi-au făcut zilele mai colorate. Tot suportul oamenilor dragi m-a făcut să trec cu mai multă usurință peste greutatea bolii. Surpriza de a-l găsi pe unul dintre prieteni în fața porții cu trei cutii de pizza in mână, într-o seară rece și întunecată, m-a emoționat incredibil de mult și m-a făcut să tresar asemenea unui copil care primește pe neașteptate cadoul mult dorit.

Un alt aspect pe care am avut ocazia să il surprind în această perioadă, a fost importanța familiei și a existenței în aceasta a unui echilibru. De când ne știm, auzim despre familie cum că ar reprezenta ceva sacru, însă, poate, puține sunt momentele în care conștientizăm acest lucru. Faptul că am stat 14 zile „închisă în casă” cu parinții a fost un prilej de a-i cunoaște mai bine, de a-i privi mai transparent, lucru care ne-a apropiat și mai mult. Situațiile neplăcute, tragediile, problemele sunt cele care sudează relațiile dintre oameni. Unul dintre motivele pentru care am trecut cu bine peste boală este faptul că ne-am susținut unul pe altul.

Mai mult decât atât, izolarea s-a dovedit a fi o ocazie minunată pentru a iniția diverse activități cu ei; am avut seară de filme, de seriale, am râs, am povestit, am mâncat tot ce am avut poftă și ne-am adus aminte de momentele frumoase

petrecute în diverse vacanțe, pe vremea când se putea călători. Pot spune că virusul mi-a fost „aliat” în relația cu părinții și m-a ajutat să văd cât de important este să ai familia aproape în momentele grele: „Familia reprezintă raiul într-o lume nemiloasă.” (Christopher Lasch).

Cred că cel mai mare beneficiu adus de izolare a fost posibilitatea de a explora universul meu interior. Am avut tot timpul din lume să îmi pun întrebări despre mine: Cine sunt? Cum reacționez în anumite situații limită? Încotro mă îndrept? Cine vreau să devin dupa această experiență? Am descoperit că am capacitatea de a trece peste anumite obstacole presărate de viață, prin intermediul umorului și a optimismului, uneori dus la extrem. De-a lungul anilor, mi-am antrenat mintea să observe partea bună a oricărei situații, fapt care m-a ajutat enorm în timpul luptei cu boala. Am căutat înăuntrul meu motive pentru care să privesc acest virus ca pe un ajutor, ca pe un profesor care mă face să înțeleg importanța sănătății, a vieții. Infectarea cu Covid 19, deși in cazul meu nu a produs simptome foarte agresive, a subliniat ideea că viața este un dar și că aceasta trebuie trăită din plin, în fiecare secundă. Am ajuns la concluzia că viața este ca un puzzle, în care fiecare piesă este reprezentată de un moment și de emoția aferentă acestuia.

Amintirile sunt singurele comori cu care rămânem la finalul vieții și ele constituie

„cartea noastră de vizită”.

In cele 2 saptămâni m-am apropiat mai mult de religia mea, creștin- ortodoxă. Am simțit existența unui ajutor divin primit dintr-o altă dimensiune.

Credința și speranța mi-au dat putere și motivație să trec peste această încercare.

În final, experiența trăirii virusului din plin, pe propria piele, m-a maturizat, m-a făcut să realizez ce este cu adevărat important pentru mine: familia, prietenii buni și sinceri, sănătatea și, nu în ultimul rând, trăirea prezentului cu toată ființa mea, căci viața este efemeră și poate lua oricând sfârșit. „Averea cea mai de pret e viața, și viața noastră, vă rog să mă credeți, nu atârnă decât de un fir de păr” (Alexandre Dumas).

Referințe bibliografice:

Citate despre viață: https://www.libertatea.ro/stiri/citate-despre-viata-2568631, consultat în 7.12.2020, ora 12:20

Andreea Ana Chilom

„Prietenul” meu, Covid-19

Consider că fiecare persoană de pe planetă a auzit de mult cunoscutul și atât de mediatizatul virus SARS-CoV-2, numit și Covid-19, a cărui răspândire a avut loc foarte repede, începând cu orașul Wuhan din China și continuând treptat cu restul țărilor de pe glob. Acest virus a creat adevărate dezastre, atât pe plan medical, cât și pe plan economic, turistic...

Interesul meu pentru SARS-CoV-2 vine din influența sa asupra vieții mele de studentă în anul I la Medicină generală, dar și a vieții unui adolescent care are un părinte stabilit în străinătate.

În primul an de facultate fiind, nu-mi imaginam că anul meu de boboc se va scurge învățând zi lumină pe canapeaua din bucătărie. În fiecare zi, în timpul cursurilor dar, mai ales în timpul cursului de anatomie, închid ochii și îmi imaginez că sunt în sala de disecție, alături de colegii mei și făcând ceea ce mi-am dorit atâta de mult să fac. Visul acesta ține câteva secunde. Sunt trezită brusc la realitate de glasul doamnei doctor care ne roagă să ne trecem prezența în chat. Alte generații de proaspăt studenți se bucurau de libertatea anului I, ieșeau în oraș, petreceau timp împreună, se distrau, se știau.

Noi, aflați tot în fața unui ecran și în afara cursurilor, încercăm să ne cunoaștem și să ne citim emoțiile de pe chipuri, să ne aflăm unul pe celălalt. Este foarte trist.

„Prietenul” meu Covid-19 mă ține la distanță și de cea mai dragă persoană din viața mea, mama. Anul acesta o să fie primul Crăciun când nu voi putea fi alături de ea. Nu îmi imaginam vreodată că o să se ajungă la o asemenea situație. În fiecare zi, la ora 12:00, când mă sună mama, mă rog ca totul să fie bine, să nu îmi dea de veste că s-a îmbolnăvit. Pot spune că datorită acestui virus mi-am dat seama, și mai mult, cât de importantă e mama pentru mine și cât de mult o iubesc. Până la restricționarea călătoriilor, mergeam aproape în fiecare luna la ea. Au trecut deja 4 luni de când ne vedem doar pe un ecran.

Și cum ‒ prietenia la nevoie se cunoaște ‒ cireașa de pe tort a fost că și eu am fost diagnostică cu Covid-19. S-a întâmplat în urmă cu aproximativ două luni, pe când mă aflam în concediu cu părinții mei. Dacă la alte persoane acest virus a trecut foarte ușor, în cazul meu nu a fost așa. Primele simptome le-am simțit în chiar ziua plecării, cu mari dureri de gât și de cap.

În concluzie, pot spune că am învățat foarte multe lucruri în ultimul an.

Dacă, în urmă cu un an sau doi, mi se părea un fleac să ieși la un film cu un prieten, acum mi se pare un lucru incredibil de frumos. Dacă, în urmă cu un an, călătoria în Austria și revederea cu mama erau o rutină pentru mine, acum aș da orice doar să o

pot vedea măcar pentru o îmbrățișare. Am învățat să respect și să prețuiesc mai mult viața, deoarece viața este cel mai important și cel mai sfânt dar de pe pământ.

Am învățat să mă prețuiesc mai mult și să mă comport mai frumos cu toți oamenii din jurul meu.

Și toate acestea datorită ție, bunul meu prieten Covid-19, care mi-ai furat nu doar primul an de studenție, dar și un an foarte prețios din viață.

Teodora-Maria Burtea: Eu, alături de noua mea persoană

Fiind aproape de sfârșitul anului, trag cu ochiul la lunile, la momentele și la întâmplările ce au trecut, gândindu-mă la fiecare în parte, punându-mi o serie de întrebări, poate fără răspuns, zic eu:

Am lăsat să treacă momente, oameni și chiar vieți pe lângă mine fără să le prețuiesc? Am fost îndeajuns de bună pentru acele timpuri? M-am bucurat cu adevărat de acele clipe?

Chiar dacă aceste întrebări sunt retorice, un lucru îl știu cu siguranță: m-a schimbat. Cine? Răspunsul e simplu: anul 2020 m-a schimbat, mai exact virusul SARS-CoV-2.

Atunci când spun „m-a schimbat”, mă refer la faptul că m-a făcut să privesc viața dintr-o altă perspectivă, arătându-mi cât și ce înseamnă ea cu adevărat. Poate un pic, la început, n-am crezut că există un dușman invizibil care să îngenuncheze psihologic și economic întreaga omenire, dar s-a demonstrat contrariul. El există și a făcut-o!

Apariția virusului a obligat întreaga lume medicală să demareze o serie de cercetari prin care să descopere antidotul. A fost găsit, dar a necesitat timp pentru a fi testat și pentru a fi aprobat spre administrare populației. Acest timp ne-a epuizat emoțional. Spaimele fiecăruia dintre noi au fost amplificate cu precădere de către mass-media, în goana teribilă după rating. Subiectul SARS-CoV-2 a devenit copleșitor!

Cu timpul, cazurile de Covid au fost din ce în ce mai multe, mai grave, cu adevărat tragice. Recent, eu și familia mea am trecut printr-o asemenea tragedie:

acum aproape două luni de zile, bunicul meu a fost diagnosticat cu SARS-CoV-2, iar acum trei săptămâni a decedat. A fost un șoc pentru noi toti. Acest eveniment

dureros m-a schimbat în bine, pot spune, deși e greu de crezut. M-a făcut să înțeleg că viața e un dar, un dar pentru care trebuie să-I mulțumești în fiecare zi lui Dumnezeu!

Decesul bunicului meu m-a determinat să regret anumite fapte și vorbe rostite la nervi, ori poate pentru că așa simțeam în momentul respectiv. Am început să devin mai cerebrală, am început să muncesc pentru a ajunge cea mai bună versiune a mea. Pe scurt: m-am maturizat!

În acest an, nu l-am pierdut doar pe bunicul, am pierdut mulți oameni dragi mie. Și nu mă refer aici la faptul că au murit, ci că s-au schimbat și ei. Covid- 19 i-a schimbat. Acest virus a schimbat caractere, a transformat relații, a înstrăinat oamenii. Prietenii, care altădată ar fi fost mereu acolo pentru mine, la orice oră, în orice zi, s-au îndepartat; acum tot ce ne leagă este un simplu „Salut!”, un simplu

„Ce faci?” spuse din complezență de dragul anilor petrecuți împreună și lăsați în spate.

Tot în acest an, am învățat că nu timpul petrecut cu cineva este un factor decisiv pentru relația dintre tine și acea persoană, ci intensitatea sentimentelor, a emoțiilor pe care le simți alături de acel cineva. Am învățat să păstrez lângă mine doar oamenii capabili să demonstreze că însemn cu adevărat ceva pentru ei. Poate sună egoist, dar acest an așa m-a schimbat pe mine!

Pot afirma cu tărie că anul 2020 a fost un an al contrastelor, cu efecte negative, dar și pozitive asupra vieții mele. Efectele negative le-am prezentat mai sus. Efectele pozitive sunt următoarele: petrec mult mai mult timp alături de cei dragi, am învățat să le spun, ori de câte ori simt nevoia, că îi iubesc, am învățat să le mulțumesc pentru că există în viața mea și că îmi doresc să petrec cât mai mult timp alături de ei, depănând amintiri și construind altele noi.

Noua persoană „creată” de virus a învățat că cel mai de preț lucru e familia și prietenii care nu pleacă din viața ta, care te acceptă așa cum ești tu, care te ajută să devii ,,TU’’!

Chiar dacă acest virus a părut să pună omenirea într-o așteptare continuă, nu a reușit să oprească viața, fiecare dintre noi a evoluat. Am făcut-o și eu! A fost un an despre ascensiunea eului interior.

Andrea Čebzan-Zeman: Încercarea labirintului

Am ales această temă pentru că mă simt tristă în momentul de față. Și aceasta din cauza pandemiei care s-a răspândit în întreaga lume. Nu am știut că va veni, iar acum nu știm când se va termina. Doresc să scriu despre Covid-19, ca să citesc mai târziu ceea ce am scris aici și să-mi dau seama atunci cât se va fi

schimbat lumea.

Stau, analizez și observ. Sunt eu și cu mine. Două personalități, două șiruri de gânduri, un singur corp și un singur suflet.

Prin cap îmi trec mii de gânduri, însă celălalt eu îmi blochează mintea.

Latura aceea a mea, cea pe care o aveam înaintea acestui virus, ascundea multe lucruri de care, poate, nici chiar eu nu știam, sau le ignoram. Eu, înaintea acestei pandemii, eram cu adevărat fericită, îmi petreceam timpul cu prietenii și cu cei dragi, ieșeam cu ei în cluburi, stăteam afară până târziu și râdeam mult împreună.

Însă acum, acum nu mai este așa cum a fost, acum sunt doar plină de speranță amestecată cu ură, tristețe și frică. De ce? Din cauza situației ce se petrece în întreaga lume, din cauza virusului care omoară mii de oameni pe zi, din cauza așteptării lui mai bine. Aceasta este o lecție de viață. Pe mine m-a învățat să lupt, să mă ridic atunci când cad, m-a învățat să-mi înțeleg fericirea și că trebuie să mă bucur de toate clipele frumoase, să le trăiesc din plin. M-a învățat cât de egoistă și crudă poate fi lumea.

Mă simt de parcă aș trăi într-un labirint, nu îi pot găsi sfârșitul și nici nu mă pot întoarce de unde am plecat. Atunci când ies afară, știu ce mă așteaptă. Doar oameni cu măști, ascunzându-și tristețea sub ele, stând la depărtare, fără a se putea apropia unul de celălalt. Iar eu, pierdută în mulțime, încerc să fiu calmă și să-mi ascund emoțiile.

Aștept cu nerăbdare să ne putem apropia unul de celălalt, fără a simți frica de a ne îmbolnăvi. Aștept să trăim viața fără atâta stres și panică! Să putem respira aerul curat și mirosurile naturii, să vedem copii jucându-se pe străzi împreună, veseli și fără nicio grijă. Mi-e dor de oamenii aceia grăbiți să ajungă la muncă și de elevii fugind să nu piardă autobuzul. Mi-aș dori să fie totul exact cum era înainte.

Cel mai mult îmi doresc să fim cu toții responsabili și, în sfârșit, să câștigăm această luptă!

Eu cred că, după pandemie, din păcate, vom privi lumea cu alți ochi, mai reci și mai cruzi. Noi nu putem ști ce se va întâmpla, putem doar să presupunem că

acest virus va trece. Însă multe alte pericole neașteptate par că stau la pândă.

Realitatea acestui an: camera de zi a devenit sală de sport, sufrageria ‒ birou, iar bucătăria, spațiul care ne adună pe toți. Aici cineva tocmai a început să

gătească, altcineva învață să cânte la un instrument nou, iar altul citește despre cum și-ar putea schimba profesia.

Mi-e dor și de vacanță. Marea este acolo unde ți-o imaginezi tu, iar eu, ca și tine, călătorind în minte, am salvat lumea stând pe canapea. Doar internetul nu are voie să se oprească!

Marian-Teodor Burtic: Sănătatea, o serioasă problemă antropologică

La nivel mondial, sănătatea se definește, în mod curent, ca starea unui organism în care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal.

Organizația Mondială a Sănătății a propus, în 1946, definiția următoare:

„Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental, cât și social, și nu se referă doar la absența bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu, a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.

Sănătatea noastră, a românilor, ne definește, încă o dată, ca pe o țară a contrariilor.

Ca sistem, este, în general, săracă dacă măsurăm după standardele europeane. Personalul medical și numărul scăzut al paturilor la mia de locuitori, 1,9 medici și 7,7 paturi de spital (date din anul 2006), descriu situația după 16 ani de postcomunism. Actualmente, în 2020, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Într- adevăr, universitățile de medicină „produc” mai mulți medici, doar că o mare parte dintre absolvenții fiecărui an optează pentru rezidențiat în străinătate, acolo unde dispun de echipament medical modern, de standarde înalte ale serviciilor, de o pregatire continuă mai bună, de tehnici elaborate și revoluționare, dar și de salarii atractive.

România reprezintă un caz aparte din punct de vedere „cultural medical” în peisajul european. Avem în continuare înclinații spre leacurile tradiționale dezvoltate de vracii din satele vechi, iar lumea în general este adesea sceptică cu privire la tratamentele moderne aplicate în spitalele de stat sau private și la inovațiile din domeniul farmaceutic. Se apelează de multe ori la leacurile băbești și la descântece știute și spuse încă prin satele vechi, pitorești de către vraci sau bătrâne „înțelepte”. Acest lucru are un aspect social îngrijorător, cu atât mai mult cu cât, într-un sondaj organizat pe populația urbană a Bucureștiului – capitală europeană, o mare majoritate susținea că folosește leacuri tradiționale în loc să consulte un medic specialist.

Românii sunt ingenioși și în ceea ce privește prevenția dereglării stării generale a organismului cu diverse consecințe patologice. De exemplu, pentru „a nu îi trage curentul” – expresie necunoscută în vocabularele vestice, unii români poartă vată în urechi (medicinistul din mine ar fi scris: conductul auditiv extern), dar și articole vestimentare suplimentare, cum ar fi maiourile pe sub tricou vara, spre a-și feri de numitul curent zona lombară (popular: șale, pentru a rămâne într-o expunere comparată și ușor amuzantă).

Pentru a preveni răcelile, concetățenii noștri consumă mult usturoi și multă miere naturală. Desigur, efectele acestora în întărirea sistemului imunitar, recunoscute de mii de ani și de toate culturile, sunt dovedite și de cercetarea farmaceutică. Problema pe care o ridicăm vizează acel tip de comportament obstinent: „știu eu mai bine, nu mă învăța tu pe mine”.

În spectrul opus, România oferă cercetători buni și studii de calitate superioară în domeniile cercetării medicale, a industriei farmaceutice și a inovațiilor. Privind înapoi, îl putem numi pe Victor Babeș, a cărui activitate științifică a oferit lumii studii legate de efectul antibioticelor asupra culturilor bacteriene, studii legate de vaccinul antirabic, dar și tratate medicale importante în histologie. Sunt onorat că universitatea la care studiez îi poartă numele.

România continuă să ofere baze științifice importante și în prezent. Printre ultimele cercetări medicale, în condițiile crizei sanitare din 2020, o strategie de dezvoltare a vaccinului anti-SARS-Cov2, prin terapia genică, se realizează chiar la Timișoara de către cercetătorii de la Institutul Oncogen, demonstrând că suntem mereu în actualitate.

Biochimia are un impact major în medicina modernă. Prin studiul proteinelor, se trece de la medicina anatomică la cea moleculară, tratându-se, nu doar simptomul, ci mergând către cauza acestuia la nivel micro. Viitorul va confirma importanța acestei abordări.

În prezent, în 2020, categoric România evoluează, lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună, iar sensibilul domeniu al sănătății se îmbunătățește simțitor.

Modernizările sunt vizibile, personalul tânăr din domeniile medicale simte rolul pe care îl poate îndeplini prin profesarea în țară. Îmi doresc să particip la aceste schimbări și să pot spune într-o zi : „sunt unul dintre cei care ... .”

Referințe bibliografice:

Documentaria: http://www.documentaria.ro/content/archives/ ora 15:22

World Health Organization (1958). The first ten years of the World Health Organization.

Geneva: WHO: https://apps.who.int/iris/handle/10665/3708

https://web.archive.org/web/20160812145405/http://phprimer.afmc.ca/Part1-

TheoryThinkingAboutHealth/ConceptsOfHealthAndIllness/DefinitionsofHealth ora 18:02, ora: 17:31

Andrei-Marian Bălaș: Se încheie un an de când Covid-19 a început să producă un mare dezechilibru social, economic și medical: Microcipul, peste 36 ͦ Celsius și o alcoolemie în jur de 3 g la mie

În momentul de debut, toți am fost înspăimântați de această patologie nouă, necunoscută, sentiment amplificat și de informațiile culese din presa internațională care relata numărul mare de decese și gradul înfricoșător de răspândire.

Această panică generalizată, prin achiziționarea excesivă a diferitelor soluții antiseptice, a materialelor și a echipamentelor de protecție de către foarte mulți oameni, a produs în spitale o lipsă acută a lor, ceea ce a condus la o scădere a eficienței actului medical. În calitate de asistent medical, în cadrul Clinicii de psihiatrie, împreună cu ceilalți colegi ai mei, am trecut prin tot felul de emoții, neavând de la început toate materialele necesare de protecție. Aceste emoții erau și sunt în continuare amplificate de comportamentul unor pacienți ce se prezintă în camera de gardă care refuză să utilizeze materialele de protecție, ascund anumite simptome specifice virusului și, deseori, devin violenți în momentul în care sunt rugați să respecte aceste reguli minime, impuse de autorități. Există și unele cazuri în care, până și cele mai bune măsuri de protecție, pot fi ineficiente. De multe ori, m-am confruntat cu situații riscante în care posibilitatea de infectare a fost mare.

Acest lucru se întâmplă, constant aproape, în cazul pacienților cu intoxicație acută etanolică sau a unor diferite substanțe psihoactive. Astfel de pacienți creează momente de tensiune, cu agresivitate fizică față de personalul medical, împrăștiindu-și secreția salivară asupra noastră.

Zilnic, mă confrunt cu pacienți care refuză să le fie măsurată temperatura, crezând că o să le fie inoculat un microcip, unii, de-a dreptul, recalcitranți. Recent, am avut un pacient care s-a prezentat în urgență cu un atac de panică, declanșat de gestul unui agent de pază care i-a măsurat temperatura înainte de a intra în supermarket. Pacientul a crezut că a fost scanat și că, probabil, i s-a implantat un microcip.

O altă patologie, pe care o întâlnesc foarte des, este și tulburarea psihotică acută. Foarte mulți pacienți prezintă idei paranoide, de persecuție, posibil stimulate de către teoriile conspiraționiste. Foarte mulți au impresia că sunt, sau vor fi, controlați de către guvernele marilor puteri ale lumii. De obicei, această tulburare apare la oamenii cu un istoric psihiatric și este activată de stresul psihologic indus de aceste teorii.

Inițial, când au început să circule acut ideile conspiraționiste, până și eu mi-am pus câteva întrebări referitoare la realitatea acestui virus pentru că nu văzusem încă pe nimeni care să sufere de boala produsă de SARS-Cov-2.

Incertitudinile mele au dispărut definitiv în momentul în care am avut o pacientă pozitivă și am văzut complicațiile teribile ce pot surveni (de exemplu: SpO2 = 40%, pe oxigen). Atunci am conștientizat dimensiunile periculozității prezenței acestui virus în organismul uman.

Pentru a evita încărcătura emoțională negativă indusă de canalele media, eu am renunțat să mai urmăresc buletinele de știri, așa cum obișnuiam să fac înainte de Covid 19.

Ana-Theodora Calotă: Introspecție sub umbra pandemiei

Acum 350 de zile, întreaga omenire stătea cu sufletul la gură și se pregătea, atât fizic, cât și spiritual, de întâmpinarea noului deceniu. În serenitatea și euforia de atunci, nimeni nu ar fi putut să conceapă ideea de „pandemie”, aceasta fiind o noțiune a trecutului. Ciuma bubonică, ciuma lui Iustinian, holera, gripa spaniolă, toate acestea păreau să fie scoase dintr-o carte cu povești de groază, iar noi, ca oameni ai secolului XXI, nu am stat nici măcar o clipă să ne punem întrebarea: „Ce aș fi făcut eu dacă eram în acea situație?”

Așa au debutat anii 20 ai secolului nostru, un început tumultos, neanticipat, sub semnul înfricoșător al virusului SARS-CoV-2. Totuși, alături de fiecare nenorocire adusă de o forță mult mai presus de noi, au existat și lecții de mult uitate care așteaptă să fie redescoperite.

Adolescentă fiind, aș minți dacă aș spune că începutul pandemiei m-a șocat sau m-a speriat în mod deosebit. Încă mă întreb dacă reacția mea complet lipsită de interes și viziunea îngustă și aproape egoistă asupra lumii și a virusului au fost doar un mecanism de apărare. Până la urmă, negarea este primul răspuns natural al omului în fața unui fapt pe care nu este pregătit să-l accepte: „Este un concept de semnificație singular programelor de 12 pași sau a altor demersuri care încearcă să confrunte oamenii cu propriul lor uz al acestei apărări și deci, să-i ajute sa iasă din orice fel de iad a fost creat.” (McWilliams, 2011: 115)

Realitatea însă s-a instalat brusc și fără menajamente. Știrile catastrofice care veneau din toate colțurile lumii, starea de urgență și izolarea la domiciliu, numărul de infectați și morți care părea că nu se mai oprește din crescut, combinate și cu anxietatea tipică unui elev dintr-o clasă terminală, au început să mă sufoce

încă din luna aprilie, la abia câteva săptămâni de la începutul pandemiei. Cu fiecare zi care trecea, sentimentele mele deveneau din ce în ce mai puternice: frică, singurătate, furie născută din frustrări, optimism care se transforma încet-încet într- un fatalism pe care nu îl mai simțisem până atunci, emoțiile negative copleșeau până și ultima fărâmă de speranță din sufletul meu, iar eu nu știam de ce. „[...]

Omul este din natură o fiinţă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietăţile.”

(Aristotel)

În momente ca acestea, vorbele lui Aristotel capătă o valoare înzecită. Am aflat cât de importantă este conexiunea între oameni și cât de mult contează pentru psihicul nostru să ținem în compania noastră o persoană dragă. Toată viața m-am considerat o persoană introvertită, simțeam că mă descurc singură și că nu aveam nevoie de socializare ca să mă simt bine, fapt care încă este destul de adevărat.

Problema s-a ivit în momentul în care am fost privată, ca mulți alții, de posibilitatea de a alege conștient să stau izolată. Lipsa aceea de comunicare față în față, fie ea cât de scurtă sau de rară, a avut un impact imens asupra subconștientului meu, neputând să-mi dau seama de efectele sale decât mult mai târziu. Sentimentele de singurătate și depresia în care mă afundasem au devenit cu adevărat o problemă în momentul în care am conștientizat și intelectualizat aceste emoții. Nu regret acest lucru însă. Primul pas în vindecarea atât fizică, cât și sufletească, este cunoașterea cauzei și acceptarea ei. Totuși, în ciuda faptului că omul nu poate să funcționeze fără un altul, am descoperit cât de prevalentă este mentalitatea lui „supraviețuiește cel mai puternic”, mai ales în contextul pandemiei. Există peste tot în lume un îndemn la solidaritate, însă societatea, în general, devine tot mai egoistă. Este normal să ne pese mai întâi de persoana noastră, însă simt o înclinație spre extrem, incredibil de îngrijorătoare: cei care refuză să poarte mască și chiar militează pentru îndepărtarea ei permanentă, cei care nu respectă distanțarea socială doar pentru a-și satisface niște capricii pe moment și îndeamnă și pe alții să facă la fel, aceștia sunt oameni a căror atitudine mă dezamăgește profund. „Cei mai mulți oameni au o capacitate aproape infinită de a considera că totul li se cuvine.”

(Huxley, A.)

Desigur, acestea nu sunt singurele lucruri pe care le-am descoperit, sau mai bine zis, redescoperit în pandemie. Compasiunea și răbdarea au potențialul de a fi printre cele mai vitale calități în aceste vremuri care ne încearcă. Am încercat din răsputeri să le adopt și eu. Abilitatea de a ne pune în situația unuia mai nefericit ca noi ne dă înțelepciunea să facem alegerile bune.

În cele din urmă, cred cu tărie că am reușit să-mi identific defectele în gândire în timp util, oferindu-mi singură o șansă să devin o persoană mai conștientă de lumea din jurul meu. În același timp, pandemia m-a lăsat să fac o pauză și să îmi pun întrebări despre stările pe care le trăiam, să îmi cunosc punctele tari la un alt nivel, fapt pentru care sunt recunoscătoare. Sunt convinsă că ziua în care viața va reveni la normal se apropie vertiginos și sper că vom ieși niște oameni mai buni de sub umbra pandemiei.

Referințe bibliografice:

McWilliams, N.: 2011, Psychoanalytic Diagnosis: Understanding Personality Structure in the Clinical Process (second edition), The Guildford Press, New York

Historia: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/viziunea-lui-aristotel-despre-om- animalul-social, consultat în 15 decembrie 2020, ora 16.30

Cuvinte celebre: https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/aldous-huxley/, consultat în 15 decembrie 2020, ora 18.00

Iudita Caraiman: Școala online ‒ singura opțiune

„OFICIAL. Toate școlile din România vor fi închise, începând de miercuri până pe 22 martie, cu posibilitatea de prelungire a măsurii”. Asta a fost cea mai ciudată veste pe care am auzit-o în viața mea, aproape de necrezut, până când am mers la școală a doua zi, marți, și, într-adevăr, așa s-a și întamplat; cursurile au fost suspendate începând cu miercuri, 9 martie 2019. Abia atunci am realizat cu adevărat că situația este serioasă. Nu mai era o problemă care îi viza doar pe chinezi, era problema tuturor. Am ales să vorbesc depre această temă, pentru că vreau să vă împărtășesc cum a fost ultimul meu an de liceu, primul an școlar online, ce am învățat în această perioadă.

Toate aceste întâmplări au avut loc la începutul lunii martie, cu două săptămâni înainte de simulări. Bineînțeles că ni s-a părut tuturor minunat faptul că nu se vor mai desfășura simulările, dar, lăsând la o parte această mică și imatură bucurie, curând am realizat că avem nevoie fizic de profesori, avem nevoie ca cineva să ne reamintească mereu că trebuie să învățăm, că trebuie să muncim pentru că, la finalul anului școlar, urma să susținem bacalaureatul. Și așa am început primul nostru an școlar online.

Să fac școala de acasă mi s-a părut o fantezie, ceva ce întâlneam doar în cărțile scrise de americani, dar iată că acum nu mai era vorba de o carte, era realitatea. Problema a constituit-o faptul că nu eram pregătiți pentru această

situație, așa că am încercat să facem orele cum s-a putut și se pare că, ușor, ușor, m-am adaptat la acest nou stil de viață, deși pot spune că, într-un fel sau altul, mi-a lipsit contactul cu profesorii (cu toate că aceștia s-au străduit ca orele să fie cât mai productive și interesante) și cu colegii.

Pot spune că este o diferență majoră (vreau să subliniez cuvântul majoră) între a merge fizic la școală și a face școala online, cel puțin din perspectiva mea.

Dacă ar fi să aleg între cele două situații, cu siguranță, aș alege-o pe prima, întrucât calitatea relațiilor pe care le-am avut cu profesorii și cu colegii a fost mult mai bună înainte ca toate aceste lucruri să se întămple. Întregul nou stil de viața m-a învățat cât de importantă și cât de necesară este interacțiunea interumană. De nelipsit aș spune! Cât de esențială este conexiunea fizică între elev ‒ profesor în înțelegerea ‒ predarea materiei, pe scurt, cât de mare este nevoia noastră, ca oameni, să avem mereu pe cineva lângă noi!

La început mi s-a părut neobișnuit. Unele materii sunt greu de predat online, iar cu atât mai greu de înțeles. Spre exemplu, să faci matematică de acasă este de neconceput! Matematica este o materie la care ai nevoie de o tablă pe care profesorul să-și desfășoare lecția. Da, există platforme precum Zoom, Google meet, și multe altele, în care profesorul are acces la o tablă virtuală pentru a-și susține ora, dar nu au fost tocmai eficiente, pentru că majoritatea profesorilor nu erau obișnuiți cu acest mod nou de predare și le-a trebuit ceva timp până și-au însușit anumite abilități. Așa că, în această perioadă, pot spune că am învățat cum să studiez singură, folosindu-mă de cunoștiințele pe care le dobândisem până atunci, încercând în același timp să-mi însușesc noile informații pe care profesorii, mai cu chin, cu vai, se străduiau să ni le transmită. În schimb, la alte materii precum:

geografia, biologia, istoria, predarea online nu părea o piedica. Dimpotrivă, profesorii, pentru a ne face să înțelegem mai bine lecția, ne puneau diverse videoclipuri, filmulețe explicative, dovedindu-se a fi eficiente în înțelegerea materialului. Pot spune că, în urma acestui întreg proces, s-a văzut importanța pe care o are desfășurarea fizică a orelor, căci abia atunci am realizat, în totalitate, cât de valoroasă este prezența efectivă a unui profesor într-o sală de curs și modul în care acesta influențează ora, comparativ cu participarea la o oră online, unde poți fi sau nu atent, pentru că, până la urmă, dacă ai camera oprită nu vede nimeni ce faci.

Ceea ce vreau să spun este faptul că în condițiile de realizare a școlii pe care ni le-a oferit această situație pandemică, am învățat însemnătatea pe care o are contactul real profesor ‒ elev în educarea noastră, cât și în pregătirea noastră ca viitori adulți, întrucât aceștia nu doar că ne formează o anumită cultură prin ceea ce ne transmit, dar ne și modelează personalitatea.

Fac această afirmație deoarece profesoara mea de limba și literatura română obișnuia să spună: „Un profesor de calitate, adevărat, se ocupă atât de educarea elevului, cât și de șlefuirea caracterului acestuia” ori, în predarea online, profesorii nu au mai avut posibilitatea de a interacționa așa de ușor cu elevii, prin urmare impactul asupra noastră nu a mai fost la fel de mare.

Adunând toate cele de mai sus la un loc, pot spune că această nouă realitate creată de Covid-19 m-a învățat să prețuiesc oamenii pe care îi întâlnesc, locurile pe care le vizitez, libertatea de care dispui, pentru că, se pare, pot exista și timpuri în care unele evenimente, lucruri care înainte ni se păreau obișnuite ori fără importanță, ajung să fie greu de realizat și doar atunci conștientizăm cât de mult înseamnă ele în viețile noastre.

În plus, am observat că, uneori, dacă nu există cineva care mereu să ne spună să învățăm și noi să o facem serios, tindem să evităm, să amânăm, să renunțăm. De aceea, mai în glumă, mai în serios, trebuie să spun că este absolut necesară, și din acest punct de vedere, prezența profesorilor, fiindcă ei sunt cei care mai tot timpul ne reamintesc că „ar fi bine să punem mâna pe carte”.

Manuela Narcisa Popescu: Ea și el

Istoria lumii, o istorie personală

Din martie până în decembrie 2020,

nouă luni sub presiunea lui Covid-19

Miriam Alina Baciu: În boală, nu banii vin la tine în vizită

Covid-19 m-a învățat, mi-a arătat și mi-a reamintit că familia și cei dragi sunt cei mai importanți, că oricât ai fi de bogat și oricât de multe proprietăți ai avea, în slăbiciune și în boală, nu banii vin la tine în vizită și nu ei îți sunt de folos.

Am văzut că oamenii din jurul meu sunt cei care contează cu adevărat, cei care te ridică atunci când cazi și te ajută să faci față situațiilor grele prin care ești nevoit să treci. În aceste luni de pandemie, în carantina instaurată în martie, familia a fost cea care m-a ajutat să trec peste șocul avut de a fi separată de o viață normală, m-a ajutat să nu mă plictisesc deși am fost numai acasă, mi-au transformat plânsul în râs, stresul în relaxare și tristețea în bucurie.

Am văzut oameni care au fost singuri de-a lungul acestei perioade și le-a fost greu, pentru că s-au confruntat cu o singurătate prelungită, nu mai aveau unde să meargă, nu se mai puteau ascunde de ei înșiși, au fost nevoiți să se confrunte ei cu ei și cu gândurile lor, iar acest lucru nu le-a priit tuturor.

Covid-19 m-a învățat că și eu, și celălalt trecem prin aceeași situație, că ar trebui să ne ajutăm și să ne susținem mai mult. Am învățat că egoismul nu rezolvă mare lucru ba, mai mult, distruge totul în cale. Pandemia a venit într-un moment în care ego-urile noastre expandaseră. Ne-a confruntat încă o dată cu această realitate dureroasă, cu realitatea urii, a discriminării, a ignoranței care face ravagii și care distruge oameni, familii și relații. Am învățat că raportarea mea la celălalt trebuie să fie una plină de dragoste, compasiune și ajutor, nu una de indiferență. Am învățat că rămân prin ceea ce ofer celorlalți, iar nu cu ceea ce păstrez pentru mine. Am învățat că a dărui mă face mai fericită decât a primi și că viața, în profunzimea ei, se măsoară în cât bine ai făcut, în câte vorbe frumoase ai spus și în câți oameni ai ajutat cu adevărat.

Carla Lorena Adorjan: Prinși nepregătiți

Nu am avut timp pentru a ne pregăti emoţional şi spiritual spre a putea face faţă acestei provocări, fiind necesar să ne adaptăm pe parcurs unei noi vieți.

Aceasta, influențată de pandemie, m-a determinat să reflectez, să meditez și să realizez ceea ce contează cu adevărat pentru mine. A trecut aproape un an de la apariţia virusului care pe mine, personal, m-a maturizat, mi-a schimbat percepția asupra propriei vieți.

Mi-a schimbat clar modul de a percepe anumite lucruri. Am început să apreciez mai mult timpul petrecut cu familia, timpul petrecut cu mine însămi. Am avut când să mă analizez ca ființă umană complexă și completă, să îmi analizez gândurile, sentimentele, ideile, imaginea despre viitor.

Am conștientizat faptul că noi, ca viitori medici, avem un rol important in menținerea stării de sănătate, atât fizice cât și psihice a populației, oferind cu responsabilitate și empatie, nu doar suport medical profesionist, ci, mai cu seamă, suport moral. Respectul și aprecierea semenilor ne face sa fim mândri de cariera pe care am ales-o și ne responsabilizează pe drumul de a deveni adevărați profesioniști.

Andrei-Dacian Chișavu: Trei corpuri de descoperit și de îngrijit

M-a făcut să realizez cât de fragil pot fi. Ca mulți alți tineri, am avut episoade de anxietate, poate chiar depresie – nu pot defini, care au contribuit foarte mult la evoluția mea. Am început sa citesc cărți despre dezvoltarea personală, să vizionez nenumărate documentare despre societate, medicină, familie etc.

În tot acest timp, am avut posibilitatea de a-mi afla punctele slabe și de a le combate în așa fel încât acestea să devină calități cu care să mă pot mândri. Am devenit foarte apropiat de prietenii și de familia mea. Am început să prețuiesc toți oamenii care mă înconjoară. Suntem ființe sociabile, avem nevoie de interacțiuni umane, iar pandemia a reușit, în ciuda distanțării noastre fizice, să construiscă legături interumane imposibil de rupt.

Un alt aspect foarte important: mi-am redescoperit corpul. Consider că fizicul poate să transmită foarte multe informații despre o anumită persoană. Un om care se îngrijește, în cele mai multe cazuri, alocă timp și sufletului său. O persoană care nu are grijă de corpul său, neglijează și sufletul, tinde să-l rănească profund. De aceea am decis să fiu o persoană activă și să creez un obicei din a face sport. Fiind activi, ne atrenăm atât mintea cât și corpul. Așadar, am învățat să am grijă de corpul fizic, de sufletul și de mintea mea.

Mi-am dat seama cât de egoiști și răi pot fi oamenii. Înțeleg acum că adevărata față ne-o arătăm atunci când ne este frică. Nu zic că toți oamenii sunt răi.

Odată cu această pandemie, au apărut și adevărații eroi. Însă, o altă lecție vine tocmai din diferențele majore de atitudine. În prezent, în vremea lor, eroii sunt adesea huiduiți, înjurați, batjocoriți... Aceștia sunt medicii, asistentele, poliția, oamenii care livrează diferite produse la casele noastre, pompierii, toți acești